REJ. Economie Internaţională. Politici Economice

Transcriere

1 The Romanian Economic Journal REJ Jurnalul Economic Camelia Candidatu Valentin Cojanu Economie Internaţională Bilanţul activităţii Comunităţii Andine după trei decenii şi jumătate de funcţionare From Washington Consensus to Lisbon Agenda: What Lessons for Economic Models in Romania? 7 31 Politici Economice Dana Blideanu Ana Bobircă Paul Gabriel Miclăuş Mihaela Cristina Drăgoi Andreea Raluca Cărăgin Irina Eugenia Iamandi Rolul politicilor naţionale în întărirea capacităţilor inovative naţionale Role of Multilateral and Regional Disciplines in Services Trade Liberalization: The Case of Romania s Banking Services Implicaţiile socio-economice ale reformelor sistemelor de sănătate Rolul organizaţiilor naţionale în sprijinirea misiunilor comerciale internaţionale. Cazul României

2 2 Gheorghe Hurduzeu Laura Constantin Radu Muşetescu Cristian Păun Vlad Topan Octavian-Dragomir Jora Unele considerente privind pregătirea României pentru trecerea la euro Impactul procesului de aderare asupra ajutorului de stat în România: condiţionalitatea impusă de integrarea în Piaţa Unică Afaceri Laura Brancu Mihaela Belu Andrei Beţivu Cătălin Alexandru Briceag Liliana Nicoleta Grigore Le rôle des firmes étrangères sur la dynamique de la production en Roumanie 147 Piaţa de retail în România 161 Sizing the Companies 177 Variabilele mediului de afaceri în condiţiile pieţei economice integrate 185

3 3 Ioan Bari Anca Gabriela Ilie Oana Antonia Colibăşeanu Ioan Popa Altele Rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii europene a cunoaşterii România Europeanã şi industria sectorului non-profit Transporturile terestre din România în context european. Avantaje competitive ale României în domeniul serviciilor de transport

4 4

5 5 Economie Internaţională

6 6

7 7 Bilanţul activităţii Comunităţii Andine după trei decenii şi jumătate de funcţionare Camelia Candidatu In anii `50 s-au purtat discuţii serioase în vederea creării unei pieţe comune a Americii Latine. Consensul nu a fost atins, iar LAFTA (Latin America Free Trade Agreement Acordul de Liber Schimb Latino-American, ALALC Asociacion Latino-Americana de Libre Comercio) a fost unul dintre compromisuri. Acordul a avut la origine iniţiativa statelor: Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay. La sfârşitul anilor `50 au fost încorporate statele: Bolivia, Columbia, Mexic, Paraguay, Peru şi Venezuela. Deşi unele ţări speraseră în adâncirea integrării pe calea creării pieţei comune, acordul a stabilit ca obiectiv imediat crearea unei zone de liber schimb într-o perioadă de 12 ani. LAFTA a reunit state cu nivele de dezvoltare variate şi diverse interese politice, care, de asemenea, aveau o serie de probleme în asigurarea unei infrastructuri adecvate, ca suport al dezvoltării activităţilor comerciale. Statele mai dezvoltate, Argentina şi Brazilia, erau interesate în menţinerea şi protejarea pieţei deja create pentru produsele pe care le produceau, în timp ce statele mai mici încercau să găsească noi oportunităţi pentru dezvoltarea industrială. Interesul statelor mari au dominat în cadrul negocierilor regionale. Accentul s-a pus în cadrul LAFTA în principal pe comerţul cu bunuri. Statele mai puţin dezvoltate din zona andină s-au simţit dezavantajate

8 8 în raport cu statele mai dezvoltate din regiune. Promisiunea conform căreia integrarea va fi deopotrivă benefică pentru toţi s-a demonstrat nerealistă. Cele mai mari beneficii ale intensificării schimburilor cu produse manufacturate s-au resimţit la nivelul celor mai puternici. Încă de la început (1966) preşedinţii statelor Columbia, Chile, Venezuela, Ecuador şi Peru au exprimat nemulţumirea statelor mici în cadrul LAFTA şi au punctat nevoia de accelerare a procesului de integrare, inclusiv necesitatea creării unui grup andin, în formula unei pieţe comune. Ca răspuns, statele andine au semnat Acordul de la Cartagena (1969), având ca membri : Bolivia, Chile, Ecuador, Columbia şi Peru. Venezuela s-a alăturat în 1973, iar Chile a părăsit organizaţia în Grupul Andin a fost expresia cea mai grăitoare a suportului instrumental de derulare a politicilor ISI (industrializare prin substituirea importurilor) la nivelul Americii Latine, tipic vechiului regionalism. 1 Astfel, în cadrul A.L.A.L.C - Acordului de Liber Schimb Latino- American, au apărut tendinţe de redefinire a intereselor şi de găsire de noi răspunsuri şi soluţii pentru intensificarea integrării regionale, iar rezultatul s-a concretizat în apariţia unor noi scheme integraţioniste ( a se vedea diagrama nr. 1). Pactul Andin a avut la bază tocmai lipsa de progres integraţionist la nivelul ALALC. 1 Comunidad Andina, Tratados y Protocolos:

9 9 Diagrama nr.1: Acordurile negociate în cadrul ALADI * Notă: linia continuă reprezintă existenţa unui acord de liber schimb, iar linia punctată reprezintă un acord selectiv. * - Prin Tratatul de la Montevideo (12 august1980), ALADI, conform rezoluţiilor 1-9 adoptate de Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe al LAFTA/ALALC, preia procesul de integrare economică de pe continent, început cu 2 decade în urma. Sursa: Studiul nr.129 / 2000, ALADI: Spre deosebire de ALALC, în cadrul noii grupări toate statele trebuiau să participe în mod activ şi să se acorde o atenţie specială statelor mai puţin dezvoltate (Bolivia, Ecuador); comerţul urma să fie liberalizat nu

10 10 numai pe baza negocierilor produs cu produs, dar şi prin includearea de liste automate. Prin ACORDUL ANDIN DE INTEGRARE SUBREGIONALA sau ACORDUL DE LA CARTAGENA(1969): guvernele Boliviei, Columbiei, Ecuadorului, statului Peru şi Venezuelei... au convenit asupra Acordului de Integrare Subregională, stabilind următoarele obiective şi mecanisme: *Acordul are ca obiectiv dezvoltarea echilibrată şi armonioasă a ţărilor membre în condiţii de echitate, prin intermediul integrării şi cooperării economice şi sociale; să genereze creştere economică şi crearea de locuri de muncă; să faciliteze participarea CAN (Comunitatea Andina) în cadrul procesului de integrare regională, cu scopul obţinerii graduale a unei pieţe comune latino-americane (art.1) *De asemenea, sunt urmărite obiective precum : reducerea vulnerabilităţii externe şi îmbunătăţirea poziţiei statelor membre în contextul economic internaţional; întărirea solidarităţii subregionale şi reducerea decalajelor de dezvoltare existente între statele membre, care vor conduce la creşterea nivelului calităţii vieţii în cadrul subregiunii. *Dezvoltarea armonioasă trebuie să conducă la o distribuţie echitabilă a beneficiilor derivate din procesul de integrare. Rezultatele fac obiectul analizelor periodice, prin luarea în considerare, între alţi factori, a efectului asupra expansiunii exporturilor globale ale fiecărei ţări, evoluţia balanţei comerciale în relaţiile reciproce, evoluţia PIB, generarea de locuri de muncă şi crearea resurselor pentru investiţii. (art.2) 1 1 Acuerdo de integracion subregional andino- Acuerdo de Cartagena, Comunidad Andina:

11 11 Sursa: Comunidad Andina, Quienes Somos? : Sistemul Andin de Integrare (Sistema Andino de Integracion SAI) reprezintă un ansamblu de organe şi instituţii care funcţionează într-o manieră armonizată şi ale căror activităţi sunt orientate către atingerea obiectivelor de adâncire a integrării subregionale, promovare a poziţiei externe a acesteia şi pentru fortificarea efectelor proceselor conexe demersului integraţionist. In ciuda dificultăţilor întâmpinate de Grupul Andin ca urmare a eterogenităţii statelor componente, a instabilităţii economice şi politice care a caracterizat întreaga Americă Latină în timpul războiului rece, a şocului datoriilor externe din anii 80 şi a politicilor de deschidere a pieţelor promovate în anii 90, comerţul intra şi extra-aregional a crescut semnificativ în cele peste trei decenii şi jumătate de la lansare. EXPORTURILE: Exporturile totale ale statelor membre ale grupării au crescut de zece ori în intervalul de timp , atingând nivelul de 48 mild. USD. Principala piaţă pentru exporturile Comunităţii Andine (CAN) este America de Nord (care concentra 46% din totalul exporturilor CAN în 2002), în principal Statele Unite ale Americii. Pe locul doi ca

12 12 importanţă este Uniunea Europeană (12%), urmată de Comunitatea Andină (10%). Aşa cum se poate observa în tabelul nr. 1, s-a înregistrat o diversificare a destinaţiilor exporturilor CAN, în anul 1990 numai America de Nord şi statele vest-europene receptau mai mult de 70% din exporturile grupării; între-timp a scăzut relevanţa acestora, în anul 2002 ele cumulând doar 58% din exporturile Comunităţii Andine. Pe de altă parte, exporturile intra-comunitare şi-au majorat ponderea de la 4% la 10% în perioada Din punct de vedere valoric, exporturile intra-comunitare au înregistrat o creştere spectaculoasă, de 55 de ori faţă de anul lansării Comunităţii şi au atins valoarea de 5,19 mild. USD în anul Tabelul nr.1: Exporturile Comunităţii Andine (CAN) după destinaţie (%) Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : Deşi exporturile cu restul lumii sunt de zece ori mai dinamice decât cele intra-comunitare, ritmul mediu de creştere a celor din urmă a fost semnificativ mai mare faţă de ritmul mediu de creştere a exporturilor

13 13 către restul lumii. In deceniul zece, ritmul mediu anual de creştere a exporturilor intra-comunitare a fost de 16%, faţă de 6% pentru exporturile extra-comunitare. Graficul nr.1: O caracteristică evidentă care poate fi remarcată pe grafic este cea legată de manifestarea etapelor de bunăstare şi criză, într-o formă mult mai accentuată la nivel subregional, decât în relaţiile cu restul lumii. Astfel, criza începutului anilor `80 a afectat scăderea exporturilor către restul lumii cu 13% în anul 1982 şi a continuat să scadă cu 8% în anul următor. La nivel subregional, reducerea cea mai amplă a exporturilor a fost înregistrată în anul 1983, când acestea au scăzut cu 36% faţă de anul precedent. In mod similar s-au repercutat şi crizele de sfârşit de deceniu zece, îndeosebi criza asiatică, reducerea exporturilor cu restul lumii a fost de 20% în anul 1998 şi s-a reuşit recuperarea scăderii în 1999 printr-o creştere de 17%. In cazul exporturilor intra-andine, exporturile au înregistrat cea mai amplă contracţie în anul 1999 (de 27%), dar recuperarea a survenit rapid, printr-o creştere de 31% în anul următor. Această evoluţie poate fi interpretată prin aşa-numitul efect de bumerang, prin care o schimbare exogenă la nivelul cererii unei ţări

14 14 (în acest caz exporturile către restul lumii) are efecte de multiplicare prin intermediul venitului, şi pe această cale se generează creşterea cererii pe piaţa regională. Cu alte cuvinte, evenimentele externe pozitive şi negative se propagă prin intermediul veniturilor la nivel subregional. IMPORTURILE: Importurile totale ale statelor andine au crescut tot de 10 ori în perioada şi au atins nivelul de 39 mild. USD. SUA şi UE sunt principalii furnizori ai CAN, ei au asigurat 34%, respectiv 15% din importurile totale andine din anul Cu o tendinţă în creştere în anii `90, pe locurile imediat următoare se situează Comunitatea Andină şi MERCOSUR, cu 14% şi 11% în 2002 după cum se poate observa în tabel: Tabelul nr.2: Importurile Comunităţii Andine după origine (%) Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : Analiza creşterii importurilor provenite din cadrul Comunităţii Andine şi din relaţia cu restul lumii relevă o oarecare simetrie: creştere

15 15 sustenabilă în anii `70 (cu excepţia anului 1978), diminuarea ritmului de creştere în anii `80, recuperarea din prima jumătate a anilor `90 şi căderea de la sfârşitul deceniului. Anii cu cele mai mari ritmuri de creştere a importurilor intracomunitare nivele peste 30% - au fost în acelaşi timp anii cu rate crescute ale importurilor extra-comunitare (cu ritmuri medii anuale de peste 10%), cu excepţia anului 1991 (când importurile intracomunitare au crescut cu 31%, iar cele extra-comunitare cu doar 1%). Graficul nr.2: * intra - importuri intracomunitare extra importuri extracomunitare Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : BALANŢA COMERCIALA INTRACOMUNITARA In perioada balanţa comercială a statelor andine a avut o evoluţie fluctuantă şi este greu de stabilit tendinţe ale acesteia. După 1990, după definitivarea zonei de liber schimb, se pot identifica unele tendinţe:

16 16 - Bolivia a prezentat o balanţă pozitivă şi în creştere, atingând valoarea de 233 mil. USD în anul 2002; - Comportamentul Columbiei a fost fluctuant, dar cu tendinţe de echilibrare, în anul 2001 a înregistrat un surplus de 1 mild. USD, în 2002 surplusul a fost mai modest: de 864 mil. USD; - Ecuador şi Peru sunt statele andine care prezintă permanente deficite în cadrul comerţului subregional, de 636 mil. USD, respectiv 702 mil. USD în In timp ce Peru a diminuat deficitul în perioada , Ecuador a majorat semnificativ deficitul comercial după 1999, ca urmare a crizei economice din anul respectiv şi a sistemului de dolarizare a economiei care a survenit după această dată. In cazul statului Peru, deficitul se datorează în principal importurilor de petrol care reprezentau 36% din totalul importurilor sale subregionale. De menţionat că Peru a devenit membru al zonei de liber schimb andine mult mai târziu, respectiv în anul 1992 şi nu a avut suficient timp pentru a beneficia de avantajele integrării asupra propriilor exporturi, pentru a putea diminua pe această cale din nivelul deficitului comercial; - Venezuela a prezentat o balanţă pozitivă în cadrul comerţului subregional în anii `90, depăşind valoarea de 1 mild. USD în Din 1999 tendinţa a fost descrescătoare, ajungând chiar la situaţia de deficit, de 712 mil. USD în anul 2001, an în care acest stat s-a confruntat cu o severă criză economică. In anul 2002 se reuşeşte echilibrarea balanţei comerciale cu regiunea andină. STRUCTURA EXPORTURILOR Exporturile statelor andine către restul lumii concentrează un număr redus de produse, care sunt de regulă produse primare (materii prime, produse alimentare şi combustibili). Pentru Bolivia 57% din veniturile

17 17 extra-comunitarte s-au datorat exportului de gaz, petrol, minereuri (zinc, aur şi staniu); Columbia a obţinut 51% din venituri din exportul de petrol, huilă şi cafea; Ecuador 66% din exportul de petrol şi babane; Peru 55% din minereuri (aur, cupru şi zinc) şi făină de peşte; Venezuela 83% din petrol şi derivate ale acestuia. In mod contrar, exporturile acestor produse nu sunt semnificative în cadrul relaţiilor intra-andine, cu excepţia exporturilor de petrol de către Ecuador şi Venezuela, care au reprezentat 38%, respectiv 15% în totalul exporturilor intra-andine ale statelor în cauză. Aceste produse au un nivel scăzut de valoare adăugată şi nu avantajează semnificativ economiile regiunii, cu atât mai mult cu cât ele nici nu pot influenţa preţurile de tranzacţionare, care se stabilesc pe piaţa internaţională în funcţie fluctuaţiile cererii statelor dezvoltate şi de cel al stocurilor internaţionale. In contrast, în cadrul exporturilor intracomunitare, rolul dominant l-au avut au produsele manufacturate, care reprezentau aproximativ 94% din totalul exporturilor (cu excepţia Ecuadorului, pentru care 38% din exporturile de pe piaţa andină erau reprezentate de petrol şi numai 50% de către bunuri manufacturate ). Produsele manufacturate joacă un rol mai modest în cadrul exporturilor extra-comunitare, acestea reprezintă în medie 44% din totalul exporturilor din ultimii ani.

18 18 Tabelul nr. 3: Participarea produselor manufacturate în cadrul exporturilor CAN(%) * intra exporturi intra-comunitare RL restul lumii Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : Diferenţa între cele două pieţe (intra-andină şi restul lumii) este mult mai vizibilă atunci când se face analiza bunurilor manufacturate cu grad înalt de prelucrare. Şi valoare adăugată crescută. La nivelul întregii Comunităţi Andine acestea reprezentau doar 13% în cadrul exporturilor extra-comunitare şi 58% în cadrul exporturilor intracomunitare în anul Această caracteristică este deosebit de importantă pentru piaţa andină, deoarece poate genera în timp avantaje competitive superioare şi o participare mai activă inclusiv pe piaţa extra-andină, de asemenea se va putea asigura într-un astfel de scenariu soluţii suplimentare pentru piaţa muncii, prin generarea de locuri de muncă.

19 19 Tabelul nr. 4: Ponderea produselor manufacturate cu grad înalt de prelucrare în cadrul exporturilor Comunităţii Andine Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : Comunitatea Andină prezintă o deosebită relevanţă pentru Columbia, CAN asigură piaţă de desfacere pentru 50% din exporturile columbiene, din care 76% sunt produse manufacturate cu valoare adăugată ridicată. Pentru Peru şi Venezuela piaţa comunitară peransamblu nu prezintă relevanţă în aceeaşi măsură în care ea prezintă importanţă pentru grupul de produse cu valoare adăugată crescută, ca şi pondere în totalul exporturilor lor intra-andine (de 50%). In relaţia cu restul lumii Peru şi Venezuela exportă produse manufacturate înalt prelucrate în proporţii de numai 16%, respectiv 7%. Ecuador şi-a diminuat cota exporturilor acestor produse către Comunitate, dar continuă să rămână mai concentrat pe piaţa regională decât cu restul lumii (33% versus 6%). Cazul Boliviei este special, rolul produselor înalt prelucrate este redus în cadrul exporturilor intra-can (4,7%), faţă de 22,5% în relaţia cu restul lumii.

20 20 STRUCTURA IMPORTURILOR Ca şi în cazul exporturilor, structura importurilor statelor andine în anul 2002 se diferenţiază mult pe pieţe, în funcţie de destinaţia economică. Importurile intra-comunitare tind să se concentreze pe categoria bunurilor intermediare, a căror proporţie în totalul importurilor este de peste 40% în majoritatea cazurilor, mai puţin în cazul Boliviei, unde nivelul este de 60% şi Peru, pentru care peste 50% din importurile sale din cadrul Comunităţii Andine sunt combustibilii şi petrolul. Venezuela şi Bolivia sunt statele care importă cea mai ridicată cotă de bunuri de consum la nivel de regiune, peste 30% din importurile intracomunitare. In cazul Columbiei şi Ecuadorului, peste 20% din importurile lor sunt bunuri de capital, în principal echipamente de transport. In ceea ce priveşte importurile extra-comunitare, Bolivia, Ecuador şi Venezuela importă în principal bunuri de capital, în proporţie de peste 40% din total. Pentru Columbia şi Peru cota acestei categorii de produse este mai restrânsă (30%), dar peste 40% in totalul importurilor extra-comunitare sunt reprezentate de bunuri intermediare pentru industrie. In general, toate statele membre ale Comunităţii Andine, cu excepţia Boliviei, şi-au majorat proporţia bunurilor de consum în totalul importurilor extra-comunitare, deşi în toate cazurile, acestea nu au depăşit 20% din totalul importurilor extra-comunitare. Aceste rezultate au fost înregistrate ca urmare a reducerii barierelor tarifare faţă de terţi şi aplicării unei structuri tarifare care a favorizat importurile de bunuri intermediare şi de capital.

21 21 Impactul integrării asupra economiilor andine: Un mod de evaluare a efectelor procesului de integrare asupra bunăstării regiunii constă în identificarea fenomenelor de creare şi deturnare de comerţ, pentru care se pot folosi indicatori precum: evoluţii ale nivelelor tarifare, gradul de deschidere al economiilor şi efectele importurilor din terţe state. Barierele tarifare: Toate statele andine au redus semnificativ taxele vamale o dată cu demararea demersului integraţionist, astfel că s-a ajuns de la o medie andină de 80% în 1972 la un nivel mediu de 11% în Procesul de integrare se pare că nu a afectat deschiderea externă a economiilor către partenerii extra-regionali. Tabelul nr. 5: : Nivelul mediu al taxelor vamale în cadrul Comunităţii Andine ( ) Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : Gradul de deschidere al economiilor andine( abordare comparativă în contextul Americii Latine): Ponderea comerţului exterior în cadrul PIB-ului Comunităţii Andine este de 36%, ceea ce înseamnă că avem de a face cu economii cu grad mediu de deschidere la nivelul Americii Latine. Statele andine care au

22 22 manifestat un nivel mai ridicat de deschidere al economiilor au fost Bolivia şi Ecuador, cu ponderi de 41% şi 46%. Ecuador şi Venezuela, în calitate de exportatori de petrol, înregistrau o cotă ridicată a exporturilor în cadrul PIB, de aproximativ 25%, similare nivelelor înregistrate de Mexic (26%) şi Chile (27%), considerate a fi economiile cele mai deschise ale Americii Latine. Ţările cu cea mai mică deschidere sunt Peru şi Columbia, cu o participare a comerţului exterior în cadrul PIB sub 30%. Ponderea în cadrul PIB al exporturilor a fost de 11,9%, respectiv 13,4%, iar ponderea importurilor a fost de 13,6%, respectiv 14,5%. Pentru o idee de ansamblu asupra situaţiei CAN raportată la întreg ansamblul Americii de Sud, este important de ştiut că statele membre MERCOSUR prezintă situaţii similare: participarea exporturilor la crearea PIB a fost de 11% în cazul Braziliei, 11,6% pentru Argentina, 11% pentru Uruguay şi 14% pentru Paraguay. Tabelul nr 6: Gradul de deschidere al economiilor andine (media perioadei ) Media CAN*: nivelul mediu al gradelor individuale de deschidere a economiilor statelor andine; CAN RL** : Gradul de deschidere al Comunităţii Andine ca şi grup, raportat la restul lumii. Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos :

23 23 Pe de altă parte, dacă se analizează evoluţia gradului de deschidere începând cu anii `70, diferenţiind Comunitatea Andină de restul lumii, Bolivia se menţine stabilă la nivel agregat, gradul său de deschidere la nivel subregional a fost în continuă creştere, în timp ce în relaţia cu restul lumii acest indicator s-a diminuat de la 41% în anii `70 la 35% în intervalul de timp Columbia şi Ecuador menţin tendinţa de deschidere atât către regiunea andină, cât şi către restul lumii, cu o creştere a ponderii comerţului cu restul lumii în cadrul PIB de la 20,8% (anii `70) la 23,5% în perioada ( ) pentru Columbia, respectiv creştere de la 34,2% la 37,4% pentru Ecuador. Pentru Peru şi Venezuela, deschiderea comercială totală şi cea în raport cu restul lumii s-au redus în anii `90 comparativ cu deceniile anterioare, deşi regiunea manifesta tendinţe opuse de evoluţie. Tabelul nr. 7: Evoluţia gradului de deschidere a economiilor andine *RL- restul lumii Sursa: Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos :

24 24 O dată prezentaţi indicatorii de mai sus pe baza cărora s-ar putea identifica fenomene de creare sau deturnare de comerţ, rămâne totuşi greu de cuantificat rezultatul. Pe de o parte, reducerea semnificativă a taxelor vamale, evoluţia gradului de deschidere a economiilor andine, încheierea de acorduri comerciale cu alte state de către acestea, nu au reprezentat decât încadrarea într-o tendinţă generală de liberalizare comercială înregistrată pe paln internaţional, ceea ce confirmă o dată în plus că regionalismul deschis slăbeşte posibilităţile de deviere de comerţ. Cu toate acestea, rămâne o parte importantă a comerţului intra-comunitar sufucient de protejat. Bolivia, Columbia şi Ecuador s-a înregistrat o creştere în ceea ce priveşte ponderea medie a importurilor de bunuri din afara subregiunii. In cadrul zonei andine, creşterea cererii pentru bunuri a celor trei state menţionate nu ar afecta cererea de bunuri din afara subregiunii, pentru a conduce la un fenomen de deviere de comerţ. Pentru Peru, ponderea medie a importurilor de bunuri andine a crescut, concomitent cu înregistrarea unei reduceri a acestora din afara sub-regiunii în anii`90, pentru ca acestea din urmă să crescă ulterior. Interesant este de menţionat că această creştere a importurilor andine a coincis în mare parte cu perioada în care Pereu s-a retras retras din zona de liber schimb, astfel că rezultatele nu pot fi apreciate ca fiind generate de procesul integraţionist. Doar în cazul Venezuelei s-a înregistrat o reducere importantă a ponderii medii a importurilor din terţe state începând cu anii `90, cu o majorare concomitentă a importanţei importurilor andine. Dat fiind scăderea semnificativă a importurilor din afara regiunii andine, se poate trage concluzia că s-a produs o deviere de comerţ, dat tot la fel se poate explica rezultatul ca fiind conjunctural, ca urmarea unei perioade de recesiune. 1 1 Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos :

25 25 Comunitatea Andină - rezultate ale anului 2003 Comerţul intra-regional In anul 2003, comerţul intra-regional pentru statele membre ale Comunităţii Andine a continut să scadă (cu 1% faţă de anul precedent), fiind al doilea an consecutiv caracterizat printr-o astfel de evoluţie. Această situaţie a fost menţinută de perpetuarea dificultăţilor în promovarea integrării regionale, a problemelor legate de dimensiunea socială, politică, culturală a procesului integraţionist, a integrării fizice, a aspectelor legate de soluţionarea problemelor de frontieră şi acelor conexe strategiilor de dezvoltare durabilă. Aceast a fost concluzia celei de a XIV-cea reuniuni a Consiliului Prezidenţial Andin de la Quirama din Evoluţia comerţului intra-andin în anii 2002 şi 2003 a fost total opusă expansiunii înregistrate în anii `90. Scăderea exporturilor intra-andine a afectat structura productivă a unor sectoare înalt dependente de piaţa sub-regională (industria auto, chimică, a motoarelor, industria textilă, agricultura îndeosebi piaţa bananelor şi a citricelor). Cele mai dramatice consecinţe au fost înregistrate de Bolivia, Columbia, Peru şi Venezuela; doar Ecuador şi-a majorat exporturile în intervalul Trebuie făcută menţiunea că în cazul Ecuadorului, nivelul înalt al exporturilor intra-comunitare din 2003 s-a datorat unui preţ avantajos al petrolului, care s-a menţinut la un nivel ridicat. Cele mai afectate ţări din grupare au fost Columbia şi Venezuela. Reducerea fluxurilor comerciale sub-regionale a fost afectată de scăderea cererii pe piaţa venezueleană, datorită dificultăţilor apărute ca urmare a creşterii restricţiilor în calea importurilor şi datorită controlului valutar istaurat de guvern.

26 26 Comerţul intra-comunitar a început să crească abia în a doua jumătate a anului 2003, dar nu a reuşit să recupereze performanţa istorică de 5,7 mild. USD, înregistrată în anul Criza din Venezuela a generat contractarea exporturilor partenerilor săi comunitari cu valori cuprinse între 10%-38%. Cu toată reducerea de volum a schimburilor intra-zonale, comerţul bilateral Columbia- Venezuela au continuat să reprezinte o cotă importantă a comerţului intra-grupare (25,5%). Schimbări semnificative s-au produs în cadrul schimburilor comerciale dintre Columbia şi Ecuador şi dintre Ecuador şi Peru, în sensul majorării ponderii schimburilor bilaterale în totalul fluxurilor intraregionale. Conturarea acestor trei seturi de parteneri (Columbia-Venezuela, Columbia-Ecuador, Ecuador-Peru) s-a datorat izolării pieţei venezuelene, creşterii exporturilor Columbiei către Ecuador şi Peru în 2002 şi 2003, majorării exporturilor peruviene către Columbia şi Ecuador şi a exporturilor ecuadoriene către Peru (aşa cum se poate remarca şi în tabelul nr.8.

27 27 Tabelul nr. 8: Comunitatea Andină: situaţia comerţului intra-regional în anul 2003 (milioane dolari / %) Sursa: UN/ECLAC Studies/ Regional Integration in Latin-America and the Caribbean, : In 2003, comerţul dintre Columbia şi Ecuador s-a concentrat pe mărfuri industriale, în principal fier şi oţel, produse chimice, hârtie. Acestea reprezintau 30% din comerţul reciproc. Industria autoturismelor a înregistrat o pondere de 28% în anul 2002, iar după declanşarea crizei din Venezuela, din perioada ianuarie-iulie 2003, exporturile de autoturisme ale Columbiei în Ecuador s-au diminuat cu 56%. Exporturile Ecuadorului către Columbia au scăzut şi ele (principalele produse ecuadoriene exportate au fost: autoturisme cu destinaţie turistică, zahăr, peşte, legume şi fructe). Comerţul dintre Columbia şi Venezuela este dominat o înaltă complementaritate industrială. Produsele industriale reprezintă 88% din totalul mărfurilor tranzacţionate în cadrul schimburilor reciproce, în special bunuri manufacturate intermediare, acestea fiind şi cele mai

28 28 dinamice sectoare, urmate de industria alimentară, textile şi industria farmaceutică. Exportul dinspre Ecuador şi Venezuela către Peru, şi într-o mai mică măsură dinspre Columbia către Peru, este dominat de petrol nerafinat, uleiuri industriale, fier şi oţel. Alte produse exportate de Columbia şi Ecuador către Peru au fost: minereuri bituminoase, zahăr (din sfeclă şi din trestie de zahăr) şi bunuri de folosinţă îndelungată. Peru a furnizat cupru prelucrat, zinc şi făină de peşte către Columbia şi tricotaje şi textile, alimente şi dispozitive de uz casnic către Ecuador. Principalele produse exportate de Peru către Venezuela au fost: textile, urmate de cilindri industriali, zinc şi fire de cupru. Comerţul Boliviei cu Columbia, Peru şi Venezuela, şi într-o mai mică măsură cel cu Ecuadorul, a fost dominat de produse agricole sau ale industriei uşoare precum: ulei de soia, făină de soia, lapte praf, zahăr (din sfeclă şi trestie). Statistic vorbind, cota Boliviei în cadrul comerţului intra-grupare a fost de 9% în cadrul importurilor şi 3% în cadrul exporturilor. 1 Bibliografie: ALADI, Studiul nr.129 / 2000:: m ALADI, Acerca de ALADI/ Presentacion : Comunidad Andina, Quienes Somos? : 1 UN/ECLAC Studies/ Regional Integration in Latin-America and the Caribbean, :

29 29 Comunidad Andina, Tratados y Protocolos: Comunidad Andina, Acuerdo de integracion subregional andino- Acuerdo de Cartagena : Documentos de Comunidada Andina, Secretaria General, 35 de Anos de Integracion Economica y Comercial un balance para los paises andinos : UN/ECLAC Studies/ Regional Integration in Latin-America and the Caribbean, : I02-03CHAPTER%202.pdf Camelia CANDIDATU, Lector universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

30 30

31 31 From Washington Consensus to Lisbon Agenda: What Lessons for Economic Models in Romania? Valentin Cojanu The path from command to market economics in Romania has been marked by two decisive conceptual clarifications at international scale, from the 1989 Washington Consensus to the 2000 Lisbon Agenda. In both cases, it was about a "how-to" policy list supposedly conducive to better economic performance. Prescriptions from both lists were integrated in national programmes, but doubts still persist as to the configuration of the right policy measures. This material discusses the context and practical implications of the two theoretical models. Key words: economic theory; development; European integration; competitiveness Introduction Romanian authorities and intellectuals of the economics community seem to be on an endless search for economic models to support their reform agenda. No sooner had they left behind the Marxian economics that they had to embark on the so-called orthodox or market economics and economics of transition became a fashionable if ostentatious (Bal 1997: 25) way of thinking about the transition to a market economy in Ro-

32 32 mania. The path from command to market economics has been marked by two decisive conceptual clarifications at international scale. First, it was in 1989 the manifesto of a group of financial institutions based in Washington which proposed a set of reform policies for Latin American countries, later extended to developing countries as a whole. Second, it was in 1999 the decision of the European Union (EU) to launch a programmatic initiative leading to increased competitiveness for its member countries, currently known as the Lisbon Agenda. Between those very milestones, Romania suffered a radical change in its historical evolution, leaving behind a communist regime in 1989 and becoming a candidate country for integration into the EU by the end of the decade. Economists came to realize that the standard precept provide no recipe to smoothly overcome the economic and social difficulties of the transition. The right path to development looks rather like a moving target. It is symptomatic for this intellectual conundrum to see how the sympathy swings between the remarkable achievements of the Scandinavian countries which epitomize a social market economy and the Lisbon Agenda, the European Union's blueprint for becoming "the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world" by 2010, which is praised for its explicit support in emulating the economic liberalism of such competitive economies as the U.S. or Japan. It is the message of a need for revamped theoretical arguments in economics which this article attempts to convey. This material comes out with a view to discerning between vagueness and relevance of the economic science that could provide a critical investigation of the economic foundations of contemporary society. The result is based on a discussion of the two theoretical models and consists of a construct which calls into question the tendency of the economic method to try and explain all economic phenomena by using the same catch-all theories and dealing in universal truths.

33 33 A decade ( ) of conceptual clarifications and the aftermath This material concurs with the products of a large variety of schools of thought exemplified inter alia by Beaud (1996) and Fullbrook (2004) which direct their criticism to the way economists try to understand their object of study. The obvious discontent surrounding the methodology of economics has led respectable academic establishments like Harvard University to offer alternative undergraduate courses on economics which discard the classical postulates of rational behaviour and are deemed to suggest "a clearer understanding of the basics of economics" (The Economist 2003). However, this kind of academic initiatives alongside with disparate but systematic research applied in the field of the philosophy of economics and social sciences have not succeeded so far in suggesting a coherent alternative to the dominant methodology based on the deductive and inductive logic. What is usually proposed and so far widely accepted as a credible choice of inquiry rests on a combination of various theories to analyze different economic phenomena and systems plus a mandatory recourse to the historical context. In spite of the widespread use of mathematics and statistics, empirical studies and economic theory often appear not to live up to the economists' ambitions to provide a consistent body of knowledge. Theoretical reference points become confused in prominent themes of research as the debate elsewhere (Cojanu 2003) reflects it, are severely weakened by the underlying mathematical apparatus (see McCloskey and Ziliak 1996), and supporting arguments are surprisingly put forward by a Nobel laureate and mathematical economist in Stiglitz (2003). The ensuing discussion exemplifies those theoretical ambiguities as these are embodied by the two of the most representative products of the economics community.

34 34 The Washington consensus 1989 transformed the economic history by two defining moments. One was the fall of the Berlin Wall which symbolically marks the turning point from communism to capitalism in Eastern Europe. The other was represented by the initiative of a so-called group of Washington-based international financial institutions (IFIs) to put forward a paper the Washington Consensus containing ten policy recommendations believed to provide Latin American countries a way out of the downturn of the 1980s. The circumstantial coincidence made that the latter soon became a guiding policy set to deal also with the unknowns of the transition to a market economy. It was neither the only fitting theoretical construct theories such as supply-side economics, monetarism, or minimal government enjoyed much respectability nor supposedly the most dominant (see Bal 1997: 25-31), but it is its encompassing coverage of the economic policy dilemmas which ensured it rather a different role, that of a prototypical representation of standard policy prescriptions. John Williamson (2006) credits himself with the fatherhood of the scheme and confesses that the ten reforms advanced at the core of the consensus (see Table 1 at the end of this section) were deliberately proposed "to provide a common set of questions on which the authors of the country papers could focus." It was thus proposed a version of the positive economic theory centred around, basically, macroeconomic discipline, market liberalization, and globalization. The solution was soon embraced by the IFIs for the developing world as a whole, including the evolving transition of the former European communist countries. The evidence of "modest" economic growth in the first targeted region (Latin America), as well as of general "discontent" of global ready-made medicines (Stiglitz 2003) led economists to question whether the policy changes were a mistake and to advance a series of additional policies giving in fact rise to an augmented consensus (see Table 1). There are two strands of criticism worth discussing.

35 35 There was first admission of guilt on behalf of the proponents in the sense of neglecting crucial circumstantial facts or taking the clarity of concepts for granted relevance for economic problems which more often than not were conducive to unjustifiable misinterpretations. It is somewhat ironic for the pretensions of the standard economics establishment to see its approach mired in allegations of "naïve optimism" of the "experiments set up in ivory towers" (Van Brabant 1998). There were however some concrete contentious issues such as the objective of "financial liberalization". In Williamson's words, that thinking referred only of domestic liberalization, and did not include capital account liberalization. The IMF policy prescriptions nevertheless included the very latter which allegedly engendered the Asian crisis of 1997 in spite of "persuasive evidence" (Williamson 2006) that inward foreign direct investment, and inward portfolio equity investment, increase growth, but not complete opening including the free inflow and outflow of short-term loans accelerates growth. Other issues were simply overlooked. Indifference to issues of income distribution on behalf of both the World Bank and the IMF (Williamson 2006) was replaced by a thoughtful approach to such problems as governance and corruption, or the standards and codes of a properly functioning financial sector. The bleak perspective of recurrent and widespread crises changed the view on macroeconomic policy to a range of policies e.g. counter-cyclical fiscal policies, accumulating a stabilization fund when exports are cyclically strong, avoiding excessive capital inflows when capital is available, and avoiding currency mismatching that paid attention to circumstantial rather than standard evolutions. Then there was outright dissatisfaction with the apparent inability of standard economics to provide helpful solutions to ongoing economic needs. The fact that it has become associated with several of its prominent exponents makes the case the more so compelling. Dani Rodrik (quoted in Williamson 2006) replaces the mantra of liberaliza-

36 36 tion with that of institutions: "what development needs is not a cookbook, nor a description of what advanced countries look like, but, rather, a strategy for kick-starting growth and a series of institutional reforms that will keep a country growing." Stiglitz (2003: 126) goes further and rejects the idealism of a market mechanism altogether: the consensus policies were based on a simplistic version of the market economy, the competitive equilibrium model, in which Adam Smith s invisible hand works, and works perfectly. Because in this model there is no need for government that is, free, unfettered, liberal markets work perfectly the Washington Consensus policies are sometimes referred to as neo-liberal, based on market fundamentalism. In this context, the pointless debate over shock therapy versus gradualism measures was readily disposed of. It was instead substituted by an ambiguous terminology about efficient institutional mechanisms: "It is important to understand that [institutions] do not imply the state s withdrawal from an economic role: rather, the state s role must change to one that will support the market, rather than seeking to replace it." (Williamson 2006) The Lisbon Agenda The Lisbon Agenda (LA)'s elusive rationale as an instrument to propel competitive growth within a nascent currency union has been tackled elsewhere (Cojanu et al. 2006) and this section draws only on the point addressed therein as to its strategic liability to exhibit the perennial economics problem of identifying the "right" structural reforms. The launch of the LA at the 2000 European Council in Lisbon with the view to making Europe an exemplar of competitive performance was preceded by an upsetting revelation: the decline of the EU competitive position vis-à-vis the US, had been a fact that overshadowed the accomplishments of the European integration for decades. The initial formulation was one of great ambitions: the strategy commits Member States to the goal of making the EU "the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world". There were

37 37 thus defined four pillars of the strategy "growth", "innovation", "employment" and "social cohesion", and if one translates "sustainable economic growth" into an "environmental dimension" a decision in fact explicitly made at the 2001 European Council in Göteborg the LA set the EU on a five-pronged competitive track. The LA mid-term review in 2005 apparently refocused the target on a much narrower objective, the strategic goals of "growth" and "employment", but they multiplied at the Community and national levels in ten and three, respectively, distinct dimensions considered to be critical for competitiveness. The "obsessive" character of this quest for competitiveness determinants engendered a continuous redefinition of what is "critical" and resulted in loose interpretations of what LA actually means. Table 1 gathers one of the most representative lists of the LA targets. The range of possible interpretations of LA targets raises a legitimate question: Does the LA really stand for a guideline to achieve a coherent strategy for competitiveness? The EU administration picked up the goal of creating a "knowledge economy" amidst a world-wide euphoria about the benefits of the "new economy" which was by that time epitomized by the.com boom. The tone watered down since and more recent documents (e.g. Commission, 2005) praise the importance of traditional manufacturing industries. Discussions with Commission officials (quoted in Cojanu et al. 2006), in fact revealed that the initial theoretical underpinning had to rely on common sense and on consensus prescriptions from international organisations, rather than on a set of ex ante priorities and a methodology for dealing with the complex nature of competitiveness of an economic zone. One implication becomes obvious and refers to the analytical ambiguity associated with evaluating the "success stories" of countries of commending competitive performance. This analytical issue could certainly be avoided if the EU's attempt to deal with structural economic liabilities of its member countries paid due attention to parallel international efforts made by such organisations as IMF, OECD, and WTO. Given that all EU countries belong

38 38 to those institutional arrangements, one may reasonably ask to what extent the LA should not be regarded just as an undertaking in duplicate. What makes indeed the EU Lisbon process different from all those analytical evaluations consists of its goal of embarking at the same time on the misleading task of indicating the right venue towards competitive upgrading as well. From an analytical standpoint, this strategy fails on the ground that it gets the observer confused about the existence of any critical determinant of competitiveness, be it "information technology", "employment" or whatever. If one follows two assessments (quoted in Cojanu et al. 2006) of competitive standing of Sweden and Finland between 1999 and 2003, it is disconcerting to find out that their march from bottom to top in the competitive hierarchy of European countries in such a short period of time is explained by the mere refutation of the "ultra liberal Anglo American" economic model, that is the very one whose success the AL was supposedly conceived to emulate. To sum up, Table 1 below presents a synoptic view of the theoretical models hitherto discussed. Both were intended from the very beginning to provide a standard way of thinking about economic policies and/or structural reforms and both failed to withstand the challenges of real world competition. The difficult task of making good sense of their prescriptions resides in the multi-faceted perspective on economic policy reforms which hardly be singled out in one however good list. The circumstantial observations of economic facts may require, for example, simultaneous implementations of reforms marked by simple underlining or step by step measures on an unpredictable path double underlining.

39 39 Table 1: Target areas of the Washington Consensus and the Lisbon Agenda The original Washington Consensus Fiscal discipline Reorientation of public expenditures Tax reform Financial liberalization Unified and competitive exchange rates Trade liberalization Openness to FDI Privatization Deregulation The augmented Washington Consensus Legal/political reform Regulatory institutions Anti-corruption Labour market flexibility WTO agreements Financial codes and standards Prudent capitalaccount opening Non-intermediate exchange rate regimes Lisbon Agenda Single Market Open and competitive markets inside and outside Europe European and national regulation European infrastructure Research and development Innovation and sustainable use of resources European industrial base Employment and social protection systems Adaptability of workers and enterprises and the flexibility of labour Secure property Human capital

40 40 The original Washington Consensus rights The augmented Washington Consensus Social safety nets Poverty reduction Lisbon Agenda through better education and skills Sources: Williamson (2006); Commission (2005). Concluding notes What are the lessons of this package of good intentions and questionable execution? What could all this mean for competitive development of Romania? The results of scholarly work point to divergent solutions as to the suitability of all-encompassing prescriptions. At least two general principles of action should be observed in line with that conclusion. First, it should be noted that the recourse to policy reforms should come as a consequence of national initiatives and definition of priorities and not the other way around. Understanding what happens within national or regional economic spaces is not primarily linked to whatever yardsticks of idealized behaviour, but to a familiarity of that environment's development needs. Second, the governments should be aware that reform is about programmes and priorities which should not take anyway the course suggested by a model. If a proper rationale is to be found, a country

41 41 should take then benefit from similar initiatives and/or experiment in line with its historical experience. For a practical agenda, this imperative implies reaching a twofold target of counteracting the challenges of both international competition and local needs. The capacity to react is based on such diverse economic mechanisms as absorption of macroeconomic shocks, productive impact of macroeconomic policy, and particular cultural attitudes in production and consumption (propensity to invest and save). References Bal, Ana. Economii in tranzitie Oscar Print, Bucuresti, 1997 Beaud, Michel and Gilles Dostaler. La pensée économique depuis Keynes, éditions du Seuil, 1996 Cojanu, Valentin, Maria Barsan and Manuela Unguru. The Competitiveness of Romanian Economy: Necessary Policy Adjustments in the Light of Lisbon Agenda, Institutul European din Romania, Bucuresti, 2006 Cojanu, Valentin. "Confuzia economistilor si logica analizei economice", Oeconomica, XII:4 (2003), Commission of the European Communities, "Communication from the Commission. Implementing the Community Lisbon Programme: A Policy Framework to Strengthen EU Manufacturing - Towards a More Integrated Approach for Industrial Policy", COM (2005) 474 Final, Brussels, The Economist. "Behaviorists at the gates", May 10 th, 2003 Fullbrook, Edward (Ed.). A Guide to What's Wrong with Economics, London: Anthem Press, 2004 McCloskey, Deirdre N. and Stephen T. Ziliak. "The Standard Error of Regressions", Journal of Economic Literature, 34:1 (March, 1996),

42 42 Stiglitz, Joseph. Globalizarea. Sperante si deziluzii Economica, Bucuresti, 2003 Van Brabant, J. M. The Political Economy of Transition Coming to Grips with History and Methodology Routledge, London, 1998 Williamson, John. "Should There Be a Development Consensus?" In World Economic Forum, Global Competitiveness Report , Geneva, 2006, Valentin COJANU, Senior Lecturer, Ph.D., Departament of International Business and Economics, Academy of Economic Studies, Bucharest.

43 43 Politici Economice

44 44

45 45 Rolul politicilor naţionale în întărirea capacităţilor inovative naţionale Dana Blideanu The importance of innovative activities for economic growth and development is largely recognized nowadays. In the last years, in pace with the growing trend of the internationalization of production, the national innovative systems have become components of a global scientific and technological space. Connecting to this space means that countries have to do more than simple open up and passively wait for foreign investors. Strengthening the innovative capabilities may represent a key policy objective for every country interested not only in entering the global RD networks but also in maximizing the benefits of this connection. The scope of this article is to focus on the main instruments frequently used by governments in order to reach the above mentioned targets. Importanţa activităţilor inovative pentru creştere economică şi dezvoltare este o realitate unanim recunoscută la ora actuală. Ea este valabilă deopotrivă pentru ţările dezvoltate, aflate la frontierele tehnologice, cît şi pentru cele în curs de dezvolare, aflate în proces de recuperare tehnologică. Natura inovaţiei variază semnificativ în funcţie de gradul de complexitate tehnologică a activităţilor, putînd fi identificate 4 trepte de evoluţie şi anume:

46 46 a) Achiziţia de capacităţi de producţie pentru utilizarea şi absorbţia unor tehnologii existente; Deşi în aparenţă o asemenea treaptă poate fi depăşită uşor, în realitate atingerea unor nivele acceptabile ale eficienţei şi calităţii producţiei reprezintă un proces solicitant, multe întreprinderi fiind sortite eşecului chiar după ani buni de operare; b) Adaptarea tehnologiilor este un proces dificil atunci cînd condiţiile locale diferă substanţial de cele din ţara de origine şi cînd sprijinul local este slab; c) Adaptarea poate să genereze îmbunătăţiri tehnologice semnificative. In acest stadiu multe firme monitorizează tendinţele internaţionale şi selectează acele tehnologii care pot să interfereze eficient cu propriile eforturi; d) Ultimul stadiu este acela în care firmele concep, dezvoltă şi testează procese şi produse noi. In ultimii ani, o dată cu creşterea gradului de internaţionalizare a producţiei şi respectiv cu scăderea semnificativă a costurilor de comunicare, asistăm la un proces din ce în ce mai vizibil al internaţionalizării inovaţiei. Există trei mari categorii ale modalităţilor de internaţionalizare a inovaţiei, fiecăreia corespunzîndu-i forme specifice şi anume: Categorii Actori Forme Exploatarea internaţionala a inovaţiilor locale Firme naţionale şi corporaţii multinaţionale Export; Licenţierea brevetelor de invenţie; Producţia în străinătate a unor produse dezvoltate local

47 47 Colaborări internaţionale multina- Corporaţii ţionale Sursa: World Investment Report 2005, pag 104 Generarea internaţională a inovaţiilor Universităţi, institute de cercetare, firme naţionale, corporaţii multinaţionale Proiecte de cercetare comune; Schimburi ştiinţifice; Fluxuri internaţionale de studenţi Societăţi mixte Desfăşurarea de activităţi inovative atît în ţări de origine cît şi în ţări gazdă; Achiziţia de unităţi de cercetare existente sau constituirea de noi unităţi in ţările gazdă. Una din consecinţele internaţionalizării inovaţiei este şi aceea că sistmele inovative naţionale devin tot mai mult componente ale unui spaţiu tehnico-ştiinţific global, teoretic orice ţară avînd de câştigat din actuala configuraţie a acestui sistem. Conectarea la spaţiul global presupune însă un anumit nivel al capacităţii inovative naţionale, iar din acest punct de vedere există diferenţe semnificative între ţări. Pentru a evalua aceste diferenţe, World Investment Report 2005 introduce o nouă măsură şi anume indicele UNCTAD al capacităţii inovative, axat pe două componente : a) activitatea inovativă (masurată prin indicele activităţii inovative) si b) disponibilitatea resurselor umane pentru asemenea activităţi ( masurată prin indicele capitalului uman). a) Activitatea inovativă se apreciază luând în considerare inputurile (indicele UNCTAD foloseşte datele privind forţa de muncă

48 48 ocupată în activitatea de cercetare-dezvoltare) şi respectiv outputurile (brevete naţionale sau internaţionale si publicaţii ştiinţifice). b) Resursele umane se evaluează prin gradul de alfabetizare al populaţiei şi respectiv rata de încadrare şcolară (separat pentru învăţământul secundar şi terţiar), cele 3 componente fiind ponderate. Indicele UNCTAD este dat de media simplă a celor 2 indici sus menţionaţi. Pe baza acestui indice, Raportul WIR 2005 clasifică ţările lumii în 3 categorii şi anume: înalt inovative, mediu inovative şi slab inovative. Primul grup include toate ţările dezvoltate (inclusiv noii membrii UE din 2004, 3 ţări în curs de dezvoltare din Asia de S-E( Taiwan, Koreea si Singapore), o singură ţară din America Latină (Argentina) şi 4 ţări din Europa de Est( Rusia, Ukraina, Bulgaria şi Belarus). Grupa medie include alte ţă ri europene (între care şi Romania), marea parte a ţărilor din America Latina, China, Hong Kong şi alte ţări asiatice şi doar 4 ţări africane. Ierarhia realizată pe baza indicelui UNCTAD relevă decalaje importante între ţări, nu numai între grupul ţărilor dezvoltate şi cel al ţărilor în curs de dezvoltare dar şi în interiorul grupurilor. In grupul ţărilor dezvoltate primele locuri sunt deţinute de Suedia (indice 0,957) Finlanda (0,947) şi SUA (0,927). In grupul ţărilor în curs de dezvoltare cel mai bine sunt situate ţările din Asia de SE, 3 dintre acestea (menţionate mai sus) intrînd în clasa superioară a indicelui. Aceste ţări au avut o participare semnificativă în cadrul sistemului global de producţie şi inovare, chiar dacă aceasta s-a realizat prin mijloace diferite da la ţară la ţară. In ce priveşte economiile în tranziţie din Europa de Est, ele sunt mai bine reprezentate la indicatorul capital uman, ceea ce le plasează din punct de vedere al indicelui UNCTAD în primele 2 clase.

49 49 Care sunt implicaţiile acestor observaţii? 1) Capacităţile inovative reprezintă o conditie sine qua non pentru delocalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare ale corporaţiilor transnaţionale, acestea din urmă fiind interesate de ambele componente mai sus amintite: activitate inovativă şi resurse umane. La fel de adevărat este că opţiunea transnaţionalelor se sprijină şi pe alţi factori cum sunt: un climat investiţional stabil, o infrastructură adecvată, protecţia proprietăţii intelectuale, etc. 2) Capacităţile inovative influenţează direct beneficiile pe care le obţin ţările gazdă din internaţionalizarea activităţilor de C-D. Astfel, modul în care activităţile de C-D se intensifică în timp şi se difuzează spre alte activităţi este dependent în mod esenţial de calitatea sistemului inovativ naţional. 3) In noul context al unei economii globalizate, dezvoltarea capacităţilor inovative tinde să devină o prioritate a politicilor economice în marea parte ţărilor lumii, indiferent de nivelul de dezvoltare economică. Există cel puţin 5 domenii în care politicile guvernamentale pot acţiona în vederea întăririi capacităţilor inovative şi anume: a) resurse umane; b)cercetarea publică; c)protecţia proprietăţii intelectuale; d)politicile în domeniul concurenţei; e)oferirea de facilităţi financiare şi fiscale. Ne vom referi succint la fiecare din acestea. a) In măsura în care ţările aspiră să atragă activităţi de C-D ale corporaţiilor transnaţionale, dezvoltarea unor abilităţi tehnice şi ştiinţifice prin sprijinirea sistemului educaţional (componenta educaţiei superioare) reprezintă un factor crucial.acest sistem trebuie să răspundă nu numai unor criterii de ordin cantiativ ci şi calitativ.

50 50 In principal este vital ca sistemul sa fie eficient, capabil să răspundă solicitarilor de pe piaţa forţei de muncă iar pentru atingerea acestui obiectiv politicile guvernamentale pot avea un rol hotărîtor. Tările din Asia de SE oferă lecţii semnificative în acest sens. Un exemplu îl reprezintă Singapore, unde Ministerul Comerţului şi Industriei colaborează cu Consiliul pentru Educaţie Tehnică şi Profesională în vederea monitorizării cererii pentru diferite specializări, informaţiile primite de la investitori locali şi străini fiind folosite în fixarea unor obiective educaţionale (5) Prin contrast, în America Latină, sectorul privat se declară ingrijorat că specializările universitare nu corespund cerinţelor sale şi că cercetarea aplicativă are o pondere redusă raportat la totalul cheltuielilor de C-D (7). Asemenea îngrijorări se fac simţite şi în unele ţări dezvoltate. Spre exemplu, în Uniunea Europeană există la ora actuală o acută conştientizare a unui decalaj important în domeniul educaţiei superioare faţă de alte ţări dezvoltate precum SUA şi Japonia.(9). In principal universităţile europene sunt apreciate ca subfinanţate, superbirocratizate şi producînd studenţi slab competitivi, cu abilităţi depăşite. Pe de altă parte, politicile educaţionale trebuie să evolueze pe masură ce cererea se modifică. Din nou, o ţară asiatică oferă un exemplu ilustrativ. Incă din anii 60 ai secolului trecut, în Koreea s-au pus bazele unui sistem de pregătire tehnică, parte a unor eforturi substanţiale de a îmbunătăţi infrastructura ştiinţifică şi tehnologică. Dacă în anii 70 ai secolului trecut accentul a fost pus pe educaţia tehnică în domeniul industrei grele, începind cu anii 90 pe plan central a trecut promovarea creativităţii, scopul fiind de a face trecerea de la imitaţie la inovaţie.(5)

51 51 In ultimii ani, universităţilor li se ofera stimulente pentru a fi mai puternic implicate în activitatea de cercetare. De mentionat că multe ţări (inclusiv dezvoltate) recurg la atragerea forţei de muncă înalt calificate din exterior. In Uniunea Europeană de exemplu, importanţa în creştere a economiei cunoaşterii cuplată cu fenomenul îmbătrinirii populaţiei a făcut ca atragerea talentelor din exteriorul Uniunii să devină o prioritate în cadrul agendei Lisabona.(9). Chiar şi la nivel naţional,multe ţări au luat măsuri de atragere a forţei de muncă înalt calificată din exterior. Franţa, Belgia, Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia au introdus legi fiscale specifice pentru experţii străini,germania şi Marea Britanie au stabilit programe pentru a facilita migraţia experţilor străini etc. Multe ţări în curs de dezvoltare merg în aceeaşi direcţie. Ca exemplu, Singapore are o politică agresivă de atragere a forţei de muncă înalt calificate spre firme private şi institute de cercetare (de menţionat că această ţară deţine locul 7 în lume la indicatorul număr de cercetători la milionul de locuitori, imediat după SUA şi mult înaintea unor ţări europene precum Franţa, Germania şi Marea Britanie.) In China, în 2002, guvernul a anunţat o serie de măsuri cum ar fi politici rezidenţiale preferenţiale şi stimulente financiare pentru a atrage absolvenţi de învăţămînt superior din întreaga lume. Creşterea mobilităţii forţei de munca este un fenomen cu 2 faţete.pe de o parte el are rolul său de contribuţie la întărirea capacităţilor inovative naţionale, pe de altă parte accentuează decalajele între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Din acest motiv multe ţări recurg la măsuri şi programe pentru atragerea propriilor experţi din străinătate. In Republica Koreea de exemplu, asemenea măsuri datează din din anii 60 ai secolului trecut. Ele au vizat în mod special oferirea de labo-

52 52 ratoare moderne, salarii competitive, autonomie în cercetare etc şi au condus la repatrierea unui număr important de specialişti în anii care au urmat. b) Cercetarea publică deţine un rol important în cadrul sistemelor innovative naţionale, în mod special în domeniul cercetarii fundamentale. In multe ţări în curs de dezvoltare sectorul instituţiilor publice (incluzînd universităţile) este cel în care se desfăşoară partea majoră a activităţilor de C-D iar finanţarea cercetării publice o depăşeşte pe cea a cercetării private. Cu toate acestea, legăturile între universităţi şi institute publice de cercetare pe de o parte şi respectiv firmele private sunt relative slabe. Ca un exemplu, în ţările Latino Americane, în ciuda exisenţei unui număr insemnat de institute de cercetare publică în diverse sectoare precum resurse naturale, sănătate, electricitate, etc. sectorul privat nu a beneficiat decît într-o mică măsură de activităţile acestora.(7). Dupa criza din anii 80 ai secolului trecut, aceste institute au fost solicitate să obţină o parte din finanţare prin intermediul sectorului privat şi consecinţa a fost că ele au început să desfaşoare activitătăţi de C-D mai relevante pentru sectorul industrial. Măsuri similare au fost întreprinse şi în alte ţări evidenţiind faptul că politicile guvernamentale pot conduce la o întărire a relaţiei între cercetarea publică şi sectorul privat. In India, la sfirşitul anilor 80 ai secolului trecut, guvernul a lansat un amplu program de reformă, limitînd nivelul finanţării publice pentru laboratorele subordonate Consiliului Cercetării Stiintifice şi Industriale, bugetele acestora fiind stabilite în funcţie de capacitatea lor de «a vinde» cercetare industriei. Rezultatul a fost că încasarile acestor laboratoare aproape s-au triplat într-un interval de timp relativ scurt ( ).

53 53 In ţările dezvoltate, eforturile publice de finanţare a cercetăriidezvoltarii s-au diminuat substanţial în ultimii ani, ele fiind preluate în proporţii tot mai mari de sectorul privat. Finanţarea publică rămîne substanţială în multe ţări dezvoltate precum Franţa, Austria, Italia etc şi ea este preponderentă în majoritatea ţărilor nou intrate în Uniunea Europeană.(9). Finanţarea publică nu trebuie subestimată, ea jucînd un rol crucial în crearea şi dezvoltarea infrastructurilor de cercetare, în desfăşurarea activităţilior de cercetare»orientate» ( apărare, energie, sănătate publică)şi nu în ultimul rînd în derularea proiectelor cu beneficii sociale ridicate şi care nu sunt suficient de atractive pentru sectorul privat. c) Politici privind proprietatea intelectuală. Un sistem de protecţie a proprietăţii intelectuale bine definit şi dispunînd de pîrghii pentru aplicarea sa în practică are o influenţă benefică asupra imbunătăţirii activităţii inovative naţionale. Prin acest sistem sunt stimulate deopotrivă creativitatea şi schimburile comerciale tehnologice. Dupa cum se ştie, ţările membre OMC sunt obligate să respecte un set minim de standarde în domeniul proprietăţii intelectuale, conform reglmentărilor cuprinse în acordul TRIPS ( pentru activitatea de C-D cele mai importante domenii acoperite de TRIPS sunt brevetele şi secretul comercial). Se apreciază că un regim adecvat de protecţie a proprietăţii intelectuale este de natură să conducă la o creştere a atractivităţii ţării respective pentru localizarea de activităţi de C-D de către corporatii transnationale, chiar dacă nu reprezintă factorul crucial ce influenţează decizia acestor corporaţii.(6). Un astfel de regim stimulează dezvoltarea capacităţii innovative locale şi poate duce la o creştere a beneficiilor generate de investiţiile străine directe în activitatea de C-D.

54 54 In acelaş timp, regimul propietăţii intelectuale presupune costuri suplimentare pentru consumatori şi creează o poziţie de monopol deţinătorilor de brevete. Pentru a echilibra interesele producătorilor şi respectiv ale consumatorilor, regimul proprietăţii intelectuale trebuie suplimentat cu politici adecvate în domeniul concurenţei (vezi punctul urmator). In sfîrşit, un regim al proprietăţii intelectuale bine fundamentat poate diminua riscurile unor efecte negative privind delocalizarea activităţilor de C-D ale corporaţiilor transnaţionale. Colaborarea între corporaţiile transnaţionale şi institutele locale de cecetare ia în mod frecvent forma unor proiecte realizate de institute(universităţi) in contul corporaţiilor, în condiţiile în care corporaţiile finanţează cercetarea. Datorită unor factori cum sunt; puterea diferită de negociere a părţilor,lacune instituţionale, asimetria informaţiei, disfuncţionalităţi ale pieţei etc, aranjamentele între corporaţii şi institute nu reflectă întotdeauna o corectă alocare a drepturilor şi responsabilităţilor părţilor, în dezavantajul evident al entităţilor locale. Consecinţa poate fi subeavaluarea rezultatelor cercetării şi o compensare inadecvată a entităţilor locale. d) Politicile în domeniul concurenţei joacă un rol important în completarea cadrului instituţional care să asigure o ameliorare a sistemelor innovative şi respectiv să genereze o maximizare bneficiilor induse de activităţile de C-D ale corporaţiilor transnaţionale. Chiar dacă teoria tradiţională considera monopolurile leaganul invenţiilor, studii recente indică o corelaţie pozitivă între nivelul competiţiei şi activităţile inovative şi acest lucru este în mod evident în ţările în curs de dezvoltare şi în cele în tranziţie, unde firmele expuse unor presiuni competitive mai mari sunt mai inovative decît celelate firme.(2).

55 55 Aceste studii arată că reglementarile mai stricte în domeniul concurenţei ca şi o eficientă aplicare a lor au un impact pozitiv asupra activităţii inovative. Un loc important în aceest sens îl ocupă practicile în domeniul licenţierii pentru care în multe ţări, în special dezvoltate au fost elaborate linii directoare( de exemplu Ghidul licenţierii din 1995 din SUA, Regulamentul European din 1996 privind aranjamentele de transfer tehnologic, Directivele pentru licenţierea brevetelor şi a know-howului elaborate în 1999 iî Japonia etc). Similar au fost elaborate linii directoare pentru a reglementa probleme generate de diferite forme de colaborare cross-border, între care societăţile mixte. Controlul fuziunilor şi achiziţiilor reprezintă un alt domeniu relevant pentru subiectul analizat. (10) Multe corporaţii transnaţionale şi-au internaţionalizat activităţile de C- D prin achiziţia unor firme care intreprind şi ele asemenea activităţi.din perspectiva ţărilor gazdă există ingrijorări privind o posibilă diminuare a activităţilor de C-D ca parte a unor programe de raţionalizare. Mai mult, activităţi de C-D strategice pot fi relocate ca rezultat al achiziţiei, ceea ce afectează nu numai leaderi tehnologici dar şi unele ţări în curs de dezvoltare sau în tranziţie care deţin pozitii tehnologice bune. Consecintele mai sus menţionate depind într-o masură esenţială de poziţia celor două firme (achizitoare şi achiziţionată) înainte de achiziţie şi anume:complementare sau competitive. Un studiu din 2004 realizat pe 62 de firme din UE concluzionează că a existat o reducere a activităţilor de C-D atunci cînd achiziţia a vizat firme competitive.(10)

56 56 In ţările latino americane, în foarte multe cazuri, activităţile de C-D au fost fie reduse fie dislocuite pentru a fi concentrate la nivelul cartierelor generale. Similar, în China există semnale privind renunţarea la activităţile de C- D în firmele locale care au iniţiat colaborări de tip societăţi mixte cu firme străine. In sfirşit,în Europa Centrală şi de Est, multe firme locale au fost achiziţionate de corporaţii transnaţionale urmare a programelor de privatizare.un studiu UNCTAD întreprins în 1999 şi acoperind 23 de mari firme private concluzionează că rata anuală de creştere a cheltuielilor de C-D a scăzut de la 23% la 14% după privatizare. e) Facilităţi financiare şi fiscale si crearea de parcuri tehnologice. Multe ţări dezvoltate dar şi unele în curs de dezvoltare utilizează stimulente pentru susţinerea activităţilor de C-D-inovare.In numeroase cazuri, sprijinul guvernamental este oferit deopotrivă firmelor locale şi celor străine.(3). Raţiunea de existenţă a acestor facilităţi rezidă în aceea că firmele private (mai ales mici si mijlocii) sunt mai puţin dispuse să investească în activităţi de C-D ţinînd cont de gradul ridicat de incertitudine asociat unor asemenea investiţii. Totuşi există şi unele neajunsuri ale utilizării stimulentelor în cercetaredezvoltare. Ca şi în cazul altor tipuri de stimulente, competiţia între ţări în oferirea acestora poate să conducă la distorsiuni economice şi în unele cazuri la irosirea fondurilor publice. Apoi, delimitarea foarte clară a ceea ce numim cheltuieli de C-D este problematică.

57 57 Pe de o parte, o definiţie cuprinzătoare este de natură să ducă spre un sistem de faciliatăţi prea generos, pe de altă parte un sistem focusat necesită o administrare mai complexă. O altă problemă este legată de evaluarea programelor de sprijinire a cercetării, ştiut fiind că este foarte greu de estimat dacă beneficiile justifică eforturile exprimate în costuri. In ciuda acestor considerente, trebuie mentionat că utilizarea stimulentelor pentru sprijinirea activităţilor de C-D este pe o tendinţă ascendenta în special în ţările dezvoltate. Astfel, toate ţările UE depun eforturi substanţiale pentru promovarea activităţilor de C-D iar unele din ele între care Austria, Danemarca, Italia, Spania şi Marea Britanie au la ora actuală cele mai generoase sisteme de stimulente. Comisia Europeană a elaborat în anul 2005 un plan pe 7 ani vizînd creşterea cheltuielilor de C-D, ca un răspuns la progresul lent de atingere a obiectivului fixat pentru 2010, de a atinge un procent de 3% cheltuieli de cercetare raportat la PIB. In afara Europei cele mai generoase stimulente se regasesc în SUA, Canada şi Australia. In ce priveşte cazul ţărilor în curs de dezvoltare, parţial legat şi de lipsa resurselor, financiare, ele sunt mai frecvent utilizatoare ale schemelor de facilităţi fiscale. China şi India, cele mai importante destinaţii ale activităţilor de C-D ale corporaţiilor transnaţionale, şi-au întărit sistemele stimulative în ultimii ani şi multe alte ţări asiatice merg în aceeaşi direcţie (Malaezia, Thailanda, Singapore). In schimb, în America Latină utilizarea stimulentelor pentru promovarea activităţilor de C-D este mai putin răspindită. Studii recente concluzionează că intre factorii care influenteaza cel mai puternic decizia transnaţionalelor de a localiza activităţi de C-D în afa-

58 58 ra ţărilor de origine, stimulentele nu se află pe primul loc, cel mai mare impact avindu-l infrastructura şi tradiţia inovatiei.(6). Este adevarat, sprijinul guvernamenal poate să incline balanţa in favoarea unei locatii atunci cînd ceilalţi factori sunt in mod egali atractivi. Crearea de parcuri tehnologice este un alt instrument frecvent utilizat pentru stimularea activităţilor de C-D inovare. Aceste parcuri oferă diferite tipuri de stimulente,ajută la crearea de noi intreprinderi, întăresc cooperarea între cele existente. Potrivit Asociaţiei Internaţionale a Parcurilor Stiinţifice, în 2004 existau cca 600 de asemenea parcuri în lume, găzduind de firme.(10). Două treimi din acestea erau localizate în SUA şi Europa iar Asia de Est era locaţia pentru cea mai mare parte a parcurilor create în ţările în curs de dezvoltare. Chiar dacă există un consens în ce priveşte contribuţia acestor parcuri în crearea unor nuclee innovative, puţine sunt studiile care analizează eficienţa lor. Parcurile ştiinţifice pot reprezenta instrumente de atragere a ISD în cercetare, cu toate beneficiile care decurg de aici, dar aceasta nu înseamnă neaparat că apariţia unui parc garantează automat succesul. Bibliografie: Archibugi Daniele, Simmona Iammarino - The globalization of technological innovation, International Political Economy nr.9/2000 Boone, Jan- Intensity of competition and the incentive to innovate, International Journal of Industrial Organization, nr 19/2001 Cantwell, John The location of MNE R&D activity:the role of investment incentives, Management International Review, 2000

59 59 Ernest, Dieter Complexity and internationalization of innovation- International Journal of Innovation Management nr.9/2005 Green, Francis The role of state in skill formation evidence from the Republic of Koreea, Singapore and Taiwan, Oxford Review of Economic Policy, nr.15/2000 Jones, Gary K Factors affecting foreign R&D location decisions:host policy implications, The Journal of Technology Management, 2003 Velho Lea Science and Technology in Latin America- UNU/INTECH Internationalization of research and development- OECD 2005 European Comission Facing the challenge, The Lisbon Strategy for Growth and Employment World Investment Report 2005 Dana BLIDEANU, Conferenţiar universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

60 60

61 61 Role of Multilateral and Regional Disciplines in Services Trade Liberalization: The Case of Romania s Banking Services Ana Bobircă Paul Gabriel Miclăuş The paper indicates that, on one hand the EU was used by Romania more as a commitment device for service sector policy reform then the WTO agreement (GATS) and, on the other hand, that even if Romania has attained a high degree of services trade liberalization, as well as a significant degree of integration with the European market - illustrated on the case of banking services, it still has to undertake some efforts towards dismantling impediments to the supply of services and towards good governance of service markets. Key words: WTO (GATS), EU, Romania, banking services, restrictiveness index Introduction Romania, like other Eastern European countries that were formerly saddled with centrally planned economies, remained largely unaffected by the dynamic growth of the service sector in the EU (where services account for more than two-thirds of employment and GDP) until it undertook market reforms. Dynamic and deep structural changes towards the modernization of the service sector, the expansion of inter-

62 62 national trade in services and better regulation of individual service sectors (e.g. banking and insurance, transport, telecommunications) have become major drivers of the service sector growth and important elements of the reform process in the country. Privatization, domestic liberalization and external opening, underpinned by the use of multilateral trade agreements (such as GATS, i.e. General Agreement on Trade in Services) and other regional liberalization mechanisms (such as EU accession) as focal points for policy reform, enabled Romania to partially overcome the backwardness of its service sector. Changes in the regulatory environment in Romania were related to the speed of integration in the world economy through international relations (World Trade Organization - WTO, GATS) and, in particular, to the EU accession processes. The latter gave considerable impetus to regulatory reforms and institutional change in Romania. Both multilateral commitments within the GATS and EU-related rules have played a similar role. They contributed to the quality, transparency and coherence of the legal and regulatory system, as well as its efficient enforcement. They have also helped national authorities maintain a trade liberalization policy stance against domestic protectionist pressures. However, regulatory guidelines are generally less developed in the multilateral context than in the regional framework. Also, the accession process did not only put the adoption of the EU regulation (acquis communautaire) at the top of a political agenda, but has also brought about a regular monitoring mechanism that controlled the adoption and implementation of regulation. As a result, regional disciplines embodied in the European Association Agreement (EAA) and those resulting from the adoption of EU regulations have exerted a stronger impact on individual service sectors in Romania. The question explored in this paper is the extent to which the EU was used more as a commitment device for services trade liberalization in

63 63 Romania then the WTO agreement (GATS), based on a comparative assessment of the restrictiveness of services trade barriers in relation to EU regulations and, respectively, to GATS disciplines, illustrated on the case of banking services. A common argument in the literature on regional integration and trade agreements, more generally is that a rationale for participating in such agreements is to improve the terms of trade (Bagwell & Staiger 2003). This has always been more difficult to argue in the case of transition countries, where an alternative, political economy-based hypothesis is more likely: trade agreements offer a mechanism for governments to signal their commitment to a particular policy path (Tumlir, 1985). Transition economies in particular, with a very limited track record on maintaining an open policy stance, can be expected to have had strong incentives to use membership of trade agreements for such credibility purposes (Hoekman & Eschenbach, 2006). In addition, in Romania s case, given the very limited experience with market-based service sector policies, trade agreements may also have been valuable by establishing a template of (minimum) standards for trade and investment policy in the services area. There is so far little research and empirical analysis on the evolution of transition economies trade in services and on the nature and extent of restrictions on trade in services, especially for Romania and from a twofold perspective. This neglect has to do both with the lack of data and with the poor appreciation of the importance of trade in services in transition economies. The main objective of the paper is to contribute to the narrowing of this gap by exploring the shifts in the evolution of services in Romania, in relation to EU accession, and relate these to the policy reforms that have influenced the supply of services and improved the functioning of services markets, illustrated through the measurement of services trade barriers, with banking services as an example.

64 64 Taking into account that the services sector recently assumed dominant position among economic activities in Romania, bearing heavily on economic development (Francois & Reinert, 1996), it becomes important to explore and discern the tendencies in services trade, aspects dealt with in the first part of this paper. The characteristics of existing regulatory framework in the services sector are addressed in the second part of the paper. These are important especially in view of the need to accommodate EU policies to better serve Romania as a member state and, thus, to shape a more services inclusive regulatory environment, in order to ensure faster and more efficient integration of the services market into the European economy. To this end, the third part addresses the methodologies used for measuring services barriers. To maximize the benefits from multilateral and regional negotiations, it is important that governments know what the major barriers to services trade are. Against this background, the fourth part of the paper focuses on the methods used to measure the level of restrictions in banking services in Romania, in relation to both WTO and EU-related policies. The main challenge here is the transformation of available, essentially regulatory measures characterizing services into quantitative information, on the basis of an index methodology which allows for comparisons across time, different service sectors and countries. Based on the information from the above, we conclude that a flexible approach to shaping the regulatory setting and a continuing decrease in the impediments to service activities on the Internal market, coupled with a thorough enforcement of the transposed legislation constitute major challenges for new and old EU Member States to cope better with the emerging trends in the international economy. Shifts in the Evolution of Services in Romania a. Key facts In recent years, transition economies, including Romania have had to overcome a major handicap, as the share of the service sector in their national economy was generally lower than in other countries at a

65 65 similar level of development. In addition, their participation in world trade in services was way below their potential. Available data show that during the last sixteen years the contribution of the service sector to GDP and employment has grown quite rapidly in Romania. Compared with the high-income OECD average in 1990, when the share of services in employment and GDP was around 63%, Romania clearly lagged far behind: services accounted for under 30% of GDP and employment. As of 2003, these services shares had increased substantially, reaching 45% of GDP (with 51% in 2006) and around 40% employment (with 44% in 2006) - as compared to 68% OECD average and around 70% in the EU (National Institute of Statistics, 2006). Services had the highest contribution to the increase in GDP in 2006 (3.6%, out of 7.4%), as well as the highest contribution to gross value added formation (59%). While in most transition economies the increase in services mainly reflects the growth of traditional services, such as wholesale and retail trade activities, travel and urban transportation, in Romania, as well as in Bulgaria, the importance of other services sectors, such as business services is rising, suggesting that these countries are beginning to develop the modern services link. As it is the case with the share of GDP attributed to the services sector, trade in services in Romania has become increasingly important, reflecting the level of market liberalization and progress in transitional reforms. Romania s share of EU-25 trade in services is only 0.7% (4.5 mld. EUR in 2004), as opposed to 1.62% for the share of EU-25 merchandise trade with Romania ( mld. EUR in 2004). In 2003, Romania registered trade surplus in services (70 mil. USD). The situation changed in 2004, when Romania completed the list of

66 66 countries with deficits from trade in services (265 mil. USD) and remained like this ever since. Services exports as a share of GDP more than doubled for Romania on average since This development is not exceptional, in that the ratio of service exports to GDP (about 8%) has simply been converging toward that found in other parts of the world (Broadman, 2005). Thus, this can be seen as one dimension of the transition to a more market based economy. A similar pattern can be discerned on the import side a process of convergence on the part of Romania toward the pattern that already prevailed in the EU-8 and the EU-15 (about 8.7%). Romania is still not heavily dependent on services as a source of foreign exchange - its share of services in foreign exchange receipts decreased from 16% in 1996 to 13% in 2004, with a relative increase, though, in transport services and, more importantly, in other services (from 29.5% in 1996 to 45.4% in 2004, as percentage of all services contribution). Given that services trade often requires proximity between service providers and consumers, FDI is an important mode for the international supply of services. The stock of FDI in services in Romania is of about 45% (as compared to over 60% in the EU-25). In general, the EU-15 generates about 72% of inward FDI in Romania, out of which about 78% in services (Vienna Institute for International Economic Studies, 2004). The pattern that emerges is similar to that suggested by the services trade data - there is a distinct difference between the EU-15 states and Romania in that the former have attracted much larger flows of services FDI. Given that FDI in services can be expected to be associated with new technologies, higher service standards, and more effective delivery, these inflows help to explain both the higher labor productivity performance in services and the aggregate growth performance of these countries.

67 67 b. Major findings - The analysis shows that, while still lagging behind the developed economies, the trend towards a service-oriented society is observable also in Romania. This is reflected by the increasing proportion of GDP attributable to services and the growing share of employment in services sectors, comparable to those of more advanced transition economies in Central and Eastern Europe, EU members. - The analysis of balance of payments data in Romania shows that international trade in services has gained increasing recognition in the last decade as a contributor to economic performance, though admittedly from relatively low bases. - While services trade represents 13.5% of Romania s international trade, it amounts to 26% of EU-25 international trade and only onefifth of intra-european trade. The lower level of trade in comparison with the larger output share for the EU states is likely to be correlated with the respective regulatory environment. - Service trade flows Romania-EU-25 and within the internal market are still relatively small in comparison with manufacturing trade. 58% of Romania s services trade is conducted with EU-25 countries, while in the case of merchandise trade, the percentage is 72%, suggesting a lower degree of integration than that attained for merchandise trade, due to the multitude of regulatory barriers that constitute a significant impediment to services trade. - While services represent only 13% of Romania s exports, the structure of Romania s exports towards EU-25 countries is slightly different, suggesting a higher propensity to export services towards this group of countries (Romania s services exports represents approximately 16.5% of the total exports with the EU-25), reflecting the more advanced liberalization measures that are being implemented as a result of EU accession.

68 68 - The level of FDI in services sectors suggests that this form of services transactions is becoming increasingly important. Data on the sectoral distribution of FDI reveal that manufacturing is loosing its position as the largest host sector to the services sector. By contrast, outflows remain at low levels. The experience of the more advanced transition economies shows that the liberalization and privatization programs largely explain the FDI inflows. Attracting FDI and implementing investment disciplines in services sectors as a means of encouraging greater volumes of services trade are the result of enhanced cooperation among Romania and EU countries, leading to further integration of its market into the EU services market. 2. Trade Barriers in the Intra-EU Services Market The special characteristics of services, such as their intangible nature, the high prevalence of regulatory intervention to avoid market failure and achieve non-economic social benefits, the requirement for proximity between producers and consumers and the factor-mobility associated with their trade determine the nature of restrictions in services trade. Services are much more vulnerable to cross-border barriers within the enlarged European market than goods, since service delivery often requires the presence of service providers in the country where services are delivered. In the case of service provision, it is often the provider himself, his staff, his equipment and material that cross national borders. As a result, barriers that inhibit international transactions with services affect all stages of the business process: the establishment of firms, the use of inputs, promotional activities, distribution forms of a service, the sales process itself, and the after-sales organization. The restrictions to international services transactions typically take the form of non-tariff barriers and are designed to limit not only the access of foreign services, but mostly the access of suppliers or consumers to the domestic market. Foreign service providers are often con-

69 69 fronted by national regulations such as requirements for additional professional qualification, local residence of management, additional professional insurance, and constraints on the use of inputs from their country of origin. Sometimes, regulatory procedures and their application are not transparent, thus creating uncertainty for foreign service providers. The heterogeneity of national regulations increases trade and investment costs for service providers doing business in other countries. Policy heterogeneity in itself acts also as a trade barrier (Kox & al, 2004). From a multilateral perspective, and given that the GATS constitutes the generally recognised framework for analysing trade in services, a general classification of the services barriers following the GATS categorisations is in order. Conventional non-tariff instruments of trade policy like quantitative restrictions, price based instruments, licensing or certification requirements, discriminatory access to distribution and communication systems are imposed especially on services providers and classified in the GATS in two main categories relating to: market access - measures which restrict the contestability of markets and national treatment - policies which discriminate between domestic and foreign suppliers to the advantage of domestic providers. From a regional perspective and in order to take stock of cross-country barriers to services expansion, the European Commission has made a comprehensive inventory of the internal market barriers and discovered that many companies find it difficult - or even impossible - to establish in other member states. Member States often have little confidence in the quality of future member states and even in each other s legal regimes and are reluctant to adapt their own regimes where necessary to facilitate cross-border activities. There are examples of companies who had found it easier to open a subsidiary in some of the new member states than in the EU-15. Most companies still think national and often do not consider growth across national borders, even if their services are not specifically designed for the domestic market and could potentially be exported. There is a lack of

70 70 trust and a natural resistance to deal with habits in other current or future member states and there is still a lack of thinking European. 3. Methods for Measuring Services Trade Barriers The service sector is becoming the largest and most important sector in all countries of the enlarged Europe. Not only do economies derive the bulk of their employment and income from services, but many services financial, telecommunications and transport are vital intermediate inputs for the production of other goods and services. The efficiency of this sector is crucial for the efficiency of the overall economy. Restrictions on trade in services impose costs, usually in the form of higher prices for businesses and consumers. Restrictions limit domestic and international competition, decrease efficiency and permit incumbent service suppliers to charge prices above those in a competitive market. Estimating the extent to which restrictions increase prices or impede competition crystallises the benefits of removing restrictions for consumers, policymakers and trade negotiators. Measures of the costs of services protection are also useful in multilateral and regional trade negotiations. Negotiators can use measures of restrictions to illustrate the costs of maintaining restrictions. Therefore, these measures constitute useful complements to the more extensive qualitative description on the regulatory framework. Measurement of services barriers is based upon research on the measurement of non-tariff barriers affecting goods trade. The available methodologies seek to measure two main aspects, the level of restrictions in services and the effect of such restrictions. There have been significant improvements concerning the methodologies for measuring the level of services restrictions since the pioneering work undertaken by Hoekman (1995) that was based exclusively on GATS schedules and did not take into account the actual impact of different restrictions.

71 71 Several recent studies have tried to overcome these initial limitations. In general, these studies have relied on more comprehensive qualitative databases of measures affecting trade in services and developed sophisticated weighting methods to assess the restrictiveness of different measures (McGuire & Schuele, 2000; McGuire & al, 2001; Nguyen-Hong, 2000). The classification and assessment of weights take into account information on types of barriers and their likely relative economic impact. This information is derived from the GATS schedules and from various other qualitative studies. In parallel, the methods to measure the effects of services restrictions have also been improved. For example, within the research project conducted by the Australian Productivity Commission, the impact of services restrictions on price or quantity have been determined for banking services (Kalirajan & al, 2001), maritime services (Kang, 2001), telecommunication services (Warren, 2001), distribution services (Kalirajan, 2000) and professional services (Nguyen-Hong, 2000). A more detailed analysis of these methods is provided in the OECD publications (OECD, 2003). In general, transition countries have not been covered by these different studies. Therefore, this paper employs one of the outlined methodologies to estimate the progress in the liberalization of banking services in Romania. The comparison of services barriers at multilateral and regional level can bring some insights into the assessment of various reform strategies and contribute to further research on relevant analytical instruments. 4. Assessing the Restrictiveness of Trade Barriers in Romania: The Case of Banking Services a. Conceptual issues the research method The nature and extent of restrictions on trade in services and of government regulation for a particular service can be quantified using a trade restrictiveness index, one of the most advanced methods existing at this stage, developed by OECD, that concentrates a large amount of

72 72 qualitative information about restrictions and converts them into comparable quantitative information (among sectors and across time). The more restrictions and the greater their severity, the more restrictive an economy is judged to be under the index. A trade restrictiveness index score can be calculated for each sector of an economy. Restrictions that are common to a number of economies (horizontal sectoral analysis) are grouped into restriction categories. Scores are then assigned to each restriction on the basis of a judgment about how stringent it is. The more stringent the restriction, the higher the score will be. Scores range from 0 to 1. The specific aim of this section is illustrate this methodology and determine the restrictiveness index for banking services in Romania. The reason for selecting this services sector is that its significance is being increasingly recognized among economists. It is not only an important service industry in its own right, but it is also a critical support element for other service industries. Services such as banking, telecommunications and transport are major inputs into the production of goods and services including agriculture as well as manufacturing. The costs of these inputs can account for a major share of the total cost of production, and are thus important factors affecting the competitiveness of firms. This explains why banking policies have occupied a central position in the economic development of nations. There is broad international agreement that these policies should be based on a fair competitive environment and, thus, many countries have undertaken significant liberalization of their banking sectors. The restrictiveness index for banking services mirrors the classification of trade barriers used by the General Agreement on Trade in Services (GATS). More specifically, it distinguishes between the barriers that affect services delivered via commercial presence (FDI) and those that affect ongoing operations or, in GATS terms, other modes of delivery (cross-border trade, consumption abroad and the movement of natural persons). Moreover, barriers impeding the market access (MA) of any new entrants, domestic or foreign, are distinguished from those

73 73 that discriminate against foreigners, corresponding to restrictions on national treatment (NT). Table 2 describes in more detail the five components of the restrictiveness index for banking services and indicates their values and weighting for Romania. Table 1. The banking services restrictiveness index, 2007 Component Summary Description GATS UE Section 1: Economic Issues Section 2: GATSrelated issues This section of the restrictiveness index provides an overview of the market in terms of structure, sectoral characteristics, and performance indicators. Average score 0.16/1 0/1 Cross-border transfer Section 2: GATSrelated issues Average score 0.5/1 0/1 Consumption abroad Section 2: GATSrelated issues Average score 0.12/ /1 Commercial presence Section 2: GATSrelated issues Average score 0.125/1 0.05/1 Presence of natural persons Trade Restrictiveness index 0.226/ /1

74 74 Section 3: Regulatory and institutional aspects Total index Regulatory and institutional restrictiveness index: legal and policy environment (transparency and predictability), regulatory and institutional aspects, commitments under Understanding on commitments in financial services The scores reflect a subjective assessment of their relative importance in terms of producing competitive outcomes in banking services 0.176/ / Source: own calculations based on OECD methodology Note: indicators included in section 1 do not have a contribution to the calculation of the index; they provide an indication of the general economic environment in the sector and a more a consequence of trade policy then its determinant b. Research results role of multilateral and regional disciplines in services trade liberalization Both in the context of EU accession and as a GATS member, Romania has strived to reform and adapt policies and regulatory regimes for service industries. Table 1 provides the results for the individual policy components, as well as the un-weighted scores of these components for Romania, both in relation to the GATS and to the EU as liberalization mechanisms, summarized in an index that measures the restrictiveness of the banking sector. The information was collected from the relevant institutions (banks) and regulatory bodies in the field (National Bank of Romania) as well as from additional sources on information such as the GATS schedules of commitments, reports produced by international organizations, sectoral laws etc. The results obtained confirm both the assumption that the recent progress in Romania s trade policy reform is due, to a large extent, to its process of EU accession and less to its WTO membership, as well as

75 75 the statistical evidence that there is a trade diversion effect from the rest of the world to the EU (and, similarly, a trade creation effect towards the EU) with respect to Romania s foreign trade in services. Romania s participation in the European Association Agreement (EAA) has proved to be a more far-reaching initiative than its GATS membership, providing a framework for the gradual integration into the EU. The EAA provisions cover a large number of areas and disciplines, which go beyond current international disciplines, including in the area of services. They entail gradual liberalization in cross-border supply of services, the right of establishment of EU firms, national treatment in setting up operations of subsidiaries and branches of EU companies, as well as temporary movement of specified categories of natural persons. The main difference between commitments in the GATS and those in the accession process is the preferential character of the latter. GATS commitments apply to all WTO members in a non-discriminatory way, while concessions within the EAA are granted only to the parties to the agreements and therefore represent derogation from GATS rules enabled by Article V of the GATS on Economic Integration. Exemptions to MFN treatment by Romania and other EU candidate countries reflect their commitments in the accession process and also reciprocal provisions in bilateral agreements, signed essentially with EU countries. As the EU candidate countries progress in their legal and regulatory rapprochement leading to their integration to the EU, their positions in on-going WTO negotiations are to be harmonized with the EU global negotiating position, including in the GATS context. The estimates of the restrictiveness index for banking services in Romania, computed for the year 2007 and taking into account the regulations in force at that moment indicate a high degree of liberalization of the market for these services, as well as a high degree of integration with the European market (2.8% restrictiveness in relation to EU

76 76 countries as opposed to 20% in relation to WTO members). Banking services have undergone the most far-reaching restructuring. As a result, these services in Romania now exhibit many similarities with the EU banking system Reflecting a rather liberal trade regime of banking services shown by the restrictiveness index, the results for Romania reveal only a limited impact of the remaining restrictions on the prices of these services. The market is generally contestable, with a few discriminatory regulations against foreign entry, lines of business (non-discriminatory) and the permanent movement of people (discriminatory). Thus, the policy priorities for the banking sectors in Romania would appear to be related to the broad issues of macroeconomic stability and structural reform. 5. Concluding remarks From the above analysis it has become evident that the acceptance and implementation by Romania of EU regulatory disciplines, particularly explicit in the analyzed sector (i.e. banking services), have decisively influenced the pace and considerable depth of services liberalization, with GATS being less relevant as a lock-in mechanism. Several factors explain why the EU accession process, based on the acceptance of the EU rules and disciplines has played such a key role. First, the adoption of the EU regulations has been a high political priority in Romania, as a candidate country. Second, the EU commitments cover a larger spectrum of disciplines than GATS obligations and, in contrast to the multilateral system, they encompass stricter regulatory guidelines: while the GATS provides relatively limited guidelines for domestic regulations, the EEA embodies more precise regulatory guidance, and this process has been further strengthened within the framework of the pre-accession process, implying the adoption of EU regulations, embodied in the EU acquis, that imposes a detailed and compelling blueprint for the regulatory and institutional

77 77 framework, which is to be achieved within agreed deadlines. Finally, the EU accession process relied on a regular and efficient monitoring mechanism that controlled the progress made in adopting the requested disciplines. The fact that the quality of banking services is of pivotal importance to developing countries has been widely acknowledged. Thus, further improvement of the regulatory measures in Romania and the other transition countries, and continued harmonization with EU standards in the banking sector are essential in order to increase the gains from trade and foster the integration of the these countries in the European economy. Notwithstanding major progress and fairly accomplished market reforms, Romania still has to undertake some efforts towards dismantling impediments to local and foreign suppliers of services, enforcing the already transposed legislation, as well as towards good governance of service markets. As it recently become a EU member, this could be done in parallel with the EU efforts to encourage the Internal Market for services. The driving force behind trade liberalization and regulatory convergence, though, should not only be the EU membership status, but also the ambition to compete in the international markets, which are institutionally linked through WTO membership. References: Bagwell, K. & Staiger, R. (2002), The Economics of the World Trading System Cambridge, MA: MIT Press; Broadman, H. (2005), From disintegration to reintegration: Eastern Europe and the former Soviet Union in International Trade, World Bank Report, Washington D.C.;

78 78 Dihel, N. & Kalinova B. (2004), Services barriers and their economic impact: examples of banking and telecommunication services in selected transition economies, OECD Trade Policy Working Paper No.7, OECD, Paris; Eschenbach, F. & Hoekman, B (2006), Services Policies in Transition Economies: on the EU and WTO as commitment mechanisms, CEPR Discussion Paper no. 5626; Eschenbach, F. (2005), Services Policy Reform and Commitments in Trade Agreements: an Analysis of Transition Economies, Groupe d Economie Mondiale, Paris; European Commission & Copenhagen Economics (2005), Economic Assessment of the Barriers to the Internal Market for Services ; European Commission (2002), Report from the Commission to the Council and the European Parliament on the State of the Internal Market for Services, COM (2002) 441 final, Brussels; Francois, J. & Reinert, K. (1996), The Role of Services in the Structure of Production and Trade: Stylized Facts from a Cross-country Analysis, CEPR Discussion Paper no. 1228; Hardin, A. & Holmes, L. (1997), Services Trade and Foreign Direct Investment, Staff Research Paper, Industry Commission. Canberra: Australian Government Publishing Services; Hoekman, B. & Kostecki, M. (2001), The Political Economy of the World Trading System, Oxford: Oxford University Press; Hoekman, B. & Messerlin, M. (2000), Liberalizing Trade in Services: Reciprocal Negotiations and Regulatory Reform in GATS 2000: New Directions in Services Trade Liberalization, ed. Pierre Sauvé and Robert M. Stern, Washington, DC: Brookings Institution; Hoekman, B. (1995), Assessing the General Agreement on Trade in Services, World Bank Policy Research,.Discussion Paper 307, Washington, DC;

79 79 Hunya, G. & Stankovsky, J. (2004), WIIW-WIFO Database on FDI in Central and Eastern Europe, Vienna Institute for International Economic Studies, Viena; Kalirajan, K., McGuire, G., Nguyen-Hong, D. & Schuele, M. (2001), The Price Impact of Restrictions on Banking Services, in Christopher Findlay and Tony Warren (eds.) Impediments to Trade in Services: Measurement and Policy Implications, New York: Routledge; Kalirajan, K. (2000), Restrictions on Trade in Distribution Services, Productivity Commission Staff Research Paper, Ausinfo, Canberra; Kang, J-S. (2001), Price Impact of Restrictions on Maritime Transport Services, in Christopher Findlay and Tony Warren (eds.) Impediments to Trade in Services: Measurement and Policy Implications, New York: Routledge; Kox, H., Lejour, A. & Montizaan, R. (2004), The free movement of services within the EU, CPB Document No. 69, McGuire, G., Schuele, M. & Smith, T. (2001), Restrictiveness of International Trade in Maritime Services, in Christopher Findlay and Tony Warren (eds.), Impediments to Trade in Services: Measurement and Policy Implications, New York: Routledge; McGuire, G. & Schuele, M. (2000), Restrictiveness of International Trade in Banking Services, Australian Productivity Commission, Commission Staff Research Paper, Canberra; National Institute of Statistics (2006), Romanian Statistical Yearbook, Bucharest; Nguyen-Hong, D. (2000), Restrictions on Trade in Professional Services, Australian Productivity Commission Staff Research Paper, Ausinfo, Canberra; OECD (2003), Barriers To Trade In Services In South Eastern European (SEE) Countries, CCNM/TD/SEE(2003)/4, Paris;

80 80 OECD (2001), OECD Economic Studies No. 32, Special Issue on Regulatory Reform, Paris; Stare, M. & Zupancic, S. (2000), The Pattern of Internationalisation of Services in Central European Countries, Services Industries Journal, vol. 22, No. 1, January, p ; Tumlir, J. (1985), Trade Policy in Democratic Societies. American Enterprise Institute, Washington, DC; UNCTAD (2005), UNCTAD Hanbook of Statistics On-line, Warren, T. (2001b), The impact on output of impediments to trade and investment in telecommunications services, in Christopher Findlay and Tony Warren (eds), Impediments to Trade in Services: Measurement and Policy Implications, New York: Routledge. Ana BOBIRCĂ, Senior Lecturer, Ph.D., Departament of International Business and Economics, Academy of Economic Studies, Bucharest. Paul Gabriel MICLĂUŞ, Senior Lecturer, Ph.D., Departament of International Business and Economics, Academy of Economic Studies, Bucharest.

81 81 Implicaţiile socio-economice ale reformelor sistemelor de sǎnǎtate Mihaela Cristina Drăgoi There were three major types of health care systems that operated in Europe. Since none of them managed to offer maximum effects with minimum input, reforms all around the continent started to take place. The main purpose of these reforms is to try and mix the three existent models in order to create a better health care system, that improves both the quality of the services provided, as well as the satisfaction of pacients and the general state of health of the population. This paper aims to provide a clearer view of the three European models of health care systems, as well as the implications, both on the economy of the countries and on the population, that their reforms have. Key words: health care system, economy, reform Sǎnǎtatea, în accepţiune largǎ, nu poate fi separatǎ de dezvoltarea economicǎ şi de calitatea vieţii. Relaţiile între sǎnǎtate şi economie sunt complexe, sǎnǎtatea putând constitui în acelaşi timp o condiţie de sine stǎtǎtoare sau un efect al dezvoltǎrii economice. Populaţia sǎnǎtoasǎ reprezintǎ un factor important care influenţeazǎ dezvoltarea social-economicǎ: persoanele sǎnǎtoase tind sǎ primeascǎ o instruire corespunzǎtoare, lucreazǎ mai productiv, majorând bunǎstarea proprie şi a societǎţii. Standardele înalte de viaţǎ contribuie

82 82 simţitor la îmbunǎtǎţirea sǎnǎtǎţii publice, iar urbanizarea a modificat şi ridicat nivelul de educaţie şi informare (specializarea cadrelor, profesii medicale şi paramedicale), a indus schimbǎri în modul şi comportamentul de viaţǎ (stil de viaţǎ sǎnǎtos). Aceste mutaţii se resimt în dezvoltarea şi reorganizarea sistemului de îngrijiri de sǎnǎtate, prin diversificare şi specializare, adoptarea celui mai eficient sistem de asigurǎri sociale. Problema referitoare la aportul sǎnǎtǎţii la dezvoltarea economicǎ sau lipsa acestuia sǎnǎtatea fiind consideratǎ un simplu consumator de resurse ale societǎţii, reprezintǎ tema fundamentalǎ de discuţie între conceptele cu orientare socialǎ şi cele bazate pe relaţiile de piaţǎ. Relaţia dintre sǎnǎtate, dezvoltare economicǎ şi calitatea vieţii este extrem de dinamicǎ fiind în atenţia multor organizaţii naţionale şi internaţionale. Astfel, Uniunea Europeanǎ şi-a propus câteva obiective clare în vederea ameliorǎrii calitǎţii vieţii şi a sǎnǎtǎţii cetǎţenilor sǎi. Domeniile vizate acoperǎ toatǎ sfera vieţii : mediul înconjurǎtor, dezvoltarea durabilǎ a agriculturii şi a pescuitului, a alimentaţiei sǎnǎtoase, a bunǎstǎrii persoanelor în vârstǎ şi cu dizabilitǎţi, lupta împotriva bolilor infecţioase, dar şi competitivitatea bio-industriei europene. Programele sunt diverse, acoperind per ansamblu calitatea vieţii şi gestiunea resurselor. Aceste programe speciale au fost orientate pe mai multe direcţii, printre care se numǎrǎ : alimentaţia, nutriţia şi sǎnǎtatea, promovarea sǎnǎtǎţii, controlul bolilor infecţioase, genetica şi biologia molecularǎ, mediul înconjurǎtor şi sǎnǎtatea, îmbǎtrânirea demograficǎ şi dizabilitǎţile etc. Sistemele de îngrijiri de sǎnǎtate au fost construite pentru a obţine un optim al relaţiei dintre sǎnǎtate şi dezvoltare economicǎ. Specificul fiecǎrui tip de sistem european a generat şi reforme diferite, menite sǎ îmbunǎtǎţeasca în mod continuu calitatea vieţii şi sǎ previnǎ şi sǎ soluţioneze provocǎrile unei societǎţi aflate în continuǎ schimbare.

83 83 În Europa opereaza trei modele ale sistemelor de îngrijiri de sǎnǎtate (SIS) şi anume: a) modelul serviciului naţional de sǎnǎtate (SNS) tip Beveridge; b) modelul sistemului de asigurǎri sociale de sǎnǎtate (SAS) tip Bismarck; c) modelul sistemului centralizat de stat (SCS) tip Semaşko. Modelul SNS, imaginat de britanici, funcţioneazǎ în Danemarca, Finlanda, Irlanda, Norvegia, Suedia, Grecia, Italia, Portugalia, Spania şi, evident, Anglia. Sistemul are ca sursǎ de finanţare taxele generale, este controlat de guvern şi dispune de un buget de stat, existând totodatǎ şi un sector privat. În acest model accesul este liber pentru toţi cetǎţenii, acoperirea este generalǎ, iar conducerea se asigurǎ prin intermediul autoritǎţilor de stat. Medicii sunt fie salariaţi, fie plǎtiţi în funcţie de numǎrul pacienţilor înscrişi pe listele lor (proces ce poartǎ denumirea de capitaţie), fiind practicatǎ într-o oarecare mǎsurǎ co-plata de cǎtre solicitant a unei pǎrţi din costul unor prestaţii. În perioada anilor 50, acest model a influenţat semnificativ politica sanitarǎ în ţǎrile nordice şi unele ţǎri ale Europei de Sud (Grecia, Italia, Portugalia, Spania şi Turcia) precum şi variatele programe de reforme sanitare din anii 70. Modelul SAS este cel mai rǎspândit program naţional de asigurare medicalǎ, bazat pe compilarea elementelor de asigurare socialǎ şi medicalǎ, introdus în Germania, Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Luxemburg şi Olanda, fiecare program din aceste ţǎri având propriile particularitǎţi şi caracteristici. Aceste programe numite asigurarea în caz de boalǎ sunt bazate pe principiul oferirii beneficiilor sanitare, inclusiv a pensiilor de vârstǎ, beneficiilor pentru persoanele cu dizabilitǎţi şi compensaţiilor pentru pierderea capacitǎţii de muncǎ. Sistemul este finanţat prin contribuţia obligatorie a salariaţilor şi patronilor (cotizaţii) în funcţie de venit sau/şi prin taxe generale. Acoperirea este largǎ, dar

84 84 acolo unde asigurarea nu este obligatorie rǎmân categorii de populaţie fǎrǎ acces la beneficiile sistemului. Sumele colectate sunt dirijate spre organisme sau agenţii care asigurǎ gestiunea financiarǎ a fondurilor. Aceste fonduri de asigurǎri contracteazǎ cu spitalele şi medicii de familie serviciile ce urmeazǎ a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu practicienii au la bazǎ taxa pe serviciu/prestaţie, iar cu spitalele se bazeazǎ pe bugete adesea globale. Mecanismele de finanţare a acestor sisteme vizeazǎ abordarea curativǎ a problemelor de sǎnǎtate şi doar în situaţii excepţionale efectuarea mǎsurilor preventive şi de promovare a sǎnǎtǎţii. Modelul SCS a fost caracteristic ţǎrilor din Europa Centralǎ şi de Est (TECE), foste socialiste, aflate astǎzi în plinǎ transformare. Sistemul era finanţat de la bugetul de stat şi controlat de stat prin sistemul de planificare centralizatǎ. Statul avea monopolul serviciilor de sǎnǎtate (nu exista sector medical privat), acestea fiind proprietatea sa; de asemenea, personalul sanitar era în întregime salariat (al statului) Acest sistem oferea o asistenţǎ medico-sanitarǎ universalǎ gratuitǎ, cu utilizarea unui exces de resurse de personal medical, paturi spitaliceşti, policlinici şi alte servicii, cantitatea fiind în defavoarea calitǎţii. În acest sistem lipseau mecanismele de analizǎ economicǎ şi epidemiologicǎ. Prioritatea financiarǎ şi politicǎ era oferitǎ asistenţei spitaliceşti în detrimentul celei ambulatorii, iar examinǎrile regulate, în masǎ, constituiau principala metodǎ a medicinei preventive. Prin urmare, în acest tip de model, prioritatea socialǎ a sistemului de sǎnǎtate era joasǎ. Fiecare sistem are avantajele şi defectele sale. Astfel, deşi SNS este relativ neoneros şi are un impact pozitiv asupra stǎrii de sǎnǎtate, medicii sunt lipsiţi de stimulente, existǎ liste lungi de aşteptare pentru anumite acte medicale, iar sistemul are o dozǎ înaltǎ de birocraţie. În SAS, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implicǎ sunt cele mai mari din Europa. Costurile administrǎrii sis-

85 85 temului sunt mari şi genereazǎ un consum indus ridicat. Cât priveşte SCS, acesta este lipsit de iniţiativǎ şi competiţie, activitatea medicalǎ este una funcţionǎreascǎ, este subfinanţat, ineficient şi neperformant, cu un impact redus asupra stǎrii de sǎnǎtate. Schimbǎrile în sistemele de sǎnǎtate au cǎpǎtat o amploare fǎrǎ precedent la sfârşitul anilor 80 în numeroase ţǎri din Europa şi America. Schimbǎrile urmǎresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apǎrute atât în ţǎrile democratice cu o economie de piaţǎ stabilǎ, cât şi în ţǎrile care au avut o economie bazatǎ pe monopolul de stat al factorilor de producţie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de comandǎ. Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor de îngrijiri de sǎnǎtate au fost prezente în masa contribuabililor, a utilizatorilor, a medicilor şi instituţiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), precum şi a autoritǎţilor politice şi administrative. Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor pentru sǎnǎtate într-un ritm greu de suportat, fǎrǎ ameliorarea substanţialǎ a stǎrii de sǎnǎtate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii, absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calitǎţii, volumul exagerat de muncǎ zilnicǎ, insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţa managerialǎ etc. Realitatea aratǎ cǎ schimbǎrile survenite în SIS au fost fie revolutive, brutale, fie silenţioase sau evolutive. Primele sunt cele care presupun modificǎri structurale de fond, atât ca acelea care au generat cele trei modele Beveridge, Bismarck, Semaşko, cât şi ca încercǎrile care se fac în prezent în Europa Centralǎ şi de Est şi care vizeazǎ în principal proprietatea asupra factorilor de producţie, sursele şi sistemul de finanţare a SIS, alocarea resurselor şi sistemele de platǎ a furnizorilor de îngrijiri. Schimbǎrile evolutive care au loc în ţǎrile cu economie de piaţǎ stabilizata (Marea Britanie, Olanda, Germania şi altele) au adus ameliorǎri sistemelor existente fǎrǎ înlocuirea, distrugerea sau destructurarea lor.

86 86 În mod evident, nici o schimbare la nivelul SIS nu poate sǎ contravinǎ principiilor care guverneazǎ politica Organizaţiei Mondiale a Sǎnǎtǎţii, Sǎnǎtatea pentru toţi, şi anume : a) egalitatea şanselor ; b) etica acţiunii de politicǎ sanitarǎ ; c) participarea activǎ a populaţiei ; d) promovarea sǎnǎtǎţii şi prevenirea bolilor ; e) prioritatea îngrijirilor primare de sǎnǎtate ; f) acţiunea intersectorialǎ ; g) cooperare internaţionalǎ. În aceste condiţii, reformele în SIS din Europa vizeazǎ în special : echilibrarea alocǎrii resurselor financiare (teritorial şi între categorii de servicii) şi controlul costurilor reducerea inechitǎţilor în oferta şi accesul la servicii îmbunǎtǎţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi utilizatorilor de îngrijiri ameliorarea eficacitǎţii şi impactul SIS asupra stǎrii de sǎnǎtate (output şi outcome) reducerea utilizǎrii inadecvate a tehnologiilor moderne corectarea stimulǎrii inadecvate a consumului medical (consumul indus de ofertǎ) introducerea competiţiei controlate (între furnizorii publici şi/sau privaţi, organizaţii de asigurǎri etc) separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpǎrǎtori (deţinǎtorii de fonduri)

87 87 stabilirea unor relaţii contractuale între furnizorii şi cumpǎrǎtorii de servicii plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţǎ introducerea unor mecanisme de asigurare a calitǎţii îngrijirilor de sǎnǎtate introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sǎnǎtate descentralizarea SIS prin deconcentrare şi delegarea autoritǎţii. În momentul actual, modificǎrile realizate la nivelul SIS anterioare în ţǎrile din Europa Centralǎ şi de Est trebuie sǎ fie concordante cu principiile democratice şi regulile unei economii de piaţǎ în formare. Transformarea, în perioada de tranziţie, este anevoioasǎ, cu capcane costistoare şi de duratǎ. Reformele SIS din aceste ţǎri, între care şi România, au în vedere câteva realitǎţi comune. În principal este vorba de recunoaşterea rolului pe care îl are sǎnǎtatea pentru întreaga dezvoltare socialǎ, dar şi de faptul cǎ o sporire necontrolatǎ a cheltuielilor pentru sǎnǎtate poate avea un impact negativ asupra creşterii economice. În al doilea rând este necesar sǎ ia în considerare faptul cǎ în perioada de tranziţie starea de sǎnǎtate a populaţiei înregistreazǎ o degradare continuǎ. A treia problemǎ criticǎ o reprezintǎ inadecvarea bazei materiale a serviciilor de sǎnǎtate la nevoile esenţiale ale modelului actual de morbiditate, ineficienţa serviciilor preventive şi lipsuri în asigurarea cu medicamente şi materiale sanitare consumabile. În al patrulea rând, este vorba de formarea, repartizarea şi utilizarea inadecvatǎ a personalului sanitar. În al cincilea rand, se remarcǎ lipsurile şi distorsiunile financiare din SIS : subfinanţare, ineficienţǎ internǎ, practici bugetare birocratice, cheltuieli greşit orientate, dificultǎţi în transformarea sistemului de finanaţare. Astfel, ceea ce rezultǎ din analiza reformelor care au loc în ţǎrile europene este convergenţa acestora spre modele mixte cu mecanisme

88 88 de reglare efectivǎ prin control public şi piaţǎ controlatǎ. Aceasta se traduce prin introducerea unor elemente de piaţǎ (reglare liberǎ) în SNS de tip britanic şi a unor mecanisme de control guvernamental sau administrativ în SAS de tip german. Bibliografie: Dever A. - Epidemiology in Health Services Management, An ASPEN Publication, 1984; Bernstein K., Chronaki C. - Collaboration - a new IT-service in the next generation of regional health care networks, International Journal of Medical Information, nr. 70, 2003, pg ; Doorslaer E., Wagstaff A.- Equity in the delivery of health care in Europe and the US, Journal of Health Economics, nr. 19, 2000, pg ; Leplege A. - Les mesures de la qualite de vie, Presses Universitaires de France, Paris, 1999, pg ; Nae Mirela - Geografia calitǎţii vieţii urbane, Ed. Universitarǎ, Bucureşti, 2006, pag ; World Health Organization Regional Office for Europe The Health for All Policy Framework for the WHO European Region, Copenhaga, 1999; Mihaela Cristina DRĂGOI, Preparator universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

89 89 Rolul organizaţiilor naţionale în sprijinirea misiunilor comerciale internaţionale. Cazul României Andreea Raluca Cărăgin Irina Eugenia Iamandi Organizing a trade mission abroad is part of a company s policy of prospecting external markets. But due to the importance of such events for the foreign trade, the Government and other institutions can help companies in organizing them. When the Chamber of Commerce perceives an overseas market opportunity for an industry, it could organize a trade mission in order to gather more information. The purpose of the commercial mission is to send a group of executives from firms in the industry to a country or group of countries to learn firsthand about the market, meet important customers face to face and establish contacts with people interested in representing their products. State governments, trade associations, chambers of commerce and other export-oriented organizations also organize trade missions. Key words: commercial mission, chamber of commerce, trade association JEL classification code: M13

90 90 1. Politica de promovare a exportului, parte a politicii comerciale a unui stat Măsurile şi reglementările adoptate în vederea impulsionării exportului unei ţări constituie politica comercială promoţională a statului respectiv (Sută, 2000, p. 139). Analizând situaţia economiei actuale, promovarea comerţului exterior şi, în special, a exporturilor româneşti trebuie să urmeze strategia de dezvoltare a economiei naţionale, fiind necesar să se desfăşoare conform prevederilor acordurilor comerciale internaţionale la care România este parte. Promovarea comerţului exterior românesc poate fi definită ca un ansamblu convergent de acţiuni ce trebuie să asigure (Olaru, 2002, p. 126): - la nivel macroeconomic, fundamentarea şi implementarea unui cadru favorabil dinamizării comerţului exterior; - la nivel microeconomic, informarea şi sprijinirea agenţilor economici, în vederea cunoaşterii şi exploatării eficiente a pieţei mondiale. Măsurile promoţionale îmbracă o serie de forme, printre care: - negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică internaţională sau alte convenţii economice; - participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu, cu participare internaţională; - reprezentarea comercială în ţările partenere, adică organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate; - oferirea de servicii de informare şi consultanţă clienţilor externi;

91 91 - publicitate externă pentru produsele naţionale ce sunt sau urmeză să fie exportate. 2. Organizaţii naţionale de promovare în comerţul internaţional În România, activitatea de export a agenţilor economici este susţinută de către o serie de instituţii, organisme publice şi non-guvernamentale, firme de consultanţă, asociaţii profesionale, structurate astfel: - organizaţii şi instituţii guvernamentale; - organizaţii non-profit; - asociaţii profesionale: patronate, sistemul Camerelor de Comerţ şi Industrie a României, precum şi reprezentanţele străine ale Camerelor de Comerţ; - firme de consultanţă şi asistenţa de specialitate. a. Centrul Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC) În 1995, autorităţile române au considerat promovarea produselor şi serviciilor româneşti pe pieţele externe o prioritate în cadrul strategiei naţionale de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale, context în care a fost infiinţat, pentru prima oară, un organism guvernamental de promovare a comerţului sub denumirea de Centrul Român de Comerţ Exterior (CRCE), instituţie reorganizată ulterior sub titulatura Centrul Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC). Centrul Român pentru Promovarea Comerţului este o instituţie publică ce are ca principal obiect de activitate promovarea exporturilor, prezentarea potenţialului economic, realizarea de cercetări de piaţă pe plan intern şi internaţional, publicistica în domeniul comerţului interior şi exterior, facilitarea comerţului, în conformitate cu orientările Guvernului privind dezvoltarea relaţiilor economice. CRPC informează firmele româneşti în legătură cu mediul

92 92 şi oportunităţile de afaceri de pe pieţele externe, precum şi în legătură cu procedurile şi normele de comerţ internaţional. În vederea atingerii obiectivelor asumate, CRPC realizează activităţi de promovare specifice organizaţiilor naţionale de promovare a comerţului, şi anume: - organizează târguri 1, expoziţii, standuri de informare comercială, în ţară şi în străinătate, asigurând participarea şi / sau reprezentarea firmelor româneşti în cadrul acţiunilor promoţionale; - organizează seminarii, conferinţe şi forum-uri pe teme de promovare şi facilitare a comerţului şi participă la manifestări similare iniţiate de instituţii sau de organizaţii de profil, în ţară şi în străinătate; - organizează misiuni economice şi întâlniri de afaceri pentru firme româneşti şi străine. Un rol important în afirmarea CRPC ca promotor activ al dezvoltării relaţiilor de colaborare cu instituţii guvernamentale şi din administraţia locală, precum şi cu organizaţii neguvernamentale, l-a avut semnarea de protocoale de colaborare cu Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Municipiului Bucureşti, camerele judeţene de comerţ şi industrie, Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS), Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România, Asociaţii ale Oamenilor de Afaceri. În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, CRPC desfăşoară activităţi de colaborare şi parteneriat cu instituţii şi organizaţii implicate în promovarea comerţului pe plan internaţional, regional şi naţional, pentru a asigura asistenţa tehnică, informaţiile de piaţă externă şi cadrul relaţiilor de cooperare necesare susţinerii activităţii de promovare a exporturilor româneşti. 1 De exemplu, în perioada de faţă, Centrul Român pentru Promovarea Comerţului anunţă repetarea selecţiei de oferte în vederea desemnării societăţilor comerciale prestatoare de servicii pentru realizarea târgurilor internaţionale RECONSTRUCTION IRAQ (Kuwait / Kuweit, ) şi AMBIENTE (Moscova / Federaţia Rusă, ).

93 93 Printre organizaţiile internaţionale se află: - Centrul de Comerţ Internaţional, ITC/UNCTAD/WTO, Geneva; - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, UNCTAD, Geneva; - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, UNDP, New York; - Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, UN/ECE, Geneva; - Federaţia Mondială Trade Point, WTPF, Geneva. Din rândul organizaţiilor regionale enumerăm: - Centrul Balcanic pentru Promovarea Comerţului, BCTP (membrii sunt organizaţiile de promovare a comerţului din: Turcia, Bulgaria, România, Grecia, Albania, Serbia şi Muntenegru, Macedonia); - Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei, SECI (ţări membre: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Macedonia, Grecia, Ungaria, Moldova, România, Turcia, Croaţia, Slovenia); - Asociaţia Europeană a Organizaţiilor de Promovare a Comerţului, ETPO (membrii sunt organizaţiile de promovare a comerţului din majoritatea ţărilor europene). b. Ministerul Economiei şi Comerţului - Direcţia Generală Promovare Export Ministerul Economiei şi Comerţului, prin Programul de promovare a exportului, sprijină financiar de la bugetul de stat o serie de acţiuni de promovare a exportului: - participarea la târguri şi expoziţii internaţionale organizate în străinătate, conform programului elaborat anual de Ministerul Economiei şi Comerţului; - organizarea de misiuni economice şi acţiuni de promovare a exporturilor în străinătate;

94 94 - sprijinirea organizării şi funcţionării de reprezentanţe comerciale româneşti în străinătate, realizate prin parteneriat publicprivat, pe pieţe de interes pentru exportul românesc; - realizarea de studii de piaţă şi pe produse, inclusiv pentru obiective complexe; - editarea şi distribuirea în strainătate şi la ambasadele străine din România a buletinelor informative privind oferta de export a ţării noastre; - realizarea de acţiuni de publicitate şi reclamă cu caracter general, pe produse şi grupe de produse, pe pieţe de interes pentru exportul românesc. În baza prevederilor O.G. Nr. 120/ , a H.G. Nr. 296/2007 şi a Ordinului Nr. 1609/2007, Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale organizează misiuni economice şi acţiuni de promovare a exporturilor în străinătate cu suportarea cheltuielilor de la bugetul de stat, prin delegarea către acesta a operaţiunilor de încheiere, finanţare şi derulare a contractelor de prestări servicii pentru realizarea acţiunilor respective. Astfel, cheltuielile finanţate de la bugetul de stat reprezintă: - 50% din cheltuielile de transport şi cazare pentru un participant de la fiecare firmă, la nivelul baremelor stabilite pentru instituţiile publice, precum şi - 100% din cheltuielile privind: transportul în interiorul ţărilor de destinaţie pentru persoanele care participă la acţiunile respective, deplasarea pentru persoanele care organizează şi coordonează acţiunile, inclusiv a unui reprezentant din partea patronatului de ramură sau a asociaţiei profesionale care contribuie la realizarea acţiunii respective;

95 95 închirierea spaţiilor aferente întâlnirilor de afaceri şi dotărilor necesare desfăşurării acestora, cum sunt: TV, video, retroproiector, computer etc.; reprezentarea şi protocolul; elaborarea şi transportul materialelor de promovare şi prezentare, cum sunt: cataloage, pliante, ecusoane şi alte asemenea; transportul şi asigurarea mostrelor; formalităţile vamale aferente materialelor de promovare şi de prezentare, precum şi a mostrelor; mediatizarea acţiunilor pe plan local; comisionul prevăzut în contractul încheiat cu societatea organizatoare a misiunilor economice şi a acţiunilor de promovare, precum şi alte cheltuieli care se justifică a fi alocate pentru realizarea acţiunilor respective, cu aprobarea ordonatorului de credite. c. Asociaţia Naţională a Exportatorilor şi Importatorilor din România (ANEIR) Asociaţia Naţională a Exportatorilor şi Importatorilor din România - Centrul de Promovare a Comerţului Exterior este o organizaţie neguvernamentală de promovare a comerţului, conectată la organizaţii similare existente în ţările cu experienţă în acest domeniu. Principalul ei scop este să acorde asistenţă de specialitate agenţilor economici, în vederea creşterii şi eficientizării activităţii de export. ANEIR a fost înfiinţată pe 9 octombrie 1995, reunind agenţi economici de stat şi privaţi, care realizează activităţi de comerţ exterior. În prezent, membrii ANEIR realizează un volum cumulat de export-import de aproximativ 2/3 din comerţul exterior românesc.

96 96 Principalele activităţi pe care ANEIR le desfăşoară sunt: - promovarea şi implementarea politicii comerciale guvernamentale la nivelul operatorilor economici ce desfăşoară activităţi de comerţ exterior; - asistenţa de specialitate; - crearea de proiecte pilot în concordanţă cu standardele internaţionale pentru dinamizarea comerţului exterior şi a schimburilor electronice de date, la nivelul agenţilor economici; - cooperarea cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, pentru crearea de centre de consultanţă în domeniul exportului; - iniţierea şi dezvoltarea de programe internaţionale de asistenţă, canalizate pe promovarea exporturilor; - cooperarea, pe termen lung, cu alte organizaţii de promovare a comerţului la nivel naţional şi internaţional; - facilitarea contactelor de afaceri în diverse ţări, asigurând servicii de asistenţă; - elaborarea de cercetări de piaţă, studii de fezabilitate pentru investitorii străini; - asigurarea de îndrumare profesională pentru agenţii economici. Orice companie care desfăţoară activităţi de comerţ exterior, cu un volum de peste 5 milioane USD pe an, poate deveni membru titular ANEIR sau, în cadrul filialelor, agenţii economici ce nu îndeplinesc limita minimală trebuie să primească recomandarea unuia dintre membrii titulari sau acordul Camerei de Comerţ şi Industrie din judeţul respectiv. d. World Trade Center Bucureşti (WTCB) World Trade Center Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1994, ca un promotor al afacerilor economice internaţionale. Centrul şi-a propus

97 97 sprijinirea comunităţii de afaceri locale. În 1997, după numai trei ani de funcţionare, WTCB a primit diploma de Centru al Excelenţei din partea Comitetului Asociaţiei Internaţionale World Trade Center din New York. WTCB reprezintă interesele a peste 70 de companii româneşti pe pieţele externe, furnizează informaţii şi realizează cercetări de marketing pe pieţele externe. World Trade Center Bucureşti oferă 800 metrii pătraţi de spaţiu expoziţional la World Trade Plaza; ajută la organizarea de târguri şi expoziţii, pe care le poate şi găzdui; este conectat la o reţea internaţională de peste 300 de centre de comerţ din întreaga lume, având acces la bazele de date ale acestora. Serviciile oferite de WTCB sunt: - studii de piaţă despre România şi despre pieţele externe; - cercetări şi consultanţă economică; - servicii de afaceri; - programe de penetrare pe pieţele externe; - organizarea de întâlniri şi conferinţe de afaceri cu parteneri externi. e. EximBank EximBank a fost înfiinţată în anul 1992, ca o bancă ce susţine comerţul exterior al României prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice, desfăşoară acţiuni pentru sprijinirea exporturilor româneşti, susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, a tranzacţiilor comerciale internaţionale, dezvoltarea infrastructurii şi a unităţilor de interes public. EximBank este o bancă de stat ce are misiunea de a susţine agenţii economici români orientaţi spre export, oferind instrumente financiare specifice pentru a asigura o competitivitate sporită pe pieţele terţe, prin finanţare, co-finanţare, refinanţare, asigurare, re-asigurare şi garantare, în următoarele domenii:

98 98 - dezvoltarea activităţilor de comerţ exterior şi promovarea mediului de afaceri românesc; - dezvoltarea infrastructurii şi modernizarea utilităţilor de interes public; - susţinerea sectorului de cercetare; - dezvoltarea şi protecţia mediului; - ocuparea şi formarea personalului; - emanciparea IMM-urilor şi a societăţilor cu capital românesc din străinătate; - dezvoltarea parteneriatelor cu instituţiile bancare comerciale pentru susţinerea tranzacţiilor internaţionale. Strategia EximBank are la bază următoarele coordonate: - corelarea activităţii băncii, în vederea sprijinirii domeniilor prioritare de dezvoltare ale economiei naţionale, astfel încât să conducă la dinamizarea exporturilor româneşti; - îmbogăţirea permanentă a portofoliului de produse financiare şi de garantare a exporturilor, astfel încât să răspundă cerinţelor agenţilor economici; - adaptarea politicilor, normelor şi procedurilor de lucru la modificările legislative impuse de integrarea României în Uniunea Europeană. EximBank este autorizată să realizeze evaluarea riscului de ţară şi a potenţialului financiar al importatorilor, astfel de informaţii fiind puse la dispoziţia întreprinderilor româneşti. În ceea ce priveşte serviciile oferite, finanţarea include credite pentru export, credite pentru investiţii, produse de finanţare destinate IMMurilor, credite de dezvoltare pentru IMM-uri, credite de capital de lucru pentru dezvoltarea IMM-uri, micro-credite, credite pentru antreprenorii de lucrări de investiţii, credite pentru participarea la târguri, expoziţii şi instruire personal, credite pentru autorităţile

99 99 administraţiei publice centrale şi locale, finanţări pe bază de creanţe comerciale (factoring, forfetare, scontare), cofinanţare şi refinanţare. Serviciile de asigurare oferite de EximBank constă în poliţa de asigurare a riscului de neplată la extern, poliţa de asigurare a creditelor de export pe termen mediu şi lung, poliţa de asigurare a creditelor pentru producţia de export, poliţa de asigurare a creditului cumpărător şi poliţa de asigurare a investiţiilor româneşti de capital în străinătate. Garantarea operaţiunilor economice se face prin scrisori de garanţie, de exemplu: scrisori de garanţie pentru participarea la licitaţii, scrisori de garanţie de restituire a avansului, scrisori de garanţie de bună execuţie, scrisori de garanţie de bună funcţionare, scrisori de garanţie de plată, garanţia la creditele acordate pentru producţia destinată exportului, garanţia de export pentru stimularea realizării de obiective complexe, micro-garanţia - garanţia emisă de EximBank în numele şi contul statului. EximBank oferă o serie de servicii noi, printre care: - creditul de dezvoltare pentru IMM-uri; - creditul pentru capital de lucru; - microcreditul pentru IMM-uri; - garanţia pentru internaţionalizare; - garanţia pentru protecţia mediului; - garanţia pentru infrastructură; - garanţia pentru cercetare-dezvoltare; - garanţia pentru dezvoltarea utilităţilor de interes public; - garanţia pentru ocuparea şi formarea personalului; - garanţia pentru dezvoltare regională; - micro-garanţia;

100 100 - compensarea parţială a dobânzii plătite de agenţii economici la creditele în lei; - garanţia de export pentru mărfuri generale; - garanţia pentru IMM-uri. Creditele pentru participarea la târguri, expoziţii şi instruire personal se adresează societăţilor comerciale din România, pentru participare la târguri sau expoziţii şi instruire a personalului. Perioada de acordare este de maxim 3 ani, finanţarea făcându-se în lei sau valută. Avantajele acestui serviciu constă în promovarea produselor româneşti şi specializarea şi perfecţionarea personalului. Creditele pentru export se adresează exportatorilor români, urmărindu-se satisfacerea nevoilor de finanţare ale clienţilor, ocazionate de fabricarea produselor şi efectuarea exporturilor sau prestarea serviciilor destinate exporturilor, finanţarea realizării producţiei de export sau a exportului în perioada pre- şi post-livrare, finanţarea cheltuielilor privind achiziţionarea de materii prime, materiale, plata utilităţilor tehnologice, alte cheltuieli curente generate de realizarea producţiei de export sau a exportului finanţat. Aceste credite se acordă pe termen scurt (pâna la 1 an), mediu (până la 2 ani) sau lung (pentru produsele complexe sau cu ciclu lung de fabricaţie, în funcţie de durata şi caracteristicile exportului finanţat). Garanţiile cerute constă într-un adevărat mix (garanţii mobiliare, imobiliare personale, scrisori de garanţie, poliţă de asigurare EximBank pentru creditele destinate producţiei de export, cesiune de creanţe). De asemenea, se poate accepta ca şi garanţie cesiunea încasărilor din exporturile neefectuate încă. În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, EximBank are încheiate 52 acorduri de cooperare internaţională. Strategia instituţiei privind parteneriatele internaţionale presupune extinderea reţelei de bănci partenere cu scopul de a facilita contactele de afaceri dintre agenţii economici români şi străini, obţinerea de informaţii comerciale şi

101 101 accesul pe pieţe mai puţin cunoscute mediului de afaceri din ţara noastră. EximBank vine în sprijinul exportatorilor români interesaţi săşi dezvolte reţeaua de parteneri externi, punându-le la dispoziţie rapoarte de informaţii comerciale. În acest fel este facilitată cunoaşterea atât a unor potenţiali parteneri străini, cât şi a informaţiilor comerciale legate de piaţa externă ţintă. Ca exemple de cooperare pe plan internaţional a EximBank putem aminti Acordul încheiat cu JBIC şi cu Export Guarantee and Insurance Corporation (EGAP) din Cehia, despre care vom vorbi în continuare. Astfel, JBIC este o instituţie care desfăşoară operaţiuni de finanţare şi garantare cu scopul de promova exporturile din Japonia, importurile şi activităţile economice ale Japoniei în străinătate. Misiunea băncii este aceea de a susţine stabilitatea economică şi socială a Japoniei, dar şi a ţărilor în curs de dezvoltare din lume. La fel ca şi Eximbank, JBIC operează pe principiul de a nu concura cu instituţiile financiare private, ci de a oferi servicii complementare celor existente pe piaţă financiară. Banca de Export Import a României a semnat, pe data de 2 octombrie 2007, un Acord de Cooperare cu Export Guarantee and Insurance Corporation (EGAP) din Cehia, instituţie financiară ce are ca obiectiv principal de activitate asigurarea creditelor de export împotriva riscurilor politice şi comerciale. În baza acestui Acord, companiile pot solicita EximBank informaţii comerciale despre partenerii lor de afaceri cehi (actuali sau potenţiali). De asemenea, Banca de Export - Import a României oferă firmelor cu activitate de comerţ exterior interesate garanţii şi asigurări pentru a-şi extinde afacerile pe piaţa cehă. Cele două instituţii îşi vor furniza reciproc produse şi servicii de asigurare şi garantare, respectând legislaţia şi reglementările Uniunii Europene.

102 102 f. Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR) Camera de Comerţ şi Industrie a României este cea mai puternică asociaţie a mediului de afaceri din Romania, reunind în rândurile sale întreaga reţea de 42 de camere de comerţ şi industrie teritoriale, camere de comerţ bilaterale şi asociaţii profesionale. CCIR este o organizaţie neguvernamentală, cu caracter autonom, care susţine interesele comunităţii de afaceri şi, în special, pe cele ale membrilor săi, în dialogul cu instituţiile statului şi organismele internaţionale. CCIR acţionează pentru crearea unui mediu de afaceri stabil, coerent şi propice dezvoltării sectorului privat, unei economii de piaţă reale, durabile şi deschise spre exterior. De asemenea, în contextul procesului de integrare a României în structurile europene, CCIR a demarat o campanie de pregătire a mediului de afaceri în vederea adoptării normelor comunitare de către agenţii economici. Principalele acţiuni întreprinse de CCIR vizează următoarele direcţii: - promovarea mediului de afaceri şi susţinerea intereselor membrilor în dialog cu forurile guvernamentale; - dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale româneşti; - sprijinirea eforturilor investiţionale în România; - acordarea de asistenţă în vederea realizării unor afaceri de succes; - realizarea de parteneriate cu firme din străinătate; - organizarea de cursuri şi seminarii; - organizarea de evenimente şi promovarea afacerilor. Exporom este marcă înregistrată a CCIR sub care se regăseşte catalogul anual al târgurilor şi expoziţiilor în România. Dezvoltat pe parcursul a 12 ani, Exporom oferă informaţii esenţiale despre evenimentele expoziţionale româneşti pe trei suporturi: Internet, hârtie, CD-ROM.

103 103 g. Asociaţia organizatorilor de târguri şi expoziţii din România (ASOEXPO) Un alt organism care promovează exporturile româneşti la nivel macroeconomic îl reprezintă Asociaţia organizatorilor de târguri şi expoziţii din România. ASOEXPO este principala asociaţie cu caracter profesional care organizează târguri şi expoziţii, acordă sprijin, întocmeşte studii, asigură consultanţă de specialitate şi organizează cursuri de pregătire în domeniu, în vederea desfăşurării în condiţii optime a manifestărilor expoziţionale. ASOEXPO reuneşte în prezent 26 de membri, printre care se numără şi cei mai reprezentativi în România pentru această industrie, cum ar fi: Romexpo S.A., Expo Transilvania Cluj, Expo Arad Internaţional, AB Plus Events, CCI Constanţa etc. De asemenea, au fost admişi doi noi membri, respectiv Expo Timişoara Internaţional şi Expoconfintex. O manifestare expoziţională internaţională poate primi acceptul ASOEXPO dacă îndeplineşte următoarele cerinţe: - cel puţin 20% din numărul total al expozanţilor să fie străini; - cel puţin 20% din suprafaţa totală netă să fie închiriată de către expozanţi străini; - numărul vizitatorilor străini să nu fie mai mic de 4% din numărul total al vizitatorilor. 3. Organizarea de misiuni economice şi activităţi de promovare a exporturilor în străinătate Organizarea misiunilor economice în străinătate are drept scop contactarea partenerilor comerciali, în scopul explorării şi dezvoltării oportunităţilor de afaceri pe pieţe externe potenţiale. Caracteristica definitorie a unei misiuni comerciale în străinătate rezidă în faptul că într-o perioadă scurtă de timp, de aproximativ 2-3 săptămâni pentru ţările mai îndepărtate şi 3-5 zile pentru cele apropiate, trebuie contactaţi câţi mai mulţi parteneri de afaceri, ceea ce

104 104 reflectă necesitatea pregătirii prospectării. În acest interval de timp se strâng informaţii referitoare la uzanţele în afaceri, reguli în negocieri, informaţii practice (Popa, 2002, p ). Principalele sarcini ale deplasării sunt: - alcătuirea unui dosar cu prospecte, anuare, cataloage, hărţi, anunţuri publicitare, liste de adrese ; - colectarea a cât mai multor informaţii comerciale şi financiare despre firmele vizate; - obţinerea de informaţii în vederea cunoaşterii mediului de afaceri din ţara respectivă Misiunile comerciale în străinătate. Exemplul României Delegaţiile (misiunile) în străinătate sunt mijloace de realizare a contactului direct dintre potenţialii parteneri de afaceri. Ele constă în deplasări pe timp limitat, în baza unui program prestabilit, a unor reprezentanţi ai firmei în ţările ce relizează operaţiuni de import, pentru a întâlni viitoare contacte de afaceri (Popa, 2006, p. 61). Necesitatea lor este dată de faptul că permit, de asemenea, şi stabilirea unui contact direct cu piaţa, organizarea de testări de produse, colectarea de informaţii de piaţă. Obiectivele participării la misiuni comerciale în străinătate sunt numeroase şi diferite: - creşterea sau consolidarea imaginii firmei; - autoprezentarea companiei; - informarea potenţialilor parteneri de afaceri în legătură cu oferta firmei; - identificarea de noi pieţe de desfacere şi de noi canale de distribuţie; - încheierea ultimei etape de cercetare a pieţei prin obţinerea de informaţii de pe teren;

105 105 - încheierea de noi contracte comerciale internaţionale. Pentru un asemenea eveniment se realizează o pregătire amănunţită, care poate dura şi câteva luni. Această pregătire începe cu strângerea de informaţii despre ţara respectivă, uzanţe de afaceri, reguli de negociere, informaţii practice. Toată această cercetare se materializează în programul de prospectare, căruia îi corespunde un buget de cheltuieli. Scopul deplasării în străinătate constă în colectarea de prospecte, anuare, hărţi ale regiunii, obţinerea de informaţii comerciale şi financiare despre piaţa vizată şi cunoaşterea mediului de afaceri din ţara respectivă (Popa, 2002, p ). Aspectele ce trebuie luate în considerare de către firmă în momentul apelării la acest tip de prospectare sunt următoarele: - delegaţii trebuie să cunoască limba ţării gazdă sau o limbă de circulaţie internaţională; - firma trebuie să dispună de cataloage, mostre de produse, liste de preţuri; - documentele comerciale trebuie formulate în conformitate cu legislaţia locală; - delegaţii trebuie să aibă o adevărată putere de decizie şi reprezentare, pentru a nu fi necesară o consultare permanentă cu firma, ceea ce duce la creşterea credibilităţii acestora şi la câştigarea de timp. Deoarece acţiunile de prospectare nu duc decât rareori la încheierea pe loc a unor contracte, este de o importanţă vitală pentru succesul activităţii de prospectare realizarea unei activităţi de follow up, firma urmărind astfel să fructifice contactele realizate cu ocazia deplasării. În acest sens se trece la realizarea unei serii de activităţi, cum ar fi: - completarea informaţiilor deţinute până în acel moment despre piaţa vizitată;

106 106 - contactarea partenerilor cu care s-au stabilit contacte pe parcursul derulării misiunii; - stabilirea eficienţei activităţii. Participanţii la asemenea evenimente sunt companiile interesate să obţină informaţii directe despre piaţă, pe de o parte, şi statul, care se implică în organizarea acestor evenimente prin instituţiile proprii (ex.: CCIR), pe de altă parte. Datorită faptului că micile companii nu dispun de obicei de un buget de prospectare foarte mare, Guvernul finanţează agenţii economici, prin politica sa de încurajare a exportului. Am prezentat în Anexa 1 lista misiunilor economice cu caracter internaţional organizate de Romexpo în În continuare vom prezenta un set de indicatori ce ne pot fi de folos în momentul stabilirii eficienţei unui asemenea eveniment: Criterii şi indicatori pentru evaluarea eficienţei participării unei firme la misiuni comerciale în străinătate 1. Obiective 2. Criterii / indicatori 3. Noi contacte 4. Numărul de clienţi noi pe contact 5. Contacte destinate iniţierii 6. Numărul de clienţi pe contact exporturilor 7. Identificarea şi evaluarea concurenţei 9. Identificarea şi evaluarea clienţilor 8. Observarea comportamentului concurenţilor 10. Identificarea clienţilor (număr, categorii) 11. Comportamentul de cumpărare 12. Opiniile clienţilor 13. Identificarea de noi căi de comercializare 14. Numărul şi structura noilor modalităţi de comercializare 15. Căutarea de intermediari 16. Numărul şi calitatea noilor

107 107 (reprezentanţi comerciali) reprezentanţi 17. Semnarea de contracte 18. Numărul de contracte semnate 19. Valoarea contractelor 20. Numărul de comenzi previzibile 21. Publicitatea produselor / 22. Gradul de cunoaştere a serviciilor companiei produsului 23. Îmbunătăţirea imaginii 24. Numărul clienţilor potenţiali firmei 25. Publicitatea pentru imagine 26. Comportamentul şi bunăvoinţa receptorilor 27. Prezentarea de noi produse 28. Numărul clienţilor potenţiali 29. Iniţierea de noi contacte de afaceri 30. Numărul iniţial de afaceri 31. Numărul de oferte transmise 32. Contacte personale 33. Numărul şi importanţa clienţilor Sursa: Adaptare după V. Danciu, 2005, pag În privinţa organizării de misiuni economice şi acţiuni de promovare a exportului în străinătate apar o serie de similitudini cu acţiunile ce privesc participarea firmelor la târguri şi expoziţii, în sensul că şi acestea se organizează în ţări de interes pentru exportatorii români, criteriile de eligibilitate privind selectarea firmelor participante sunt aceleaşi, cheltuielile de reprezentare şi protocol se realizează pentru oferirea unor trataţii în limita echivalentului în lei al sumei tot de 500 euro / acţiune, fondurile bugetare repartizate au aceeaşi structură, diferind oarecum categoriile de cheltuieli, în funcţie de specificul acţiunii promoţionale. Astfel, se finanţează: cheltuieli pentru închirierea spaţiilor aferente întâlnirilor de afaceri şi a dotărilor necesare desfăşurării acestora (ex.: TV, video, retroproiector, computer), cheltuieli de reprezentare şi protocol, cheltuieli pentru

108 108 elaborarea şi transportul materialelor de promovare şi de prezentare (ex.: cataloage, pliante, ecusoane etc.), cheltuieli pentru transportul mostrelor, pentru formalităţile vamale aferente materialelor de promovare şi de prezentare, cheltuieli pentru mediatizarea acţiunii pe plan local, cheltuieli aferente comisionului prevăzut în contractul încheiat cu societatea organizatoare a misiunii economice şi a acţiunilor de promovare, precum şi cheltuieli care se justifică a fi alocate pentru realizarea acţiunilor respective, cu aprobarea ordonatorului principal de credite. În România, instrumentele de susţinere şi promovare a exportului cu finanţare de la bugetul de stat sunt următoarele (a se vedea şi Anexa 2: Fonduri bugetare alocate în perioada pentru programele de susţinere şi promovare a exportului): 1. Instrumente în administrarea EximBank, conform Legii Nr. 96/2000, modificată prin Legea Nr.165/2006 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK-S.A. Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior repartizează fondurile alocate anual prin bugetul de stat pe instrumentele din administrarea EXIMBANK, conform Legii Nr. 96/2000, în funcţie de necesităţile de susţinere a exportului. 2. Instrumente în administrarea ministerelor de resort: 2.1. Programul de promovare a exportului, administrat de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, prin care se vor suporta, parţial sau total, din fonduri de la bugetul de stat, o serie de cheltuieli privind prospectarea pieţelor externe; 2.2. Programul de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii în dezvoltarea exportului, administrat de Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, conform Legii Nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii;

109 Programul de creştere a competitivităţii produselor industriale, administrat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor; 2.4. Programul de creştere a competitivităţii produselor agroalimentare, administrat de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. În anul 2006, Departamentul de Comerţ Exterior al Ministerului Economiei şi Comerţului a alocat peste 5 milioane euro pentru finanţarea programului de promovare a exporturilor, prin intermediul căruia firmele pot accesa fonduri pentru realizarea de materiale promoţionale sau pentru participarea la manifestări expoziţionale internaţionale. Conform precizărilor Ministerului Economiei şi Comerţului, peste 80% din această sumă, respectiv 16 milioane de lei, a fost alocată participării firmelor la târguri şi expoziţii internaţionale, restul fondurilor fiind destinate organizării de misiuni economice internaţionale, deschiderii de reprezentanţe, realizării de studii de piaţă, sau realizării de oferte şi materiale publicitare. Integrarea în Uniunea Europeană aduce cu sine o schimbare a cadrului legislativ şi economic destinat exporturilor şi IMM-urilor. Exportatorii au suferit în ultimii trei ani câteva lovituri economice: creşterea euro, creşterea preţului la utilităţi şi tăierea bonificaţiei de dobândă acordată de EximBank. Dat fiind faptul că este dificil ca cei 500 de milioane de euro aflaţi la dispoziţia EximBank să ajungă în timp foarte scurt pe piaţă, la cei care au nevoie, s-au încheiat parteneriate cu 12 bănci comerciale. Astfel, IMM-urile şi exportatorii pot accesa podusele EximBank direct prin banca comercială cu care lucrează. Iuliu Winkler, ministrul delegat pentru comerţ, vorbind despre strategia Guvernului de dezvoltare a comerţului exterior, care se bazează pe creşterea bazei de exportatori şi, implicit, pe EximBank, spunea că în primele trei trimestre ale anului trecut comerţul exterior a crescut cu 20,9%: importurile cu aproape 25% (aproximativ 19,1 miliarde euro în preţuri CIP), iar exporturile cu circa 16% (aproape 28

110 110 miliarde euro în preţuri CIP). 67,6% din exporturile româneşti se orientează către statele europene. Politica guvernamentală de ajutorare a companiilor româneşti ce doresc să participe la activităţi de prospectare pe pieţele externe a avut ca efect participarea în 2006 a 450 de firme de export la 29 de târguri internaţionale şi 51 de companii au participat la cinci misiuni economice. Bugetul pe 2007 va permite majorarea numărului de acţiuni finanţate de stat, spunea ministrul economiei. El considera că, în următorii cinci ani, România va avea o creştere economică ce va depăşii 5% din PIB şi care se va baza pe legislaţie şi pe cadrul fiscal. În Anexa 2 se pot regăsi fondurile bugetare alocate în perioada pentru programele de susţinere şi promovare a exportului. În concluzie, economia românească are nevoie în acest moment de încurajarea pe care statul poate să o ofere prin politica de promovare a exportului, perioada de faţă fiind una încărcată de semnificaţia integrării în Uniunea Europeană. Deşi activităţile de prospectare pe plan internaţional sunt destul de costisitoare, lucru de netăgăduit, implicarea guvernului deschide noi oportunităţi pentru companii, inclusiv celor care nu dispun de resurse financiare foarte mari. Anexa 1: Misiuni economice în străinătate 2007 Nr. crt Ţara / Localitat ea Ucraina - Kiev Moldova - Chişinau Egipt - Cairo Denumirea manifestării FOOD EXPO UKRAINE MOLDCON STRUCT TÂRGUL INTERNAŢ Perioada de desfăşurare Profilul manifestării alimentar construcţii general Organizatorul manifestării Kiev International Contract Fair Moldexpo GOIEF

111 Rusia - St. Petersbur g Bulgaria - Plovdiv Spania - Barcelona Serbia - Novi Sad China - Canton Guangzh ou Rusia - Moscova Siria - Damasc Croatia - Zagreb Bulgaria - Plovdiv IONAL CAIRO NEFTEGAS EXPO FOODTEC H CONSTRU MAT INTERNAT IONAL AGRICULT URAL FAIR INTERFOO D CHINA ELEKTRO INTERNAT IONAL TRADE FAIR ZAGREB INTERNAT IONAL AUTUMN FAIR INTERNAT IONAL TECHNICA L FAIR petrol si gaze produse alimentare, ambalaje construcţii agricultură, zootehnie alimentar electrotehnic şi energetic general tehnic tehnic Restec Exhibition Company PLOVDIV FAIR Fira Barcelona Novi Sad Fair Canton Guangzhou Expocentr PEIFE Zagreb Fair Plovdiv Fair 13. Moldova MOLDAGR agricultură Moldexpo

112 Chişinau Germania - Leipzig OTEH GASTE hotelier, restaurante, catering Sursa: Leipzig Messe Anexa 2: Fonduri bugetare alocate în perioada pentru programele de susţinere şi promovare a exportului (milioane lei) M.I.M.M.C.T.P.L. - Programul de promovare a exportului 10,5 20,0 18,1 3 23,4 25,1 - Programul pentru dezvoltarea exporturilor IMM-urilor 2. M.E.F. - Programul pentru competitivitatea produselor industriale 3. M.A.D.R. 2,0 10,0 14,0 28,0 2,16 21,7 6 4,99 35,7 7 8,0 20,9 - Programul pentru promovarea şi competitivitatea produselor agroalimentare 2,5 5,0 4,2 14,3 15,0 - Restituţii la export pentru produsele agroalimentare 4.EXIMBANK - Instrumente financiar bancare 20,0 168, 0 40,0 297,0 39,0 343, 0 9,5 334, 9 *) 334,9

113 , 428, 422, TOTAL 400,0 403, *) Se utilizează fonduri alocate cu această destinaţie de Comisia Europeană. Bibliografie Ball, Donald A., McCulloch, Wendell Jr., International Business. The Challenge of Global Competition, McGraw Hill, 1999 Bradley, Frank, International Marketing Strategy, Prentice Hall, 2002 Danciu, Victor, Marketing internaţional. Provocări şi tendinţe la începtul mileniului trei, Editura Economică, Bucureşti, 2005 Griffin, Ricky W., Pustay, Michael W., International Business. A Managerial Perspective, Addison-Wesley Publishing Company, 1996 Olaru, Octavian, Comerţul internaţional în contextul fenomenelor specifice economiei mondiale contemporane: promovarea exporturilor, componentă esenţială a strategiei naţionale de comerţ exterior, Editura Cavallioti, 2002, Bucureşti Popa, Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2002 Popa, Ioan, Negocierea comercială internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2006 Puiu, Alexandru, Management internaţional. Tratat, Vol. 1, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999 Rugman, Alan M., Collinson, Simon, International Business, Prentice Hall, 2006 Stoian, Ion, Dragne, Emilia, Comerţul internaţional, Editura Caraiman, 2001 Sută, Nicolae, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000

114 114 Ziarul Financiar, Nr. 1796, 13 ianuarie milioane euro pentru promovarea exporturilor, pag. 3 Hotarârea Nr. 2100/ privind aprobarea Mecanismelor de acordare a sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru aplicarea Programului de promovare a exportului, administrat de Ministerul Economiei şi Comerţului /06Prospecter/EtudeDeMarches.htm /se_developper_a_l_international/prospecter_de_nouveaux_marches /missions_d_affaires_a_l_etranger conomice_18_05.html menu=7#bottom

115 115 &Itemid= Andreea Raluca CĂRĂGIN, Asistent universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Irina Eugenia IAMANDI, Asistent universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

116 116

117 117 Unele considerente privind pregătirea României pentru trecerea la euro Gheorghe Hurduzeu Laura Constantin Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat fără îndoială un însemnat pas înainte pentru România. Aderarea la zona euro va reprezenta un al doilea pas de mare importanţă în acest proces. Trecerea la zona euro nu trebuie accelerată în mod inutil, iar adoptarea monedei unice nu trebuie tratată drept un scop în sine. Pe lângă atingerea obiectivelor de convergenţă nominală, realizarea în cel mai scurt timp a convergenţei reale reprezintă obiectivul căruia ar fi indicat să i se subsumeze politicile urmate de autorităţile româneşti. Cuvinte cheie: curs de schimb, euro, SME, convergenţă. Pentru România, ca şi pentru celealte ţări care au aderat recent la UE, cerinţele formale privind adoptarea euro reflectă necesitatea convergenţei în termenii dezvoltării structurale. Aceste cerinţe date de criteriile de aderare lasă loc de interpretări iar după aderare s-a pus din nou problema dacă adoptarea imediată a monedei euro este benefică pentru noile state membre. Dezbaterile privind adoptarea prematură a euro se referă la nevoia convergenţei structurale pentru ca adoptarea euro să fie benefică. Conform reglementărilor actuale, adoptarea euro nu poate fi realizată mai curând de doi ani de la data intrării în Uniunea Europeană.

118 118 De altfel, dacă aderarea la zona euro este în sine un obiectiv strategic de mare importanţă, momentul efectiv de trecere la euro va trebuit cântărit cu multă grijă, pentru a vedea care sunt avantajele, dar şi riscurile pe care acest demers le antrenează. După cum se cunoaşte, pentru adoptarea euro, România trebuie să îndeplinească două seturi de condiţii: criterii de convergenţă nominală, cunoscute şi sub denumirea de criteriile de la Maastricht şi criteriile de convergenta reala. Îndeplinirea acestor criterii presupune aplicarea, după caz a măsurilor structurale şi a politicilor de stabilizare. Prima componentă are ca obiective: reconceperea sistemului de stimulente (preţ, salarii, profit, etc), asigurarea condiţiilor pentru funcţionarea mecanismelor pieţei şi a reglementărilor corespunzătoare şi menţinerea echilibrului economic şi social. Cealaltă componentă vizează stabilizarea macroeconomică. Aceasta presupune: asumarea unei sarcini post-stabilizare a inflaţiei, aplicarea de politici fiscale şi monetare restrictive, realizarea unui curs de schimb adecvat şi utilizarea unei politici a veniturilor antiinflaţioniste. Cele două componente nu trebuie sa fie aplicate independent, ci din contra, este foarte importantă corelarea lor şi modul în care se acestea se succed. În ceea ce priveşte criteriul de convergenţă reală, Tratatul de la Maastricht nu face referire la criterii de convergenţă reală, care să asigure un grad înalt de similitudine şi de coeziune a structurilor economiilor candidate. În lipsa unor criterii clar stipulate, putem considera că cele mai importante criterii de convergenţă reală privesc: gradul de deschidere al economiei (exprimat prin ponderea pe care suma exporturilor şi importurilor unei ţări o are în PIB); ponderea comerţului bilateral cu ţările membre ale UE în totalul comerţului exterior; structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au în crearea PIB: agricultura, serviciile, industria), şi,

119 119 criteriul cel mai sintetic, nivelul PIB/locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare standard) 1. Flexibilizarea cursului de schimb al leului începând cu noiembrie 2004 a fost necesară ca etapă de pregătire a pasului de liberalizare a contului de capital accesul nerezidenţilor la depozite la termen în lei din aprilie 2005, precum şi pentru pregătirea implementării strategiei de ţintire directă a inflaţiei introdusă în august 2005, care are ca o condiţie esenţială un curs de schimb flexibil. Astfel, folosirea cursului de schimb ca ancora antiinflaţionista nu mai era posibilă ca urmare a riscurilor legate de liberalizarea contului de capital, iar ancora nominală a fost înlocuită cu însăşi rata inflaţiei în contextul ţintirii directe a inflaţiei. Cu toate acestea, cursul de schimb nu este perfect liber, ţintirea inflaţiei fiind una flexibilă în condiţiile menţinerii unui regim de flotare controlată a cursului de schimb dată de pericolul accentuării deficitului de cont curent, dar cu intervenţii mai rare şi mai puţin predictibile ale BNR pe piata valutară. De asemenea, începând cu anul 2005, conform angajamentelor asumate prin Programul Economic de Preaderare a Romaniei, euro a devenit de facto unica monedă de referinţă a cursului de schimb al leului. Tendinţa de apreciere a monedei nationale sub influenţa efectului Balassa-Samuelson a fost accentuată de flexibilizarea cursului de schimb alături de liberalizarea contului de capital care au determinat trecerea de la leul comercial (curs de schimb dat în cea mai mare parte de fluxuri comerciale import şi export) la unul mai mult financiar (curs de schimb dat în cea mai mare parte de fluxurile financiare cu străinătatea). Ca urmare a riscului ca aprecierea monedei naţionale să devină excesivă, BNR a continuat şi va continua să intervină pe piaţa valutară pentru a tempera aprecierea excesiva a leului catre nivele care nu mai sunt sutinute de cresterile de productivitate din economie. 1 Isărescu, M. (2007), România: drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii Babeş Bolyai.

120 120 Pe termen scurt, considerăm că se impun câteva priorităţi: Politica monetară va fi orientată mai ferm spre obiectivul dezinflaţiei; Baza monetară şi masa monetara vor reprezenta, în continuare, obiectivul operaţional şi, respectiv, ţinta intermediară a politicii monetare. Menţinerea bazei monetare în parametrii programaţi se va realiza prin intermediul ajustării activelor interne nete ale BNR. Cursul de schimb al leului va continua să reprezinte şi în această perioadă o variabilă cheie în conceperea şi implementarea politicii monetare, politica de curs urmând să sprijine cu prioritate obiectivul dezinflaţiei. Pentru a consolida procesul dezinflaţiei, politica monetară îşi va păstra, pe întreaga perioada vizată, caracterul prudent; în subsidiar, aceasta va urmări remonetizarea economiei romaneşti, care va fi susţinută de refacerea încrederii în monedă şi de revigorarea economică. La elementele enumerate mai sus putem adaugă câteva obiective enunţate de guvernatorul BNR şi anume: aprecierea în termeni reali a monedei naţionale, adoptarea de politici de încurajare a creditului în lei, măsuri de îmbunătăţire a sistemului de plăţi. Nu trebuie uitate restul de politici macroeconomice care contribuie la realizarea unui mediu economic stabil şi propice dezvoltării economice. Aceste politici formează un tot şi numai corelându-le se pot obţine rezultatele dorite. În perspectiva participării la ERM II şi adoptarea ulterioară a euro ( ), trebuie accentuate eforturile de a realiza convergenţa nominală şi reală a economiei româneşti. Dacă din prisma convergenţei nominale, eforturi susţinute mai sunt necesare doar pentru reducerea inflaţiei, din prisma convergenţei reale România are

121 121 foarte mult de recuperat mai ales din perspectiva indicatorului PIB/locuitor. În ceea ce priveşte gradul de pregătire în a adopta euro din perspectiva convergenţei reale, decizia va fi mai degrabă una politică, neexistând nici o definiţie economică precisă sau standard pentru aceasta. Intrarea în ERM II a României (cel mai probabil la 3-4 ani de la aderarea la UE) este condiţionată de indeplinirea criteriilor de convergenta nominală şi de progresele înregistrate în reducerea decalajelor din economia reală pentru a minimiza perioada de participare la ERM II. Din aceasta perspectivă, intrarea prematură în ERM II ar putea prelungi perioada de aşteptare, iar pe de altă parte amânarea excesivă ar putea slăbi motivaţia pentru un ritm susţinut al reformelor şi consolidarea disciplinei la nivel macroeconomic. Banca Naţională a României a reuşit să reducă rata inflaţiei, dar se va confrunta, în continuare, cu presiuni create de mişcările preţurilor relative, de corecţiile aplicate preţurilor administrate, de expansiunea cererii interne, ca urmare a creşterii salariilor şi dezvoltării activităţii de creditare, şi de creşterea consumului guvernamental. În acest context, politica monetară trebuie să-şi păstreze orientarea prudentă pentru a contribui la creşterea economică. În consecinţă, rata nominală a dobânzii de politică monetară va fi redusă gradual în ritmul decelerării inflaţiei, fiind condiţionată de: ameliorarea aşteptărilor privind evoluţiile economice interne; creşterea elasticităţii cererii de credit în funcţie de rata dobânzii; consolidarea şi maturizarea pieţelor financiare sau scăderea riscului de ţară. Este de aşteptat ca procesul de remonetizare şi de adâncire financiară a economiei să progreseze în condiţiile stabilităţii macroeconomice, susţinută prin reducerea ratei inflaţiei. În 2012, România vizează intrarea în ERM II şi participarea la acesta pentru doi ani înaintea adoptării euro în Momentul adoptării

122 122 mecanismului ERM II trebuie astfel ales încât să ofere flexibilitate de politică monetară şi de curs de schimb (pe termen limitat) pentru a facilita continuarea procesului de ajustare structurală, să menţină motivaţia pentru aplicarea în continuare a reformelor în ritm susţinut şi să dea posibilitatea estimării mai precise a cursului valutar de echilibru prin paritatea centrală. Intrarea în ERM II trebuie să se facă ţinând cont de credibilitatea conferită de etapa finală a procesului (adoptarea euro) şi de accelerarea procesului de ajustare, de posibilele fluxuri volatile de capital în condiţiile flexibilităţii limitate a cursului de schimb şi de ţinta de inflaţie căreia să-i fie subordonată evoluţia cursului de schimb. În viziunea guvernatorului BNR obiectivele politicii monetare a băncii naţionale sunt ca în perioada se va urmări consolidarea nivelului scăzut al inflaţiei şi formarea pieţei interne a capitalului pe termen lung. Pentru se previzionează participarea la mecanismul cursului de schimb 2 şi adoptarea euro, intrarea în mecanismul ratei de schimb 2 fiind prevăzută pentru perioada , în funcţie de stadiul îndeplinirii criteriilor de convergenţă de la Maastricht. În ce priveşte regimul de curs de schimb, o opţiune fezabilă pentru România este probabil actualul regim de flotare controlată, care poate preveni acumularea de dezechilibre nominale şi permite utilizarea cursului de schimb ca instrument de ajustare în situaţia apariţiei unor şocuri negative. Flotarea poete fi utilizată fără constrângeri chiar şi după aderare. Totuşi un regim de curs de curs mai predictibil ar putea reprezenta o opţiune care nu poate fi ignorată. Este greu de crezut însă, că în condiţiile liberalizării contului de capital, şi mai ales în condiţiile de ţintire a inflaţiei, BNR va trece al un regim de curs fix. Alegerea unui regim de curs flexibil este motivată şi de experienţa Ungariei, care a încercat să implementaze un regim similar ERM II fără a fi suficient pregătită şi fără a avea sprijinul BCE.

123 123 Opţiunea noastră este că BNR trebuie să menţină un anumit control al cursului de schimb, chiar dacă acesta va fi bazat numai pe ţinte interne. Dacă politica de ţintire a inflaţiei va avea succes şi va aduce credibilitate băncii centrale, ţinta de inflaţie va reprezenta o ancoră nominală cel puţin la fel de puternică ca rata de schimb. Dacă strategia de ţintire a inflaţiei va fi însă marcată de ratarea inflaţiei, trebuie luat în calcul un regim de curs de schimb tare, care să poată ancora anticipările inflaţioniste şi să transmită semnale pozitive pieţelor. Un astfel de regim de schimb va putea fi menţinut numai cu respectarea regulii de aur: creşterea productivităţii muncii să fie mai mare decât suma dintre aprecierea reală a leului şi creşterea reală a salariilor. Mai mult, regimul trebuie să facă faţă provocării fluxurilor speculative. Una din cele mai complicate decizii de tip monetar va ţine de alegerea momentului participării la ERM II şi stabilirea ratei centrale de participare, de care va depinde rata finală d econversie cu care România va intra în zona euro. Din experienţa neplăcută a Ungariei în cadrul unui mecanism de tip EMR II se poate trage o lecţie importantă, care poate fi sintetizată astfel 1 : o dată anunţată data probabilă de adoptare a euro, întreaga societate trebuie să se mobilizeze în sprijinul acestei opţiuni, iar deciziile de politică macroeconomică şi microeconomică trebuie să i se subordoneze. De asemenea, din lecţia ungară se pot trage şi alte câteva învăţăminte: - banda de curs largă (± 15 la sută) sau îngustă (± 2.25 la sută) poate fi apărată numai în măsura în care politicile fiscale şi salariale sprijină acest demers; - este periculos a se lăsa cursul de schimb să fluctueze în apropierea benzii, întrucât aceasta poate invita la atacuri speculative; 1 Isărescu, M. idem.

124 124 - în economiile mici şi deschise este foarte dificilă consolidarea dezinflaţiei atunci când are loc o deteriorare a contului curent (cum este cazul României), datorită importanţei canalului cursului de schimb; - prezintă un risc ridicat liberalizarea deplină a contului de capital înainte ca dezinflaţia şi dobânzile să fi coborât la niveluri neatractive pentru influxurile de capital speculativ. Aşadar, atât dezinflaţia, cât mai ales accelerarea creşterii sustenabile a economiei în vederea atingerii convergenţei reale depind într-o mare măsură de coerenţa de ansamblu a programelor economice. Concluzii În contextul procesului de integrare europeană, România trebuie să facă faţă unor provocări deosebite. În ceea ce priveşte politica monetară, consider că măsurile propuse sunt adecvate pentru obiectivele asumate şi sunt în conformitate cu recomandările Comisiei Europene. Dar pentru a ne realiza obiectivul este necesară o strânsă coordonarea a politicilor economice. Drept mărturie pentru această afirmaţie stau evoluţiile din trecut ale economiei româneşti, situaţii în care BNR a trebuit să sacrifice obiectivul său de stabilitate a preţurilor pentru atingerea altor obiective aflate în contradicţie cu acesta. Datorită faptului că perioada de participare la ERM II este foarte dificilă, economia putând fi ameninţată de atacuri speculative, este bine să petrecem în acest regim timpul minim. Dar, având în vedere nivelul nostru de dezvoltare, criteriul de convergenţă reală va fi unul greu de îndeplinit. Situaţia actuală a sistemului economic, în general şi a sistemului financiar în special, indică faptul că România mai are un drum lung de parcurs până la nivelul necesar pentru a face faţă fără probleme presiunilor din Uniunea Europeană. Aşadar, intrarea în ERM ar

125 125 trebui să se producă mai târziu, şi nu imediat după aderare, astfel dându-ne posibilitatea să ne dezvoltăm având drept instrumente atât politica monetară cât şi un curs de schimb flexibil. În concluzie, situaţia economică în România beneficiază în prezent de o conjunctură favorabilă: creştere economică într-un mediu în care inflaţia scade rapid. Este adevărat că progresul viitor va depinde de continuarea reformelor structurale, reducerea ineficientei în economie şi a deficitelor cvasifiscale. De asemenea, trebuie remarcat că trecerea la zona euro nu trebuie accelerată în mod inutil, iar adoptarea monedei unice nu trebuie tratată drept un scop în sine. Pe lângă atingerea obiectivelor de convergenţă nominală, realizarea în cel mai scurt timp a convergenţei reale reprezintă obiectivul căruia ar fi indicat să i se subsumeze politicile urmate de autorităţile româneşti. Prin această prismă, România nu trebuie să-şi precipite aderarea la zona euro, întrucât ţara noastră are de recuperat decalaje serioase. Intrarea în zona EMR II este proiectată pentru anul 2012, astfel încât trecerea la zona euro să poată avea loc la orizontul anului 2014 admiţând că în întreaga perioadă premergătoare acestui moment se va înregistra o tendinţă semnificativă de îngustare a decalajelor în domeniul economiei reale. Gheorghe HURDUZEU, Profesor universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Laura CONSTANTIN, Preparator universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

126 126

127 127 Impactul procesului de aderare asupra ajutorului de stat în România: condiţionalitatea impusă de integrarea în Piaţa Unică Radu Muşetescu Cristian Păun Vlad Topan Octavian-Dragomir Jora Prezenta lucrare argumentează că procesul de integrare al României în Uniunea Europeană a modificat în mod fundamental natura şi instrumentele intervenţionismului public. Dincolo de preluarea acquis-ului comunitar, respectiv a cadrului legislativ de ansamblu, integrarea a modificat şi mecanismele specifice de guvernanţă, de la structura instituţională până la politicile specifice implementate de către autorităţile publice. În cazul României, adoptarea în bloc a acestui pachet a avut un efect care poate fi apreciat de liberalizare. Legislaţia în domeniul ajutorului de stat a cenzurat abilitatea de a interveni arbitrar în economie. Confruntate cu spectrul momentului integrării, atitudinea autorităţilor publice faţă de ajutorul de stat s-a modificat notabil. Cuvinte cheie: ajutor de stat, integrare, Piaţa Unică.

128 128 Conceptul de ajutor de stat, specific legislaţiei în domeniul concurenţei, a apărut odată cu Tratatul de la Roma din 1957 prin care erau stabilite Comunităţile Economice Europene. Până în acel moment, intervenţiile autorităţilor publice nu erau calificate a avea vreo tangenţă cu politica în domeniul concurenţei. Cu toate acestea, în contextul eforturile de creare a unei Pieţe Unice la nivel european, ajutorul de stat ar fi putut deveni o barieră serioasă şi chiar ar fi putut pune sub semnul întrebării succesul procesului de integrare. Prin urmare, dezvoltarea unei legislaţii specifice în domeniul ajutorului de stat şi includerea ei în politica în domeniul concurenţei este un proces specific european. Pe o Piaţă Unică în care fiecare stat membru al Uniunii Europene ar fi încercat să îşi susţină prin diferite mecanisme agenţii economici naţionali, nu s-ar fi putut naşte decât o concurenţă între statele membre cu privire la dimensiunea acestui ajutor. Într-o asemenea situaţie, este foarte probabil ca statele membre mai mari presupunând că s-ar fi implicat într-o astfel de concurenţă ar fi reuşit probabil să elimine companiile din statele mai mici. O asemenea concurenţă ar fi sărăcit în mod evident societăţile din statele membre şi ar fi determinat apariţia unor companii campioane pe Piaţa Comună care cu greu ar fi reuşit să facă faţă concurenţei pe pieţele internaţionale. O asemenea situaţie nu se poate manifesta decât în cadrul unei zone libere sau uniuni vamale sau economice de unde şi inexistenţa unei legislaţii semnificative în domeniul ajutorului de stat în SUA sau Japonia. Definirea conceptului de ajutor de stat Articolul 87 al Tratatului Comunităţii Europene defineşte ajutorul de stat şi interzice în aliniatul 1 orice ajutor acordat de către un stat membru sau prin resurse de stat, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anu-

129 129 mitor întreprinderi sau a producţiei anumitor bunuri, în măsura în care afectează comerţul dintre statele membre 1. O astfel de definiţie, extrem de generoasă, ridică o întrebare fundamentală asupra accepţiunii chiar a conceptului de distorsiune creată de către intervenţia unui stat. Conceptul de stat a fost definit în mod fundamental, cel puţin în teoria economică, prin antiteză cu conceptul de piaţă liberă, şi, în mod evident, cu concurenţa naturală de pe o astfel de piaţă. Dintr-o astfel de perspectivă, orice intervenţie a autorităţilor publice distorsionează alocarea naturală a resurselor în cadrul unei economii. Se poate demonstra logic că orice tip de măsură a autorităţilor publice modifică alocarea resurselor în cadrul unei economii şi generează un rezultat diferite de ceea ce s-ar fi întâmplat în condiţii de concurenţă liberă. De exemplu, prin mecanismul fundamental al taxării, statul obţine anumite resurse de la cetăţenii săi (persoane fizice sau juridice) pe care le alocă în activităţi din care beneficiază doar o anumită parte a cetăţenilor săi. Chiar şi în cazul, puţin probabil şi imposibil de cuantificat, în care taxele plătite de către fiecare cetăţean se reîntorc la acesta sub forma serviciilor oferite de către autorităţi (protecţie, justiţie, sănătate şi învăţământ, etc.) pe care le-ar fi achiziţionat şi în condiţiile unei pieţe libere, simplul fapt că aceste servicii sunt oferite de către autorităţile publice sau companii private care au câştigat dreptul de la autorităţile publice elimină din start rezultatul care ar fi fost obţinut pe o piaţă liberă unde fiecare plătitor de taxe ar fi achiziţionat aceste servicii direct de la agenţi privaţi. Dintr-o asemenea perspectivă, toţi agenţii economici care contractează cu autorităţile publice beneficiază de fapt de un ajutor de stat în măsura în care nu este sigur că aceştia ar fi reuşit în condiţiile unei concurenţe libere să îşi vândă produsele şi serviciile. Pe de altă parte, intervenţia autorităţilor publice nu se rezumă doar la intervenţia directă a statului ca şi participant la tranzacţiile sociale. Au- 1 Consiliul Concurenţei Manual privind dreptul ajutorului de stat în România, iulie 2005, pag. 8;

130 130 torităţile publice sunt şi cele care crează cadrul în care agenţii economici desfăşoară tranzacţii sociale. Acest cadru va influenţa ex ante comportamentul agenţilor economici pe piaţă. De exemplu, nu este nevoie ca statul să subvenţioneze direct o companie pentru a fi martorii unui ajutor de stat. Acordarea unui drept de monopol nu înseamnă decât acelaşi lucru, respectiv că statul distorsionează concurenţa printr-un transfer de resurse care nici măcar nu sunt de la stat ci de la alţi actori privaţi. Mai mult, unul dintre principiile dezvoltate în jurisprudenţa europeană este acela că Tratatul CE nu face distincţia în funcţie de cauza sau obiectul ajutorului respectiv ci în defineşte în relaţie cu efectele produse de acesta. Altfel spus, se califică drept ajutor de stat nu numai acele acţiuni ale statului care se doresc prin intenţie a fi ajutor de stat ci şi cele care doar prin efecte sunt calificate drept ajutor de stat. Fiindcă o astfel de definire ar încadra orice acţiune (chiar şi unele inacţiuni) a autorităţilor publice drept ajutor de stat, există 4 criterii fundamentale care restrâng conceptul de ajutor de stat conform legislaţiei europene. Acestea sunt: 1. beneficiul economic: măsura statului asigură unei întreprinderi un beneficiu de natură economică sau financiară pe care nu l-ar fi obţinut în absenţa măsurii. În conceptul de beneficiu se include şi atenuarea unei sarcini. Jurisprudenţa europeană utilizează pe larg aşa numitul test al investitorului privat din economia de piaţă, care, deşi încearcă să clarifice conceptul de beneficiu economic, nu reuşeşte să ofere un răspuns definitiv. Conform acestui principiu, o întreprindere va beneficia de un ajutor de stat dacă obţine de la stat resurse pe care nu le-ar fi obţinut în condiţii de piaţă de la investitori privaţi. De exemplu, dacă statul vinde unei întreprinderi private un activ (un teren) la un preţ care este sub preţul pieţei, această tranzacţie poate fi definită drept ajutor de stat. Dilema teoretică apare însă în condiţiile în care statul vinde activul respectiv la un preţ de piaţă. Deşi acesta acţionează ca un investitor

131 131 privat, slăbiciunea argumentului derivă din faptul că pe o piaţă liberă, o astfel de tranzacţie nu ar fi existat cu totul, indiferent de preţul la care a fost desfăşurată. 2. transferul unor resurse de la stat. Pentru a fi calificat drept ajutor de stat, un transfer trebuie să aibă un impact negativ asupra bugetului public. Această caracteristică elimină din categoria ajutorului de stat măsurile triunghiulare (cele prin care statul crează cadrul de desfăşurare al tranzacţiilor dintre entităţi private vezi dreptul de monopol de mai sus) de care am amintit mai sus. Problema care este însă ridicată de către o astfel de caracteristică a ajutorului de stat ţine de conceptul de resursă a statului în măsura în care în cadrul acestor resurse se includ şi acele resurse care s-ar fi cuvenit statului. Astfel, nu numai o subvenţie directă reprezintă un ajutor de stat (statul alocă din buget o anumită sumă către întreprinderea beneficiară) dar chiar şi atunci când statul renunţă la resurse care i s-ar fi cuvenit. Astfel, atunci când statul este de acord ca să renunţe (prin simpla anulare) la impozitul pe care i-l datorează un anumit agent privat (conform normelor fiscal), avem de-a face tot cu un ajutor de stat, mai exact un ajutor fiscal. Definirea a ceea ce i s-ar fi cuvenit statului este însă extrem de dificilă. De exemplu, pentru un susţinător convins al taxării progresive (cu cât un cetăţean are venituri mai mari, cu atât el plăteşte un procent mai mare ca impozit pe venit), faptul că în ţara sa de origine avem de-a face cu o taxare proporţională (engl. flat tax toţi cetăţenii plătesc un procent fix de x% din venituri statului, indiferent de mărimea veniturilor) implică faptul că statul renunţă la a încasa venituri de la cei mai bogaţi cetăţeni, deci avem de-a face cu renunţarea de către stat la anumite venituri care i s-ar fi cuvenit, deci un ajutor de stat către plătitorii de taxe cu cele mai mari venituri. 3. selectivitatea ajutorului este cea de-a treia caracteristică definitorie a ajutorului de stat. Pentru a fi calificată drept ajutor de stat, o măsura a statului trebuie să ofere beneficii doar unui număr restrând de agenţi

132 132 economici. Această selctivitate poate fi definită atât teritorial cât şi pe tip de activităţi sau doar anumitor companii individuale. După cum deja am văzut, orice măsura a statului constituie în esenţă un mecanism redistribuţionist care atrage resurse în condiţii de taxare şi le redistribuie către anumite categorii de agenţi economici. Cu toate acestea, caracteristica selectivităţii ajutorului de stat este interpretată într-un sens mai restrâns astfel că se califică drept ajutor de stat doar acele măsuri ale statului prin care acesta conferă un avantaj unei întreprinderi sau grup de întreprinderi. Ajutorul de stat şi guvernanţa economică Caracteristica selectivităţii ia în discuţie rolul fundamental jucat de stat în economie prin politica industrială. În mod tradiţional, politica industrială era înţeleasă drept abilitatea statului de a alege companii sau sectoare câştigătoare, de a stimula în mod artificial aceste companii sau sectoare prin măsuri precum transferul de resurse, drepturile de monopol sau înhibarea concurenţei. Astfel, controlul ajutorului de stat în cadrul Uniunii Europene asigură de fapt eliminarea posibilităţii ca guvernele statelor membre să desfăşoare politici industriale (conform accepţiunii clasice) independente, respectiv antagonice sau cel puţin divergente. Legislaţia în domeniul ajutorului de stat uniformizează de fapt obiectivele şi mecanismele de intervenţie ale statelor membre ale Uniunii Europene. Acest proces nu este fără dureri sau asperităţi. El pune la încercare mentalităţile fundamentale de guvernanţă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Diferenţe semnificative există în continuare şi ele relevă perspective tradiţionale ale statului faţă de sfera economică şi relaţia dintre stat şi societate:

133 133 Stat membru Ajutor de stat i total Ajutor de stat ii % în PIB Malta (Ma) 0,1 2,61 Ungaria (Un) 1,6 1,08 Cipru (Ci) 0,2 1,00 Suedia (Su) 3,1 0,91 Germania (Ge) 20,3 0,68 Portugalia (Po) 1,0 0,65 Slovacia (Sc) 0,3 0,64 Total EU 10 5,1 0,52 Danemarca (Da) 1,3 0,52 Total EU ,42 Total EU 15 58,7 0,41 Cehia (Ce) 0,5 0,39 Franţa (Fr) 9,7 0,38 Finlanda (Fi) 2,7 0,38 Italia (It) 6,4 0,37 Polonia (Pl) 1,9 0,37 Spania (Sp) 3,8 0,36 Slovenia (Sl) 2,0 0,36 Irlanda (Ir) 1,0 0,26 Olanda (Ol) 2,0 0,24 Austria (Au) 1,4 0,24

134 134 Belgia (Be) 1,2 0,23 Letonia (Le) 0,1 0,23 Marea Britanie (MB) 4,5 0,20 Luxemburg (Lu) 0,0 0,15 Grecia (Gr) 0,4 0,14 Estonia (Et) 0,0 0,13 European Commission Report State Aid Scoreboard, autumn 2006 update; 1 i ajutor de stat fără ajutorul către căi ferate; ii ajutor de stat fără ajutorul către agricultură, pescuit şi transporturi. Notă: perioada de referinţă este Este de menţionat că statele membre cu cele mai mari economii sunt şi cele care au acordat ajutorul cel mai mare. De altfel, Germania reprezintă singură aproape o treime din totalul ajutorului de stat acordat în Uniunea Europeană, în timp ce grupul celor mai mari ţări europene (Germania, Franţa, Marea britanie, Italia şi Spania) reprezintă împreună peste 70% din acest ajutor de stat (procentul este de 77% dacă luăm în considerare doar vechile state membre). Altfel spus, ajutorul de stat nu este, nici pe departe, eliminat. Integrarea în Piaţa Unică nu presupune aderarea la o grupare laissez-faire ci doar modificarea şi restructurarea fundamentală a obiectivelor şi mecanismelor de politică economică ale statului în direcţia edificării unei grupări coerente din punctul de vedere al guvernanţei economice. Din această perspectivă, este interesant rolul din ce în ce mai important pe care îl joacă legislaţia în domeniul concurenţei, respectiv cea care ia în considerare în mod specific ajutorul de stat. 1 European Commission Report State Aid Scoreboard, autumn 2006 update, publicat , Bruxelles;

135 135 Reforma intervenţionismului public: obiectivele orizontale După cum afirma în 2000Stephen Byers, fost Secretar de Stat pentru Comerţ şi Industrie în Marea Britanie, s-au dus zilele în care politica industrială însemna planificare, alegerea de campioni şi pomparea de subvenţii în firme. Noua politică este despre comeptenţe, inovare şi firme în general. Înainte de toate, este despre concurenţa de a crea firme dinamice şi inovatoare 1. Imposibilitatea unei concurenţe între statele membre în ceea ce priveşte ajutorul către campionii naţionali (precum companii sau sectoare individuale), combinat cu inabilitatea fundamentală a statului de a nu interveni în sfera pieţei, a determinat necesitatea obiectivă a unei reorientări a ajutorului de stat către aşa numitele obiective orizontale, care implică un grad mai redus de selectivitate îndeosebi sectorială şi un acces, cel puţin teoretic, mai egal la acest ajutor. Definiţia ajutorului de stat aminitită mai sus este însoţită astfel de o listă redutabilă de exceptări de la interzicere. Aceste obiective orizontale intră în general în gama: - eliminarea şomajului; - dezvoltarea regională; - cercetare şi dezvoltare; - susţinerea IMM-urilor; - pregătirea personalului; - protecţia mediului. Este de menţionat creşterea semnificativă a acestor obiective orizontale în totalul ajutorului de stat. De la mijlocul anilor 90 până în prezent (ar fi de menţionat şi aderarea în bloc a Suediei, Austriei şi Finlandei, ţări care prin definiţie erau orientate mai mult spre astfel de 1 accesat 7 iunie 2007;

136 136 obiective ale politicilor ecoomice), ponderea ajutorului de stat destinat obiectivelor orizontale a crescut spectaculos de la 50% la 90% în Ţa ră Obiective orizontale Ocupare forţa de muncă Dezvoltare regională Cercetare şi dezvoltare IMM Pregătire personal Protecţie mediu Altele Obiective sectoriale Sectorul manufacturier Cărbune Alte sectoare nonmanufactiere Servicii Ma Un Ci Su Ge Po Sc Da E U 25 Ce Fr

137 137 Fi It Pl Sp Sl Ir Ol Au Be Le M B Lu Gr Et European Commission 2006; Alături de aceste obiective vizate de către ajutorul de stat, trebuie menţionate şi instrumentele efective utilizate de către autorităţile publice în

138 138 acordarea acestui ajutor. După cum era de aşteptat, nomenclatorul tipurilor pe care le îmbracă ajutorul de stat este cu adevărat impresionant atât timp cât, după cum am văzut, este foarte dificil de identificat tipul de măsură a autorităţilor publice care nu are efect asupra procesului natural al pieţei. Tipurile de instrumente folosite în acordarea ajutorului de stat la nivelul Uniunii Europene (25) în intervalul Granturi 50,51% Scutire de taxe 40,40% Garanţii oferite de stat 3,03% Amânarea plăţii de taxe 2,02% Împrumuturi subvenţionate 3,03% Participare la capitalul social 1,01% Este interesant de observat că tipologia instrumentelor folosite este relevantă pentru natura intervenţionismului public. Granturile reprezintă cea mai vizibilă formă de ajutor de stat, motiv pentru care motivaţiile din spatele acordării acestora trebuie să fie foarte transparente într-o democraţie. Cu cât motivaţiile sunt mai puţin transparente (precum extragerea de rente personale de către funcţionarii publici sau elita politică), cu atât şi instrumentele folosite în acordarea ajutorului de stat sunt mai puţin vizibile. Dintre acestea, amânarea plăţii taxelor la bugetul de stat este poate cel mai arbitrar şi mai puţin predictibil instrument aflat la dispoziţia autorităţilor publice. Acest instrument nu este accesibil întreprinderilor private (dacă toate aceste întreprinderi ar dori să beneficieze de aceste facilităţi, statul nu ar mai încasa impozite). Este de remarcat că, la nivelul Uniunii Europene a celor 25 de state, ţările care au apelat cel mai des la acest instrument în perioada amintită au fost Italia (13% din total), Malta (9% din total), Olanda (8% din to-

139 139 tal), Lituania (6% din total), Polonia (4% din total) şi Irlanda şi Portugalia (câte 2% din total). Restul de 18 state europene la aceas dată nu au apelat la această formă de ajutor de stat. Ajutorul de stat în România Pentru un stat socialist, sintagma de ajutor de stat este irelevantă în măsura în care, pe de o parte, nu există tranzacţii de piaţă care să releve transferul de la stat la o întreprindere particulară (irelevanţa preţurilor dintr-o economie socialistă) iar, pe de altă parte (poate mai important), absolut toate întreprinderile de stat beneficiază de drepturi de monopol şi transferuri de la autorităţile publice (în măsura în care profitul şi pierderea sunt irelevante iar o pierdere nu înseamnă, pentru organismele de planificare, nimic atât timp cât obiectivele politice sunt atinse). Tranziţia incoerentă de la o economie planificată la o economie funcţională de piaţă a însemnat, pe lângă celelalte aspecte de guvernanţă economică, şi un arbitrar total al intervenţionismului public în economie. Într-un anume sens, cea mai radicală formă de ajutor de stat în România a fost chiar procesul de privatizare prin care numeroase întreprinderi de stat au fost cedate unor întreprinzători privaţi la preţuri modice. Odată cu semnarea Acordului European (de asociere) în 1993, România îşi asumă mai multe obligaţii care ţin domeniul concurenţei în general şi al ajutorului de stat în special. Cu toate acestea, este vorba de nişte angajamente vagi, imposibil de cuantificat. Politica în domeniul concurenţei este, ca de altfel şi alte politici europene, adoptată de către România în întâmpinarea condiţionalităţii impuse de către Uniunea Europeană. Legea 143 pe 1999 privind ajutorul de stat intră în vigoare de la 1 ianuarie 2000 tocmai pentru a pune în aplicare prevederi ale Acordului de asociere al României la Uniuniea Europeană. Cu toate acestea, în acelaşi an, în România exista încă o autoritate (Oficiul Concurenţei) care avea ca sarcină monitorizarea

140 140 în esenţă, controlul anumitor preţuri prin stabilirea unor preţuri maxime acceptabile (engl. price caps ) 1. ROMÂNIA Ajutor de stat ( ) Pondere în 4,49% 1,77% 1,75% 2,59% 0,74% PIB Consiliul Concurenţei Raport privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada , Bucureşti 2006; Aceste cifre, deşi prezintă o oarecare tendinţă de scădere, relevă o anumită inconsistenţă de politică economică. Chiar şi în 2005, ponderea ajutorului de stat în PIB în Romînia reprezintă aproape dublul mediei europene, deşi s-ar putea argumenta că cifra respectivă este atipică (ca nivel redus) pentru perioada avută în vedere. În funcţie de obiectivele următire, evoluţia ajutorului de stat acordat în România în perioada este următoarea: ROMÂNIA structura ajutorului de stat după obiectivele vizate Sectorul manufacturier 66,48% 51,92% 33,78% 45,75% 13,53% Industria cărbunelui 4,31% 6,99% 23,31% 13,44% 22,13% Cercetare şi dezvoltare 0,36% 0,99% 1,48% 0,89% 3,33% Protecţia mediului 0,58% 1,64% 1,18% 0,68% 1,34% IMM 3,70% 3,63% 0,83% 0,14% 1,00% Combaterea şomajului 0,64% 1,06% 1,60% 0,72% 0,43% Alte obiective 16,17% 32,54% 30,53% 35,67% 54,95% Consiliul Concurenţei 2006; 1 OUG nr. 7/1998 (M.O. nr. 133/1998), aprobată prin Legea nr. 88/1999 (M.O. nr. 246/1999).

141 141 Ceea ce se remarcă în cazul Românei este creşterea puternică a industriei cărbunelui ca recipient al ajutorului de stat. Această tendinţă crescătoare plasează Românie pe locul 3, după Spania şi Polonia, în cadrul Uniunii Europene. Este de menţionat faptul că, în timp ce tendinţa dominantă este cea de reducerea a ajutorului sectorial în favoarea obiectivelor orizontale (existând numeroase state europene unde obiectivele verticale sunt 0 în ajutorul de stat), România se află într-o contradicţie evidentă, menţinând o creştere constantă a acestuia în totalul ajutorului de stat. ROMÂNIA structura ajutorului de stat după instrumentele folosite Scutiri şi reduceri la 13,28% 21,36% 28,90% 25,39% 20,41% plata obligaţiilor fiscale Scutiri şi reduceri la 47,72% 37,87% 30,99% 36,45% 6,54% plata majorărilor de întârziere Garanţii de stat 4,24% 14,55% 5,74% 19,45% 3,85% Subvenţii 11,10% 23,45% 31,67% 16,60% 65,42% Participarea cu 23,57% 2,77% 2,71% 2,10% 3,78% capital a statului Consiliul Concurenţei 2006; Anul 2005 se remarcă printr-o discontinuitate abruptă în ajutorul de stat acordat de către autorităţile de la Bucureşti. Deşi nu există încă date publice pentru 2006, este cel mai probabil ca acesta să confirme. Este vorba de o reducere majoră a ajutorului de stat către sectorul manufacturier (de peste 3 ori în cifre relative, şi mai mult în cifre absolute) şi o redirecţionare (destul de timidă) către obiectivele orizontale. Ce este însă şi mai notabil ţine de reducerea majoră a scutirilor şi reducerilor la plata majorărilor de întârziere. Acest instrument a individualizat România nu numai faţă de ţările membre ale Uniunii Europene

142 142 (EU - 15) dar chiar faţă de noile state membre (EU - 10). Născută în negura tranziţiei prin Ordonanţa Guvernului 11 din 1996, această formă de ajutor de stat a fost confirmată în 2002 prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 40. Abia în 2005, aceste prevederi au fost eliminate, statul român renunţând la această formă de ajutor şi optând pentru subvenţiile directe. Chiar şi în 2005, an aflat în puternică contradicţie cu perioada anterioară, acest instrument de acordare ajutorului de stat avea o importanţă de peste 3 ori faţă de media europeană (în 2004 fiind de peste 10 ori!) Concluzii Integrarea României în Uniunea Europeană constituie un proces catalitic prin care natura intervenţionismului public se modifică în mod radical. Legislaţia în domeniul ajutorului de stat precum şi tendinţele cunoscute de către acesta în periaoda care a precedat aderarea sunt relevante pentru impactul momentului integrării. Concluzia fundamentală este că, aflate în pericolul de a fi în discordanţă puternică (şi chiar a rata) aderarea la Uniunea Europeană, autorităţile de la Bucureşti şi-au modificat în mod notabil mecanismele de acordare a ajutoarelor de stat precum şi comportamentul faţă de mediul economic. Se poate aprecia că anul 2005 este cu adevărat unul dintre anii care marchează apropierea de finalizarea procesului de tranziţie în România. Bibliografie selectivă: Consiliul Concurenţei Manual privind dreptul ajutorului de stat în România, iulie 2005, pag. 8; Consiliul Concurenţei Raport privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada , Bucureşti 2006;

143 143 European Commission Report State Aid Scoreboard, autumn 2006 update, publicat , Bruxelles; accesat 7 iunie 2007; European Commission Regular Reports on Romania s Progresss towards Accession, 1998, 1999, , 2002, 2003, 2004 precum şi Romania Comprehensive Monitoring Report, 2005, 2006, Bruxelles; *** - Legea nr. 143 din 27 iulie 1999 privind ajutorul de stat din România ANEXA 1. Raportul de ţară Menţiuni privind legislaţia în domeniul ajutorului de stat lipsa oricărui cadru legal în ceea ce priveşte ajutorul de stat impune eforturi majore de îmbunătăţire a situaţiei implementarea legislaţiei privind ajutorul de stat va ridica numeroase provocări principala provocare este de a asigura că legislaţia adoptată va fi implementată în mod corect - adoptarea Legii privind parcurile industriale (s.n. de către Parlamentul din Bucureşti) este o preocupare majoră a Comisiei implementarea politicii în domeniul ajutorului de stat este încă într-o fază incipientă - o ordonanţă a guvernului anulează Legea privind parcurile industriale Consiliul Concurenţei ar trebuie să adopte o abordare

144 144 mai fermă şi mai proactivă - în ceea ce priveşte ajutorul de stat, nu s-a înregistrat vreun progres notabil până în prezent mecanismele de control sunt insuficiente noua versiune a Legii ajutorului de stat abandonează vechile clasificări în favoarea unei abordări mai apropiate de legislaţia europeană a fost stabilit un mecanism de preconsultare (Comisia Europeană oferă consultanţă pe fiecare decizie în domeniul ajutorului de stat a Consiliului Concurenţei) mecanismul de consultare prealabilă a fost un succes Radu MUŞETESCU, Lector universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Cristian PĂUN, Conferenţiar universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Vlad TOPAN, Asistent universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Octavian-Dragomir JORA, Asistent universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

145 145 Afaceri

146 146

147 147 Le rôle des firmes étrangères sur la dynamique de la production en Roumanie Laura Brancu La libéralisation des entrées d investissements directs étrangers (IDE) dans les pays d Europe Centrale et orientale (PECO) représente pour ces anciennes économies communistes l une des réformes les plus importantes, qui s inscrit dans le sens des changements vers une économie de marché et de l insertion au sein de l économie mondiale. Les IDE dans ces pays ont été perçus comme porteurs d effets potentiellement bénéfiques, comme un instrument susceptible d introduire un comportement spécifique à l économie de marché, tout en améliorant la qualité des facteurs de production locaux spécialisés à l origine des avantages compétitifs. Dans ce papier nous allons étudier l impact exercé par la présence des firmes étrangères sur l évolution de la production en Roumanie. Avec les données statistiques dont ont dispose, notre analyse sectorielle nous indique que la mesure de l impact des IDE sur la production en Roumanie s avère délicate, en raison des caractéristiques liées à la transition, qui se traduisent par des déclassements importants des capacités de production obsolètes. Classification JEL : F21, F23, L60, P33.

148 148 L impact des IDE sur l économie d accueil. Bref aperçu La littérature économique souligne souvent le fait que les pouvoirs publics s efforcent de stimuler l arrivée des firmes étrangères, en leur accordant des avantages et en renforçant le caractère libéral de leur environnement. La principale motivation qui réside dans ces mesures est l idée que les investissements directs étrangers (IDE) sont porteurs d effets bénéfiques pour l économie d accueil. La libéralisation des IDE est vue comme «une énorme opportunité pour la croissance et la prospérité, tant pour les pays en développement que pour les pays développés» 1 (Brittain, 1995). Les gouvernements sont de plus en plus convaincus que les IDE doivent être encouragés, car ils amènent des bénéfices tant globales que nationales. Dans le contexte actuel de la mondialisation, les IDE sont vus comme le flux international de ressources le plus dynamique vers les pays en développement (UNCTAD, 1999) susceptible de contribuer au processus de rattrapage. Bien que les études empiriques aboutissent parfois à des résultats contradictoires, le rôle des IDE dans les performances enregistrées en matière de croissance, en particulier pour les économies en développement, fait l objet d une littérature abondante. Aussi, même s ils sont dans certains cas difficile, voire impossible, à mesurer, les impacts bénéfiques des IDE sont souvent mentionnés. Cependant, il est difficile de conclure quel est l impact général exercé sur les pays en voie de développement, voire sur les pays d Europe centrale et orientale (PECO). Néanmoins, dans le cadre d une première approximation, il est possible de dire que «si la valeur ajoutée créée par l investissement étranger est supérieure à la part qui revient à l investisseur, le gain social est supérieur au gain privé» 2 (Meier, 1995). Cette partie qui génère des revenus pour les résidents contribue à la croissance du revenu national, en augmentant 1 notre traduction de l anglais. 2 notre traduction de l anglais.

149 149 l emploi du travail et du capital national (des facteurs de production du pays). Dans cette littérature abondante, les IDE représentent non seulement un flux de capital, mais aussi un ensemble des biens tangibles et intangibles. Les spécialistes soulignent leur rôle dans le développement. Ainsi, les IDE complètent l investissement domestique et transfèrent dans l économie hôte des technologies et des connaissances. L entrée d IDE est perçue comme un facteur essentiel favorisant la croissance économique. Les IDE sont censés stimuler la croissance par une utilisation plus efficace des moyens de production et par les externalités engendrées sur les firmes locales. Cependant, comme l efficacité des IDE dépend du niveau de développement du pays récepteur, les impacts différent beaucoup d un pays à l autre. Puisque les entrées d IDE, surtout dans le secteur manufacturier, sont motivées par la volonté de l investisseur de mettre en œuvre des réseaux de production flexibles et intégrés au niveau international. A côté de l influence des orientations stratégiques des FMN, leurs impacts dépendent aussi de la capacité d absorption du pays d accueil. Dans ces conditions, les IDE influencent la croissance et le développement économique, par les canaux suivants : - en apportant des capitaux ; - en assurant la diffusion de la technologie et donc stimulant la productivité ; - en augmentant l emploi et les salaires ; - en offrant l accès aux marché des exportations. L analyse de la littérature relative aux impacts des IDE montre ainsi qu ils sont nombreux et qu ils se manifestent tant au niveau macroéconomique que microéconomique. Les impacts peuvent être directs (exercés par l activité des filiales) au bien indirects (par l effet d entraînement sur les firmes locales, spillovers dans la littérature anglosaxonne). Un autre classement peut s effectuer selon la nature quan-

150 150 titative ou bien qualitative des impacts. L arrivée des firmes étrangères engendre des impacts quantitatifs sur les capacités de production locales : il s agit de créations de sites de production qui contribuent à l augmentation de la production et de l emploi. À côte de leur rôle dans la création des capacités de production, les IDE exercent un autre effet sur la production, cette fois-ci qualitatif. En améliorant l efficacité des facteurs, en particulier celle de la main d œuvre, ils contribuent aux gains de productivités, sources de croissance. Il s agit en particulier des gains de productivité qui peuvent être liés aux transferts de technologie vers les filiales et aux efforts de formation de la main d œuvre locale censés entraîner un impact positif sur la productivité et par voie de conséquence sur le développement économique. Mais la mesure de ces effets s avère délicate. Le champ d étude est donc vaste. Il est d autant plus vaste que les impacts se combinent et sont en interactions. Le phénomène devient encore plus complexe lorsqu une multitude de facteurs, liés aux spécificités du pays d accueil, influencent tant le type d impact que son efficacité. Dans ces conditions, les effets exercés par les IDE diffèrent selon le niveau de développement du pays récepteur. La complexité du phénomène génère l apparition d une grande diversité d opinions sur le rôle des IDE, surtout lorsque les pays récepteurs sont en voie de développement. Aussi la prise en compte du niveau de développement du pays récepteur devient-elle importante dans la revue de la littérature. Cette distinction permet d isoler le cas des pays qui nous intéressent en particulier : la Roumanie. Par la suite, nous allons se concentrer sur le rôle des firmes étrangères dans la dynamique de la production en Roumanie. Il faut préciser dès le départ qu il s agit d un impact quantitatif et direct. Les impacts indirects exercés sur les firmes locales, que ce soit sous forme d effet d éviction (crowding-out) ou bien d effet stimulant (crowding-in), bien que particulièrement intéressants, feront l objet d un autre papier.

151 151 Les firmes étrangères en Roumanie. Quels impacts sur la capacité de production? Sur le plan de la vérification empirique, il convient tout d abord de préciser que la littérature empirique sur les impacts des IDE dans les PECO et particulièrement en Roumanie est peu abondante. Ceci s explique vraisemblablement par la rareté des sources statistiques relative à ces pays. En effet, en effectuant la recherche bibliographique nous avons pu constater que si les données relatives aux déterminants des IDE sont accessibles auprès des institutions internationales, pour de nombreux pays et sur de longues périodes, les données relatives aux impacts, quant à elles, ne sont pas toujours disponibles pour les pays en développement, en particulier pour la Roumanie. Nos différentes tentatives auprès des institutions comme la Banque centrale, l Institut national de statistique, le Registre du commerce, les Chambres de commerce, l Agence des investisseurs étrangers, etc. ne nous ont pas permis d accéder aux données nécessaires à l analyse que nous aurions désiré réaliser. Le manque de données nous a amené a opter pour une solution second best, dans la mesure où nous avons livré des analyses utilisant des données indirectes. La démarche est sans doute loin d être parfaite, mais elle a néanmoins le mérite d offrir une explication cohérente dans le cadre des hypothèses restrictives qui s imposent. Les questions auxquelles nous avons essayé de trouver une réponse dans ce papier sont donc les suivantes : Dans quelle mesure les IDE ont participé à l investissement en Roumanie? Dans quelle mesure ces investissements ont contribué à la croissance de la production? Sur ce registre, malgré la diversité de situations possibles, on constate que, d après notre connaissance, les travaux empiriques n ont pas étudié le rôle de l IDE sur la création de capacités de production. Nous n avons trouvé aucune vérification empirique, ni pour la Roumanie, ni pour les PECO. Pour répondre à ces questions, nous avons procédé à des évaluations à partir des données disponibles, qui nous permettent de livrer certaines analyses. Concernant la participation de l IDE à

152 152 l effort d investissement, nous avons calculé le ratio du stock d IDE en 2003 sur la formation brute de capital fixe (FBCF) cumulée de la période dans le secteur industriel 1. Ce ratio qui s élève à 29,85% dans le secteur industriel est important. Dans certains secteurs, comme la métallurgie (99,7%), la cokéfaction (87,9%) ou le matériel de transports (86,6%), la quasi-totalité de l investissement est imputable aux IDE. Dans d autres, comme les machines et appareils de bureau (64,3%), l extraction d hydrocarbures (48%) ou les autres matériels de transport (36%), les niveaux atteints par le ratio soulignent également l importance de l IDE dans les investissements réalisés en Roumanie (Cf. tableau 1). Si ces données témoignent incontestablement de l importance de la contribution des IDE à l effort d investissement, qu en est-il de la contribution de ces investissements à la croissance de la production? Ont-ils stimulé la croissance dans les secteurs concernés? Pour répondre à ces interrogations, l idéal aurait été de mesurer la valeur ajoutée des firmes étrangères installées en Roumanie et de la comparer à l ensemble. Mais les données relatives à la valeur ajoutée des firmes étrangères ne sont pas disponibles. Tandis que la méthode qui consiste à déduire cet impact à partir du coefficient de capital calculé à l aide des données relatives aux variations de la formation brute de capital fixe et de la valeur ajoutée, manque de précision, en raison de l importance de la consommation de capital fixe due à la transition. Les données sur la consommation de capital fixe auraient permis de distinguer l investissement net et l investissement de remplacement et d obtenir un coefficient de capital plus proche de la réalité. Mais cellesci ne sont pas disponibles. Dans ces conditions, pour évaluer l impact des IDE sur la dynamique de croissance, nous avons opté pour une solution second best, qui consiste à comparer la part relative du stock d IDE dans 1 Nous avons analysé, dans le cas roumain, les impacts des IDE dans l industrie, parce que, selon les statistiques internationales (UNCTAD, 2005) l industrie est le secteur qui a attiré, en terme de stock, la plus grande partie des IDE entrants dans les PECO.

153 153 l investissement d un secteur et la performance en terme de valeur ajoutée de ce secteur sur la période. Un impact positif de l IDE sera constaté si la croissance de la valeur ajoutée augmente avec le ratio IDE/FBCF (en considérant que l impact des firmes locales est neutre). Tableau 1. La liaison IDE-valeur ajoutée Multiplicateur valeur IDE/FBCF Code ajoutée (1994-(%) NACE Secteur 2003) (stock 2003) 27 Métallurgie et travaux des métaux 0,79 99, Cokéfaction, raffinage, industries nucléaires 1,32 87, Fabrication de matériel de transport 1,79 86, Fabrication de machines et appareils de bureau 1,51 64, Extraction des hydrocarbures 0,93 47, Autre matériel de transport 1,52 35, Fabrication du tabac 0,68 31, Equipements radio -TV et communications 0,59 30, Fabrication d'équipements électriques et électroniques 1,24 28, Industrie du caoutchouc et des plastiques 1,43 26,459 Constructions métalliques et produits de 28 métal 1,08 24, Fabrication d'autres produits minéraux non métalliques 1,06 22, Fabrication de machines et équipements 0,75 22, Fabrication des meubles 1,39 19, Industrie du papier et du carton 2,33 18, Industrie chimique 0,78 18, Industrie du cuir et de la chaussure 1,53 15, Industries agricoles et alimentaires 1,39 14, Travail du bois et fabrication d'articles en1,48 13,191

154 154 bois 17 Fabrication des articles textiles 0,90 12, Edition et imprimerie 2,71 10, Fabrication des vêtements 1,26 6, Fabrication des instruments médicaux, de précision, optiques 0,79 0, Extraction du charbon 0,99 0,000 Moyennes 1,16 29,85 Source : calculs effectués à partir des donnés de l Annuaire Statistique de la Roumanie, numéros divers Note : les lignes en gras correspondent aux premiers 5 secteurs selon la valeur ajoutée. Selon les données statistiques publiées par l Institut National de Statistique, la valeur ajoutée dans l industrie a été multipliée, en moyenne, par 1,16 1. Onze secteurs industriels ont connu une dynamique plus forte que le moyenne. Mais le croisement de ces résultats avec le poids de l IDE dans la FBCF des secteurs concernés ne permet pas de confirmer l existence d un lien positif significatif entre ce poids et la croissance de la valeur ajoutée, comme en témoigne les données du tableau 1. et le graphique 1. On observe que les secteurs où l IDE a un poids important dans l investissement n ont pas enregistré une forte dynamique de croissance de la valeur ajoutée. La figure 1. confirme la présence d une liaison très faible entre les deux variables. 2 1 L évolution de la valeur ajoutée a été calculée comme rapport entre la valeur ajoutée de l année 2003 et celle de l année 1994 à partir duquel les données sur la valeur ajoutée des firmes en Roumanie sont disponibles. 2 Le test de Spearman que nous avons également effectué, aboutit à une relation négative très faible avec un coefficient r s = -0,0238.

155 155 Figure 1. La liaison IDE-valeur ajoutée (1) IDE/FBCF (%) y = -1,5436x + 32,84 R 2 = 0, ,0 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 La croissance de la valeur ajoutée Source : Tableau 3. Les axes de la figure 1. correspondent aux moyennes des valeurs des deux variables : 29,85% pour le ratio IDE/FBCF et 1,16 pour le multiplicateur de la valeur ajoutée. L existence d un lien aurait engendré une concentration des observations dans les quadrants nord-est et sudouest, proche de la droite ayant une pente positive. Les secteurs comme Cokéfaction-raffinage, Matériel de transport, Autres matériels de transport et Machines et appareils de bureaux pour lesquels le ratio IDE/FBCF est élevé s inscrivent dans cette logique. À l opposé, les secteurs situés dans le quadrant sud-ouest comme les Instruments médicaux, le Textile, les Autres produits minéraux non-métalliques, la Construction métallique et les Equipements électriques et électroniques tendent également à renforcer l existence d un lien. Afin d isoler

156 156 les secteurs dans lesquels les IDE ont contribué à la croissance de la valeur ajoutée, nous avons éliminé de l observation une partie des secteurs situés dans les quadrants nord-ouest et sud-est. Cela nous a permis de saisir un lien entre le ratio IDE/FBCF et la croissance de la valeur ajoutée, décrit dans la figure 2. Une corrélation positive forte apparaît dans l ordre croissant pour les secteurs suivants : Instruments médicaux, de précision, optiques ; Articles textiles ; Autres produits minéraux non-métalliques ; Constructions métalliques et produits de métal ; Equipements électriques et électroniques ; Machines et appareils de bureau ; Matériel de transport. Selon cette corrélation, il est possible de penser que la faible croissance observée dans les secteurs comme les instruments médicaux ou les constructions métalliques s expliquerait par la faiblesse des IDE dans la FBCF, alors que les bonnes performances observées dans le secteur de Matériels de transport serait imputable à la forte présence de l IDE. Figure 2. La liaison IDE-valeur ajoutée (2) y = 59,794x - 39,39 R 2 = 0,401 IDE/FBCF (%) ,0 0,4 0,8 1,2 1,6 2,0 La croissance de la valeur ajoutée Source : Tableau 1.

157 157 Toutefois, si cette démarche a le mérite d indiquer les secteurs pour lesquels il existerait un lien entre le ratio IDE/FBCF et la croissance de la valeur ajoutée, elle laisse entière la question de savoir pourquoi dans les secteurs éliminés la relation est négative. Comment expliquer les mauvaises performances en matière de croissance dans les secteurs comme la métallurgie où presque la quasi-totalité de l investissement est dû à l IDE? Ou encore comment comprendre les bonnes performances enregistrées dans les secteurs comme l édition et l imprimerie ou l industrie du bois où la présence d IDE est relativement faible? Ces interrogations, ainsi que la faiblesse du lien observée d entrée de jeu, nous conduisent à souligner la portée limitée des conclusions que l on puisse tirer à partir des données macroéconomiques. En effet, le ratio IDE/FBCF est sujet à certaines remarques qui limitent sa capacité à offrir des éclairages à la question posée au départ et plus particulièrement dans le cas des PECO qui ont connu le déclassement d une partie importante de leur appareil productif. Tout d abord, parce que les données relatives à l IDE ne font pas la distinction entre les différentes modalités d investissement. Ensuite, parce que les restructurations de l appareil productif réduisent la représentativité de la FBCF comme indicateur de l investissement net, source de croissance de la valeur ajoutée. Alors que l arrivée d IDE sous forme de greenfield est créatrice nette de capacité de production, le rachat d une entreprise existante n augmente pas la capacité de production locale. Toutefois, dans le cas des pays en transition, le rachat a souvent comme objet des entreprises en processus de restructuration, qui ne fonctionnent que partiellement ou bien pas du tout. Dans ce cas, le rachat traduit un investissement de remplacement pour utiliser des facteurs de production sous-employés, pour la mise en marche d une entreprise en situation de faillite. Les capacités des production sont ainsi remise en fonction et améliorées. Néanmoins, même si le rachat est accompagné par des investissements pour restaurer les capacités des productions existantes, son impact sur la production est moins évident à saisir que celui d un greenfield.

158 158 Lorsqu on tient compte des modalités de l IDE, l établissement d un lien entre le ratio IDE/FBCF et la croissance de la valeur ajoutée est loin d être évident. Dans les secteurs où l IDE est réalisé plutôt sous forme de rachat, son impact sur la production, tout en restant positif, peut se traduire par un taux de croissance faible, voire négatif. Car dans ce cas l IDE compense la perte de production liée à la restructuration de l appareil productif due à la transition. Il est même envisageable comme dans le cas de la métallurgie qu une présence massive d IDE soit associée à une baisse de la valeur ajoutée. Dans ce cas, la question est de savoir non pas dans quelle mesure l IDE a contribué à accélérer la croissance, mais plutôt dans quelle mesure il a limité la baisse de la production. Sa contribution à la production se mesurerait alors par la comparaison du multiplicateur de la valeur ajoutée observée et celui en l absence d IDE. À l inverse dans les secteurs où domine le greenfield la probabilité d un lien positif avec la croissance de la valeur ajoutée est plus élevé, même si l arrivée de l IDE peut se traduire par l élimination de concurrents locaux. Finalement, il peut y avoir des secteurs où les IDE contribuent à une accélération de la croissance, comme il peut y avoir des secteurs où les IDE empêchent une baisse plus accentuée de la production. Bien que l impact sur la croissance soit positif dans les deux cas, leurs traductions au niveau du multiplicateur de la valeur ajoutée sont différentes. Étant donné que les IDE ne sont pas répartis entre les différents secteurs de façon égale selon les formes qu ils peuvent prendre, le lien entre le ratio IDE/FBCF et la croissance de la valeur ajoutée perd de sa pertinence, pour illustrer l impact de l IDE sur la production. Le dénominateur du ratio est également source d erreurs dans l appréciation. Plus le déclassement du capital devenu obsolète dans le secteur en question est important, plus la capacité de la FBCF à représenter l investissement net sera réduite. Ce qui peut engendrer des ratios élevés d IDE/FBCF, dans les cas où la restructuration est opérée en grande partie par les IDE, sans que cela se traduise par la croissance de la production.

159 159 Conclusions Les remarques que nous venons d effectuer tracent les limites de l analyse que nous avons effectuée en l absence de données disponibles. Une analyse s appuyant sur les données relatives à la valeur ajoutée des firmes étrangères en Roumanie auraient fourni des éclairages plus pertinents. Néanmoins, à ce stade de l analyse, il est possible de dégager certaines conclusions intermédiaires, en tenant compte des réserves émises ci-dessus. La mesure de l impact des IDE sur la production en Roumanie s avère délicate, en raison des caractéristiques liées à la transition se traduisant par des déclassements importants des capacités obsolètes. Il est possible toutefois d affirmer que les IDE dont le montant correspond à un peu moins d un tiers de la FBCF réalisée sur la période , ont permis d alléger l effort d épargne domestique et d éviter ainsi les conséquences d une récession profonde. Dans certains secteurs, les IDE ont contribué à la croissance, tandis que dans d autres ils ont modéré la baisse de la production liée aux restructurations de l appareil productif. Bibliographie: sir BrItTan, L. (1995), Investment liberalization: The next great boost to the world economy, Transnational Corporation, Vol. 4, No. 1. BRANCU, L. (2007), Les investissements directs français en Roumanie. Déterminants et impacts, La Lettre Jean Monnet, No. 14. Meier, G. (1995), Leading Issues in Economic Development, Oxford University Press, New York. UNCTAD (1999): World Investment Report 1999: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, United Nations.

160 160 Laura BRANCU, Faculté de Sciences Economique, L Université de l Ouest de Timisoara.

161 161 Piaţa de retail în România Mihaela Belu Andrei Beţivu Distribuţia reprezintă componenta fundamentală a procesului de comercializare; aceasta pune în relaţie trei actori: producătorul, distribuitorul şi consumatorul. Raporturile stabilite între aceste părţi diferă în funcţie de obiectivele fiecăreia (Figura 1) Figura 1. Producător Marketing asociat Distribuitor Marketingul producătorului Marketingul distribuitorului Consumator Sursa: Renaud de Maricont, Marketing Européen; Stratégies et actions, Publi-Union, Editions Paris, 1997, p. 353 Strategia de distribuţie- componentă a strategiei de marketing - se bazează pe localizarea punctului de vânzare, produsele comercializate, preţurile practicate, serviciile oferite clienţilor şi comunicare. Aceste elemente se corelează cu activitatea punctului de vânzare, cu activitatea de logistică, cercetarea pieţei, finanţarea şi impactul noilor tehnologii. ( Figura 2)

162 162 Figura 2 Elementele strategiei de distribuţie Politica de produs Localizare Activitate Logistică Politica de preţ Cercetarea pieţei Calitate Finanţe Politica de comunicare Noile tehnologii Servicii oferite Sursa: Hasty, R. ; Reardon, J.,Retail Management, McGraw-Hill, 1997, p. 50 În literatura de specialitate, sunt frecvent citate patru principale tipuri de strategii adoptate de către firmele de distribuţie: strategiile de dezvoltare; strategiile de reducere a costurilor; strategiile de diferenţiere; strategiile de diversificare. Strategiile de dezvoltare. Adoptarea de către o firmă a unei strategii de dezvoltare se face în scopul creşterii profitului, dar şi în dorinţa de a spori puterea şi îmbunătăţi imaginea acesteia. Adaptarea firmei la condiţiile mediu reprezintă, de asemenea, un factor ce determină adoptarea unei strategii de dezvoltare. Factorii care influenţează direcţiile de dezvoltare ale unei firme de distribuţie sunt: evoluţia consumului şi a comportamentului consumatorului; legislaţia comercială; strategiile adoptate de către firmele concurente. Aceşti factori determină o repoziţionare a firmei, o reorganizare a acesteia sau chiar dezvoltarea unor noi formule de vânzare.

163 163 Strategiile de reducere a costurilor. În ultimii ani, ţinând cont de mediul concurenţial şi de comportamentul consumatorului, firmele de distribuţie au adoptat, adesea, strategii de reducere a costurilor. Dintre factorii care favorizează adoptarea unei strategii de reducere a costurilor, un rol important l-a jucat sensibilitatea consumatorilor la raportul calitate/preţ; totodată, creşterea economică relativ redusă a determinat apariţia formulelor de comercializare de tip discount, care practică preţuri relativ scăzute, drept principal avantaj în raport cu celelalte formule de comercializare. Reducerea preţurilor a avut un rol important mai ales în ceea ce priveşte concurenţa manifestată în cadrul aceluiaşi tip de formulă de comercializare, deoarece consumatorii tind să opteze pentru acea formulă care oferă produse la preţurile cele mai mici. În cazul distribuţiei produselor alimentare diferenţa de preţ acceptată de către consumator în funcţie de diferenţierea ofertei în cadrul unei anumite formule de comercializare, este relativ mică; factorii de diferenţiere a ofertei fiind uşor de imitat, costul joacă, întotdeauna, un rol important. În cazul distribuţiei produselor nealimentare, măsurile de reducere a costurilor sunt însoţite de strategii de diferenţiere a ofertei. De exemplu, marile magazine şi magazinele populare, datorită scăderii progresive a marjei comerciale, recurg la scăderea costurilor inclusiv prin adoptarea variantei achiziţiilor şi fuziunilor. Economiile de scară pot fi obţinute prin mărirea suprafeţei de comercializare şi diversificarea ofertei comerciale. Strategiile de diferenţiere a ofertei. Atunci când, formulele de comercializare ajung în faza de maturitate, are loc o multiplicare a strategiilor de diferenţiere a ofertei. Aceste strategii se bazează pe o analiză a comportamentului consumatorului, pe o segmentare a cererii şi pe poziţionarea firmei pe piaţă.

164 164 În ultima jumătate a secolul trecut, s-a constat o accelerare a ciclului de viaţă al structurilor tip de comercializare: astfel, pentru a ajunge la faza de maturitate au fost necesari 100 de ani pentru marile magazine, 40 de ani pentru magazinele populare, dar au fost necesari numai 25 de ani pentru supermagazine, 20 de ani pentru hipermagazine şi 15 ani pentru marile suprafeţe specializate. Strategiile de diversificare. O firmă de distribuţie are două variante de dezvoltare: prima variantă, crearea unei reţele de comercializare (punctele de vânzare fiind de un anumit format), iar a doua variantă, lansarea unor noi formule comerciale, diferite de cele deja existente. În primul caz, firma adoptă o strategie de specializare, iar în al doilea caz, este vorba despre o strategie de diversificare. Modalităţile proprii de realizare a diversificării sunt: dezvoltarea directă, achiziţiile sau alianţele strategice. Creşterea internă este adoptată de către firmele care dispun de resurse şi competenţe necesare noii activităţi. Acest tip de strategie a fost aplicat de către lanţurile de mari magazine: de exemplu, firma de distribuţie germană Kaufhof a dezvoltat lanţuri de magazine specializate (în comercializarea confecţiilor şi a produselor electrice) bazându-se pe experienţa acumulată din gestionarea raioanelor de confecţii existente în marile magazine aparţinând firmei. Achiziţiile reprezintă o altă modalitate, destul de frecventă, de diversificare a firmelor de distribuţie. Avantajul acestei modalităţi este acela că firmele pot deţine, într-un interval de timp redus, puncte de vânzare, greu de realizat într-o perioadă de timp scurtă, datorită problemelor existente în fiecare ţară (obţinerea autorizaţiilor, lipsa suprafeţelor de vânzare). Alianţele strategice sunt mai puţin frecvente în domeniul distribuţiei, de regulă, stabilindu-se între firme dintre ţări diferite. Un exemplu în acest sens îl constituie societăţile mixte înfiinţate prin participarea firmei Gib şi a partenerilor săi din diferite ţări (Gruppo Rinascente Italia şi Casino- Franţa).

165 165 La nivel mondial, firmele de distribuţie, au avut în ultimii ani, creşteri spectaculoase ale vânzărilor. În Statele Unite, creşterea vânzărilor se datorează şi creşterii numărului de case, care a adus o creştere a consumului populaţie. Acest lucru a avut efecte negative asupra inflaţiei americane, Federal Reserve find pusă în situaţia de a înăsprii politica monetară. O altă cauză a creşterii vânzărilor în retail, este şi dezvoltarea unor pieţe precum China şi India unde creşterea puterii de cumpărare a adus nu doar profituri pentru retaileri, dar transformat China în a treia piaţă ca importanţă pentru retailul mondial, în ciuda restricţiilor de intrare pe piaţă impuse de către guvern. America Latină, a avut un ritm de creştere a vânzărilor inegal. Astfel ţări precum Chile, Venezuela au avut un ritm susţinut de creştere, în timp ce Brazilia a avut un ritm mai lent de creştere. Anul 2005 spre exemplu s-a dovedit a fi un an profitabil pentru retaileri. Vânzările celor mai importanţi 250 de retaileri mondiali au depăşit 3 miliarde de dolari fiind cu peste 6% mai ridicat decât în anul 2004.

166 166 Aceasta creştere nu a fost resimţită de toţi retaileri, 20% dintre mondiali au avut o scădere a vânzărilor. Din aceştia jumătate sunt companii europene, care au avut pierderi datorate ruperii unor aliante dar şi vânzărilor unora dintre facilităţile deţinute. Ahold, Axfood ITM, KarstadtQuelle, Littlewoods, and Modelo Continente sunt doar câţiva dintre retaileri care au renunţat la unele dintre magazinele deţinute, lucru care s-a datorat şi scăderii preţurilor la bunurile de larg consum. 1 Din punctul de vedere al marilor puteri din acest domeniu, topurile nu prezintă schimbări semnificative. Astfel, Wal- Mart îşi păstrează poziţia de lider din anul 1990 şi până în prezent fiind urmat îndeaproape de Carrefour şi Home Depot. În Europa, cel mai mare retailer rămâne Carrefour, care realizează vânzări record de aproape 100 miliarde de dolari , Global Powers of Retailing, studiu realizat de Deloitte

167 167 Europa Centrală şi de Est reprezintă o zonă cu un mare potenţial pentru firmele de distribuţie, în special pentru cei europeni, datorită faptului că multe ţări din zonă au devenit membre ale Uniunii Europene sau sunt în curs de aderare. Astfel, în această zonă se constată o puternică prezentă a retailerilor vest europeni, primele locuri fiind ocupate de companii din Germania, Franţa şi Anglia. Metro este cel mai puternic retailer din zonă, având o cotă de piaţă dublă faţă de a principalului urmăritor Tesco. Strategia Metro de a se orienta către aprovizionarea micilor magazine şi resturante va avea rezultate destul de bune pe termen lung. Dar Tesco şi grupul Schwarz nu sunt de neglijat. Tesco, care este specializat pe vânzarea prin intermediul magazinelor alimentare, dar şi pe achizitionare magazinelor universale are un mare avantaj, acela de a avea deja o piaţă formată, lucru care se observă cel mai bine în Slovacia unde ocupă primul loc. În acelaşi timp grupul Schwarz care deţine magazinele Kaufland şi Lidl se aşteaptă cea mai spectaculoasă creştere în următorii ani. Această creştere se datorează strategiei adopate de către Schwarz şi anume aceea de a pătrunde pe piaţă nu doar cu un hypermarket, Kaufland, dar şi cu un puternic lanţ de magazine de cartier sau de discount Lidl.

168 168 Astfel, orientarea pe cele două canale va face ca vânzările grupului să crească semnificativ în următorii ani. Spre deosebire de Europa de Vest, unde primii 10 retaileri deţin peste 40% din reţeaua de distribuţie modernă, piaţa din Europa Centrală şi de Est are o dezvoltare foarte lentă. Astfel, cei mai importanţi retaileri deţineau în 2005 doar 19% din vânzări. Această cotă de piaţă este în creştere şi datorită strategiilor pe care le-au adoptat grupurile Metro şi Tesco. Aceste strategii ale celor doi, au fost alese şi datorită micilor lanţuri de magazine care devin puternici competitori regionali. Astfel de exemple sunt grupul sloven Mercator dar şi cel lituanian VP Market. Primăvara anului 2006 a adus pe această piaţă un alt mare competitor, în urma fuziunii dintre cei mai mari retaileri din Rusia, Pyaterochka şi Perekriostok. În urma a cestei fuziuni s-au creat premisele pentru grupul rus de a devenii unul dintre cei mai importanţi 10 competitori pe aceast segment de piaţă până în Dacă în anii 90 piaţa est- europeană de retail era dominată de marii competitori veniţi din vest, acum aceştia se confruntă cu expansiunea micilor retaileri locali. Din 2000 a început un proces de regularizare, astfel marile nume au început să iasă de pe pieţele centrale şi est euro-

169 169 pene, unde nu îşi mai puteau asigura poziţia de leaderi, şi s-au concentrat pe acele pieţe care le-au permis acest lucru. Un astfel de exemplu este grupul Ahold, care s-a văzut nevoit să vândă reţelei Carrefour hipermarketurile Hypernova din Polonia, retailerul olandez preferând să se concentreze asupra operaţiunilor reţelelor mici de supermarketuri din propria ţara. Aceste operatiuni au fost impulsionate in 2005, cand Ahold a cumparat lantul Meinl. În mod similar, Tengelmann a vândut afacerea Interfruct C&C din Ungaria şi s-a concentrat pe reţeaua de magazine discount de tipul DIY (do it yourself - bricolaj). În aceste condiţii primii 10 retaileri din Europa deţin o cotă de piaţă de 19% pe această piaţă, aceasta diferind de la o ţară la alta. Astfel în graficul următor putem vedea cum sunt repartizate aceste cote de piaţă pe ţări. 1 Anul 1990 a reprezentat începutul procesului de restructurare şi de modernizare a sistemului de distribuţie românesc. În urma procesului de privatizare ce a avut loc şi în acest sector de activitate şi a pătrunderii pe piaţă a marilor grupuri de distribuţie internaţionale, în 1 Planet Retail.

170 170 prezent România dispune de un sistem de distribuţie caracterizat prin prezenţa majorităţii formulelor moderne de comercializare. Începând cu anul 2001, comerţul cu amănuntul a început să fie dominat de marile lanţuri de magazine, care au descoperit în România o piaţă cu un potenţial mare. România are unul dintre cele mai scăzute grade de concentrare ale retailului din zonă, aici cota de piaţă cumulată a primilor 5 retailerileri fiind de doar 19,2%. Acest lucru se datorează puterii de cumpărare a populaţiei care este încă scăzută dar si faptului că în multe zone nu există supermarketuri apaţinând unor lanţuri de magazine ci doar micile afaceri de familie. Companiile multinaţionale au mari probleme cu strategiile de marketing deoarece consumatorul român este mai atipic decât s-au aşteptat în momentul în care au pătruns pe această piaţă. Astfel, mutaţiile comportamentale, cunoscute la timp, sunt avute în vedere de producători şi reflectate în strategia de marketing adoptată: cunoscând riscul mare asociat cu magazinele ce comercializează un număr relativ de mărci, majoritatea firmelor de pe piaţa hainelor de marcă din Bucureşti s-au orientat către deschiderea de magazine multi-brand şi multisex, din dorinţa de a atrage cât mai mulţi clienţi, crescând astfel cifra de afaceri; McDonald s a preferat să-şi atragă clienţii prin menţinerea celui mai scăzut preţ al big mac-ului din Europa Centrală şi de Est; După ce a pierdut teren în favoarea firmei concurente locale European Drinks, grupul american Coca-Cola şi-a reorientat politica de preţuri, împărţindu-şi produsele pe categorii distincte: Coca-Cola la cutie, îndreptată către zona premium, iar aceea la sticlă de plastic, către economic; Producătorii de detergenţi au lansat mărci locale care se poziţionează în zona medium- economic. O altă măsură de marketing a ţinut de lansare unor campanii publicitare pentru detergenţi vânduţi la gramaj mai mic de 500 de grame;

171 171 Distribuitorii de bunuri de larg consum şi-au flexibilizat strategiile de marketing, prin lansarea unor ample programe de vânzare în rate, bazate pe discount. Aceeaşi practică este valabilă şi pentru dealerii de autovehicule. Conceptul de hypermarket, adus în România de Carrefour, a fost bine primit în rândul consumatorilor. Acesta este prezent printr-un joint ventures cu un alt grup francez de distribuţie, Hyparlo, societate înregistrată la noi, care va administra actualul şi viitoarele magazine Carrefour, sub numele de Hiproma SA. Supermarket-urile. Au apărut pe piaţa românească în anul 1997, primul astfel de magazin fiind Metro Cash&Carry. În anul 2001, marile reţele internaţionale de comercializare a produselor prin supermarket-uri au realizat, pe piaţa românească, vânzări de 660 milioane dolari; în anul 2002, cifrele au rămas constante. Magazinele specializate sunt prezente pe întreaga piaţa românească: Flanco, Domo, Amadeus, Altex (electrocasnice); GlobalNet, Germanos (telefonie mobilă şi accesorii); Flamingo Computers; Mobexpert, Elvila, Adorama, Neoset (mobilă); Urbis, Romstal (obiecte sanitare); Steillman, Steffanel (îmbrăcăminte); Leonardo, Carmens, Superb 90 (încălţăminte); Dumarex, Ina Center, L Oreal (cosmetice); Sensi Blu, Europharm, Help Net (produse farmaceutice). Anul 2004 a făcut ca principalii retaileri prezenţi pe piaţa românească să se extindă şi în afara capitalei, dar a adus şi apariţia noilor concepte de magazine de discount. Strategiile adoptate de către firmele prezente pe piaţa din România au fost diferite, deşi mulţi retaileri au apelat la achiziţii. De asemenea au fost realizate şi investiţii de tip greenfield, în special de către Carrefour, Plus Discount, Mini Max. Primele patru luni ale anului 2007 au adus 57 de magazine noi pe piaşa din care doar 19 au fost preluări. Numărul acestora reprezinta doar 32% din totalul magazinelor care au fost anunşate a fii deschise în acest an.

172 172 Datele arată că cea mai puternică expansiune o au magazinele de discount, lucru care se datorează faptului că acestea sunt orientate şi către oraşele mai mici, nu doar către marile oraşe cum se întâmplă în cazul Carrefour sau Metro. În cazul acestora achiziţiile sunt cea mai bună strategie. Acest lucru se observă în special în cazul Profi care pe lângă cele patru magazine deschise a preluat multe din fostele locaţii ale Uni All dar şi magazinele Albinuţa din Bucureşti devenind astfel unul dintre cei mai puternici retaileri din România. Datele ne arată că din punct de vedere financiar, marii operatori Metro, Selgros şi Carrefour rămân cei mai importanti retaileri din România. Aceştia sunt urmaţi de către mai nou intraţii pe piaţa grupul CBA dar şi de Kaufland. România devine astfel un loc propice pentru investii ale retailerilor, lucru care se poate observa şi din dinamica numărului de magazine deschise în România în Revista Piata / nr.31 / Mai 2007

173 173 Format Nr. magazine adaugate % 2006 / in Comert modern % Farmacii % Alimentare max. 20 mp % Alimentare mp % Alimentare peste 40 mp 564 7% Magazine carne 95 14% Magazine cosmetice 86 9% Chioscuri % Benzinarii -21-1% 1 2 Rata de creştere a numărului de magazine în România a fost de peste 34 % din care peste 400 de unitatăţi au fost supermarket-uri şi hypermarket-uri. O dinamică pozitivă din punct de vedere al numărului de magazine au avut, în 2006 faţă de 2005, farmaciile, magazinele alimentare mici, de maximum 20 mp, magazinele alimentare mijlocii, magazinele alimentare de peste 40 mp, magazinele specializate de carne şi magazinele de cosmetice. A scăzut numărul chioşcurilor şi numărul magazinelor din staţiile de benzină. Numărul supermarket-urilor şi hypermarketurilor din România este destul de scăzut, deşi este în creştere. Cea mai importantă pondere în ceea ce priveşte specificul magazinelor cele mai numeroase sunt alimentarele. 2 Studiu realizat de compania Nielsen în România

174 174 Dacă din punct de vedere numeric supermarketurile şi hypermarketurile sunt depăşite de alimentare, în ceea ce priveşte vânzările raportul se modifică în favoarea hypermarketurilor. Ponderea acestora în totalul vanzărilor fiind de peste 23%. Deşi mai mică decât a alimentarelor acest lucru se datorează micilor magazine din zonele rurale unde populaţia nu are acces la noile forme de comerţ. Deşi în România retailul a cunoscut în ultimii ani o creştere semnificativă, acest sector este în continuare dominat de comerţul tradiţional. Totuşi, formatele moderne de comerţ câştigă teren. Astfel, comerţul cu bunuri de larg consum (produse alimentare, produse nealimentare şi băuturi) au înregistrat evoluţii pozitive ale încasărilor în anul trecut. Per total, în 2006 piaţa FMCG a înregistrat o creştere de 6,1% în volum şi

175 175 17,4% în valoare, faţă de 2005, în condiţiile în care aceste cifre nu includ vânzările din magazinele de tip cash&carry. Analiza vânzărilor de bunuri de larg consum, pe tipuri de magazine, arătă că supermarketurile sunt canalele de distribuţie cu cea mai importantă creştere în preferinţele consumatorilor. În schimb, scăderea vânzărilor realizate de chioşcuri, de la 11,2% la 9% în 2006, în volum, şi de la 8,5%, respectiv 7% în valoare, arată orientarea consumatorilor către forme de comerţ moderne. Concurenţa în domeniul distribuţiei va fi tot mai agresivă, ea lăsând oportunităţi de dezvoltare doar pentru formulele de vânzare puternic poziţionate pe preţ (hard discount), pe alegere (mari suprafeţe comerciale) şi pe service (magazine de comoditate). Strategiile de distribuţie adoptate de către firmele de distribuţie sunt tot mai diferite, în funcţie de obiective, de poziţionare firmei pe piaţă şi de caracteristicile ţării gazdă. România a plecat cu un mare handicap în competiţia pentru distribuţie în plan european: în toată perioada comunistă componenta de marketing şi comercializare era practic absentă în cadrul funcţiilor firmei.

176 176 Bibliografie: Barth, K, Global retailing-tempting trouble, The McKinsey Quarterly, n Bradley, F. Marketing internaţional, Editura Teora, Bucureşti, 2001 Croue, Charles, Marketing international, De Boeck-Wesmanel, 1993 Dubois, Pierre-Louis ; Jolibert, Alain, pratique, Ed. Economica, 1989 Le Marketing. Fondements et Hasty, R. ; Reardon, J.,Retail Management, McGraw-Hill, 1997 Renaud de Maricont, Marketing Européen; Stratégies et actions, Publi- Union, Editions Paris, 1997 Rieunier, S.; Volle, P., Tendances de consomation et concepts innovants dans la distribution, Universite Paris-Dauphine, Centre DMSP, 2001 ***, Revista Capital ***, Computer Industry Almanach, 2002 ***, European Retail Analyst ***, Forrester Research ***, GfK Ad hoc Research Worldwide Mihaela BELU, Conferenţiar universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice Bucureşti. Andrei BEŢIVU, Asistent universitar, Drd., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice Bucureşti.

177 177 Sizing the Companies Cătălin Alexandru Briceag Within the context where the dimensional flexibility, the size of the performed activities and the use of resources capacities of production, of labour force, of the capital etc. - shows the fitting degree of the company at the environmental changes, respectively the ability to obtain a performance, the issue of the size of the organization is the fundamental and essential answer that a modern manager has to look for and find it. The size of the company influences the production costs, the profit, the market quota and its social influence upon the stakeholders, context in which its calculation is important for the small companies (especially when the enterpriser wants to develop from the statute of one man show, at the implementing of a complex organizational structure), as well as for plants and industrial factories or even corporations and holdings with national and international activity. The experience showed that, in a company s size issue, a structure that is too big can be as harmful as a small one. Although the general presumption is that the economies of scale grow together with the increase, it is assigned the reconsideration of this hypothesis and being aware of shortcomings connected by the communication obstacles, the lack of handling, the innovation stifling, the impersonality and the loss of motivation, these being as many negative effects as they obligatory associate with, in a bigger or smaller extent, the spreading beyond certain limits. A modern manager who wants to be successful in the present native business environment must have in view this strategically direction that contradicts the motto big is beautiful, but without unconscious falling into the other extreme and to promote the economy s atomizing until a degree beyond which the companies can-

178 178 not present a minimum influence in the competitive fight with the transnational concerns, than in the context of some coalitions/agreements that, mostly, they are forced or subordinated to some hidden onerous interests. The applying through copying some solutions taken from developed economies as USA where the motto small is the best implies a contribution at GDP of over 50% from the part of those 14 million small companies in the services, bakeries, tapestries, hairdressers etc. must have in view that the wording is proper in the American economy development stage, that fell into the post-industrial phase, of services, for which the most adequate are the small companies, while in the countries that never reached this level, it is necessary to co-exist and to develop both types of companies. Moreover, a modern managerial concept must promote flexible structures like those of constellation or system type, where the company is not seen as an isolated unit, but it occupies a position, central or marginal in these structures, in an organization type strongly adaptable to the environment. Given these reasons, the optimal size determination of the company implies the balance point analysis between the expenses and incomes (the break even) and the cost minimization type of the manufactured product, to find out the minimal acceptable dimensions, respectively the control zone and the number of hierarchical levels, for its superior defining. The balance point analysis between the expenses and incomes compares the receipts V with the costs C, identifying the minimum production volume so that the process to be profitable, whereas: where V = x * p (1.1.) x = products volume and p = obtained unit price

179 where C fixed C C = fixed = fixed costs, x* C var iable (1.2.) C var iable= variable unit costs Ploting the two linear variations, having on abscissa x, the number of products/year, and on the ordinate, the incomes V, respectively the costs C, it can be found the rentability level, as well as the profit/loss value, according to the phisycal production, corresponding the figure 1. Costs/Incomes [lei/year] + - Cfixe number/year 0 LOSS rentability level PROFIT Products Fig. 1. The balance point analysis x

180 180 At the same time, through the identification of the obtained profit, after the formula: ( V C) *100 K (1.3.) where K = the invested capital a comparative analysis of the capital recovery rate can be made confronted by the obtained profit from its placing in other bank operations or others. The company s optimal size determination after the minimum cost criteria implies the costs optimization, as a premises of the profit maximization. Given the specific production cost where C 1 C = x fixed + v v = variable costs on product unit and the cost with transport (1.4.) C = 2 D * T (1.5.) D = 2 R where 3 = medium distance(in Km) between the manufacturer and beneficiaries, and R is the radius of action of the company T = price on km Taking into consideration x = S *Γ (1.6.) where company S π 2 = * R = the geographical zone served by the

181 surface Results 181 Γ = the specific product demand on unit of C 2 = 2 * T * 3 x π * Γ (1.7.) Means C 2 = z * x where z = constant that depends on Tand Γ Total specific cost is, as it results from figure 2 as well, like (1.8.) C = C C a b = + + z * x x C Specific costs C2 C1 x optimal X[products/year] Fig. 2. The company s optimization after the minimum cost criteria

182 182 Cancelling the coefficient of 1 order of the function C compared with x size shows that the minimum point of the graphic, respectively the minimum costs, that meet at the value x optimal of the company s dimension, with x optimal = 3 9 * π * Γ * b 2 T 2 (1.9.) On the other hand, the superior limitation of an industrial company dimension is given by the determination of the fundamental parameters according to the control zone (the number of subordinates of a manager) and the number of hierarchical levels that show the manager s distance from the place where the basic operations are performed, influencing the reply time of the system. The general tendency is of hierarchical pyramid flatting, for a better flexibility of the company and thus to decrease the wage costs with the managers, but this determines the increasing of the subordinates number at a leader, affecting the act of decision. In the conditions when the relationships between a manager and his subordinates increase following the formula: where R = a ( a 1) a = subordinates number (1.10.) And knowing the fact that the man cannot control more than 100 phenomena one at the time, according to their complexity, a control zone of about 4 6 subordinates results at the top of the pyramid (where the decisions are more elaborated and produce bigger effects), this rising through the base of the pyramid, reaching workers at a master if the activity is performed after procedures, technologies, etc. According to the company s specific and the environment dynamics in which it works,the maximum number of hirerchical levels n, which

183 183 can assure the reply to change and the clients feedback can be estimated. Therefore, the maximum number of employees N can be found, after the formula: ( x 1) N = x 1 where the medium zone control n (1.11.) number. of. employees. N x = number. of. leaders. C Using these estimations, a modern manager can assure the flexibility condition of the company, which, in the present stage of globalization, can constitute a competitive advantage superior to the one determined by the law costs of production, in view of the higher pretentions of the clients and giving up at the products standardizing in favour of their particularisation on consumer groups, thus the advantages of scale lose their importance. Bibliography: Ciurea Sorin, Nivelul tehnic al produselor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1987 Purcărea A., Niculescu C., Constantinescu D., Management elemente fundamentale, Editura Niculescu, 2000 Stancioiu Ion, Militaru Gheorghe, Management elemente fundamentale, Editura Teora, Bucureşti, 1999 Cătălin Alexandru BRICEAG, PhD. Candidate, Faculty of International Business and Economics, Academy of Economic Studies, Bucharest.

184 184

185 185 Variabilele mediului de afaceri în condiţiile pieţei economice integrate Liliana Nicoleta Grigore Integrarea în Uniunea Europeana este vazuta ca o solutie la multe dintre problemele societatii românesti aflata in cautarea mijloacelor de modernizare si transformare economica. Admiterea în UE a urmat unei perioade de schimbări economice si sociale. Trebuie făcută o distinctie majora intre momentul aderarii si aderarea vazuta ca un proces gradual de schimbare a organizarii societatii românesti, care va aduce compatibilitatea cu UE în privinta structurilor economice si institutionale. Integrarea poate fi mai mult sau mai putin lina, cu o diversitate de costuri si beneficii care depind de starea actuala a transformarilor din România. Cu cât România progreseaza mai mult din punct de vedere economic, concluzia ar fi că ar putea face faţă mai uşor in mediul competitiv al Uniunii Europene. Chiar si în acest caz vor exista perdanti: sectoare si firme vor ramâne in afara jocului pietei, cu consecinte pentru forta de munca nevoita sa se îndrepte catre alte activitati. Realizarea unei alocari eficiente a resurselor (realocarea lor din sectoarele cu productivitate scazuta spre sectoarele cu productivitate înalta) este un proces necesar pentru o integrare de succes. Piaţa europeană integrată solicită şi contribuie totodată la eliminarea constrângerilor care împiedică eficientizarea activităţilor companiilor prin folosirea la maximum a resurselor, şi la crearea şi funcţionarea unui mediu competitiv care incită la exploatarea unor noi oportunităţi. Respectarea acestor condiţii conduce la apariţia a patru efecte:

186 186 O reducere semnificativă a costurilor, datorită exploatării economiilor de scară asociate cu modificarea dimensiunii unităţilor de producţie şi a industriei; O eficienţă sporită a industriei, prin raţionalizarea structurilor industriale, şi stabilirea unui set de preţuri apropiate de costurile producţiei, toate rezultând din existenţa pieţelor competitive; Ajustări între industrii pe baza folosirii avantajele competitive pe o piaţă integrată; Un flux de inovaţii, noi procese, şi noi produse, stimulate de dinamica pieţei interne. Indicatorii macroeconomici vor reflecta şi ei câştigurile aduse de existenţa unei pieţe interne integrate. Pentru a atinge cele mai mari cote de consum şi investiţie, productivitatea şi gradul de ocupare a forţei de muncă trebuie să se situeze la nivele comparabile. Astfel, acolo unde eforturile de raţionalizare duc la şomaj, resursele disponibile pot fi folosite cu succes în alte activităţi. O integrare accelerată presupune un ritm alert de schimbare a locurilor de muncă, însă creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi acumularea veniturilor reale imprimă o traiectorie ce conduce spre succesul unei pieţe interne integrate. Costurile şi preţurile sunt elementele cheie pentru cuantificarea beneficiilor rezultate din crearea unei pieţe integrate. Reducerea procentuală a costurilor şi preţurilor ce rezultă din îndepărtarea barierelor comerciale sau prin modificarea condiţiilor de competitivitate, devine punctul de plecare pentru cuantificarea avantajelor obţinute de companiile care îşi desfăsoară activitatea în noul mediu competitiv format. Beneficiile care derivă din existenţa unei pieţe interne competitive, integrate şi raţionalizate sunt importante atunci când vorbim de strategii pe termen lung. Există anumite condiţii de îndeplinit pentru a putea obţine aceste rezultate.

187 187 Condiţia fundamentală constă în credibilitatea operaţiunii de transformare a mediului de afaceri românesc astfel încât toate companiile care produc sau comercializează bunuri sau servicii să adopte strategii europene de afaceri. Companiile trebuie să decidă dacă piaţa poate fi considerată competitivă sau nu, şi dacă răspunsul este afirmativ, vor stabili modul de abordare al mediul macroeconomic dinamic. În privinţa politicilor microeconomice, prima condiţie pentru a oferi mai multă credibilitate integrării pieţei interne este de a facilita accesul companiilor la arbitraj între pieţele naţionale pentru a câştiga din diferenţele de preţ, impunând nivele competitive şi egale de preţuri, ceea ce presupune deschiderea frontierelor, din punct de vedere geografic dar şi competitiv. O altă condiţie este de a garanta, companiilor care doresc intrarea pe pieţele nationale europene, o eliminare a mijloacelor de subvenţionare defensive pe pieţele interne naţionale integrate. A treia condiţie se referă la politica concurenţei adresată companiilor private. Practicile comerciale care încurajează segmentarea pieţelor sau instaurarea poziţiei dominante sunt complet interzise. Referindu-ne la politicile macroeconomice, se poate spune că beneficiile unei pieţe integrate se pot observa în indicatorii urmatori: inflaţie redusă, un mix omogen al deflaţiei. Unii consideră ca riscăm să apară un cliche de a crede că piaţa europeană, si implicit cea româneasca, va deveni mai omogenă după valurile de integrare. Liberalizarea comerţului îşi exercită influenţele în primul rând asupra ofertei, şi abia apoi asupra cererii. Motivul pentru care cererea variază în cadrul comunităţii europene este diferenţa dintre preferinţe, obiceiuri, limbă, cultură, climat, venituri, variabile care nu vor fi influenţate de crearea pieţei integrate. Astfel, integrarea economică devine motorul creării unei diversităţi de produse în spaţiul naţional, şi nu duce la eliminarea diversităţii în cadrul pieţelor internaţionale. Alţii îşi exprimă speranţa că nu vom fi siliţi să asistăm la

188 188 concentrarea producţiei pe un număr mic de varietăţi de euro beri, euro maşini, euro biscuiţi, euro ciocolate, deoarece cred că varietatea de gusturi ale consumatorilor în cadrul ţărilor dar şi în ansamblul lor necesită o gamă variată de produse. Avantajele constau în disponibilitatea unei game largi de produse pe pieţele domestice, naţionale, aceasta fiind prima consecinţă a integrării. Structura companiilor romanesti a fost si va fi şi ea influenţată de formarea unei pieţe integrate europene, prin creşterea competiţiei ca urmare a noilor intrări pe pieţe greu accesibile până acum. Pentru a putea face faţă unei competiţii acerbe, companiile trebuie să ia în considerare şi eventualitatea formării unor alianţe cu o serie de companii care activează în ţara de destinaţie. Tipul de alianţa care are sens în condiţiile date este cea care pune la dispoziţie o platformă pentru intrarea pe noi pieţe, în special acolo unde intrările au fost restricţionate prin legi naţionale, cartele locale, sau naţionalism manifestat în cadrul politicilor de achiziţii. De asemenea alianţele devin plauzibile pentru acele companii mici care sunt vulnerabile în faţa competitorilor care pot să le cumpere şi să se folosească de bunurile şi avantajele pe care le oferă. Competiţia pe piata romaneasca o data cu integrarea europeana a avut ca efect vizibil scăderea costurilor legate de derularea afacerilor pe piaţa europeană, efect datorat micşorării costurilor de trecere a frontierelor (influenţat de scăderea costurilor de transport). Din punctul de vedere al rivalitatii, dispariţia graniţelor tradiţionale va duce la creşterea acesteia, determinand bătălii competitive. Pe unele pieţe lupta se va duce în funcţie de costuri, deoarece companiile, care au oportunitatea de a reduce costurile datorită unei locaţii de producţie eficiente din punct de vedere cost sau datorită unor economii de scală neexploatate şi unei capacităţi productive nefolosite, vor încerca să folosească avantajul de cost pentru îmbunătăţirea poziţiei competitive. Acesta este si cazul Romaniei, care are la dispozitie forta de munca ieftina si locatii eficiente de productie. Pe alte pieţe lupta se va da în

189 189 funcţie de caracteristicile tehnico-calitative ale produsului, deoarece produsele care nu sunt disponibile pe unele pieţe vor fi furnizate atunci când Europa va deveni cu adevărat o economie fără graniţe. In ceea ce priveste puterea de cumpărare, cumpărătorii vor compara produsele şi preţurile de pe diferite pieţe europene şi vor achiziţiona produse acolo unde consideră că preţurile sunt cele mai mici. Va fi mult mai dificil să fie susţinut un nivel ridicat de discriminare prin preţuri în cadrul pieţelor europene. Unele companii vor observa că dispar cumpărătorii lor locali, care se îndreaptă spre alte pieţe. Furnizorii vor câştiga putere, deoarece odată cu scăderea costurilor de transfer vor putea furniza produse şi servicii atât pe plan local cât şi pe alte pieţe europene. Este posibil ca o parte din furnizorii tradiţionali să se orienteze către centre noi de producţie, afectând organizarea achiziţiilor şi a logisticii. Intrarea noilor competitori pe piata romaneasca va fi inlesnita datorita costurilor reduse de penetrare a unor noi pieţe geografice. Investiţiile directe aduc capacitate nouă şi eficientă, determinând o accentuare benefică a concurenţei. Acest lucru se poate deja observa in mediul competitional de pe piata româneasca după aderarea la Uniunea Europeana. Companiile care şi-au construit poziţia competitivă pe baza unei strategii de costuri reduse trebuie să reevalueze strategia în condiţiile unei pieţe integrate. Doi factori pot cauza erodarea poziţiei de cost: economiile de scală şi locaţiile eficiente din punct de vedere cost. Economiile de scară. O dată cu lărgirea pieţelor prin dispariţia graniţelor şi diminuarea barierelor, oportunităţile pentru exploatarea economiilor de scară devin tot mai pregnante. Unele companii sunt mai în măsură să folosească aceste oportunităţi în avantajul lor. Competitorii de proporţii mari vor putea să îşi construiască mai repede o poziţie favorabilă în privinţa costurilor bazată pe economii de scară, deoarece pot face investiţii de extindere a facilităţilor de producţie. Competitorii din ţările europene mari vor avea beneficii mai mari pe măsură ce

190 190 standardele produselor naţionale devin omogene. Astfel de competitori au deja volume mari de produse în ţările de origine pentru a obţine economii de scală şi vor fi capabile să furnizeze produsele şi în alte ţări europene fără a suporta costurile adaptării produselor la standarde naţionale. Locaţiile eficiente din punct de vedere cost. Companiile care au locaţii eficiente din punct de vedere cost pot să îşi apere poziţia de competitor de cost. Eficienţa de cost a unei locaţii poate să derive din costuri reduse cu forţa de muncă, avantaje fiscale oferite de guvern, economii realizate la transport datorită poziţiei centrale a locaţiilor de producţie. Pentru companiile care se bazează pe o strategie de diferenţiere a produselor, ameninţarea vine de la următorii trei factori: produse noi, raportul pret-valoare, economii de scala in marketing. Produse noi. Ca o consecinţă a liberalizării pieţelor, produsele care nu au fost oferite pe o piaţă specifică pot fi introduse acum, erodând poziţia unor produse deja stabilite pe acea piaţă. Raportul preţ- valoare. O ameninţare pentru strategia diferenţierii provine din declinul în raportul preţ valoare. Integrarea pieţei duce la realizarea economiilor de scală din partea unor producători de produse diferenţiate, ceea ce va duce la crearea oportunităţii de competiţie prin preţ în afara pieţei. Economii de scară în marketing. Strategiile de diferenţiere se bazează foarte mult pe eforturile de marketing depuse de o companie. Competiţia crescută şi în rândul media va duce la ieftinirea dezvoltării de branduri şi imagine pentru produsele diferenţiate de pe piaţa europeană integrată. Logistica distribuţiei poate fi îmbunătăţită, deoarece nu mai este necesară construirea unei reţele de distribuţie dea-lungul graniţelor naţionale, permiţând obţinerea unor economii de costuri.

191 191 În mediul de afaceri efervescent, dinamic, în mod obiectiv şi necesar, a început să se acorde o recunoaştere din ce în ce mai amplă importanţei deţinute de filosofia de management şi practicile de afaceri ce formează sfera managementului european. Managementul european oferă tot mai multe modele de comportament managerial şi abordări în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor cuc are se confruntă organizaţiile şi luarea deciziilor la toate nivelurile ierarhice, modele bazate pe natura specifică a contextului european. Acest context conferă o identitate aparte strategiilor de management, mai ales în privinţa modului în care se realizează planificarea, implementarea lor şi evaluarea schimbărilor produse. De asemenea contextul european în care evoluează activitatea de management îi conferă acesteia atribute care o diferenţiază net de cea desfăşurată în SUA sau Japonia şi anume: funcţiile managementului sunt transpuse în practică în strânsă legătură cu îndeplinirea în cele mai bune condiţii a obiectivului integrării europene, aflată în plină expansiune; reflectă mai clar modul în care sunt asimilate valori fundamentale cum ar fi toleranţa, pluralismul, conceptul de parteneri sociali, etc. Trebuie făcută o distincţie între dimensiunile ce caracterizează managementul european, cel existent până la primul val de aderare la UE a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, pe de-o parte, şi conceptul mai cuprinzător de euromangement, care s-a impus şi se dezvoltă odată cu lărgirea UE şi este rezultatul procesului de europenizare mai accentuată a managementului. Procesul integrării europene, pe parcursul derulării sale, a condus la elaborarea unor politici şi a unor instrucţiuni precise de dezvoltare a căror aplicare a modificat modul în care organizaţiile îşi stabilesc priorităţile şi obiectivele şi în care managerii acestora îşi exercită atribuţiile şi îşi asumă responsabilităţile. Astfel încep să prindă contur şi să fie asimilat conceptul de companie europeană, care va acţiona pe

192 192 o bază juridică europeană diferită, având o formă de organizare distinctă. Accentuarea europenizării managementului (chiar şi în România) este privită ca un răspuns la intensificarea luptei concurenţiale în mediul global şi ca o soluţie de supravieţuire şi menţinere pe piaţă a companiilor din spaţiul european. Managerii acestor companii vor fi nevoiţi să adopte politici de schimbări radicale la diferite niveluri ale organzaţiilor lor, în sensul reînnoirii misiunii acestora, abordarea europeană a managementului putând să dea mai mare legitimitate şi credibilitate măsurilor ce urmează a fi aplicate, spre a eficientiza activitatea, în faţa publicului intern şi extern al companiilor respective. Uniunea Europeană trebuie să fie privită ca un nou tip de entitate politică, care nu poate fi comparată cu forma de federaţie adoptată de către SUA din cel puţin două motive principale. Unul din motive se referă la faptul că asistăm la o dezvoltare accentuată a interdependenţelor la nivel global, proces ce se derulează concomitent cu creşterea numărului de ţări care se integrează în Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că UE nu va putea să se raporteze la acelaşi tip de suveranitate naţională şi autonomie pe care şi le-au asumat statele Europei şi SUA în ultimele două secole. Un alt motiv decurge din faptul că Uniunea Europeană este în esenţă un concept viu, care creşte, se dezvoltă constant, metaforic vorbind sub forma unor cercuri concentrice care se măresc din interior spre exterior şi care în mod treptat cuprind tot mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est (printre care şi Romania) şi din Scandinavia, pe măsură ce acestea se vor încadra în sistemul european integrat. Forţa acestui sistem constă tocmai în faptul că manifestă deschidere către exterior în sensul dezvoltării sale, atragerii de nor resurse, etc., sistemul menţinând un control mai strict în zonele geografice şi funcţionale centrale decât în cele periferice. În prezent este larg recunoscut faptul că o serie de avantaje competitive derivă din nivelul atins de o companie în ceea ce priveşte

193 193 formare cunoştinţelor, respectiv a calificărilor, abilităţilor, priceperii, specializăeii, cu precădere în domenii de vârf, proces ce presupune extinderea pregătirii profesionale în mod constant pin studiu şi acumularea de experienţă. Acest proces solicită ca managerii şi specialiştii să lucreze în cadrul companiilor pe perioade îndelungate. În cadrul organizaţiilor care opereză la nivel european, tipul de personal menţionat anterior va urmări din ce ăn ce mai mult să îşi constituie, sau să îşi consolideze, o carieră internaţională în noul context european, fapt ce va genera fluxuri de personal între companii, va amplifica mobilitatea acestui tip de forţă de muncă, cu implicaţii în ceea ce priveşte reducerea volumului de cadre bine pregătite, de cunştinţe, specializări, experienţă deţinute de unele companii în favoarea altora. Contextul euromanagementului devine extrem de relevant în cazul în care companiile decid să se bazeze pe constituirea unor echipe de angajaţi, cu adevărat integrate ce activează în mai multe medii naţionale pe o perioadă îndelungată de timp. Procesul de europenizare a organizaţiilor, a echipelor de conducere, a abordărilor managerilae afectează atât companiile de dimensiuni mari care adoptă strategii de afaceri pan-europene, cât şi un număr tot mai mare de companii de dimensiuni medii şi chiar mici, preocupate de realizarea unor alianţe strategice, aranjamente de subcontractare şi relaţii parteneriale stabile. Este necesar ca aceste companii europene dinc adrul pieţei economice integrate să se concentreze asupra proceselor derulate la scară internaţională decât asupra structurilor; să faciliteze operarea afacerilor prin intermediul reţelelor internaţionale; să adopte mecanisme de coordonare şi control mai subtile şi informale, de natură să încurajeze colaborarea în context intercultural; să fundamenteze şi să constituie o identitate a corporaţiei recunoadcută peste graniţe, care să contribuie la asumarea unei viziuni comune, unor valori larg împărtăşite şi la stabilirea unui stil coerent la nivelul întregii organizaţii.

194 194 Companiile, indiferent de mărimea lor, care iau decizia strategică de a activa în spaţiul economic european vor trebui să se preocupe ca abordarea lor managerială să se alinieze şi să facă faţă acestor realităţi. Diversitatea socială şi culturală este, şi tinde să rămână, o caracteristică dominantă a societăţii europene, ea trebuie să fie privită ca o resursă pe care va trebui să o utilizăm la deplina ei valoare. Această resursă va oferi tot mai multe oportunităţi de a crea un nou tip de bunăstrae, pe baza unor abordări şi sisteme de management, aflate în prezent în proces de definire, de găsire a unei identităţi adecvate, care să servească scopului de eficientizare atât a activităţilor din domeniul afacerilor, cât şi din alte domenii ce beneficiază de aportul uni tip nou de management şi manageri. În încheiere se poate spune că procesul integrarii europene a inceput cu avant si entuziasm, insa de atunci a evoluat mai incet decat s-a anticipat datorita rezistentei opuse din diferite motive. O data cu lărgirea Uniunii trebuie găsit un echilbru intre fortele centrifuge ale subsidiaritatii si cele centripete ale sinergiilor. Variabilele mediului de afaceri in contextul unei piete europene integrate dau modele diferite de comportament. Atunci cand sistemele ce au la baza reguli impuse şi utilizate in societate opereaza in afara conditiilor de echilibru, ele sunt expuse şi schimbarilor minore din mediu, amplificate in cercuri virtuoase si vicioase ce modifica total comportamentul sistemului. Altfel spus, viitorul sistemului este dependent de detaliile precise a modului de functionare, de variabilele mediului de afaceri si de sansa. Istoria se repeta insa niciodata in acelasi mod. Aceasta combinatie de comportamente specifice impredictibile poate fi asemanata cu fulgii de zapada. In momentul in care doi fulgi ce par asemanatori cad pe pamant, sunt supusi diferentelor de temperatura si impuritatilor din aer. Fiecare fulg va amplifica aceste diferente in momentul formarii lor si la caderea lor pe pamant vor avea forme diferite insa vor fi inca fulgi de zapada. La fel se intampla si cu tarile care trec prin procesul integrarii, fiecare amplificand factorii intalniti si modificând variabilele mediului de afaceri.

195 195 Bibliografie: Daens H., The Strategic Implications of europe 92. Long Range Planning, Vol.23, Pergamont Press Ltd, Oxford, June 1990 Emerson M, The Economics of 92, Oxfrod University Press, 1990 John K., Myth and Reality, Center for Business Strategy, London, Liliana Nicoleta GRIGORE, Conferenţiar universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

196 196

197 197 Altele

198 198

199 199 Rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii europene a cunoaşterii Ioan Bari Science and Society is a new general domain in the European Union s Sixth Framework Programme for research (FP6), that is to be developed much further in the FP7. However, science and society is not an entirely new area. Several science and society issues were covered in FP5, such as the "improving human potential" initiative, gender issues and raising public awareness or ethical issues. As such, research in this domain blends several elements from the past while introducing new areas and priorities for Science and Society in FP7. We will focus mainly on the role of research and governance in a knowledge-based society, helping create an environment where: the public at large especially young people are more aware, informed and excited about science, scientific effort is naturally open to public concerns and aspirations, both policy-makers and citizens can make informed choices from the range of options presented by knowledge progress. This paper draws its inspiration from the fact that Europeans feel underinformed about science and research, youngsters are turning away from scientific studies and careers and people misunderstand, and sometimes mistrust, scientists and their activities. Key words: science, creativity, knowledge, consciousness, society.

200 200 Ceea ce am învăţat eu de-a lungul vieţii este că ştiinţa, deşi neînsemnată în faţarealităţii, reprezintă cel mai preţios lucru pe care îl are omenirea. "Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată." "Vreau să cunosc gândurile lui Dumnezeu; restul sunt detalii." Albert Einstein Actualul nostru mod de viaţă, pe care nu ni l-am mai putea imagina fără calculatoare şi GPS (Global Positioning System sistem mondial de navigare radio, format dintr-o constelaţie de 24 de sateliţi şi staţiile lor terestre), ar fi fost imposibil fără lucrările cruciale ale lui Einstein. Acesta este cercetătorul naturii care apare pentru prima dată şi în mod cu totul neaşteptat în primul plan al vieţii politice şi culturale. Numele său ajunge să fie universal cunoscut, ca şi cel al primelor personalităţi ale vieţii publice, ale teatrului sau filmului. Mai mult decât atât, chipul lui Albert Einstein, declarat "Omul secolului" de revista Time, a devenit sinonim cu ideea de geniu, mulţi considerându-l cel mai mare savant care a trăit vreodată. În întreaga lume, manifestările organizate în anul 2005, cu ocazia celor 100 de ani de la publicarea doar în câteva luni a unor lucrări, care s-au dovedit a fi fundamentale pentru cunoaşterea umană 1, şi a celor 50 de ani de la dispariţia marelui teoretician, îşi pro- 1 Anul 2005 marchează împlinirea a 100 de ani de când Albert Einstein a publicat în doar câteva luni (iunie noiembrie 1905) mai multe lucrări, care s-au dovedit a fi fundamentale pentru cunoaşterea umană, fiecare în parte putând să-i asigure savantului un renume mondial: - Cu privire la producerea şi transformarea luminii (Annalen der Physik, 1905,17, ), lucrare pentru care i s-a decernat premiul Nobel pentru Fizică, în anul 1921; - lucrarea referitoare la mişcarea brownianaă, intitulată Asupra mişcării particulelor mici, suspendate în lichide staţionare prevăzută de teoria cineticomoleculară a căldurii (Annalen der Physik, 1905, 17, ); - lucrarea referitoare la teoria specială a relativităţii, intitulată Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare (Annalen der Physik, 1905, 17, ); - lucrarea referitoare la echivalenţa dintre masă şi energie, intitulată Depinde inerţia unui corp de conţinutul lui de energie? (Annalen der Physik, 1905, 18, ). (preluat din ANTONEAC Daniel, Albert Einstein Omul secolului, Univ. TRANSILVANIA Brasov, Fac. Inginerie Tehnologica, Sectia Constructii Aerospatiale, 2005)

201 201 pun să atragă atenţia opiniei publice asupra importanţei ştiinţei pentru progresul societăţii. Prin prezenţa lui in viaţa publică, Einstein inaugurează şi exprimă totodată cu o forţă exemplară schimbarea pe care o aduce secolul nostru în statutul social al omului de ştiinţă creator. Este adevărat că noua poziţie a ştiinţei teoretice în viaţa practică şi în viaţa spiritului reprezintă rezultatul unui proces evolutiv îndelungat. Avem în vedere în primul rând conştiinţa crescândă a însemnătăţii sociale a stiinţei. Această conştiinţă câştigă în acuitate pe măsură ce se înmulţesc aplicaţiile practice ale rezultatelor cercetării care schimbă viaţa de fiecare zi a oamenilor. Eficacitatea practică vădită a ştiinţei este percepută drept o dovadă peremptorie că ea reprezintă cunoaşterea obiectivă prin excelenţă. Este terenul pe care se dezvoltă o nouă viziune asupra semnificaţiei culturale a cunoaşterii ştiinţifice. Pe de altă parte, nivelul de generalitate tot mai înalt al teoriilor ştiinţifice, creşterea puterii lor de cuprindere, a anvergurii lor explicative, le conferă o vocaţie filozofică tot mai pronunţată. Ştiinţa devine astfel, aproape pe nesimţite, o mare putere şi în câmpul culturii. Putem spune că viaţa şi opera lui Einstein exprimă pentru prima dată şi impun această nouă poziţie a omului de ştiinţă în viaţa socială şi în viaţa spiritului. A fost nevoie de un cercetător cu personalitatea şi independenţa de spirit neobişnuite ale lui Einstein pentru a pune în valoare cu strălucire şi autoritate tendinţe încă latente, virtuale, dar care s-au transpus cu o efervescenţă fără precedent în ultimul deceniu şi jumătate. I. Repere teoretice: de la ştiinţă şi creativitate, la societatea cunoaşterii şi de la societatea cunoaşterii la cea a conştiinţei? Ştiinţa este definită ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă (psihic, gândire). Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii se

202 202 încheagă într-o ştiinţă numai atunci când ele sunt reunite, pe baza descoperirii unor principii (legităţi) fundamentale, într-un sistem de noţiuni, într-o teorie 1. Creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noţiune este difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea. Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială. Problemă de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi şi sociologi ai culturii, axiologi, antropologi, economişti - dată fiind complexitatea uimitoare a fenomenului, creativitatea este şi în atenţia lingviştilor şi a psiholingviştilor. Precizarea termenului, impunerea lui în limbă din palierul neologismelor în cel al limbii comune şi menţionarea lui nu numai în dicţionarele lexicale, dar şi în cele de pedagogie şi de psihologie, sunt tot atâţia paşi în conştientizarea şi valorificarea creativităţii. Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Însăşi etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul 2. Astăzi, într-o lume 1 Dicţionarul Enciclopedic Român, Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american G.W. Allport, care simţise nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, D. Caracostea folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă.

203 203 de largă deschidere democratică, recunoaşterea şi promovarea creativităţii nu este numai un deziderat, ci o reală şi stringentă necesitate. Încă de acum două decenii, psihologul Morris Stein anunţa acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi spiritele creative: "O societate care stimulează creativitatea asigură cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi" 1. Noutatea economiei globale derivă din apariţia şi potenţarea unui nou factor economic: cunoaşterea 2. În ultimii 500 de ani, factorii de producţie au fost pământul, munca şi capitalul, neglijându-se rolul cunoaşterii ca factor distinct de producţie. James W. Michaels 3 prezintă astfel erele prin care a trecut şi trece omenirea: era pietrei; era fierului; era agriculturii; era industriei; era tehnologiei; era cunoaşterii. Grafic, le prezintă sub forma unor unde în timp, care se întrepătrund, fiecare având o porţiune de creştere, urmată de una de descreştere în favoarea noii unde care se ridică. Ultima undă (eră) luată în consideraţie este aceea a cunoaşterii căreia îi prevede creşterea fără a arăta ce se poate întâmpla mai departe. Aceste ere se înscriu pe o scară ascendentă privind valoarea creată, cea mai eficientă din acest punct de vedere fiind era cunoaşterii. Consideraţiile lui James W. Michaels reprezintă probabil prima încadrare conceptuală teoretică a societăţii cunoaşterii în mersul istoriei omenirii. Ar putea să surprindă lipsa erei informaţiei care nu apare explicit, dar ea se împarte, foarte probabil, în viziunea autorului între era tehnologiei şi era cunoaşterii, care este partea superioară a erei informaţiei. De fapt, omenirea se găseşte după părerea noastră, într-o eră a informaţiei având ca faze succesive: socie- 1 Adaptare după cartea "Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii", scrisă de Sanda- Marina Bădulescu, Dale Neef (coord.), The Economic Impact of Knowledge, Butterworth-Heinemann, Boston, James W. Michaels, How New is the New Economy? Forbes, October 11, 1999

204 204 tatea informaţională, societatea cunoaşterii, societatea conştiinţei 1. Cunoaşterea reprezintă un capital intelectual, ceea ce învaţă o organizaţie: nu există nici un alt avantaj sustenabil decât ceea ce o firmă ştie, cum poate utiliza ceea ce ştie şi cât de repede poate învăţa ceva nou. Bohn remarcă 2 : informaţia este mult mai uşor de stocat, descris şi manipulat decât cunoaşterea. Acest autor arată că acum este important să înţelegem cunoaşterea tehnologică, adică cunoaşterea despre modul de a produce bunuri şi servicii. Bohn, ca şi alţii face o distincţie între date şi informaţii, precum şi între informaţii şi cunoaştere: Datele provin direct din măsurarea unei sau mai multor variabile. Informaţiile sunt date care au fost organizate sau structurate într-un fel anumit, plasate într-un context şi având un înţeles. Informaţia arată starea sistemului de producţie sau unei părţi a lui. Cunoaşterea este mai mult. Ea caută să înţeleagă procesul, să producă asociaţii cauzale, să facă predicţii, să ia decizii prescriptive. Bohn defineşte cunoaşterea tehnologică ca înţelegere a efectelor variabilelor de intrare (x) asupra variabilelor de ieşire (Y). Cum Y = f(x), cunoaşterea tehnologică este cunoaşterea despre argumentele şi comportamentul lui f(x). Este de reţinut şi formularea lui Bohn pentru noţiunea de învăţare: Învăţarea este evoluţia cunoaşterii în timp ( Learning is evolution of knowledge over time ). Au fost delimitate câteva stadii esenţiale ale cunoaşterii tehnologice, care cu cât sunt mai avansate, cu atât cunoaşterea 1 Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economică, Roger E. Bohn, Measuring and Managing Technological Knowledge, preluat din Dale Neef (coord.).

205 205 tehnologică este mai aproape de ştiinţă şi poate fi din ce în ce mai bine gestionată 1 : Ignoranţa completă asupra naturii procesului. Luarea la cunoştinţă despre proces: analogii cu alte procese, aducerea de cunoaştere din afara organizaţiei; această cunoaşterea este tacită şi localizată în mintea lucrătorilor; producţia este mai mult o artă; problemele se rezolvă prin încercări ( trial and error ). Stadiul de măsurare: variabilele pot să fie măsurate, dar nu încă controlate; acest stadiu pregăteşte stadiul următor, fiind stadiul pretehnologic, cunoaşterea este propoziţională, scrisă, dar şi orală. Controlul variabilelor, dar nu cu mare precizie, în jurul unui nivel mediu, cunoaşterea fiind scrisă sau/şi cuprinsă în hardware; învăţarea are loc prin experimente, ca metodă ştiinţifică, dar organizarea este mecanistică. Variabilele pot fi controlate cu precizie pentru o gamă mare de valori: se folosesc manuale de operare., iar rolul muncitorilor se schimbă - se trece la rezolvarea de probleme. Caracterizarea şi identificarea proceselor: se cunoaşte cum variabilele afectează rezultatele, dacă se produc mici variaţii ale variabilelor; procesul se reglează fin, se pot introduce sisteme de reacţie (feedback) pentru control, rezolvare de probleme prin metode ştiinţifice experimentale ghidate de teorii adecvate şi simulări; acum are loc îmbunătăţirea procesului prin învăţare ( learning and improving ); cunoaşterea tehnologică se găseşte în baze de date şi în software, iar organizarea este îndreptată spre învăţare. 1 Bohn, citat de M. Drăgănescu, Globalizarea şi societatea informaţională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, Bucureşti, 2001

206 206 Stadiul nivelului ştiinţific prin care se ştie de ce: se dispune de modelul ştiinţific al procesului şi cum anume operează pe o gamă extinsă, încât include efecte nelineare şi de interacţiune a unor variabile cu altele; procesul se poate optimiza, iar controlul procesului poate fi lăsat în seama microprocesoarelor şi se poate automatiza - acest stadiu este numit şi stadiul de automatizare. Cunoaşterea nu poate fi măsurată, numai efectele ei. S-a conturat ideea cunoaşterii ca nefiind un stoc, ci un flux, şi tocmai în acest flux se manifestă amestecul de experienţă şi inspiraţie al oamenilor care crează cunoaştere pe care o aplică în procese tehnologice şi în conducerea afacerilor. Într-o companie creatoare de cunoştinţe noi ( knowledgecreating company ), cunoaşterea nu este o activitate specializată a departamentului de cercetare şi dezvoltare. Este un mod de comportare, un mod de a fi. Într-o asemenea companie fiecare este un lucrător al cunoaşterii ( knowledge worker ), ceea ce îi conferă şi caracterul de antreprenor. Se poate observa cât de mult se poate extinde şi teoretic noţiunea de cunoaştere care capătă o mare importanţă pentru societate în toate formele ei de manifestare. Aceste consideraţii sunt elemente introductive care ne deschid perspectiva unei înţelegeri mult mai generale şi mai largi a noţiunii de societatea cunoaşterii. Denumirea de societate a cunoaşterii ( knowledge-society ) este utilizată astăzi în întreaga lume. Această denumire este o prescurtare a termenului societate bazată pe cunoaştere ( knowledge-based society ). Comisarul european Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene, folosea sintagma knowledge-based economy. În anul 2001, revista Deutschland a dedicat un număr special societăţii cunoaşterii, în cadrul căruia Stehr remarca 1 : 1 Nico Stehr, A World Made of Knowledge, Deutschland, No.1, 2001,

207 207 Ordinea socială care se conturează la orizont este bazată pe cunoaştere. [ ] Volumul cunoaşterii care stă la dispoziţia noastră se dublează la fiecare cinci ani. Dacă ne întrebăm ce efect are tranziţia actuală de la o societate industrială la o societate a cunoaşterii asupra forţei de muncă şi a companiilor, asupra politicii şi democraţiei - pe scurt, asupra principiilor noastre organizaţionale privind modul în care ne desfăşurăm viaţa, atunci este justificat să vorbim despre modul în care vom trăi în societatea cunoaşterii. [ ] Era cunoaşterii funcţionează. [ ] Cunoaşterea este caracteristica principală a societăţilor de mâine.[ ] Se poate defini cunoaşterea drept capacitatea de a acţiona, ca un potenţial de acţiune. Cunoaşterea ştiinţifică şi tehnică nu este nimic altceva decât abilitatea de a acţiona. Statutul privilegiat al cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice în societatea modernă derivă nu din faptul că descoperirile ştiinţifice sunt în general considerate a fi credibile, obiective, conforme realităţii, sau de nediscutat, ci din faptul că această formă de cunoaştere, mai mult decât oricare alta, crează continuu noi oportunităţi de acţiune. [ ] Interpretările ştiinţifice trebuie să ajungă la o 'concluzie' - numai atunci ele au o valoare practică. În societatea noastră modernă, această sarcină de a aduce şiruri de gânduri la o concluzie şi de a face 'viziunile' ştiinţifice utile revine lucrătorilor cunoaşterii. [ ] Cunoaşterea devine din ce în ce mai mult baza şi princpiile care ghidează activitatea omului. Cu alte cuvinte, acum organizăm realitatea după cunoaşterea pe care o posedăm. [ ] Dacă principala caracteristică a societăţii moderne este cunoaşterea, atunci producţia, reproducţia, distribuţia şi realizarea de cunoaştere nu pot evita de a fi politizate. Una dintre cele mai importante probleme cu care vom fi confruntaţi în următoarea decadă va fi cum să monitorizăm şi să controlăm cunoaşterea. Aceasta va duce la dezvoltarea unei ramuri noi a politicii ştiinţei: politica cunoaşterii ( knowledge policy ). Politica cunoaşterii va regla volumul noii cunoaşteri care creşte rapid în societate şi va influenţa dezvoltarea ei. Ultimul aspect, referitor la politica cunoaşterii aminteşte de noţiunea de tehnologie politică introdusă de acad. Drăgănescu în anul Tehnologia politică se conturează ca un domeniu care studiază consecinţele sociale ale noilor tehnologii şi examinează

208 208 tehnologiile posibile sau de dorit a se realiza, pentru a ajuta societatea actuală să evolueze spre o fază superioară 1. În acelaşi timp, tehnologiei politice îi revine sarcina să cerceteze consecinţele noilor tehnologii microelectronice, informatice şi cibernetice asupra psihologiei omului şi de aici asupra societăţii, mutaţiile care se produc şi se vor produce în structura forţei de muncă, în utilizarea timpului oamenilor în producţie şi în viaţa lor extraproductivă, ca şi o serie întreagă de alte aspecte. Tehnologia politică poate recomanda adaptarea din timp a societăţii la noile procese, poate formula cerinţe faţă de tehnologie şi chiar faţă de ştiinţă, pentru a satisface, în perspectivă, nevoile societăţii, stabilind o serie de funcţii sociale pe care sistemele tehnice urmează să le îndeplinească, cercetând modul în care aceste funcţii pot fi realizate. De aceea, ea se adresează şi oamenilor de ştiinţă şi creatorilor de tehnologie şi sisteme tehnice. Aşadar, tehnologia politică cuprinde două mari aspecte, unul care se adresează modului de conducere a societăţii, iar altul modului de inovare. Ea reuneşte socialul şi tehnologicul: cum anume socialul poate favoriza acele tehnologii care contribuie cel mai mult la progresul economic şi social; cum ştiinţa şi tehnologia trebuie să-şi îndrepte eforturile pentru a satisface marile cerinţe ale societăţii în devenire. Societatea cunoaşterii presupune, aşadar: O extindere şi aprofundare a cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă; Utilizarea şi managementul cunoaşterii existente sub forma cunoaşterii tehnologice şi organizaţionale; Producerea de cunoaştere tehnologică nouă prin inovare; 1 Mihai Drăgănescu, Informatica şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1987

209 209 diseminare fără precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul şi cartea electronică ( e-book ) şi folosirea metodelor de învăţare prin procedee electronice ( e-learning ); nouă economie în care procesul de inovare (capacitatea de a asimila şi converti cunoaşterea nouă pentru a crea noi servicii şi produse) devine determinant; Asigurarea unei societăţi sustenabile din punct de vedere ecologic, deoarece fără cunoaştere ştiinţifică, cunoaştere tehnologică şi managementul acestora nu se vor putea produce acele bunuri, organizări şi transformări tehnologice (poate chiar biologice) şi economice necesare pentru a salva omenirea de la dezastru, în secolul XXI. Societatea cunoaşterii este atunci societatea informaţională şi sustenabilă. Un alt mod pentru sustenabilitate, în afara societăţii cunoaşterii, va fi greu de găsit; Caracter global şi factor al globalizării: prin ambele componente, informaţională şi sustenabilitatea, societatea cunoaşterii va avea un caracter global. Cunoaşterea însăşi, ca şi informaţia, va avea un caracter global. etapă nouă în cultură: pe primul plan va trece cultura cunoaşterii care implică toate formele de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea artistică, literară etc. Astfel se va pregăti terenul pentru ceea ce a fost numit societatea conştiinţei, a adevărului, moralităţii şi spiritului. II. Repere strategice ale societăţii cunoaşterii la nivelul Uniunii Europene La nivelul Uniunii Europene, conform orientărilor recente ale politicilor de cercetare-dezvoltare şi inovare (CDI), determinate de noul cadru generat de Strategia Lisabona revizuită, ştiinţa şi tehnologia sunt considerate adevăratele instrumente cheie

210 210 pentru viitorul european. Acest fapt este reflectat clar în comunicatele Comisiei Europene privind: Liniile directoare pentru politicile specifice de promovare a cercetării: Comunicatul CE Science and technology, the key to Europe's future - Guidelines for future European Union policy to support research (EC COM (2004) 353)Rolul cercetării şi inovării în stabilirea noilor linii directoare integrate pentru creştere economică şi crearea de noi locuri de muncă pe perioada : Comunicatul CE More Research and Innovation - Investing for Growth and Employment: A Common Approach (EC COM(2005) 488 final) Coordonatele de referinţă pentru rolul domeniului CDI în realizarea obiectivelor Strategiei Lisabona, în special a celor legate de reforma economică şi creşterea competitivităţii economice la nivelul UE în perspectiva globalizării, sunt definite cu claritate, inclusiv prin demersurile recente întreprinse în plan european pentru stabilirea obiectivelor viitoarelor programe CDI comunitare pe perioada : A. Programul Cadru de Cercetare al UE PC7 (Comunicatul CE COM(2005) 119 final): Obiectivul general al programului îl constituie crearea unei societăţi a cunoaşterii prin dezvoltarea Spaţiului European al Cercetării. În acest sens, PC 7 isi propune sa întărească excelenţa în cercetarea ştiintifică şi tehnologică prin intermediul a 4 programe specifice: a) Programul specific Cooperare : obiectivul său îl reprezintă dezvoltarea durabilă a cercetării in următoarele 9 tematici proritare: sănătate; alimente, agricultură şi biotehnologie; tehnologiile informatice şi comunicaţii; nanoştiinte, nanotehnologii, materiale şi noi

211 211 tehnologii de producţie; energie; mediu (inclusiv schimbări climatice); transporturi (inclusiv aeronautică); ştiinţe socio-economice şi umaniste; securitate şi spaţiu. b) Programul specific Idei : obiectivul său este consolidarea dinamismului, creativităţii şi excelenţei europene la frontierele cunoaşterii (cercetare fundamentală). În acest sens, se are în vedere crearea unui Consiliu European al Cercetării constituit dintr-un Consiliu Ştiinţific şi o structură administrativă sub forma unei Agenţii Executive. c) Programul specific Personal : obiectivul său îl reprezintă întărirea cantitativă şi calitativă a potenţialului uman în cercetare şi tehnologie în Europa (stimularea carierelor în cercetare, încurajarea cercetătorilor să rămână în Europa, ameliorarea imaginii ştiinţifice şi tehnologice a Europei şi atragerea în Europa a celor mai buni cercetători din lume). d) Programul specific Capacităţi : obiectivul său îl reprezintă întărirea capacităţilor de cercetare şi inovare (infrastructuri) în întreaga Europă şi garantarea utilizării lor optime. Perspective adoptare: se doreşte ajungerea la o decizie finală în octombrie 2006, astfel încât să se poată face lansarea solicitărilor de propuneri până la sfârşitul anului curent. B. Programul de Competitivitate şi Inovare al UE CIP (Comunicatul CE COM(2005) 121 final). Programul este menit să stimuleze investiţiile în inovare, pornind de la premisa că îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona necesită desfăşurarea de activităţi economice indiferent de sector cu valoare adăugată cât mai ridicată (vezi evaluarea anuală: Scoreboard-ul inovării in UE).

212 212 Programul se adresează în mod special la nivelul IMM-urilor (având în vedere ponderea acestora în UE precum şi dificultăţile în exploatarea economică a rezultatelor din cercetare dezvoltare. Este strâns legat de alte politici, cum sunt energia, tehnologia informaţiei, cercetarea-dezvoltarea şi mediul. Va fi compus din 3 subprograme specifice: a) Programul pentru inovare şi spirit antreprenorial: susţine activităţile privind spiritul antreprenorial, dezvoltarea IMM-urilor, competitivitate industrială şi inovarea. Acesta vizează în mod special IMM-urile inovative ( gazelle IMM-uri ce crează inovare, nu doar o aplică). b) Programul de sprijin strategic în domeniul tehnologiilor de informare şi comunicare (TIC): e-health, educare eficientă şi formare permanentă (e-learning); c) Programul Energie Inteligentă pentru Europa : menit să sprijine politicile UE în domeniul energetic şi este structurat pe 3 domenii: - SAVE, care are ca obiectiv îmbunătăţirea eficienţei energetice şi utilizarea raţională a energiei, în special în construcţii şi industrie; - ALTERNER, menit să promoveze resurselor energetice noi şi regenerabile pentru producţia centralizată şi descentralizată de electricitate şi energie termică şi integrarea acestora la nivel local; - STEER conţine iniţiativele vizând aspectele energetice legate de transport (ca de exemplu diversificarea combustibililor utilizaţi în sectorul

213 213 de transport şi promovarea combustibililor regenerabili). CIP va înlocui, începând cu 1 ianuarie 2007, actualul Program multi-anual pentru IMM-uri (MAP). Perspective adoptare: se doreşte ajungerea la o decizie finală pânăla sfârşitul anului Rolul esenţial al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice pentru creşterea competitivităţii economice a fost recunoscut şi afirmat, începând din anul 2000, printr-o serie de decizii majore la nivel politic 1 : declanşarea în anul 2000, la iniţiativa Comisarului European pentru Cercetare din acea vreme, dl. Philippe Busquin, a procesului de construcţie a Ariei Europene a Cercetării: European Research Area ERA; fixarea în anul 2002, la Consiliul UE de la Barcelona, a ţintei de minim 3% din PIB cheltuieli totale pentru CD, până în anul 2010, din care minim 2% din partea industriei - obiectivul 3% (Comunicatul CE More Research for Europe- Objective 3% of GDP - EC COM (2002) 499) trecerea la implementarea Planului de acţiuni pentru atingerea obiectivului 3%, adoptat de Comisia Europeană în aprilie 2003 (Comunicatul CE "Investing in research: An Action Plan for Europe - EC COM (2003) 226) începerea monitorizării cercetării din industrie în spaţiul european: alcătuirea de către CE DG Cercetare a clasamentelor anuale ale firmelor, în funcţie de investiţia în cercetare (primele 500 firme/ UE; primele 20 firme/ ţară). 1 Anton Anton, Romania in Era Cunoaşterii: Aria Romanească a Cercetării, Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, Secretar de stat pentru cercetare Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2006

214 214 Strategia Lisabona privind competitivitatea Uniunii Europene, revizuită, ar putea permite, până în 2010, crearea de locuri de muncă şi o creştere economică medie europeană de aproape 3 la sută pe an, bazându-se pe trei axe vitale: "a face din Europa un loc mai atractiv pentru investiţii şi pentru a munci", prin realizarea unei pieţe interne în acele domenii unde este loc de "creştere şi angajare"; "inovaţia şi cunoaşterea să fie puse în slujba creşterii economice"; în acest scop trebuie ca 3% din PIB să fie canalizat spre domeniile de cercetare şi dezvoltare; "crearea locurilor de muncă"; "tot mai multe persoane să fie atrase pe piaţa forţei de muncă", prin reducerea şomajului în rândul tinerilor şi prin modernizarea sistemului de protecţie socială. Pentru a răspunde cerinţelor menţionate mai sus şi a asigura condiţiile de îndeplinire a rolului cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice corespunzător prevederilor strategiei de la Lisabona sunt necesare, pentru toate statele din spaţiul european eforturi politice şi economice importante, conturate în Planurile Naţionale de Reformă. Strategia Lisabona este importantă cu atât mai mult pentru România, cu cât investiţiile autohtone în cercetare-dezvoltare - sub 0,6 la sută din PIB, sunt mult prea mici, numărul brevetelor de inovare înregistrate este, de asemenea, mult prea mic în comparaţie cu nivelul minim din UE, iar populaţia activă încă nu aplică principiile educaţiei permanente. III. Priorităţi pentru România Pentru România, necesitatea de a impulsiona creşterea competitivităţii economice, în special în perioada , care reprezintă prima

215 215 etapă a procesului post-aderare, impune reducea şi depăşirea decalajelor tehnologice care o separă de restul statelor membre UE. Obiectivele majore în vederea realizării unui mediu economic dinamic şi competitive în România, capabil să asimileze şi să dezvolte domenii de înaltă tehnologie şi să răspundă la cerinţele strategice de dezvoltare pe termen lung, conturate în cadrul Strategiei de la Lisabona revizuite, constau în stimularea creativităţii şi dezvoltarea resurselor umane, în special prin două căi: A. Creşterea performanţei şi echităţii procesului de educaţie: România poate deveni competitivă numai în măsura în care este capabilă să valorifice la maximum toate resusele noastre de inteligenţă, creativitate şi abilităţi. Cel mai important atu al nostru trebuie să fie o forţă de muncă bine pregătită şi flexibilă. Sistemul naţional de învăţământ se confruntă cu probleme grave: subfinanţarea cronică, slaba calitate a actului educaţional, absenţa unei descentralizări reale. Deşi media europeană a finanţării educaţiei reprezintă 5,22% din PIB, iar în cazul noilor state membre este de 5,31% din PIB, în România s-a alocat în ultimii ani o finanţare de sub 4%. Pentru prima dată în istoria României, în 2005 guvernul a prevăzut 5% din PIB pentru învăţământ, iar până la sfârşitul anului 2008 se vehiculează o ţintă de 6%. Este acum responsabilitatea sistemului educaţional să genereze proiectele care să absoarbă fondurile suplimentare şi este datoria guvernului să identifice sursele de finanţare şi căile optime de alocare a resurselor. Direcţiile de strategie pentru următorii ani ar trebui să vizeze asigurarea egalităţii de şanse şi sporirea accesului la educaţie, asigurarea calităţii educaţiei şi

216 216 compatibilizarea sistemului naţional de învăţământ cu sistemul european de educaţie şi formare profesională; descentralizarea şi creşterea gradului de autonomie a sistemului educativ, la nivelul unităţilor/instituţiilor de învăţământ; stimularea educaţiei permanente; reforma educaţiei timpurii; creşterea capacităţii instituţionale, pentru elaborarea şi gestionarea proiectelor; cât şi susţinerea, în manieră integrată, a educaţiei, cercetării şi inovării. Sistemul de invăţământ trebuie proiectat în funcţie de noile realităţi: intrarea României în UE, oferta europeană de pe piata muncii, scăderea populaţiei şcolare cu până la 20% până în 2012, compatibilizarea învăţământului românesc cu sistemele europene de educaţie. Conform estimărilor, din totalul locurilor de muncă ce se vor crea în ţările membre ale Uniunii Europene până în anul 2010, la aproape jumătate nu vor putea să aibă acces decât cei cu studii superioare. Aproximativ 40% dintre locurile de muncă vor putea fi ocupate doar de cei cu studii de nivel secundar superior. Nu putem vorbi de rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii fără să regândim organizarea sistemului de învăţământ în mediul rural, unde avem acum ponderea cea mai ridicată a personalului necalificat - 86,6%, cel mai scăzut raport elevi/profesor, cât şi cel mai redus număr mediu de elevi pe clasă. În mediul rural, aproximativ jumătate din populaţia în vârstă de 14 ani nu deţine diplomă de capacitate sau nu promovează testarea naţională. Din păcate, aceste discrepanţe între mediul urban şi cel rural tind să se accentueze. Un învăţământ eficient este cel care manifestă un grad mare de adaptare la nevoile pieţei forţei de muncă.

217 217 Rata şomajului tinde să afecteze din ce în ce mai mult tinerii în vârstă de ani cu nivel redus de educaţie (gimnazial, primar sau fără studii), în timp ce, dintre absolvenţii cu studii superioare, circa 20% sunt şomeri. B. Stimularea inovării în firmă şi cercetarea-dezvoltarea: Creşterea productivităţii şi a competitivităţii României pe pieţe globale trebuie susţinută, în mod deosebit, prin politici şi programe de facilitare a accesului firmelor, în special a IMM, la rezultatele cercetării-dezvoltării, în principal, prin: inovare şi transfer tehnologic; acces la servicii specializate de profil - cum sunt cele de informare, incubare sau de proprietate intelectuală şi industrială - şi participare în reţele internaţionale; dezvoltarea culturii antreprenoriale şi a inovării; revigorarea cercetării de firmă; întărirea legăturilor dintre comunitatea de afaceri şi cea din educaţie şi cercetare. Cercetarea românească şi fondurile destinate acesteia sunt, însă, concentrate în special în cîteva mari oraşe, cu deosebire în Bucureşti. În acord cu politicile UE, România trebuie să acorde mai multă atenţie pentru a îmbunătăţi corelarea politicilor industriale cu cele de cercetare-dezvoltare, educaţie şi dezvoltare regională şi locală precum şi pentru a crea instrumente financiare adecvate (ajutoare nerambursabile, fonduri de risc, de garantare etc.) şi a asigura raţionalizarea instituţională. Acestea presupun, însă, nu numai concepţie administrativă dar şi un efort bugetar deosebit. România îşi propune să aloce pentru cercetare-dezvoltare şi inovare cca. 1% din PIB, în 2007, şi 3% din PIB (din care 1% din fonduri publice), în 2010, în vederea alinierii la obiectivul fixat pe plan european. Starea de la care pornim este, însă, critică: România este contributor net la actualul Program Cadru 6 de Cercetare al UE unde nu

218 218 recuperăm prin proiecte decât aprox % din valoarea contribuţiei noastre. Este o dovadă clară că avem slăbiciuni structurale în elaborarea şi conducerea de proiecte finanţate prin programe ale UE - iar principala explicaţie este aceea că preferăm finanţarea de activităţi prin bugetul public pentru că la noi banii se obţin mai uşor, iar procedurile noastre nu respectă aceleaşi standarde de management tehnic, financiar şi de control. Va trebui să luăm măsuri imediate pentru a asigura proceduri bugetare şi de achiziţii publice similare celor europene, precum şi pentru a asigura dezvoltarea de cunoştinţe necesare conducerii de proiecte. Creşterea alocării de fonduri trebuie să fie însoţită de fixarea de priorităţi. Consider că între acestea se înscriu: echilibrul între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă, inclusiv, dezvoltarea tehnologică; stimularea excelenţei în cercetare şi modernizarea infrastructurilor specifice; asigurarea mobilităţii cercetătorilor şi a participării tinerilor, în mod deosebit pentru a-i stimula să rămână în România; crearea unui corp de manageri în cercetare; informarea şi educarea populaţiei cu privire la rolul cercetării şi creşterea participării cetăţeanului la fixarea obiectivelor strategice în domeniu. În mod deosebit, trebuie identificate şi sprijinite sectoarele cu potenţial de competitivitate pentru România. În contextul noului Program Cadru 7 de Cercetare al UE ( ) se impune sî acordăm atenţie cercetării din domeniile: tehnologiile comunicaţiilor şi informaţiei, biotehnologii, materiale noi, energie, securitate, apărare, spaţiu şi nuclear, rolului cetăţeanului în guvernarea. IV. Concluzii Perspectiva creată de obiectivele Agendei Lisabona revizuite impune un ritm alert de dezvoltare a Ariei Româneşti a Cercetării, pentru a asigura îndeplinirea rolului pe care cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea

219 219 tehnologică trebuie să-l joace. În acest context, putem contura două concluzii principale, definitorii pentru liniile de acţiune pe orizont mediu: Necesitatea reconsiderării rolului cercetării şi educaţiei în ansamblul priorităţilor naţionale de dezvoltare, întrucât: - reprezintă priorităţi naţionale cu caracter strategic pentru asigurarea unei dezvoltări durabile şi competitive (care să fie confirmate la nivelul investiţiei publice, prin construcţia bugetară şi prin distribuţia fondurilor externe); - au un rol deosebit de important în susţinerea obiectivelor aderării ; - au un rol esenţial în realizarea obiectivelor Agendei Lisabona revizuite, inclusiv a viitorului Program Naţional de Reformă. Necesitatea reconsiderării rolului cercetării-dezvoltării la nivelul mediului economic: - necesitatea unor eforturi politice şi economice sporite, pentru a grăbi realizarea schimbărilor structurale în mediul economic, în sensul creşterii numărului de agenţi economici activi şi inovativi în domenii de medie şi înaltă tehnologie; - necesitatea realizării unui efect stimulativ sinergic privind dezvoltarea activităţilor CDI ale agenţilor economici, prin corelarea strânsă a politicilor CDI cu cele din domeniile industrial, financiar, fiscal şi social.referinţe bibliografice: ANTONEAC Daniel, Albert Einstein Omul secolului, Univ. TRANSILVANIA Brasov, Fac. Inginerie Tehnologica, Sectia Constructii Aerospatiale, Dicţionarul Enciclopedic Român, 2005

220 220 Adaptare după cartea "Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii", scrisă de Sanda-Marina Bădulescu, 2005 Dale Neef (coord.), The Economic Impact of Knowledge, Butterworth- Heinemann, Boston, 1998 James W. Michaels, How New is the New Economy? Forbes, October 11, 1999 Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005 Roger E. Bohn, Measuring and Managing Technological Knowledge, preluat din Dale Neef (coord.). Bohn, citat de M. Drăgănescu, Globalizarea şi societatea informaţională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, Bucureşti, 2001 Nico Stehr, A World Made of Knowledge, Deutschland, No.1, 2001, Mihai Drăgănescu, Informatica şi societatea, Bucureşti, Editura Politică, 1987 Anton Anton, Romania in Era Cunoaşterii: Aria Romanească a Cercetării, Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, Secretar de stat pentru cercetare Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2006 Ioan BARI, Profesor universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

221 221 România Europeană şi industria sectorului non-profit Anca Gabriela Ilie Oana-Antonia Colibăşanu The emergence of a nonprofit sector in Romania, like in other post-socialist countries in the Central and Eastern European region, is the result of a recent social process. The civil society is developing in a complex environment, trying to fill the space between the market and the state that have both passed through a difficult period of transition. The non-governmental sector is facing serious obstacles in Romania, even after our country became an EU member. The core problem of the sector seems to be its financial dependence on international funding. Once Romania got into the EU, the foreign financial sources used by the NGO sector diminished. This makes the state funding crucial for the social services programs initiated by the NGOs and for preserving and developing the Romanian civic society. Whether or not the state is capable to support the civil society depends both on the country s economic results and the non-government sector lobby power. By examining the weaknesses the NGO sector has, we have assessed the major threats that the non-profit sector faces in our country. We have also issued few recommendations that we consider important for sustaining a healthy civil society development in Romania. Key words: NGOs, civil society, non profit sector. Introducere La început de secol XXI, când progresul tehnologic faciliteazã considerabil comunicarea între locuitorii planetei, preocuparea pentru

222 222 o largã categorie de instituţii sociale care opereazã în afara limitelor pieţei şi a statului este în creştere. Importanţa mondialã a acestora a crescut odatã cu crizele economice şi eşecurile regimurilor politice ale secolului trecut dar şi cu apariţia unor noi provocãri şi probleme globale. Cunoscut sub diverse denumiri, sectorul non-profit, independent, voluntar sau societatea civilã îşi desfãşoarã activitatea în spaţiul dintre familie, stat şi piaţã, acolo unde oamenii se unesc pentru a-şi îndeplini obiectivele comune. Deşi la prima vedere este un concept nou, sectorul nonprofit s-a dezvoltat cu secole în urmã, pentru ca astãzi sã îşi demonstreze importanţa mai mult ca oricând. Dacã în statele occidentale societatea civilã a fost constant prezentã în viaţa oamenilor, românii reînvie conceptul anonim pierdut în perioada interbelicã cu scopul de a progresa social şi economic. Sectorul voluntar se aflã în stare encipientã în România. Începând cu anii 90 el a început sã-şi demonstreze efectele benefice asupra societãţii, susţinând prin servicii proprii tranziţia spre democraţie. Deşi îşi demonstreazã constant funcţionalitatea, societatea civilã din România este încã în plin proces de organizare şi trebuie sã depãşeascã provocãrile mediului propriu de dezvoltare, destul de numeroase. Pentru a înţelege mai bine care sunt problemele cu care se confruntã România anului 2007 în industria non-profit, vom începe prin a prezenta cauzele istorice şi evoluţia sectorului voluntar românesc de-a lungul timpului, vom continua cu provocãrile şi problemele acestuia şi vom încheia printr-o analiza a metodelor de finanţare şi fezabilitatea acestora pentru organizaţiile neguvernamentale. 1. Premisele şi problemele istorice ale sectorului nonprofit în România Istoria poporului român, patina culturalã precum şi experienţa socialã sunt elementele care constituie o deosebitã importanţã în analiza sectorului non-profit de acum, evidenţiind problemele şi obstacolele non-formale, de ordin civilizaţional care privesc direct dezvoltarea

223 223 acestui sector. Astfel, în România, se constatã cã societatea civilã s-a dezvoltat mai târziu şi mai greu decât în alte state europene, fie ele chiar şi cele central-estice. Principali vinovaţi de acest lucru, factori care au şi astãzi o influenţã majorã asupra sectorului non-profit se încadreazã în douã mari categorii, prezentate pe scurt mai jos : factori geopolitici şi social religioşi. (1) factori geopolitici Geopolitica este ştiinţa care explicã, folosind unelte specifice geografiei, evoluţia politicã a unei regiuni, ţãri sau chiar continent. Istoria este şi ea utilizatã pentru a analiza din punct de vedere geopolitic cauze şi efecte referitoare la destinul unei populaţii. Pentru a analiza factorii de naturã geopoliticã ce au afectat dezvoltarea societãţii civile din România, trebuie sã privim mai întâi în trecutul istoric al poporului român. Provinciile locuite predominant de populaţia de etnie românã din cele mai vechi timpuri nu au format un stat suveran decât în 1859 când Ţara Româneascã s-a unit cu Moldova. Transilvania a rãmas sub dominaţia imperiului Austro-Ungar pânã în 1918 când s-a alãturat României. În acest sens, putem vorbi despre istoria poporului român dar nu şi despre cea a României, ca stat modern al secolului XX. Perioadele de tranziţie precum şi guvernãrile tranzitorii au fost pentru poporul român o normalitate, caracterizând provinciile româneşti prin instabilitate politicã şi administrativ-organizatoricã. Tradiţionala instabilitate nu a caracterizat doar administraţia româneascã ci toatã Europa esticã şi sud-esticã, ceea ce a condus la o dependenţã sporitã faţã de conducãtorii strãini, impuşi de la centrele imperiale. Revoltele precum şi personalitatea puternicã a câtorva dintre liderii români a fãcut ca instituţionalizarea dictatã din capitalele marilor puteri ale vremii sã fie întreruptã adesea. Toate acestea au slãbit organul administrativ care a exersat predominant funcţii fiscale şi mai puţin organizatorice.

224 224 Schimbarile la nivel administrativ au intervenit la începutul perioadei interbelice când marile imperii (Otoman, Austro-Ungar şi Rus) s-au dezintegrat lãsându-i României mari posibilitatea sã se dezvolte şi creând premisele dezvoltãrii pentru o societate civilã puternicã. Cel deal II-lea rãzboi mondial a stopat însã procesul de formare a unui sector non-profit. Astfel geopolitica a facut ca societatea civilã româneascã sã fie caracterizatã prin tranziţie, coagularea ei nefiind desãvârşitã în nici o perioadã istoricã pânã acum. (2) factori social-religioşi rolul bisericii ortodoxe în formarea societãţii civile româneşti Biserica ortodoxã de influenţã bizantinã se caracterizeazã printr-o preocupare deosebitã faţã de explorarea misterului crediţei creştine, a revelaţiei divine şi nu prin dorinţa de a contribui la bunãstarea credincioşilor sãi prin promovarea actelor caritabile. Clericii au pãstrat valorile şi cutumele tradiţionale şi în absenţa unei administraţiei statale continue, biserica a fost forţatã sã preia funcţia de asistenţã socialã. Mânãstirile ortodoxe s-au implicat în activitãţi caritabile dedicate populaţiei cu venituri minime. Totuşi, biserica era şi un participant activ pe piaţã, obţinând venituri din agriculturã, comerţ şi servicii specifice. Astfel, a existat şi un efect secundar al actelor caritabile bisericeşti: faptul cã încurajarea populaţiei în favoarea caritabilului era facutã mai ales atunci când acesta favoriza biserica. Caritatea care acţiona în ambele direcţii a dus şi la corupţia clericilor, şi datoritã faptului cã sub scuza caritãţii le era mult mai uşor sã se îmbogãţeascã. Din acest motiv, încã din 1857 s-a implementat o legislaţie menitã sã limiteze bogãţia slujbaşilor bisericii ortodoxe române, limitând astfel şi influenţa bisericii asupra dezvoltãrii sectorului non-profit. Totuşi, actele de caritate conduse de bisericã au continuat, în formã albã sau gri, clericii menţinând o influenţã medie mai ales asupra populaţiei din mediul rural, influenţã care se resimte şi astãzi.

225 225 impactul orânduirii sociale asupra sectorului non-profit Pânã la momentul primei uniri din 1859, cele trei provincii româneşti erau organizate din punct de vedere social dupã modelul arhaic, marea majoritate a populaţiei fiind localizatã în mediul rural. Nu exista o clasã mijlocie care sã susţinã dezvoltarea instituţionalã a societãţii iar mentalitatea de tip rural a condus astfel la izolarea comunitãţilor sãteşti. Astfel, istoria poporului român pare sã fie marcatã de o profundã atomizare socialã care s-a manisfestat de-a lungul timpului prin rezistenţa la nou sporitã a societãţii şi mai ales a zonelor rurale, un mediu impenetrabil pentru idei progresiste. Este evident cã un astfel de mediu nu a putut sã ofere baza necesarã dezvoltãrii societãţii civile. În pofida barierelor formale şi informale, sectorul non-profit s-a extins totuşi şi pe teritoriile româneşti. Tipurile de organizaţii non-profit apãrute în acest spaţiu geografic de-a lungul timpului devin argumente în sprijinul evoluţiei societãţii. Prima instituţie de voluntariat asociativã româneascã este breasla meşteşugãreascã. Aceasta a apãrul spre sfârşitul Evului Mediu, caracterizând mai ales oraşele cetate, unde se bucura şi de recunoaştere legislativã. Reunind meşteşugari de aceaşi specializare şi având ca scop obţinerea unui profit mai mare decât ar fi fost obţinut de un meşteşugar individual, fãrã a beneficia de sprijinul semenilor sãi, breasla este consideratã echivalentul istoric al asociaţiilor de afaceri de astãzi. Iniţiativele caritabile s-au instituţionalizat mai târziu, în secolele XV- XVI, susţinute la început de bisericã şi finanţate apoi printr-un parteneriat între administraţia statului şi biserica ortodoxã. Primul document care atestã existenţa unei preocupãri instituţionalizate faţã de populaţia sãracã din teritoriile româneşti este o listã de evidenţã a populaţiei cu venituri scãzute din Bucureşti care primea ajutoare de la bisericã, înregistratã la Trezoreria Ţãrii Româneşti în Azilul de femei Domniţa Balaşa constituit în 1751 a fost prima instituţie

226 226 româneascã de acest gen iar Colţea a fost primul spital care oferea tratament gratuit pentru sãraci. În Moldova anilor 1780, casele de caritate erau finanţate prin taxe prelevate de biserica ortodoxã precum şi impozitele încasate de stat de la proprietarii de hanuri. În ambele teritorii româneşti cerşitul era interzis prin lege iar statul cerea populaţiei sãrace sã se înscrie pe liste speciale. În s-au adoptat primele legi care priveau politica socialã a statului iar în 1873 Regele Carol I a semnat decretul de înfiinţare a Crucii Roşii. Tot în secolul XIX s-au înfiinţat şi primele asociaţii culturale: Asociaţia Transilvanã pentru Literaturã Românã şi Cultura Poporului Român (1861), Junimea (1864) din Moldova precum şi Societatea Academicã din Bucureşti sunt cele mai de seamã exemple. Societatea Filarmonicã din Bucureşti, Societatea Studenţilor de la Paris, Societatea Scriitorilor şi multe altele s-au transformat în promotori ai democraţiei şi au diseminat ideile occidentale în rândul intelectualitãţii româneşti care le alcãtuiau, contribuind în fapt la formarea statului modern România. Influenţa occidentalã a fost însã prezentã încã din secolul XVIII prin Francmasoneria promovatã mai întâi de negustorii veneţieni şi florentini cu legãturi la curtea lui Constantin Mavrocordat iar apoi de cãtre elitele din Franţa, care intrau în contact direct cu tinerii educaţi la Paris. Este recunoscutã contribuţia masonilor în recunoaşterea internaţionalã a primei uniri dar şi la adoptarea primei constituţii româneşti în 1866, şi influenţa societãţii masonice asupra reformei legislativã aferentã acesteia. Deşi societatea masonicã nu este unanim recunoscutã ca element al societãţii civile, ea a fost un factor determinant în dezvoltarea fenomenului asociativ şi a activitãţilor nonprofit. Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost marcat şi de apariţia primelor forme de uniuni sindicale, dupã ce a doua parte a secolului a adus o creştere sporitã a clasei muncitoare româneşti. Prima lege referitoare la activitatea acestui tip de organizaţii a fost supusã dezbaterii în Parlamentul României în 1883 şi primul act normativ care respectã în

227 227 sens modern existenţa uniunilor sindicale a fost adoptatã în Cooperativele au fost o altã formã de organizaţie non-profit care a apãrut, odatã cu primele bãnci populare, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Dupã primul rãzboi mondial, legislaţia adoptatã în statele româneşti a facilitat dezvoltarea sectorului non-profit. În perioada de boom economic a anilor 20 s-au înregistrat cele mai multe societãţi nonprofit din istoria modernã a României, fapt ce aratã stricta condiţionalitate dintre viaţa economicã şi societatea civilã a statului român. O altã condiţie esenţialã pentru ca societatea civilã sã se dezvolte este şi existenţa unui regim politic democratic. Regimul comunist ce a urmat celui de-al II-lea Rãzboi Mondial în România, a transformat societatea civilã în societate de rezistenţã, încercând s-o desfiinţeze în detrimentul statului atotputernic. De aceea s-ar putea spune cã sectorul non-profit a luat o pauzã de 50 de ani în ţara noastrã. Cu alte cuvinte, societatea civilã s-a întors de unde a plecat şi anume în perioada interbelicã. Astfel se poate observa şi o tendinţã de continuitate a mişcãrii asociative interbelice printr-o corelaţie a obiectivelor şi misiunilor organizaţiilor non-profit înregistrate în perioada post-belicã cu cea interbelicã. Subiectele comune ale acestora sunt promovarea democraţiei, dezvoltarea atitudinii civice, promovarea voluntariatului şi a activitãţilor de caritate. Asemãnarea dintre perioadele istorice nu este întâmplãtoare: chiar dacã suntem în secolul XXI, societatea româneascã este doar la începutul procesului de democratizare, aşa cum era şi în anii 20 ai secolului trecut. 2. Organizaţii non-profit în perioada de tranziţie Analiza statisticã a sectorului non-profit din România evidenţiazã structural asemãnarile dintre societatea civilã româneascã dinaintea celei de-a II-a conflagraţie mondialã şi societatea de acum. Mai mult decât sã sublinieze tendinţele arãtate mai sus, analiza statisticã ajutã în

228 228 delimitarea problemelor cu care se confruntã organizaţiile non-profit din România de început de secol XXI. Astfel, într-o cercetare fãcutã în anul 2005 de cãtre Fundaţia pentru Dezvoltarea Societãţii Civile împreunã cu CIVICUS se aratã cã numai 9% din populaţia României este membrã într-o entitate instituţionalã a societãţii civile din ţara noastrã asociaţie profesionalã, grup religios, asociaţii sportive etc. Interesant este şi faptul cã doar 7% din populaţie este membru al unei organizaţii non-guvernamentale cu scop neeconomic în timp ce 41% din populaţie are carnet de membru dat de asociaţii profesionale şi 36% sunt membrii ai uniunilor sindicale. Sugerând problemele de structurã ale societãţii civile româneşti studiul aratã cã românii doneazã în medie doar 1-2% pentru acte caritabile şi doar 8,3% din populaţie au participat cel puţit o datã în viaţã la acţiuni pe bazã de voluntariat. De asemenea, societatea civilã nu este unitã şi de cele mai multe ori organizaţiile non-guvernamentale se privesc una pe cealaltã ca fiind mai degrabã concurente decât partenere. Din 1990 pânã astãzi s-au dezvoltat foarte puţine parteneriate între membrii instituţionali ai societãţii civile, iar cele formate nu au privit obiective de termen lung, fiind bazate pe alianţe ocazionale. Mai puţin de 25% din membrii organizaţiilor non-profit sunt membrii duali, în cel puţin douã entitãţi diferite. Clasa mijlocie predominã în structura sectorului non-profit, participând activ la activitãţile societãţii civile. Celelalte pãturi sociale sunt foarte slab reprezentate. Având în vedere stratul subţire al clasei mijlocii din societatea româneasca, putem explica parţial participarea slabã a populaţiei româneşti în acest sector. O altã trãsaturã structuralã este şi faptul cã majoritatea organizaţiilor non-profit sunt urbane. Aşa cum aratã graficul de mai jos, existã o tendinţã de creştere a numãrului de ONG şi în mediul rural, dar urbanul încã dominã distribuţia pe medii de rezidenţã, douã treimi din organizaţii având sediul la oraş.

229 229 Distributia pe medii de rezidenta a ONG, Romania 90% 80% 86% 70% 60% 66% 50% 40% 30% 33% mediu urban mediu rural 20% 10% 14% 0% Sursã: FDSC, ONGBit 2005 În mediul rural, societatea civilã se defineşte prin asociaţiile profesionale cu scop specific, de cele mai mule ori economic. Distribuţia rural-urban precum şi trãsãturile principale ale organizaţiilor non-profit din cele douã medii de rezidenţã este importantã, fiind elementul care defineşte nu numai evoluţia societãţii civile în timp, dar şi a statului, a gradului de democratizare şi a deschiderii faţã de economia de piaţã modernã. Distribuţia regionalã funcţie de rezidenţa organizaţiilor nonguvernamentale aratã o corelaţie clarã între dezvoltarea economicã regionalã şi dezvoltarea societãţii civile.

230 230 Distributia regionala a ONG, Romania 40% 35% 37.30% ONG, fata de total inregistrat (%) 30% 25% 20% 15% 10% 19% 19% 17% 13.20% 15% 14.90% 21% 14.70% 30% % 0% Bucuresti Banat, Crisana Moldova regiuni istorice Muntenia, Oltenia Transilvania Sursã: FDSC, ONGBit 2005 Dupã cum observãm mai sus, Transilvania are cea mai dezvoltatã societate civilã, cu 37,3% din organizaţiile non-guvernamentale din totalul naţional înregistrat. Acest lucru se explicã nu numai printr-o dezvoltare economicã susţinutã, dar şi printr-un factor cultural deosebit de important. Transilvania este zona ţãrii noastre populate cel mai intens de minoritatea maghiarã. Aceaşi statisticã a FDSC din 2005 menţioneazã cã populaţia de etnie maghiarã din România înregistreazã o participare de 19% în cadrul societãţii civile naţionale în timp ce participanţii de etnie românã se încadreazã în procentul de 5%. În plus, organizaţiile formate în principal din membrii de etnie maghiarã au acces la mecanisme de finanţare oferite de Ungaria. Bucureştiul este centrul urban al societãţii civile din ţara noastrã, înglobând o creştere de 2% în 4 ani, creştere datoratã în primul rând dezvoltãrii economice. Trebuie menţionat şi faptul cã Bucureştiul

231 231 cuprinde, istoric, societatea civilã elitistã a României, organizaţiile de aici având în marea lor majoritate nu numai obiective ce ţin de dezvoltarea statului român dar şi de cea regionalã, europeanã şi chiar globalã. Având în vedere datele statistice de mai sus, putem concluziona cã societatea civilã din România este caracterizatã printr-o participare slabã a populaţiei problemã care combinatã cu nivelul scazut al colaborãrii dintre organizaţiile non-profit îi scoate în evidenţã vulnerabilitatea. Problemele societãţii civile româneşti nu sunt numai de ordin structural, ci şi financiar elementul poate cel mai important în asigurarea dezvoltãrii sale pe termen lung. În continuare, vom prezenta câteva aspecte legate de aceastã problemã precum şi propuneri pentru rezolvarea cel putin parţialã a acesteia. 3. Resursele disponibile sectorului non-profit în România Analiza resurselor pe care se sprijinã sectorul non-profit în România este deosebit de importantã pentru evaluarea potenţialului sãu de dezvoltare. Se pot astfel diferenţia trei tipuri de resurse necesare: resurse tehnologice şi de infrastructurã, resurse umane şi resurse financiare. Infrastructura sectorului non-profit se referã din punct de vedere tehnologic la accesul organizaţiilor non-guvernamentale la internet şi facilitarea comunicãrii între acestea şi ceilalţi actori ai societãţii. În România, la nivelul anului 2001, majoritatea entitãţilor non-profit aveau acces la metode de comunicare moderne: 71% din totalul ONG avea acces la şi 66,8% acces permanent la internet. Programele de finanţare internaţionalã ale Uniunii Europene dar şi ale Statelor Unite ale Americii au contribuit decisiv la fundamentarea resurselor tehnologice în organizaţiile non-profit din România prin fondurile alocate special pentru atingerea acestui obiectiv. Odatã formatã baza, cheltuielile de întreţinere sunt relativ mici şi nu necesitã eforturi speciale din punct de vedere financiar.

232 232 Resursele umane de care dispun organizaţiile non-profit din România nu sunt întotdeauna însã de cea mai bunã calitate. Baza organizaţionalã a unei ONG este de cele mai multe ori restrânsã la maxim 4 angajaţi permanenţi. De cele mai multe ori personalului îi lipsesc calitãţile manageriale şi comunicaţionale necesare. Acest lucru nu este de mirare având în vedere faptul cã 26% din organizaţiile non-guvernamentale se bazeazã exclusiv pe voluntariat în activitãţile lor permanente, 35% sunt dependente de voluntariat frecvent şi numai 18% folosesc resurse voluntare din când în când. Acest lucru este consecinţa fireascã a faptului cã organizaţiile non-profit nu au capacitatea sã reţinã personalul de calitate din cauza posibilitãţilor financiare reduse. Personalul calificat, de calitate sporitã migreazã spre sectorul economic, acolo unde siguranţa unei cariere dar şi securitatea financiarã este mai mare. Observãm din cele relatate mai sus cã resursa cheie a sectorului nonprofit este cea de ordin financiar. 21% din ONGurile din România considerã cã resursele financiare sunt mai degrabã o problemã decât un atuu, 41% din organizaţii descriu aceste resurse ca fiind inadecvate, în timp ce 35% sunt satisfãcuţi de fondurile pe care le deţin. În ţara noastrã, cantitatea şi calitatea fondurilor precum şi a tehnicilor de finanţare diferã în funcţie de tipul şi obiectivele entitãţii non-profit. Astfel, în timp ce organizaţiile ce au misiuni ecologice, educative sau culturale depind în general de factori externi şi trebuie sã-şi alcãtuiascã planuri de finanţare pentru fiecare proiect individual, confruntându-se cu un grad de vulnerabilitate sporit, uniunile sindicale sau asociaţiile profesionale de tipul camerelor de comerţ au un grad de siguranţã financiarã sporit datoritã faptului cã autofinanţarea este principala modalitate de susţinere a activitãţilor lor. Principalele surse de finanţare ale organizaţiilor neguvernamentale sunt: finanţãrile nerambursabile private care pot fi donaţii ale cetãţenilor individuali, ale companiilor sau din partea unor fundaţii private, finanţãrile publice ce înglobeazã granturi nerambursabile, contracte de servicii acordate de cãtre autoritatea statului, agenţii şi alte organizaţii

233 233 guvernamentale şi venituri generate prin activitãţi proprii ce pot sã se identifice prin cotizaţii ale membrilor, taxe de participare la diferite evenimente organizate în sprijinul obiectivelor organizaţiilor sau comercializare de produse. În România anilor 90 finanţarile nerambursabile private şi publice au fost cele predominante iar în cazul acestora donatorii internaţionali au reprezentat principala sursã de finanţare a sectorului. Pânã în 2001 peste 90% din totalul granturilor primite de ONGurile româneşti erau finanţate prin donaţii internaţionale. Odatã cu apropierea momentului de aderare a României la Uniunea Europeanã ponderea granturilor internaţionale în modalitãţile de finanţare a sectorului nonguvernamental a scãzut considerabil. Donatorii internaţionali considerã acum România ca fiind un stat dezvoltat şi îşi îndreaptã atenţia cãtre statele mai sãrace. Având în vedere experienţa scurtã a sectorului ONG din ţara noastrã cât şi dependenţa puternicã de spaţiul internaţional nu neapãrat european de pânã acum, reorientarea fondurilor furnizate de donatorii internaţionali reprezintã o ameninţare serioasã pentru entitãţile societãţii civile româneşti. În Uniunea Europeanã finanţarea guvernamentalã reprezintã o parte esenţialã din venitul total al organizaţiilor non-profit. Potrivit European Citizen Action Service (ECAS) o organizaţie non-guvernamentalã europeanã tipicã se susţine în proporţie de 50% din surse publice. Existã bineînţeles diferenţe între statele membre şi chiar diferenţe regionale: dacã în Europa Occidentalã ponderea venitului sectorului neguvernamental obţinut din surse publice varia la nivelul anului 2003 între 30% (Suedia, Norvegia) la peste 70% (Belgia, Irlanda), în Europa Centralã şi de Est aceasta se aflã între 20% (Slovacia) şi 40% (Cehia). Tipurile de finanţare guvernamentalã pentru sectorul non-profit formeazã douã categorii principale: finantarea directã sprijin financiar alocat direct din bugetul public unei ONG, fiind încadrat ca şi cheltuialã bugetarã;

234 234 sprijin financiar indirect un beneficiu acordat unei ONG prin care i se permite acesteia folosirea de bunuri, servicii incluse în beneficiul respectiv în vederea îndeplinirii obiectivelor statutare ale organizaţiei respective. În România anului 2006 finanţarea de la autoritãţile publice pentru sectorul non-profit se cifreazã la circa 13,5 milioane euro, sumã ce a constat în proporţie de mai mult de 90% finanţare directã. Totuşi, suma de mai sus reprezintã 0,1% din bugetul de stat al anului 2006 (şi 0,2% din bugetul de stat acordat pentru programe) acordându-se finanţare doar la aproximativ 6% din organizaţiile neguvernamentale înregistrate în România. Filantropia şi spiritul caritabil sunt insuficient dezvoltate în România. Una dintre principalele cauze ale acestui fapt constã în faptul cã dupã 17 de ani de la cãderea comunismului, românii încã mai confundã voluntariatul cu spiritul colectivist ( voluntariatul obligatoriu) existent în societatea comunistã şi în acelaşi timp organizaţiile nonguvernamentale au fost incapabile sã îşi construiascã credibilitate, dând astfel motive de neîncredere posibililor sponsori locali. Programele de responsabilitate socialã a marilor companii din România sunt o altã sursã de finanţare pentru organizaţiile neguvernamentale. În 2006 cele mai reprezentative proiecte de responsabilitate sociala a companiilor selecţionate în cadrul Galei Oameni pentru Oameni organizate de Camera Americanã de Comerţ din Romania şi Asociaţia pentru Relaţii Comunitare au avut o valoare totalã de 6,7 milioane de euro. Totuşi, programele de responsabilitate socialã cautã vizibilitate media fiind produse de marketing ale companiilor. De aceea, organizaţiile societãţii civile eligibile de cãtre marile companii trebuie sã dispunã de o structurã sustenabilã din acest punct de vedere. Acest lucru se traduce în primul rând printr-o calitate superioarã a resurselor umane. Astfel, bariera financiarã în calea alcãtuirii unei echipe corespunzãtoare cerinţelor companiilor sponsori poate sta chiar în calea atragerii fondurilor de la

235 235 acestea, alcãtuind un cerc vicios periculos pentru dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale. Concluzii Având în vedere profilul economic predominant agrar şi ruralismul accentuat al societãţii româneşti precum şi starea continuã de tranziţie şi instabilitate politicã, nu este de mirare faptul cã spiritul filantrop şi instituţionalizarea societãţii civile s-a fãcut lent şi a avut o pornire anevoioasã în ţara noastrã. România a apãrut ca stat unitar modern relativ târziu, dupã primul rãzboi mondial iar perioada de boom economic a coincis, cum era şi firesc, cu dezvoltarea societãţii civile. Deceniile urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial au adus comunismul care a încercat sã anihileze orice formã a societãţii civile, transformând-o într-o societate de rezistenţã. Relansarea sectorului non-profit a început dupã 1989 confundându-se cu o perioadã de tranziţie durã. Din punct de vedere structural societatea civilã a primilor 17 ani de democraţie are multe puncte în comun cu cea a anilor interbelici, subliniind atitudinile poporului român dar şi cultura civicã a acestuia. Particularitãţile structurale ale sectorului non-profit evidenţiazã însã şi problemele acestuia. Cheia rezolvãrii lor stã în resursele financiare. Dacã pânã la momentul aderãrii României la Uniunea Europeanã în 2007, principalele surse de finanţare ale instituţiilor societãţii civile erau cele internaţionale, statutul de stat european cere ca acest lucru sã se schimbe. Schimbarea însã poate fi dezastruoasã pentru organizaţiile neguvernamentale. Sentimentul filantropic nu este încã dezvoltat în rândul populaţiei ţãrii noastre pentru a putea sã susţinã sectorul nonprofit iar programele de responsabilitate socialã ale companiilor mari sunt exigente cu organizaţiile pe care le sponsorizeazã. Pe de altã parte autofinanţarea nu poate acoperi decât o arie limitatã din nevoile oricãrei organizaţii non-profit. În acest context finanţarea publicã

236 236 devine esenţialã pentru susţinerea societãţii civile româneşti, aşa cum este cazul şi celorlalte membre UE. Cum principala sursã de finanţare publicã este bugetul de stat este evident faptul cã sectorul non-profit depinde exclusiv de creşterea economicã a ţãrii noastre. De asemenea, este necesar ca statul sã-şi recunoascã noul rol de susţinãtor principal al societãţii civile. Fãcând acest lucru, distanţa dintre mediul politic şi cetãţeni s-ar diminua, autoritãţile devenind promotori ai dezvoltãrii durabile. Implicându-se în rezolvarea problemelor sociale, statul ar recunoaşte şi rolul complementar al societãţii civile şi ar respecta principiul subsidiaritãţii recomandat de Brussels. Societatea civilã, la rândul sãu, trebuie sã devinã mai cooperantã şi sã-şi îmbunãtãţeascã relaţiile cu autoritatea guvernamentalã. Mediul de afaceri trebuie sã fie şi el privit ca un partener pentru dezvoltare iar instituţiile neguvernamentale ar trebui sã priveascã obiectivele economice ale companiilor în primul rând din perspectiva beneficiilor şi surplusului de bunãstare pe care îl aduc societãţii, fãrã a uita însã sã sesizeze eventualele efecte negative. De aceea, dialogul între stat, societatea civilã şi mediul de afaceri trebuie sã se desfãşoare ideal vorbind în mod continuu, ca între parteneri de talie egalã. Din aceastã perspectivã, unul dintre obiectivele principale ale instituţiilor non-profit trebuie sã fie îmbunãtãţirea statutului societãţii civile în societate. De aceea, societatea civilã din România trebuie în primul rând sã-şi mãreascã baza organizaţionalã, prin strategii de atragere a publicului în activitãţile desfãşurate de organizaţiile nonprofit. Organizaţiile neguvernamentale existente trebuie sã alcãtuiascã strategii de marketing pentru îmbunãtãţirea imaginii proprii. Astfel, societatea civilã îşi sporeşte credibilitatea în rândul populaţiei. Pentru a-şi întãri poziţia pe scena socialã româneascã, societatea civilã trebuie sã-şi mãreascã gradul de coeziune internã. Organizaţiile neguvernamentale trebuie sã se perceapã unele pe altele ca parteneri ce fac parte dintr-un grup unit. Numãrul alianţelor precum şi al acţiunilor

237 237 comune trebuie sã creascã, transmiţându-se astfel populaţiei o imagine a unei societãţi civile coerente şi angajate real în problemele sociale ale ţãrii. Bibliografie selectivă EPURE C., TIGANESCU O., VAMESAN A., Romanian Civil Society: An Agenda for Progress, In: CIVICUS, august 2001 SALMON, L., ANHEIER H., Globalizarea sectorului nonprofit: o teorie revizuita. In: LESTER M. SALAMON AND HELMUT K. ANHEIER, eds. Working Papers of the Johns Hopkins Comparative Non- Profit Sector Project, No. 37, Baltimore: The Johns Hopkins Institute for Policy Studies, 1998 SAULEAN, D., EPURE, C., Defining the Non-Profit Sector: Romania. In: LESTER M. SALAMON AND HELMUT K. ANHEIER, eds. Working Papers of the Johns Hopkins Comparative Non-Profit Sector Project, No. 32, Baltimore: The Johns Hopkins Institute for Policy Studies, 1998 XXXX FDSC, CENTRAS, Analiza mecanismelor de finanţare directã de la bugetul de stat pentru organizaţiile neguvernamentale din România, mai 2007 XXXX FDSC, CIVICUS, Dialogue for Civil Society Report on the state of Civil Society in Romania, 2005 XXXX FDSC, Distribuţia geograficã a ONG în România, aprilie

238 238 Anca Gabriela ILIE, Conferenţiar universitar, Dr., Catedra de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti. Oana-Antonia COLIBĂŞANU, Drd., Academia de Studii Economice, Bucureşti.

239 239 Transporturile terestre din România în context european. Avantaje competitive ale României în domeniul serviciilor de transport Ioan Popa România prezintă o serie de avantaje competitive virtuale în domeniul serviciilor de transport. Dacă ne referim numai la componenta dotării cu factori, trebuie să avem în vedere cel puţin următoarele aspecte: situarea geografică şi în condiţiile actuale rolul în reţelele intra şi transeuropene de transport; interesul mediului de afaceri european şi internaţional pentru resursele de afaceri ale României; mâna de lucru disponibilă. Cuvinte cheie: servicii de transport, competitivitate, integrare europeană. 1. Avantajele competitive: teorie şi practică Sensul devenirii teoriei comerţului internaţional de la teoria avantajelor absolute a lui Smith la diamantul lui Porter este trecerea de la paradigma forţei competitive bazată pe dotarea cu resurse şi rolul statului, la competitivitatea bazată pe resurse create şi rolul firmei. Aceasta înseamnă că în prezent, concepţia despre competitivitate exprimă o nouă orientare în gândirea şi politica economică, care tinde să se generalizeze: abordarea liberală şi individualistă.

240 240 Problema competitivităţii este una perenă în gândirea economică. Primele modele teoretice ale specializării internaţionale au fost elaborate încă în perioada constituirii economiei ca ştiinţă. Pentru Adam Smith, părintele ştiinţei economice, o naţiune trebuie să dezvolte domeniile productive în care beneficiază de avantaje absolute, adică este mai competitivă decât alte naţiuni. David Ricardo este însă cel care da perspectiva reala asupra competitivităţii: chiar dacă o naţiune nu dispune de avantaje absolute în nici un domeniu, ea poate să-şi sporească forţa productivă (productivitatea) şi pe această bază competitivitatea prin specializarea pe producţiile în care are avantaje comparative. Aceasta înseamnă acele domenii în care are costuri unitare mai reduse decât în alte domenii, chiar dacă în nici unele dintre acestea costurile nu sunt în mod absolut mai reduse decât în străinătate. Practic această abordare explică şi justifică în acelaşi timp comerţul între ţări cu niveluri diferite de productivitate naţională. Concluzia extrem - optimistă a modelului ricardian este : comerţul, de îndată ce există, este avantajos pentru toţi participanţii. Sau, în termenii teoriei ortodoxe (mainstream), comerţul măreşte frontiera posibilităţilor de producţie (PPF) pentru fiecare ţară şi pentru comunitatea internaţională în ansamblu. Această concluzie, rezultantă a unui model ideal, este infirmată de realităţile economiei internaţionale şi a generat în plan teoretic numeroase reacţii structurate de la teoria forţelor productive naţionale a lui Mihail Manoilescu, până la teoria schimbului inegal adoptată mai ales de gânditori din lumea a treia. Michael Porter a devenit celebru la începutul ultimului deceniu al secolului trecut prin masiva sa lucrare consacrată avantajelor competitive ale naţiunii [1]. El operează o schimbare majoră de paradigmă care are următoarele dimensiuni principale: (Figura 1)

241 241 competitivitatea unei naţiuni nu este dată în primul rând de avantajele predeterminate absolute sau relative - ale acesteia ci de avantajele create în mod conştient; dotarea cu factori şi costurile elemente în abordarea în termenii avantajelor absolute şi comparative reprezintă numai componente ale unui model mai complex care determină competitivitatea; rolul principal în dezvoltarea competitivităţii naţionale revine firmelor şi nu statului, respectiv dezvoltării de către acestea a unor strategii de competiţie şi cooperare pentru a face faţă noilor tendinţe din mediul internaţional. Fig. 1 Şanse / oportunităţi Strategia şi structura firmei, concurenţă Dotare cu factori Condiţiile cererii Domenii economice conexe Performanţă guvernamentală

242 242 Prin urmare, abordarea actuală a competitivităţii unei naţiuni pune accentul deliberat pe valorificarea aspectelor care concură la crearea avantajelor competitive într-un anumit domeniu: dotarea cu factori, condiţiile de piaţă (cererea), caracteristicile firmelor competitoare (strategie, structură, concurenţă), domeniile economice conexe. Plecând de la ideea necesităţii de a se evalua competitivitatea statelor lumii astfel încât să se poată face o clasificare a acestora în funcţie de acest criteriu, World Economic Forum - fundaţia elveţiană care reuneşte în conferinţele anuale de la Davos lideri politici, reprezentanţi ai societăţii civile şi universitari a elaborat un indice al competitivităţii în Growth Competitiveness Index (Growth CI), indice care a fost înlocuit în 2005 prin Global Competitiveness Index (GCI)[2]. Acest din urmă indice este construit pe nouă piloni, grupaţi după cum urmează: a) GCI 1 - cerinţe fundamentale ale dezvoltării (basic requirements), respectiv: instituţiile, infrastructura, macroeconomia, educaţia primară şi sănătatea; aceştia reprezintă elementele caracteristice ale economiilor bazate pe factori (factor-driven economies). b) GCI 2- factori de creştere a eficienţei (efficiency enhancers), şi anume: învăţământul superior şi formarea avansată, eficienţa pieţelor (de mărfuri, muncă şi capital) şi disponibilitatea tehnologiei avansate; aceştia reprezintă elementele caracteristice ale economiilor bazate pe eficienţă (efficiency driven economies) c) GCI 3 - factori de progres (innovation and sophistication factors), respectiv: mediul complex afaceri şi inovaţia în toate domeniile, aceştia reprezentând elementele caracteristice ale economiilor bazate pe inovaţie (innovation-driven economies). Pe baza acestor indicatori au fost realizate clasificări ale statelor lumii pe mai mulţi ani, ultima referindu-se la anul Poziţia României în aceste clasamente este una modestă atât în termeni absoluţi (locul 68 dintr-un total de 125), cât şi în termeni relativi (în raport cu ţările nou intrate în Uniunea Europeană comparaţie în condiţiile aderării

243 243 României la 1 ianuarie 2007). În Tabelul de mai jos se dau datele principale referitoare la comparaţia cu noi membri UE. Dacă analizăm datele referitoare la GCI pe principalele sale componente, putem trage concluzii mai optimiste: faţă de locul 68 pe ansamblul indicelului, România este pe locul 83 la GCI 1 (instituţii, locul 87; infrastructură, locul 77; macroeconomie, locul 97; educaţie primară şi sănătate, locul 69), pe locul 55 la GCI 2 (învăţământ superior şi formare avansată, locul 50; eficienţa pieţei, locul 76; disponibilitatea tehnologiei avansate, locul 49) şi pe locul 73 la GCI 3 ( mediul complex de afaceri, locul 73; inovaţie în toate domeniile, locul 68). Cu alte cuvinte, ţara noastră stă mai bine în viitor decât în trecut, în sensul că are un grad mai ridicat de competitivitate în domeniile ce reprezintă viitorul dezvoltării economico-sociale, respectiv în ceea ce priveşte factorii de creştere a eficienţei şi factorii de progres. Pe de altă parte, intrarea în Uniunea Europeană va constitui, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte noi state membre, prilejul intensificării eforturilor pentru apropiere de nivelul comunitar şi în ceea ce priveşte competitivitatea naţională. O altă concluzie, care poate fi trasă din cele de mai sus, o reprezintă faptul că sporirea competitivităţii se poate realiza în primul rând în sectorul serviciilor şi mai ales în acele domenii care sunt strâns legate de eficienţă şi de inovare. În particular, serviciile legate de producţie, în speţă logistica, au un rol critic atât în creşterea atractivităţii mediului de afaceri românesc, cât şi în sporirea competitivităţii globale a economiei. Mai mult decât în domeniul producţiei materiale, se poate spune că în servicii nu că există, ci se por crea avantaje competitive.

244 Bunuri, servicii, servicii productive, logistică De regulă, serviciile sunt definite prin caracteristicile lor, care le deosebesc de produse; este vorba de: intangibilitate, inseparabilitate, perisabilitate, caracter nestandardizabil, variabilitate. După cum se exprimă un autor, A good is an object, a device, a thing; a service is a deed, a performance, an effort [3]. Totuşi, deosebirea tranşantă dintre bunuri şi servicii este greu de făcut în practică, sau altfel spus există puţine bunuri şi servicii pure. De cele mai multe ori, produsele din economie se prezintă sub forma unor combinaţii de bunuri şi servicii. Un interes aparte prezintă serviciile legate de procesul de producţie. După o abordare din literatura de specialitate, există patru astfel de categorii de servicii [4]: servicii în amontele procesului de producţie: studii de fezabilitate, concepţie, design, servicii financiare; servicii prestate în procesul de producţie şi integrate acestuia; servicii complementare, prestate în paralel cu producţie: soft, contabilitate, telecomunicaţii, servicii juridice; servicii prestate în avalul producţiei: transport, publicitate, distribuţie. Prin logistică se înţelege ansamblul operaţiunilor care au ca scop punerea mărfii la dispoziţia destinatarului la termenul şi la locul stabilite prin contract. Potrivit definiţiei date de Asociaţia logisticienilor de întreprindere ASLOG, logistica este ansamblul activităţilor având drept scop punerea la dispoziţie, la cele mai bune costuri, a unei cantităţi de produse în locul unde şi momentul când se manifestă o cerere [5]. Logistica include, prin urmare, toate activităţile care sunt legate de circulaţia mărfurilor: alegerea localizărilor pentru fabricare şi depozitare; gestiunea aprovizionării şi a stocurilor; ambalarea şi

245 245 marcarea mărfii; transportul; asigurarea mărfurilor în traficul internaţional; vămuirea şi operaţiunile post-vânzare. Problemele de logistică preocupă atât firmele producătoare, cît şi casele de comerţ şi transportatorii. În ceea ce priveşte producătorii problemele de logistică derivă din strategia generală de afaceri, respectiv din opţiuni industriale caracteristice pentru perioada actuală : delocalizarea anumitor producţii, specializarea uzinelor, diferenţierea ulterioară postponement ( producţia de articole standardizate, care sînt ulterior adaptate la piaţă în locaţii cît mai apropiate de clienţi), formula just-in-time. Două mari tendinţe caracterizează orientările logistice ale firmelor industriale: externalizarea şi centralizarea. Externalizarea logisticii face parte dintr-o tendinţă mai generală de concentrare a producătorilor pe activităţile de bază şi de subcontractare a activităţile periferice. [6] Externalizarea logisticii Avantaje Inconveniente Valorificarea competenţelor specifice Dificultăţi în coordonarea fluxurilor şi în Dezvoltarea unui sistem informaţional controlul global performant pentru controlul logistic Probleme în justa apreciere a calităţii În general, un cost total logistic mai oferite clienţilor redus( presiuni asupra costurilor la Mai dificilă implementarea unui sistem subcontractanţi) just-in-time Nu e necesară achiziţionarea şi actua- Insuficientă conlucrare între logistică şi lizarea de know-how în acest domeniu marketing

246 246 Faţă de cele două soluţii polare integrarea / externalizarea logisticiise poate însă folosi o formulă intermediară, cea a alianţelor strategice şi cooperărilor între producători şi firme de logistică. Centralizarea logisticii este o tendinţă relativ recentă în Europa, unde s-a dezvoltat sub influenţa practicii firmelor nord-americane. Este vorba de crearea unor centre de distribuţie unice pe mari regiuni (continente), îndeosebi pentru produse de larg consum. Există mai multe avantaje ale unui sistem de distribuţie centralizat: reducerea stocurilor şi a operaţiunilor de manipulare, cu efecte pozitive asupra costurilor; o mai bună interacţiune între componenta comercială şi cea logistică a activităţii firmei; mai mare operativitate a livrărilor. Centralizarea pune însă şi unele probleme: creşterea costurilor de transport, deoarece distanţa medie între depozitul central şi clienţi se măreşte; pentru a fi eficace, centralizarea ar impune standarde tehnice şi reglementări comerciale unice, ceea ce nu e cazul pe ansamblul continentului european. De altfel, firmele care au adoptat locaţii unice la nivel european sînt puţin numeroase; cele mai multe au adoptat formula mai multor locaţii regionale care acoperă întregul continent. În ceea ce privesc opţiunile logistice ale distribuitorilor se remarcă două tendinţe: integrarea în amonte şi lărgirea ofertei prin importuri. Prin integrarea în amonte distribuitorii încearcă să controleze logistica livrării la punctele de vânzare, care era înainte sub răspunderea fabricanţilor. Începând cu anii 1980 în ţările europene distribuitorii au început să acorde o mai mare atenţie logisticii de aprovizionare, unii investind în depozite sau chiar în parcuri de vehicule; au apărut astfel mari platforme de distribuţie, exploatate de regulă în subcontractare. Această orientare a fost determinată de raţiuni economice ( reducerea costurilor prin concentrarea livrărilor, cerinţele gestiunii stocurilor în formula just-in-time ), dar şi de motivaţii mai tehnice ( facilitarea operaţiunilor de post-manufacturare, ca de

247 247 exemplu constituirea de loturi şi etichetarea promoţională, al căror cost este refacturat fabricantului). Prin apelarea tot mai frecventă şi substanţială la importuri marile firme de distribuţie au încercat atât să sporească şi să diversifice oferta de produse, cît şi să-şi sporească puterea de negociere în raporturile cu marile firme furnizoare ; totodată ele au început să folosească drept furnizori firmele mici şi mijlocii din spaţiul european sau din alte zone geografice. Creşterea deosebită a importanţei logisticii a dus la schimbări şi în activitatea firmelor care se ocupau tradiţional cu distribuţia fizică a mărfurilor, transportatorii. Operaţiunea de bază în domeniul logisticii este, de altfel, tocmai activitatea de transport propriu-zis. Aceasta îmbracă în general două forme: primirea coletelor de la încărcători ( picking) şi livrarea lor la antrepozite sau platforme de distribuţie; şi livrarea terminală, de la antrepozite/platforme la clienţii finali sas magazinele distribuitorilor. In prezent se remarcă o tendinţă de reducere a ponderii acestui tip de operaţiuni în ansamblul prestaţiilor firmelor din acest sector, ca ăi una de diversificare a activităţilor acestora. Este vorba de angajare în operaţiuni cu mare valoare adăugată, cum ar fi: operaţiunile legate de livrarea pe platforme ( recepţia şi controlul mărfurilor, înregistrarea etc.); operaţiunile de pregătire a livrărilor la punctele de vânzare ( post-manufacturare, constituirea loturilor, pregătirea comenzilor, marcarea preţurilor etc.); operaţiunile de gestiune a fluxurilor de informaţii ( urmărirea vânzărilor, a datelor de expirare, contabilitatea clienţilor, teletransmisia ordinelor etc.).a O tendinţă tot mai pregnantă este concentrarea şi constituirea de alianţe în domeniul distribuţiei fizice în condiţiile internaţionalizării firmelor atât în spaţiul european cât şi pe o scară mai largă. Această tendinţă se încadrează de fapt într-o orientarea mai generală a strategiei de afaceri a companiilor pe piaţa globală şi, respectiv, cea europeană: crearea şi valorificarea de avantaje competitive prin îmbinarea

248 248 politicilor concurenţiale cu cele de cooperare. Este şi aceasta o ilustrare a abordării teoretice datorate lui Porter. Pe de altă parte, strategiile de tip cooperativ urmăresc crearea şi valorificarea în comun de către două sau mai multe firme a unor avantaje competitive în raport cu terţii. Prin alianţe strategice se urmăresc scopuri cum sunt următoarele: procurarea de tehnologie, acces pe piaţă, reducerea riscului financiar şi politic, dobândirea de avantaje competitive. [7] 3. Structura şi perspectivele pieţei serviciilor de transporturi terestre Condiţiile prezente ale pieţei transporturilor din România nu sunt dintre cele mai încurajatoare. Participanţii la această piaţă scot în evidenţă mai multe carenţe ale acestei pieţe. Astfel, în ceea ce priveşte oferta de servicii, aceasta este în continuare necorespunzătoare cantitativ, dar mai ales din punctul de vedere al calităţii serviciilor. Principala problemă rămâne însă cea legată de caracterul destructurat al pieţei. Din acest punct de vedere, cele două pieţe principale, cea a transporturilor rutiere şi respectiv feroviare au caracteristici radical diferite. În ceea ce priveşte transportul feroviar, în perioada de după 90 s-a produs treptat şi relativ încet un proces de dezmembrare a unei structuri monopolistice. Abia în 1998, în principal sub presiunea cerinţelor transformării economiei româneşti într-una funcţională s-a pus în discuţie monopolul CFR prin restructurarea acestei regii autonome şi externalizarea activităţilor în patru societăţi diferite. În domeniul transporturilor de marfă, societatea CFR Marfă a preluat activele şi atribuţiile fostei întreprinderi de stat devenită ulterior regie autonomă. Pe de altă parte, au apărut întreprinzătorii privaţi de servicii pentru transporturi. Totuşi, poziţia dominantă a CFR Marfa încă nu a fost în mod serios contestată pe piaţă; această societate a fost de altfel

249 249 amendată de Consiliul Concurenţei în mai 2006 tocmai pentru poziţie dominantă. Pe de altă parte, în transportul rutier tendinţa predominantă a fost de afirmare a iniţiativei private. Au apărut numeroşi transportatori, de obicei mici, cu un parc redus de camioane. În mod aparent paradoxal, însă deşi piaţa este atomizată există concentrări zonale care fac ca alegerea beneficiarului de servicii să fie relativ redusă şi în consecinţă şi puterea sa de negociere. Două tendinţe se pot prefigura în viitor: transportul feroviar se va dezvolta mai ales datorită impulsurilor venite din afară, respectiv datorită contextului în care va funcţiona reţeaua feroviară românească, contextul european, ca atare factorii interni dar şi externi vor impune investiţii şi modernizări pe termen mediu în vederea ridicării acestei reţele la nivelul exigenţelor europene. În ceea ce priveşte, piaţa transporturilor rutiere aici în continuare iniţiativa va fi locală şi privată. Există mai multe scenarii în legătură cu evoluţia acestei pieţe: primul este de consolidare a pieţei pe plan naţional îndeosebi prin concentrări şi alianţe strategice; al doilea este externalizarea mai accentuată a activităţilor de transport de către marile firme beneficiare şi contribuţia directă a acestora la consolidarea pieţei (participaţii, forme de cooperare); al treilea scenariu este euopenizarea pieţei locale prin pătrunderea masivă a firmelor străine de transporturi. Transporturile terestre s-au dezvoltat în România de după 1990 în mod contrastant. Dacă transportul feroviar a avut un ritm mai redus şi o tendinţă de reducere a ponderii atât la volumul mărfurilor transportate, cât şi la distanţele de transport, transportul rutier a înregistrat sporuri importante dominând transporturile terestre. Creşterea decalajului dintre cele două moduri de transport este mai vizibilă la indicatorul tone-km şi s-a accentuat în ultima perioadă ( Vezi Graficele 1 şi 2).

250 250 Graficul 1. Transported goods ( thou tonnes) feroviar rutier Graficul 2. Goods length voyage mill. tones km f e r o v ia r r u t ie r

251 251 Tendinţa de creştere mai rapidă a transportului rutier decât cel feroviar în România se încadrează în trendul european. Datele din Graficul 3 arată dinamica ridicată a sectorului rutier şi stagnarea celui feroviar în ultimul deceniu. Graficul 3 În Uniunea Europeana, între 2004 şi 2005, transportul feroviar a scăzut cu 0,2%. În schimb, volumul transportului rutier a crescut cu 3%. Spre deosebire însă de România, în Uniunea Europeană creşterea cea mai importantă a cunoscut-o transportul rutier internaţional, sub diferitele sale forme: între ţările membre ( cross-trade) 21%, de cabotaj, cu zona extra-eu. În România, după 1990, transporturile rutiere au cunoscut o creştere susţinută faţă de o relativă stagnare a transporturilor feroviare, astfel că, dacă până la începutul anilor 90 segmentul transporturilor feroviare se poziţiona pe acelaşi nivel cu cel al transporturilor rutiere în prezent sectorul rutier este dominant atât la volumul de marfă