Beethoven. Trăsături de limbaj.

Mărimea: px
Porniți afișarea la pagina:

Download "Beethoven. Trăsături de limbaj."

Transcriere

1

2

3

4

5 Beethoven. Trăsături de limbaj curs Evidenţierea contrastului: prin bitematism; relaţia la 3 ţă dintre cele două teme; la nivel micro (secţiuni) şi macro structural (părţi); dinamică (prima măsură f/ff, iar a doua p/pp - sau invers); scriitură - alternanţa tipurilor de scriitură: omofonie, polifonie, pedală figurală; la simfonii > Beethoven amplfică (lărgeşte) discursul prin repetări de material celular motivic cu rol culminativ dpdv. dinamic (finalurile părţiilor I şi IV, care sunt de obicei în formă de sonată, respectiv de rondo). Relaţia Mozart - Beethoven la Mozart era implicată vocalitatea cu ecouri în construcţia tematică a unei melodii, drept pentru care paginile instrumentale aveau un caracter vocal; în schimb Beethoven a avut o formaţie pur instrumentală, adică vocalitatea era influenţată de instrumentalitate (exemplu: în Simf. a IX-a); în ceea ce priveşte numărul de opus-uri, B. este concentrat numeric (faţă de Mozart şi Haydn); recomandare de carte: Ludwig van Beethoven de Valentina Sandu-Dediu (soţia lui Dan Dediu, compozitor) în procesul componistic, B. era mult mai pretenţios (drept dovadă avem numeroasele schiţe), fapt ce explică şi numărul redus de opus-uri; B. nu se repeta din punct de vedere tematic (nu există citate sau anumite figuri ritmico-melodice dintr-un opus în altul, ca la Mozart), drept pentru care putem spune că este un compozitor foarte contrastant; Exemple de lucrări: > armonie densă şi diversitate motivică în partea Grave din sonata pt. pian Op. 13, nr. 8, numită şi Patetica ; > lirism accentuat în: o largo e mesto, Op. 10, nr. 3; o trio-ul Arhiducele, Op. 97; o mişcările secunde ale acestori lucrări. de ascultat: cvartetele din ultima perioadă de creaţie (cu nişte disonanţe de îţi vine să te urci pe pereţi) B. acordă importanţă unor celule, figuri, motive cu rol tematic/dramaturgic/structural în cadrul formei părţii/mişcării dar şi în cadrul opus-ului. Sonata Patetica (nr. 8) materialul tematic din introducere asigură unitate tematică. B. dă dovadă de gândire vizionară Perioada de creaţie : > regândire asupra structurilor tradiţionale; > odată cu opusurile din finalul creaţiei (sonata pt. violoncel Op. 102, ciclul de lieduri "An die..."), B. inovează sub aspectul arhitecturii - culminaţia se produce în ultimele cvartete, în simfonia a IX-a (sinteza formei de sonată, a temei cu variaţiuni, a fugii...); > dpdv. armonic, grupul tematic secund este în tonalitatea relativei (deci dacă tema principală este majoră, cea secundară va fi minoră) - exemplu:

6 în sonata Op. 2, Nr. 1; în finalul sonatei Op. 10, nr. 1: do-mib (expoziţia), la-do (repriza); > tot dpdv. armonic, succesiunea unei structuri acordice cu septimă şi nonă (simfonia...) > utilizarea funcţiei de dominantă cu septimă la începutul simfoniei I. La examen o să vreau trimiteri clare la nişte lucrări în care B. "sparge" stilul. Melodia la Mozart predomină vocalitatea, iar la B. instrumentalitatea. aduce recitativul în muzica instrumentală (Op. 21, Op. 32 fragment de melodie în rubato dă impresia de recitativ, improvizaţie); caracter figural al acordurilor (în sonata Op. 26) - acordurile se realizază prin descompunerea melodiei (fragmentare); Relaţia ritm-dinamism-acogică caracterul repetitiv al ritmului punctat, mai ales la lucrările scrise în stil polifonic (dă rigoare, importanţă); ostinato-ul ritmic reprezintă un factor de tensiune (exemplu: simfonia a III-a "Marşul funebru") De ascultat cvartetul: Op Reevaluarea conceptului sincretic în romantism curs Kant, Rousseau, Schopenhauer. Ideile lui A. Schopenhauer se legau de conceptul metafizic... lume... voinţă... reprezentare... Nietzche - a fost şi muzician; Preromantism Romantism timpuriu Romantism Romantism mediu Postromantism Romantism târziu Introducerea unor categorii estetice noi: urâtul; grotescul; fantasticul, în simfonia "Fantastica" de H. Berlioz; pitorescul; feericul; Specii literare: drama literară (la Mussorgsky); Ispiraţia din folclor; Cultivarea specificului naţional şi chiar a spiritului local; Promovarea conceptului de erou excepţional (celestul cu terestrul; omul de geniu şi omul comun) recomandare de carte "Chipul geniului" de Marin Marian. Portretizarea omului de geniu; Preocuparea pentru definirea timpului/ pentru nemărginire; Ironia romantică, antiteza romantică (Robert Schumann compune satire, pamflete); Romantismul muzical

7 reevaluarea structurilor/formelor clasice; muzicalizarea textului (poetizarea); se păstrează anumite structuri din clasicism (genuri rămase la fel), iar altele sunt inventate (genuri nou apărute); după esteticianul Berger, romantismul "devine stare de spirit"; se dezvăluie stiluri diferite în funcţie de: ambianţa culturală şi artistică în care s-a format compozitorul; de relaţia acestuia cu epoca; de cultura muzicală apartenentă; de sistemul sonor la care aderă; Elementele romantice au fost prezente începând cu Beethoven. 3 tipuri de modalism: folcloric; european;... ; Fr. Schubert părintele lied-ului; compune multe miniaturi; se inspiră foarte mult din folclor (deci nu din scrieri de factură cultă, ca Schumann); Cursuleţ dictat curs...aspecte legate de evoluţia motivică, repetiţiile unor entităţi ritmice melodice în diferite forme variate, anticipând leitmotivul (motivul/tema care conduce) din opera germană vagneriană. Deşi temele sale sunt inspirate din folclor (cel german), adică au în genere structuri simetrice, apelul la modalităţi de orchestrare deseori cu profil inedit ni-l dezvăluie pe C. M. von Webber ca un creator clasicoromantic de profunzime. În muzica austro-germană din prima jumătate a sec. XIX s-au evidenţiat Fr. Schubert, Robert Schumann, Felix Mendelssohn Bartholdy - creatori de sinteză clasico-romantică. Genurile abordate de aceştia: simfonii, concerte, muzică de cameră, operă, etc. Concepţia asupra structurii în care predomină formele tradiţionale clasice: sonata, tema cu variaţiuni, formele strofice - bi sau tri stroficul; Valorificarea unei tematici de factură/expresie clasico-romantică; Apelul la scriiturile tradiţionale (monodia acompaniată, omofonia, polifonia imitativă) Cele enumerate mai sus reprezintă doar câteva din elementele ce atestă legătura acestor muzicieni cu orientarea clasică mai mult chiar decât în cazul lui Beethoven. În creaţia aceloraşi compozitori amintiţi întâlnim şi genuri tipic romantice. De exemplu, lied-ul, a cărui tradiţie debutează în muzica veche urmând să fie abordat şi în creaţia romantică dpdv. al expresiei tematice şi a limbajului. Alte genuri precum miniatura/uvertura cu program, devin romantice de sine stătătoare prin relaţia cu aşa-zisul program ce leagă muzica de un text/subtext. O altă serie de creatori, muzicieni din şcolile naţionale (rusă, cehă, norvegiană, spaniolă, ungară...) sunt tipici romantici prin: apelul la programatism; apelul la genuri inventate, cu inspiraţie din folclor sau din stilizarea acestuia (în genere, miniaturi, mazurci, poloneze, nocturne, preludii...) ce vizează latura de virtuozitate, de subliniere a posibilităţilor tehnice şi expresive ale instrumentelor. apelul la tematica naturii, în stabilirea unor relaţii cu programatismul (simfonii, poeme, uverturi); în această direcţie se încadrează şi apelul la tematica istoriei (legendă, mitologie); la reprezentanţii şcolilor naţionale, prin operă care este gen reprezentativ pentru că propune sinteza dintre folclor, istorie şi limbaj clasico-romantic;

8 apelul la diversitatea organizărilor sonore (sinteza dintre modalism şi tonalism sau apelul la structuri modale specifice culturilor de referinţă) apelul la intonaţii (dansuri din diferite zone extraeuropene) asigură deschiderea acestor compozitori în faţa muzicii de secol XX. Compozitorii din a II-a jumătate a sec. al XIX-lea (reprezentanţi ai romantismului mediu şi târziu) sunt romantici propriu-zişi. Aceştia sunt: V. Berlioz, Fr. Liszt, Richard Wagner, Piotr Ilici Ceaikovski, Anton Bruckner, Gustav Mahler şi reprezentanţi ai culturii muzicale franceze (cei din jurul lui Cezar Franck) şi se deosebesc prin genurile: simfonia programatică, poemul simfonic cu program şi liedul orchestral. gândire armonică (tono-modalism) - existenţa conceptului de tonalitate lărgită (introducerea modalului în tonal) orchestraţie: > valorificarea mai multor ansambluri corale/orchestrale; > introducerea unor noi instrumente, fie cu rol solistic/tematic, fie de constrast. tematismul amblu (de cele mai multe ori, asimetric); > realizarea mai multor puncte culminante în aceeaşi mişcare (parte); ritmică edificatoare: > noutăţi ritmice, în care pe structura tradiţională se evidenţiază numeroase asimetrii, suprapuse de pulsaţii diferite, de metri diferiţi, creânduse poliritmii, polimetrie ce modifică relaţia obişnuită cu timpul muzical. timbralitatea explorează registre neobişnuite ale instrumentelor, căutând-use expresivitatea lor. Este reevaluată concepţia asupra sincretismului (în cazul lui Wagner Opera de artă totală) în care compozitorul devine şi propriul libretist. În operă sonoritatea este din ce în ce mai evoluată prin modulaţii cromatice, enarmonice, etc. Există o tendinţă de apropiere dintre genuri (ex: opera de simfonie, de poem). În cadrul concertului instrumental se modifică relaţia dintre solist şi orchestră. Ansamblul timbral nu are numai un rol de acompaniament, ci devine o linie paralelă cu solistul; solistul se integrează ansamblului. Fr. Schubert se aseamănă cu Beethoven (are şi el tot 9 simfonii); cunoscut prin lieduri, orientat mai mult pe stilul cameral; autorul unor aşa-numite şuberiade; compune simfonii, muzică de cameră, lieduri, corale; este considerat părintele impromptu-ului (un fel de studiu) şi a baladei vocal-instrumentale; are 9 simfonii, 22 sonate pt. pian, 22 cvartete, 1 cvintet ( Păstrăvul ), 8 impromptu-uri (şi liedurile). Franz Schubert seminar Genul de lied Winterreisse (călătorie de iarnă) - versuri de Wilhelm Müller tematica naturii (natura este în strâsă legătură cu stările sufleteşti ale omului); o metafore: "ultima nădejde", "lacrimi". subiecte: "ind. de drum", "viaţa cotidiană", "poşta". Sursa de inspiraţie a liedului este genul de Ländler. Lucrări inspirate din folclor: Sfârleaza linia melodică este accesibilă, cantabilă;

9 armonia: simplă, cu cadenţe plagale; acompaniamentul: o evidenţiază linia melodică a solistului; o subliniază semnificaţia şi atmosfera creată de poet; o conţine sugestii de mişcare prin rotaţie corespunzătoare titlului;... acompaniamentul: acorduri, scriitură acordică; o legătură strânsă între muzică şi text; o relaţia dintre acompaniamentul pianistic şi discursul solistic; o se urmăreşte permanent sensul textului; Genul de simfonie: Pe plan simfonic, Schubert nu aduce inovaţii. Simfonia a VIII-a "Neterminata" Partea I în SI minor - formă de sonată; - măsură ternară; - contrast dinamic; - prima temă este cu caracter meditativ; - a doua temă, cu caracter dansant; Caracterul temelor: pt. comparaţie cu contemporanul său, L.v. Beethoven. Miniaturi instrumentale, Robert Schumann. Partea a II-a în MI major - formă de... - se păstrează metrul ternar; - tempo-ul este ceva mai aşezat; nu s-a făcut cursul seminar Robert Schumann s-a afirmat la început ca pianist; are piese de pian complexe (şi tehnic, şi stilistic); Asch, numele german al oraşului în care se naşte iubita lui, Ernestine - Op. 9 "Carnaval" (fiecare secţiune începe cu câte o melogramă); scriituri diferite - polifonia evoluează liber pe parcursul componistic romantic; face trecerea de la scriitura standard, aşa-zis "pătrată", la una mai liberă, cu fraze lărgite; cursivitate, relaţii armonice... "Flori de mirt" pe versuri de Friedrich Rückert; "Dragoste şi viaţă de femeie" pe versuri de Adelbert von Chamisso; "Dragoste de poet" pe versuri de Heinrich Heine; "În frumoasa lună mai" - subtilităţi; - polifonie ascunsă;

10 Schubert şi Schumann Schubert se inspiră din folclor; La Schumann versurile se bazază pe poemele unor autori germani romantici care conferă lidurilor sale un caracter mult mai rafinat (aristocratic, intim). De asemenea, Schumann are o educaţie mai aleasă. Este mai introvertit. "Dichterliebe" = Dragoste de poet. Piese cu caracter programatic: "Dansurile ligii davidienilor"; "Kreisleriana" - ciclu de 8 piese inspirate dintr-o nuvelă de T.T.A. Hoffman (personajul Johannes Kreisler); "Scene de copii, de pădure"; Piese cu caracter neprogramatic: "Studii simfonice"; "Album pentru tineret"; "Novelete" (inventate de el); "Sonate pentru pian"; Eusebiu şi Florestan sunt 2 pseudonime folosite de Schumann. "Kreisleriana" (exemplu de lucrări semnate cu pseudonimele de mai sus, care defapt reprezintă cele două laturi/personalităţi ale compozitorului: Eusebiu - latura liniştită şi Florestan - latura viguroasă.) Concertul pentru pian în la minor (singurul), Op. 54 elaborează discursul pe mai multe planuri; plurivocalitate distinctă pe o armonie cu multe relaţii subtile; contrapunctează mâna dreaptă cu stânga; cursivitate; Trăsături ale concertului romantic: debutul cu cadenţa pianistică; succesiunea a mai multor indicaţii agogice şi expresive (animato, etc); Scumann este supranumit "poet al pianului". Robert Schumann (Florestan şi Eusebiu) curs îndrăgostit de literatură; creează un sistem muzical asociat cu cel literar; Sch - melogramă; critic muzical; lucrarea "Carnaval" Op. 9 ilustrează relaţia dintre sunet şi literă; cu structură liberă (deşi cu formă strofică); în toate secţiunile are şi un simbol, un element reprezentativ din viaţa compozitorului; "Papion" Op. 2 - miniaturi programatice; este iniţiatorul miniaturii pianistice programatice; a se citi corespondenţa dintre el şi Clara

11 foarte sensibil; are şi o tentativă de suicid; nemulţumit de societatea în care trăieşte; zdruncinat emoţional - întârzie căsătorirea lui cu Clara; pe atunci timpul avea altă semnificaţie; Schumann, Clara, Brahms (mai întâi more Schumann) (cea mai importantă perioadă din viaţa lui Schumann) compune lieduri, muzică de cameră, concertul în la minor, lucrări cu caracter programatic; nu se mai inspiră din folclor, ca Schubert, ci din text cult, filozofic... melodia lui Schumann impresionează; e mai complicată; creaţiile simfonice nu prea sunt cunoscute (sunt lungi, complicate polifonic, nu respectă un tematism clar; complexe datorită personalităţii lui; Felix Mendelssohn Bartholdy ( ) susţinut de familie (evreu - de obicei evreii care doreau să studieze muzica în loc să se orienteze pe o meserie mai bănoasă erau dezmoşteniţi de părinţi; nu la fel s-a întâmplat cu Felix M. B; lui i s-au pus toate lucrurile la îndemână; i s-a angajat chiar şi o orchestră, lucru care însemna foarte mult pentru vremurile în care trăia) se naşte la Hamburg; are o soră pe nume Fanny Mendelssohn, compozitoare; În ceea ce priveşte programatismul muzical, H. Berlioz este preocupat de "a da totul pe tavă"; adică de a asigura o legătură între programul lucrării şi textul muzical. În schimb, Schumann pune doar titlu la lucrări doar făcându-le să pară programatice. dirijează creaţia lui Bach (multă vreme muzica lui Bach a fost în umbră - nu s-a cunoscut); 1843-'44 - înfiinţează conservatorul cu Schumann. Vrea ca instituţiile muzicale să meargă bine. compozitor şi dirijor din prima jumătate a secolului al XIX-lea; preocupat de majoritatea genurilor de creaţie clasico-romantică; cunoscut prin tematismul de un lirism intens; prin improvizaţia din muzica de dans; prin abordarea unor structuri tradiţionale, a unor scriituri de filiaţie barocă şi clasică transpuse/materializate în creaţie într-un limbaj cu expresie romantică; Verificare periodică: Beethoven Romantismul, trăsături generale, estetice şi de limbaj; "Cursuleţ" dictat; Schubert; Schumann; F. Mendelssohn Bartholdy; F.M. Bartholdy seminar Simfonia a IV-a - F.M. Bartholdy - supranumită "săltăreaţa" cel mai clasic dintre romantici; ca percepţie: solar, luminos; tema din bas ne duce cu gândul la baroc; fugato, procedee de prelucrare; teme de factură romantică; genuri dansante.

12 Frédéric Chopin seminar Preludiul (24 de preludii) Genuri de atmosferă, de stare Skerzo-uri, studii pt. pian. Op. 10, nr. 4 în do# minor; Op. 25, nr. 7 nu sună a studii; imitaţii ale capului tematic; mare densitate cromatică; virtuozitate; nr. 4 este foarte impetuos, este şi supranumit "torentul"; nr. 7 este mai liric, supranumit "violoncelul" (tema este în registrul grav); Chopin poetizează genul de studiu oferindu-i valenţe expresive; Op. 34, nr. 2 structură simetrică bogată în repetiţii; Op. 64, nr. 1 urmăreşte mai degrabă strălucirea dată de agilitatea mâinii drepte; linie melodică rapidă fără a exagera; poetizarea compozitorului; strălucirea; ritmul ternar. Op. 68, nr. 2 (mazurcă) linie melodică bogat ornamentată; armonie cu sonoritate modală (datorită cromatismelor cu efect...); ritm metric ternar care se bazează pe o formulă ritmică punctată păstrată ce conferă unitate; ideea că mazurca are un substrat folcloric pregnant/bine valorificat (în special prin modalism).! La examen trebuie să deosebim un gen de altul (nu trebuie să memorăm nr. de opus). Op. 37, nr. 2 (nocturnă) metru ternar; preponderenţa mersului treptat; mâna stângă rareori acompaniază prin acorduri; Elemente general valabile: pe plan armonic; prin melodism; cadru meditativ misterios; John Bull creează genul de... Balada a III-a în LA b major îmbină mai multe genuri de miniatură; gen de sinteză; lucrare amplă ce depăşeşte genul de miniatură; modulaţiile neaşteptate creează o senzaţie de ruptură; prezenţa subtilităţilor armonice; Chopin nu merge aşa departe ca Fr. Liszt, ci încearcă să obţină cele mai mari subtilităţi; caracterul genului de baladă este narativ datorită impresiei că se povesteşte ceva prin limbajul muzical (permite auditoriului să-şi imagineze orice); Concertul nr. 2 (m127 - seamănă cu ceva; m207 - sonoritate frumoasă tare) factură mai exuberantă; un anumit avânt; impetuozitate a desfăşurării armonice; p.ii - m sonoritate faină; melodia provine din ariile vocale;

13 dincolo de splendoarea ornamentaţiei sunt pasaje care pot fi cântate cu vocea; îi plăcea opera în tinereţe; p.iii inspiraţia din folclor şi factura dansantă stilizată datorită melodiei cu ornamentaţii (mordente, etc), a ritmului cu formule punctate şi a cadrului metric ternar - elemente tratate din perspectivă instrumentală; Op. 53 în LA b major caracter înălţător; scriitură complexă/densă; caracter de virtuozitate; armonia mai complexă cu legături armonice subtile (ex: La b ~ Mi = modulaţia la terţă prin enarmonie); Asemănări: Ritmul, trăsătura esenţială care conferă factura dansantă (pulsaţie preponderent ternară, formule repetitive, ritm elastic nu se supune perfect cadrului metric rigid); Melodia este ornamentată. Franz Liszt critic muzical, folclorist, pianst concertist de renume, improvizator, susţine concerte în întreaga Europă; preocuparea lui: de a inova în plan tehnic şi expresiv cu privire la posibilităţile pianistice; relaţia cu Paganini; Centre: Paris, Roma, Weimar; compune parafraze pe muzici de Berlioz, Rimski-Korsakov, Borodin; elevii săi: B. Smetaru... rolul lui cu privire la dezvoltarea învăţământului naţional: înfiinţarea academiei de muzică şi a orchestrei filarmonice din Budapesta; scrie foarte mult în genul simfonic. este iniţiatorul unui gen de mare popularitate al sec. XIX, anume poemul simfonic programatic; acest gen de mare popularitate este unul concertant cu structură monopartită ce prezintă un contrast al ideilor tematice, al dinamicii în succesiunea segmentelor interioare; preocuparea constantă în creaţia lui este folclorul; scrie peste 1000 de lucrări; fanteziile, nocturnele, parafrazele au caracter improvizatoric, sunt virtuoase şi sunt legate de tehnica lui; academic tradiţional: fantezii, preludii, virtuozitate; simfonia "Faust şi Dante"; dpdv al structurii (forma muzicală), Liszt inovează prin suprapunerea genului cu forma. Exemplu: pi pii piii Sonata clasică formă de sonată formă strofică formă de rondo sonată pi pii piii Lucrări concertante pianul ca o orchestră; Transcripţii, parafraze lucrări cu caracter de virtuozitate; Lucrări corale bisericeşti; Creaţii pianistice organizate în cicluri "Ani de pelerinaj"; Studii, balade, valsuri; 19 rapsodii ungare; Poloneze; Sonata romantică expoziţie dezvoltare repriza aceleiaşi forme de sonată

14 Inovaţii pianistice: digitaţia îmb. tehnică braţ, antebraţ, umăr; nuanţare ppp până la fff; tehnica staccatto; salturi mari; legatouri excepţionale; concepe pianul ca o orchestră (pedalizare în jumătăţi şi sferturi); piano melodium (3 claviaturi şi 16 registre); tempo-ul intens fragmentat (tempouri lente în pasajele declamative; numeroase momente de rubato; libertate a discursului; punctul culminant rapid caracteristic ceardaşului; ritmica - suprapuneri de ostinate/pedale; efecte poliritmice diverse, normale şi excepţionale; numeroase suprapuneri de game cromatice - la valorificarea modulaţiei cromatice şi diatonice, la lărgirea sistemului tonal; dpdv. coloristic: numeroase efecte timbrale contrastante. Studii: despre muz. ţigănească (boemienii şi muzicienii lor în Ungaria); în calitate de dirijor promovează muzica lui R. Wagner; îl ajută pe Wagner să finalizeze proiectul legat de construirea teatrului de la Bayreuth, un edificiu cu o acustică specială unde an de an se desfăşoară festivaluri; 15.XII.2017 Seminar Franz Liszt este extrovertit (opusul lui Chopin) Are 13 poeme simfonice Idee filosofică: Al treilea poem simfonic, numit "Preludiile" - pornind de la o operă de Alphonse de Lamartine; partitura publicată conţine o prefaţă în care sunt scrise cuvintele: What else is our life but a series of preludes to that unknown Hymn, the first and solemn note of which is intoned by Death? Love is the glowing dawn of all existence; but what is the fate where the first delights of happiness are not interrupted by some storm, the mortal blast of which dissipates its fine illusions, the fatal lightning of which consumes its altar; and where is the cruelly wounded soul which, on issuing from one of these tempests, does not endeavour to rest his recollection in the calm serenity of life in the fields? Nevertheless man hardly gives himself up for long to the enjoyment of the beneficent stillness which at first he has shared in Nature's bosom, and when "the trumpet sounds the alarm", he hastens, to the dangerous post, whatever the war may be, which calls him to its ranks, in order at last to recover in the combat full consciousness of himself and entire possession of his energy. Elveţia, Italia... Introducerea: meditaţie;... - intrarea în viaţă; a doua temă: iubirea; Dezvoltarea - suferinţa, zbuciumul, destinul; natura (Pastorale); Finalul: concluzie triumfătoare: "Este viaţa însăşi"; Creaţia pentru pian: studii de factură programatică: studii transcendentale; studii de concert; transpuneri ale capriciilor pt. vioară ale lui Paganini; Nr. 12 "Chasse-Neige" (rotocoale de zăpadă) - din volumul de studii transcendentale; Concertul nr. 1 pt. pian şi orchestră în Mi b. 4 părţi - I Allegro mestoso; II Quasi-Adagio; III Allegretto-Vivace; IV Allegro martiale marcato; tinde către unificarea părţilor; unificare prin: mijloace tematice, melodice şi armonice; gândire ciclică (stu..) cu rol unificator;

15 12.I.2018 seminar Hector Berlioz! Examenul la forme s-a stabilit pe ~25 ianuarie. Simfonia "Fantastica" - 5 părţi I - Reverii-Pasiuni; II - La bal; III - Scenă la câmp/ţară; IV - Marşul/cortegiul spre eşafod; V - Visul unei nopţi de sabat. Toate aceste 5 părţi au în comun apariţia unei teme muzicale, numită idee fixă, care stimbolizează imaginea femeii iubite; Transformările prin care trece această temă sugerează viziunea eroului asupra iubitei sale pe parcursul visului său delirant; Tematica este de factură fantastică visul; Ostinaţia ritmului; caracterul solemn; Devine o parodie spre final caracter burlesc (ironic) compozitorul ia în râs drumul către eşafod; La partea a V-a, ideea fixă este transformată în aşa fel încât imaginea femeii iubite nu mai este clară, ci ea devine o caricatură, o imagine distorsionată; Secvenţa dies irae - temă din muzica gregoriană; Berlioz o inserează în partea a V-a.

16 1. Ludwig van Beethoven - aspecte generale 16 decembrie, 1770, Bonn 26 martie 1827, Viena; Compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică din istoria muzicii; Lucrări: 9 simfonii (a 3-a Eroica, a 5 a a Destinului;a 6-a Pastorala; a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Fr. Von Schiller; 5 concerte pentru pian şi orchestră al 3-lea în do minor; Al 5-lea Imperialul; Un concert pentru vioară şi orchestră; Missa Solemnis; 32 de sonate pentru pian (a 8-a Patetica; a 14-a Sonata lunii; a 23-a - Appassionata); Sonate pentru vioară şi pian Sonata Kreutzer,Sonata Primăverii; 16 cvartete de coarde; Opera Fidelio; Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn în Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven şi a Magdalenei Keverich van Beethoven. Mediul familial nu i-a fost favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu; Observând talentul muzical precoce al fiului său, a încercat să facă din micul Beethoven un copil minune, asemeni lui W. A. Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică în jurul vârstei de 10 ani cu organistul Christian Gottlob Neefe; Acesta recunoaşte dotarea excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. În acest context ia câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să revină după scurt timp la Bonn, din cauza îmbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii ani activează în Orchestra teatrului din Bonn, având prilejul să-şi îmbogăţească studiile muzicale cu operele aflate în circulaţie în acea perioadă. Este perioada în care compune Cantata cu ocazia morţii Împăratului Iosif al II-lea; În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, devenind elevul lui J. Haydn, iar mai târziu al lui An. Salieri; În capitala Imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, ocazie în care câştigă faima de pianist virtuoz şi de compozitor. Graţie acestor relaţie şi a contactelor cu diferite edituri, care îi publică unele compoziţii, compozitorul devine independent. În martie 1795, se prezintă pentru prima dată în faţa publicului vienez, interpretând primul său concert pentru pian şi orchestră; Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin. După primele sonate pentru pian ( Sonata op. 13 Patetica), Beethoven deschide odată cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compunând şi prima lui simfonie în Do major. În acelaşi timp apar şi primele semne de surzenie, ceea ce îl face să se izoleze şi mai mult de societate. În celebrul Testament de la Heiligenstadt (1802), Beethoven se confesează fratelui său, profund îngrijorat de starea tot mai precară de sănătate;

17 Alte lucrări ce demonstrează stilul clasic de maturitate: 3 sonate pentru pian op. 31; Simfonia a 3-a Eroica; Sonata pentru pian op. 57 Appassionata; Concertul pentru vioară şi orchestră; Simfonia a V-a a Destinului; Simfonia a VI-a Pastorala; 1818 Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica fiind celebrele caiete de conversaţii; Surzenia nu i-a întrerupt creaţia artistică, astfel încât în 1819 compune Variaţiunile Diabelli pentru pian; 1820 se execută prima versiune a Missei Solemnis, Realizează ultimele sale sonate pentru pian, ultimele cvartete de coarde; Simfonia a IX-a; Succesul acestei creaţii a fost triumfal. 26 martie 1827 Beethoven încetează din viaţă Funeraliile au avut loc în cimitirul Wahringer, unde au luat parte mii de locuitori ai Vienei. Evoluţia stilului muzical: Din punct de vedere stilistic, creaţia lui se poate împărţi în trei perioade: Compoziţii din tinereţe de la Bonn şi primii ani la Viena; Reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart; Un exemplu îl constituie Cvartetul de coarde în La M op. 18; Ciclul eroic cuprinde compoziţii precum: Simfonia a III-a Eroica; Concertele pentru pian şi orchestră nr. 4 şi 5; Sonata pentru pian Appassionata; Sunt lucrări în care se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice; 1813 a III-a perioadă Cuprinde creaţii eliberate de convenţiile tradiţionale; Simfonia a IX-a; Missa Solemnis; Ultimele cvartete de coarde Marea fugă; Elemente de limbaj: Modulaţii neaşteptate; Valorificarea unor teme ample, contrastante; Inserţia elementelor cromatice; Oscilaţii dinamice şi agogice; Sinteza unor forme baroce în cadrul genurilor clasice;

18 2. Trăsături de limbaj în creaţia lui Beethoven Periodizarea tipică a creaţiei lui Beethoven în trei etape, are de multe ori un caracter formal, cu aplicabilitate în plan cronologic. Stilul beethovenian se modifică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, până în primele decenii ale secolului XIX-lea. Perioada vieneză ( ) conţine: creaţii în genuri clasice şi lucrări cu caracter de divertisment; Perioada capodoperele de maturitate; Perioada viziunea beethoveniană sintetică şi novatoare din ultimele sonate pentru pian şi cvartete de coarde sau din Missa Solemnis. Surse creatoare ale stilului beethovenian Influenţele haydniene şi mozartiene contribuie la sursele de inspiraţie beethoveniană. Compozitorul preia procedee diverse: bitematismul formei de sonată concretizat la Joseph Haydn; dinamizările şi lărgirile prezente la Mozart în creaţia simfonică şi concertantă; modulaţiile surprinzătoare evidenţiate în pagini camerale de mici dimensiuni; contrastul dinamic şi expresiv al temelor; cantabilitatea unor arii din Don Giovanni sau din Flautul fermecat. cantabilitatea o regăsim în creaţia beethoveniană în mişcări lente din sonate, trio-uri, cvartete, simfonii; culoarea tonală caracteristică unor categorii estetice: do minor (patetic), mi bemol major (imperial), fa major (pastoral) Sursele beethoveniene de inspiraţie includ şi intonaţii de stil baroc. Expresivitatea lirico-dramatică a unor momente instrumentale din Sonata nr. 8 op. 13 Patetica sau din ultimele cvartete amintesc de sonoritatea sublimată a unor fragmente din Pasiunile lui Johann Sebastian Bach (arii din Johannespassion şi Mathäuspassion) sau de virtuozitatea tehnicii polifonice din Clavecinul bine temperat; Este valorificată ulterior de Beethoven în creaţii în genuri variate, culminând cu Simfonia a IX-a. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea circulau idei filosofice cu privire la mobilitatea stărilor afective şi oscilaţia bruscă a expresiei, care se vor concretiza în conceptele gândirii artistice ale veacului următor. La nivel muzical, contrastul expresiv sau de caracter nu este o noutate, acesta fiind prezent în manieră estompată încă din epocile anterioare, în creaţiile reprezentanţilor Georg Friedrich Haendel sau Johann Sebastian Bach. În creaţia clasicilor vienezi şi în special la Beethoven, contrastul se evidenţiază nu numai în cadrul bitematismului formei de sonată sau la nivelul mişcărilor componente ale unei lucrări. Este prezent atât în plan micro- cât şi macrostructural. Contrastul se explică la Beethoven sub aspectul dramaturgiei generale a opus-ului (cunoscuta triadă teză antiteză sinteză caracterizându-se prin flexibilitate). Contrastul evidenţiat particular, prin fragmentări voit nepregătite ale discursului sonor cu ajutorul parametrilor de limbaj: modulaţii surprinzătoare la tonalităţi îndepărtate, rupturi dinamice p ff uneori în cadrul unei măsuri, alternanţa tipurilor de scriitură - omofonie, polifonie, pedală figurală sau armonică, coral, monodie acompaniată expresivitatea diferenţiată a tematicii, apelul la figuri ritmice pregnante sau cursive în funcţie de stările, sentimentele exprimate. Urmărind ideea contrastului sub aspectul concepţiei creatoare, remarcăm că spre deosebire de Mozart, a cărui dramaturgie se consolidează pe baza principiilor caracteristice muzicii vocale, Ludwig van Beethoven are o formaţie pur instrumentală, specifică paginilor cu caracter dezvoltător şi a structurilor variaţionale, elemente ce vor conduce treptat la simfonizarea discursului.

19 Deşi la nivel de ansamblu genurile muzicale abordate (camerale, simfonice,vocal-simfonice) sunt comune tuturor clasicilor vienezi, particularităţile stilistice ale acestora se relevă în funcţie de tehnica de compoziţie a fiecărui creator, de la tânărul Haydn,prin Mozart, concomitent cu maturul Haydn şi, în fine, culminând şi fiind depăşită de Beethoven în a sa creaţie de maturitate. (Valentina, Sandu Dediu - Ludwig van Beetthoven, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2008, p30) Continuând observaţiile generale asupra creaţiei beethoveniene, remarcăm diminuarea numerică a numărului de opus-uri, spre deosebire de multitudinea lucrărilor semnate de Haydn sau Mozart. Actul creator propriu-zis este diferit, necesită o elaborare îndelungată, mărturie în acest sens fiind scrisorile şi numeroasele schiţe ale compozitorului. Reţinem imposibilitatea de uniformizare a genurilor şi limbajului utilizat, pentru că finalizarea fiecărei lucrări presupunea deschiderea către un alt univers muzical. Este o trăsătură pe care o vor cultiva din plin creatorii romantici, preocupaţi de ineditul expresiei şi a formelor de exprimare sonoră. Spre deosebire de Haydn şi Mozart, libertatea creatoare a lui Beethoven, predispoziţia pentru conturarea sonoră a stărilor oscilante, argumentarea muzicală a unor categorii estetice (liricul, dramaticul, pateticul) este consecinţa unui context socio-politic tensionat Revoluţia franceză care-i va influenţa concepţiile asupra vieţii şi artei în general. Trăsăturile romantice beethoveniene densitatea armonică şi motivică a introducerilor lente ( Grave din Sonata nr. 8 op Patetica ) accentuarea lirismului în mişcările secunde (Largo e mesto Sonata pentru pian op. 10 nr. 3, Trio-ul Arhiducele op. 97), Un aspect care va genera un nou aspect al dramaturgiei compozitorului pe care îl vom regăsi la creatorii romantici timpurii. Se impune particularizarea elementelor de limbaj în contextul unor lucrări reprezentative ce argumentează caracterul novator al creaţiei sale. Forma de sonată se caracterizează în viziunea tradiţională a compozitorilor Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart prin tratarea echilibrată a contrastului bitematic. Concepţia beethoveniană În concepţia lui Beethoven, contrastul devine un element unificator al expresiei Ne referim la dramatizarea ideilor expuse prin modulaţii surprinzătoare, la fluctuaţia dinamicii prin concentrarea sau amplificarea zonelor de prelucrare a materialului sonor, la noutatea ritmico-melodică şi armonică a temelor episod, prin dinamizările complexe, monumentale din concluzie sau codă. Este cazul sonatelor op. 13, op. 26 şi op. 27, în interiorul cărora se produc transformări la nivel structural: contradicţii în sfera dualismului tematic şi al dezvoltărilor; îndoieli cu privire la ordinea succesiunii mişcărilor în Sonata op. 27 Quasi una fantasia. Dacă în perioada , se produce redimensionarea structurilor tradiţionale, odată cu Sonata pentru violoncel op. 102, ciclul de lieduri An die Ferne Geliebte şi Sonata op. 101, până la ultimele lucrări pentru pian ale lui Beethoven, se impune libertatea arhitecturilor ce va culmina în op. 111, creaţie recognoscibilă prin expresivitatea calmă a celebrei Arietta. Armonia la Beethoven În plan armonic, compozitorul utilizează în lucrările din primele două perioade de creaţie relaţiile tonale impuse de clasici. În forma de sonată, în cadrul expoziţiei, grupul tematic secund este adus în tonalitatea dominantei, aceasta fiind o relaţie tipică, preluată de la Scarlatti. Amintim şi impunerea grupului tematic secund în tonalitatea relativei (majore dacă tema principală este minoră), ca în Sonata op. 2 nr. 1 partea I, pe traseul - fa minor~la bemol major).

20 Exemple de relaţii armonice tradiţionale Între cazurile armonice tipice prezente în expoziţie amintim momentul concluziv, care la Beethoven se realizează tradiţional în Sonata op. 14 nr. 2 (partea I, Sol major), prin pedala noii tonalităţi a temei secunde. Cazuri tipice finalul sonatei op. 10 nr. 1 pentru pian, unde expoziţia se desfăşoară pe traseul do minor~mi bemol major iar repriza aduce omonima tonalităţii iniţiale (do minor~do major). Exemple de relaţii armonice novatoare Lucrări din perioada târzie; contrastul bitematic - prin modulaţia frecventă la terţă- Sonata op. 53, Waldstein, (Tema I, Do Major~Tema a II-a, Mi Major); Sonata op. 13, Patetica ( Tema I do minor~tema a II-a mi bemol minor) relaţiile la tonalităţi îndepărtate (preferinţa pentru acordurile mărite din ultimele sonate pentru pian); succesiunea unor structuri acordice cu septimă şi nonă, prin utilizarea funcţiei de dominantă cu septimă în debutul Simfoniei I; Modulaţia la terţă a fost utilizată încă din creaţia lui Wolfgang Amadeus Mozart. Amintim cunoscuta relaţie Do Major ~ mi minor din Simfonia Linz K.V. 425 Transformări armonice În Simfonia a III-a transformările armonice sunt corelate cu cele timbrale, fragment din mişcarea iniţială: Mi bemol major ~ Fa major ~ Re bemol Major Violoncele Corn în fa Flaut - Viori Si bemol Major ~ Mi bemol Major Două flaute Viole Contrabaşi Tutti orchestral Melodia La nivel melodic, spre deosebire de Mozart care aplica vocalitatea din operă şi în domeniul instrumental, Ludwig van Beethoven se preocupă în majoritatea genurilor abordate de instrumentalizarea discursului. Trăsături ale melodiilor Amintim de melodiile tensionate, cu specific instrumental; Sunt asociate cu: formule de ritm punctat, de contratimp sincopat, figuraţii arpegiale şi scalare în şaisprezecimi întâlnim în opus-urile beethoveniene desfăşurate pe tot parcursul creaţiei Valorificarea recitativului Compozitorul preia diverse tipuri de recitativ din lucrările vocale pe care adaptează la tematica sonatelor pentru pian sau în ultimele cvartete de coarde (Sonata pentru pian op. 31 nr. 2, Cvartetele op. 131 sau op. 132). Diversitatea melodiei tradiţia clasică este evidentă prin tratarea ornamentală a desenului melodic; 33 de variaţiuni op. 120 Sonata op. 26, partea I, unde caracterul figural al acordurilor se realizează prin descompunerea melodiei. profilul melodic de tip fantezie, Sonata op. 109 pentru pian, partea I (debutul temei secunde). Relaţia ritmică-dinamică-agogică. expresivitatea ritmului punctat; Cvartetul de coarde op.131 în do diez; minor Andante Moderato Lusinghiero caracterul repetitiv al formulei ritmice punctate conferă rigoare acestui moment polifonic.

21 Ritmul beethovenian rol expresiv şi structural Patetica, Sonata pentru pian op. 13, partea I, Introducere repetarea obsedantă a configuraţiei ritmice punctate din debut; Ostinato-ul ritmic, din muzica clasică şi barocă devine la Beethoven un factor de tensiune (partea a II a din Cvartetul de coarde op. 131, do diez minor). Formulele sincopate şi contratimpate creează în contextul scriiturii armonice sau polifonice, efecte deosebite pe relaţia de simetrie-asimetrie a planurilor componente. Cvartetul de coarde op. 127 în Mi bemol major, partea a II-a, Arietta din Sonata pentru pian op. 111 în do minor sau partea I din Sonata pentru pian op. 31 nr 1 Dinamica şi agogica: indicaţii numeroase din partiturile camerale (accente, sforzando-uri), cu rol în tensionarea discursului, în segmentarea momentelor importante de formă sau de accentuare a contrastului în cadrul bitematismului formei de sonată; valorificarea acestora în crearea dramaturgiei din partiturile simfonice sau vocal-simfonice. Exemple de partituri espresive dinamic Trio-ul op. 1 în Mi bemol Major dinamica este amplificată în mişcarea iniţială, devenind un element de reper în desfăşurarea muzicii. Contraste puternic afirmate întâlnim în lucrările din perioada a III-a de creaţie, culminând cu opus-urile de referinţă (ultimele cvartete, Missa Solemnis, Simfonia a IX-a). Dinamica estompată, lipsită de contraste adânceşte caracterul meditativ în Sonata în Do major op. 102 nr. 1, Introducere, Andante. Agogica Varietatea indicaţiilor are scopul de - a asigura contrastul la nivel micro - sau macrostructural, fiind întâlnită şi cu funcţie expresivă. introducerea părţii a IV-a (Larghetto espressivo) din Cvartetul op. 131 Timbralitatea rolul important al pianului în creaţia camerală şi simfonică. Creatorul tratează acest instrument continuând ideile muzicienilor ce asigură legătura dintre Baroc şi Clasicism. Amintim Sonata în Re Major op. 102 nr. 2, unde partitura pianului conţine mordente caracteristice Barocului muzical exploatarea posibilităţilor tehnice şi expresive ale pianului; sublinierea caracterului concertant pianul devine o partidă de corzi ce intonează ideea melodică principală în scriitură de coral din partea a II-a- Andante cantabile ma però con moto-(trio-ul în Si bemol Major op. 97). Caracterul concertant este accentuat: Cvartetele op. 59, Concertul nr. 4 în Sol Major pentru pian şi orchestră op. 58, Simfonia a IV-a op. 60 în Si bemol major, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 61, uvertura nr. 3 Leonora în Do major. Timbralitate inedită pizzicato nervos al cordofonelor; momentele solistice expresive acordate alămurilor; amplificarea ansamblului tradiţional cu ajutorul flautului piccolo sau contrafagotului. Rolul lui Beethoven? evoluţia tehnicii pianistice sau violonistice; a tehnicii instrumentale de cvartet de coarde sau de orchestră; sinteza creatoare propusă de el, este valorificată prin redimensionarea parametrilor sonori de compozitorii epocilor ulterioare.

22 3. Romantismul muzical Considerații generale O mișcare literară și artistică apărută în Europa la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea; Apar influențe în filosofie, drept, lingvistică, economie, politică; Romantismul a luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania și Franța. S-a manifestat în literatură, arte plastice și muzică; S-a impus împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a rațiunii reci și a ordinii, propunându-și depășirea ideii de convențional, de abstract. A susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentului, a originalității, promovarea libertății de expresie. Teoreticianul romantismului european este Victor Hugo; El a trasat și identificat direcțiile și trăsăturile acestui curent încă din 1827, în prefața dramei Cromwell; Reprezentanți europeni ai curentului: Victor Hugo, Alfred de Lamartine (Franța); Friedrich Schiller, Heinrich Heine, Frații Grimm (Germania), Walter Scott (Anglia). Literatura romantică și-a găsit sursele ideatice și de expresie în operele sociologice sau filosofice de J. J. Rousseau, Imanuel Kant. Romantismul târziu a fost dominat de influența ideilor metafizice ale lui Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard; În literatura română se pot identifica trei etape: o Preromantism; o Romantism, o Postromantism. Romantismul a fost precedat de formă literară de tranziție, de la iluminism spre romantism Preromantism, reprezentat de: o Ion Heliade Rădulescu; o Grigore Alexandrescu; o Vasile Alecsandri; o Dimitrie Bolintineanu; o Mihai Eminescu; Postromantismul s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste la: o Octavian Goga; o Al. Macedonski; o Barbu Ștefănescu Delavrancea; Caracteristicile romantismului: o Introducerea unor noi categorii estetice: urâtul, grotescul, fantasticul, pitorescul, feericul; o Specii literare inedite: drama istorică, poemul filosofic, nuvela istorică; o Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimizând rațiunea și luciditatea. o Promovează inspirația din tradiție, folclor și trecutul istoric, pe care îl consideră opus realității contemporane, de care este dezamăgit; o Se evidențiază preocuparea pentru reflectarea în operă a specificului național (culoarea locală); o Evadarea din lumea reală se realizează prin vis sau somn, într-un cadru natural nocturn. o Se acordă importanță sentimentelor, trăirile interioare armonizându-se cu peisajul naturii participative; o În genul liric se manifestă inovații prozodice și supremația subiectivismului; o Construirea eroilor excepționali care acționează în împrejurări ieșite din comun; o Portretizarea omului de geniu și condiția nefericirii acestuia în lume;

23 o Preocuparea pentru definirea timpului și spațiului nemărginite, ca proiecție subiectivă a spiritului uman, concepție preluată din lucrările filosofilor idealiști; o Ironia romantică dobândește adesea accente satirice sau pamfletare; În studiul Principii de estetică, George Călinescu definește romantismul în antiteză cu clasicismul: Clasicul este un om ca toți oamenii pe când romanticul este ieșit din comun, un monstru de frumusețe sau de urâțenie, de bunătate sau de răutate, dezvăluindu-se astfel caracterul cu totul excepțional al celui din urmă. În timp ce clasicul este inteligibil în exprimarea ideilor sau în construirea situațiilor, romanticul este bizar și deloc moralist. Cu toate acestea, Călinescu susține interferența curentelor literare de-a lungul istoriei, argumentând că și în Antichitatea elină clasică se regăsesc umbre romantice iar în Evul Mediu romantic, se manifestă și forme clasice. Romantismul muzical caracteristici generale În literatură romantismul presupune: o răsturnarea formelor clasice; o muzicalizarea textului. o În muzică ne referim la: o poetizare; o literaturizarea materialului muzical. o Se păstrează construcția formelor stabilite în Clasicism. La nivel structural, romantismul nu inventează structuri noi, ci le amplifică pe cele existente. Materialul muzical urmează dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma programul multora dintre creațiile romantismului. W. G. Berger spunea că romantismul nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit. Se dezvăluie ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic; Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri diferite de la un compozitor la altul, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează fiecare creator. Prin înclinarea către sentimental, liric, romantismul poate fi prezent în oricare perioadă din istoria muzicii. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, romantismul se încadrează aproximativ între ; Elementele romantice erau prezente încă din lucrările lui Beethoven, legătura și continuitatea acestuia cu Romantismul fiind evidentă; Autorul care a realizat exegeza lucrărilor beethoveniene la începutul secolului al XIX-lea a fost E.T.A. Hofmann. (E.T.A = Ernst Theodor Amadeus) Reprezentanți: Franz Schubert Este considerat părintele muzical al liedului, gen în care a compus peste 600 de miniaturi; Legătura muzicii cu poezia, se concretizează în aceste cântece cu expresii diferite, specifice poporului german. Schubert a compus lieduri pe versuri de Fr. Schiller, Heinrich Heine, W. Müller, etc.

24 Robert Schumann ( ) - pianist, compozitor, muzicolog; Caracterul său exaltat, pasiunea pentru poezie, personalitatea artistică deosebită, îl plasează în punctul cel mai adânc al Romantismului. El creează un mod particular de expresie pianistică, lucrările fiind surprinzătoare prin contrastele propuse. Fr. Chopin ( ) pianist şi compozitor Introduce ornamentaţia bogată, pasaje ample; Acorduri arpegiate, o melodicitate şi o fantezie improvizatorică debordantă; Sunt doar cîteva elemente ce subliniază spiritul romantic, melancolia, sensibilitatea, grandoarea şi forţa ritmică a creaţiei. Lucrări: nocturne, fantezii, valsuri, studii, poloneze, mazurci,balade, preludii, concerte, etc. Hector Berlioz ( ) Manifestă predilecţie pentru formele amplificate, pentru orchestraţia bogată, pentru circulaţia unor idei melodice, armonice, timbrale, ce asigură continuitatea discursului muzical în toată lucrarea (ideea fixă). Este un reprezentant al muzicii programatice, concept care prin lucrarea Simfonia fantastică îşi semnează actul de naştere. Alte lucrări: Recviem,Harold în Italia, Damnaţiunea lui Faust, Romeo şi Julieta,impresionează prin desfăşurări timbrale ample, prin contraste violente, orchestre duble, coruri, solişti, fanfare. Fr. Liszt ( ) pianist, compozitor, dirijor, critic muzical; Se impune prin romantismul poemelor sale simfonice de un dramatism pronunţat -Preludiile; Simfonii: Faust; Dante; Concerte, studii, parafraze,preludii, fantezii, rapsodii, etc. Opera: În Franţa, G. Meyerbeer se bucura de un succes facil cu un amestec de operă italiană, franceză şi germană (Robert diavolul, Hughenoţii, Africana), În Italia, Giuseppe Verdi ridica belcanto-ul prin căldura ariilor sale; În Germania, R. Wagner realiza spectacolul total, drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, se dezvăluie principiul ciclic în construcţii simfonice semnate de C. Franck; Conceptul tonal se diluează în favoarea cromatismelor lui Fr. Liszt şi R. Wagner; Alţi compozitori: Carl Maria von Weber, F. M. Bartholdy, V. Bellini, Ch. Gounod, L. Delibes, etc. În sfera preocupărilor compozitorilor romantici se încadrează şi interesul pentru folclor; Odată cu dezideratele politice şi sociale aparţinând revoluţiilor secolului 19, se conturează şi coordonatele culturilor naţionale, determinând apariţia şcolilor naţionale: o rusă, o cehă, o norvegiană, o ungară.

25 4. Franz Schubert Franz Schubert ( ) compozitor romantic austriac; A rămas primul creator din istoria muzicii, care nu era dirijor sau instrumentist. Deşi a trăit toată viaţa în umbra lui Beethoven, a lăsat posterităţii adevărate dovezi de măiestrie artistică. Fire timidă, nu a plecat niciodată departe de Viena. Acolo a predat muzica fiilor contelui Johann Karl Eshterhazy. Primele studii le realizează la Seminarul Imperial Regal. În 1808 devine corist în Capela Curţii. În 1813 îşi pierde vocea însă continuă studiile pentru a deveni profesor compune simfonii, muzică de cameră, misse. Ataşat de pian şi de vocea umană, numele lui Franz Schubert este asociat în special liedului. Versurile care l-au inspirat pe muzician aparţin poeţilor romantici. Acestea sunt semnate de autori reprezentativi din literatura germană: Goethe, Schiller, Heine, Müller etc. În creaţia schubertiană de gen, unele lieduri, devin adevărate balade. La Schubert liedurile sunt fie grupate în cicluri, fie sunt miniaturi vocale de sine stătătoare. Amintim câteva cicluri: Frumoasa morăriţă (1827); Călătorie de iarnă; Cântecul lebedei; Creaţia vocală schubertiană este străină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de saloanele muzicale ale Vienei. Schubert este şi creatorul improptu ului, gen improvizatoric. Alte lucrări: 9 simfonii 22 de sonate pentru pian; 22 de cvartete; Celebrul cvintet - Păstrăvul un octet; 8 improptu-uri; 50 de duete pentru pian; 40 de lucrări religioase; 80 de piese corale; 18 lucrări pentru teatru muzical