Percepția. 1. Definirea percepției. 2. Funcțiile percepției

Mărimea: px
Porniți afișarea la pagina:

Download "Percepția. 1. Definirea percepției. 2. Funcțiile percepției"

Transcriere

1 Percepția 1. Definirea percepției În lecția anterioară am arătat că energia care există în mediu acționează asupra organelor de simț iar rezultatul acestor influențe se traduce în plan psihic prin fenomenul senzației. Dar senzațiile rezultate nu sunt percepute separat. Nu percepem părți izolate ale stimulilor, ci obiecte tridimensionale, oameni, zgomot, cuvinte sau muzică. Senzațiile sunt integrate la nivel mintal într-o reprezentare unitară a stimulilor care au produs senzațiile. Percepția este această reprezentare. Percepția reprezintă integrarea senzațiilor într-o reprezentare unitară a obiectelor din mediul înconjurător. Cea mai tipică formă a percepției este imaginea vizuală. Dacă ne gîndim la imaginea vizuală ca la o țesătură complexă multicoloră, atunci firele numeroase de diferite culori și texturi din care a fost realizată reprezintă senzațiile vizuale considerate individual. Deși în secțiunile următoare ne vom referi mai ales la percepția vizuală, percepția nu este un fenomen care se reduce la impresiile vizuale. Cînd ascultăm ce spune o persoană creierul integrează numeroasele senzații auditive rezultate într-o structură de informații care reprezintă discursul persoanei respective. Ca să fim capabili să înțelegem o melodie trebuie să sesizăm relațiile de armonie care există între sunetele care compun melodia. Conștientizarea relațiilor între sunete se face prin integrarea senzațiilor auditive separate pe care le produce ascultarea melodiei într-o structură de informații care reflectă relațiile dintre note. Este de asemenea cunoscut faptul că aroma unor alimente nu poate fi sesizată decît integrînd la nivel mintal informațiile provenite de la receptorii pentru gust și receptorii pentru miros. Este cazul cafelei, al ciocolatei sau al usturoiului. 2. Funcțiile percepției Percepția este procesul psihic prin care devenim conștienți de lucrurile și ființele care se află în jurul nostru și de însușirile lor. Percepția trebuie deci să rezolve 2 probleme: (1) Care sunt obiectele din mediul exterior și (2) Unde se află aceste obiecte. Prin localizarea spațială a obiectelor percepția determină ce obiecte se află în spațiul care ne înconjoară și unde în spatiu se află obiectele. Dar pentru a răspunde la întrebarea Care sunt obiectele din mediul exterior? trebuie să fim capabili să determinăm cărei categorii aparțin obiectele și ce funcții și însușiri au. De exemplu, dacă pe masa la care lucrăm se află o veioză, un creion și o gumă de șters perceptia ne va da următoarele informații: că pe masă se află 3 obiecte de forme, mărimi și culori specifice, că aceste obiecte se află la o anumită distanță de noi și în anumite locatii pe birou și că cele 3 obiecte percepute sunt un creion, o gumă de șters și o veioză. Deci printre functiile percepției putem enumera și recunoașterea obiectelor. O altă funcție a percepției este menținerea constantă a înfățișării obiectelor, indiferent de variațiile imaginii retiniene. De exemplu, imaginea retiniană a unei mese dreptunghiulare are o formă trapezoidală care variază în funcție de unghiul din care o privim. Dar noi percepem întotdeauna masa ca fiind dreptunghiulară. Prin urmare, a treia funcție a percepției este constanța perceptivă. Putem deci deosebi 3 roluri ale percepției: localizarea spatială a obiectelor, recunoașterea obiectelor și constanța imaginii perceptive. 2.1 Localizarea spațială a obiectelor Prin localizarea obiectelor determinăm ce obiecte se află în jurul nostru și unde anume în spațiu se găsesc. Localizarea obiectelor este foarte importantă pentru supraviețuire. Dacă nu am poseda această capacitate ne-am ciocni de obiectele care ne înconjoară, nu am reuși să le apucam și să le manevrăm și nu am putea să ne ferim de obiecte sau ființe periculoase. Localizarea obiectelor în spațiu se realizează prin următoarele mecanisme psihice: separarea obiectelor, perceperea distanței pînă la obiecte și perceperea mișcării Separarea obiectelor Imaginea proiectată pe retină este asemănătoare unui mozaic de diferite culori și luminozități. Sistemul perceptiv trebuie să organizeze informația existentă în imaginea retiniană într-un set de obiecte distincte proiectate pe un fundal. Deci separarea obiectelor înseamnă identificarea obiectelor dinstincte care sunt vizibile la un moment dat. Separarea obiectelor se obține după cum urmează: 1

2 a.distincția între obiectul percepției și fundal Dacă stimulii percepuți conțin două sau mai multe regiuni distincte, una dintre aceste regiuni devine obiect al percepției iar restul imaginii devine fundal. Obiectul percepției este reflectat clar și precis, cu multe detalii, iar fundalul este o imagine difuză care pare să se afle în spatele obiectului percepției. De exemplu, să presupunem că urmărim un cărăbuș care se deplasează prin iarbă. Deoarece atenția este concentrată asupra cărăbușului, acesta este reflectat clar și precis, cu toate detaliile, iar iarba din jur este reflectată difuz. Cărăbușul este în acest caz obiectul percepției iar iarba este fundalul. Dacă însă o mișcare ne atrage atenția în iarbă (și vedem o rîmă deplasîndu-se) rîma devine obiect al percepției iar cărăbușul și iarba din jur devin fundal. Acest exemplu arată că organizarea obiect-fundal este reversibilă. Obiectul percepției și fundalul își pot schimba alternativ locurile. Acest fenomen este ilustrat de efectul figurilor duble, cum este cel din figura nr. 1: Figura nr. 1. În imaginile de mai sus, în funcție de regiunea pe care ne concentrăm atenția putem vedea 2 siluete umane față în față sau un sfeșnic. Cu cît o zonă a cîmpului vizual este mai mică, cu atît este mai probabil să fie văzută ca obiect al percepției și nu ca fundal. (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Un exemplu mai complex care ilustrează modul în care obiectul percepției și fundalul pot alterna se găsește în figura nr. 2. Artistul plastic Octavio Ocampo (găsiți lucrări ale sale cu Google Images) a utilizat în multe picturi efectul alternanței între obiectul percepției și fundal. Figura nr.2. Salvador Dali, Piața sclavilor cu dispariția bustului lui Voltaire (1940) b.gruparea obiectelor Cînd stimulii percepuți sunt asociați după anumite criterii ei sunt percepuți ca obiecte distincte. Acest fapt contribuie la identificarea obiectelor aflate în cîmpul perceptiv. Criteriile după care se realizează asocierea stimulilor sunt următoarele: - Proximitatea spațială. Dacă stimulii se află la distanțe mici unii față de alții sunt percepuți ca fiind asociați. Efectul este vizibil în figura nr. 3. 2

3 - Similaritatea. Stimulii similari sub aspectul culorii sau al formei sunt percepuți ca fiind asociați, iar cei diferiți sunt percepuți ca fiind separați. - Alinierea. Dacă stimulii par să formeze o linie continuă, ei sunt percepuți ca fiind asociați, formînd un obiect distinct. - Formarea unui contur închis. Dacă stimulii par să formeze un contur închis, conturul respectiv va fi perceput ca un obiect distinct. Figura nr. 3. În figura de mai sus nu percepem 7 linii neasociate între ele, ci 3 grupuri de cîte 2 linii și o a șaptea neasociată. Figura nr 4. a) Stimulii care au culori similare se grupează și sunt percepuți ca formînd coloane. b) Stimulii cu formă similară se grupează și sunt percepuți ca formînd coloane. c) Liniile continue sunt percepute ca obiecte distincte. d) Stimulii care formează contururi închise sunt percepuți ca formînd obiecte distincte. În figura d) vedem mai degrabă un romb între 2 bare verticale decît 2 litere K așezate față în față. (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Percepția distanței Imaginea proiectată pe retină are numai 2 dimensiuni, la fel ca fotografiile, picturile sau hărțile. Aceasta înseamnă că imaginea retiniană conține o reprezentare a înăltimii și a lătimii obiectelor dar nu contine informații despre distanța la care se află obiectele în spațiu. Cu toate acestea noi percepem o lume tridimensională, adică avem capacitatea să ne dăm seama de distanța la care se află obiectele în spațiu. Această însușire a perceptiei vizuale se bazează pe capacitatea sistemului perceptiv de a estima distanțele pe baza unor indicii (sau indicatori). a. Indicatori binoculari Fiecare dintre ochii noștri generează cîte o imagine distinctă a obiectelor percepute. La nivel cortical cele 2 imagini sunt combinate într-o imagine unitară. Dar între cele 2 imagini inițiale există deosebiri, acest fenomen fiind numit disparitate binoculară. Ca să vă dați seama de acest lucru, țineți degetul arătător la cîțiva centimetri de ochi și priviți-l pe rînd cînd cu un ochi cînd cu celălalt. Veți observa că imaginile diferă. Acum îndepărtați degetul arătător la 30 de centimentri de ochi și priviți-l pe rînd cu fiecare ochi. Imaginile sunt tot diferite, dar cu cît îndepărtăm degetul cu atît devin mai asemănătoare.pe baza acestui efect sistemul perceptiv estimează distanțele la care se află obiectele: cu cît imaginile provenite de la cei 2 ochi sunt mai diferite, cu atît obiectele sunt mai apropiate de noi în spațiu. Aceste indicii se numesc indicatori binoculari deoarece se bazează pe existența a 2 imagini diferite care provin de la cei 2 ochi. Disparitatea binoculară poate fi utilizată și pentru producerea percepțiilor false: stereoscopul este un aparat care creează impresia adîncimii prezentînd fiecărui ochi cîte o fotografie din unghiuri diferite a aceluiași obiect. Același principiu este folosit pentru efectele speciale din cinematografia 3D. b. Indicatori monoculari Indicatorii binoculari ai distanței funcționează cînd obiectele se află la distanțe relativ mici de persoana care percepe. Dar cînd obiectele percepute se află la diistanțe mari (cum e cazul munților, al norilor sau al obiectelor apropiate de orizont) indicatorii binoculari nu mai pot fi folosiți. Distanța la care se află obiectele îndepăratate este estimată pe baza indicatorilor monoculari. Aceste indicii se numesc astfel deoarece funcționează chiar dacă obiectele sunt privite cu un singur ochi. Figura 5 ilustrează cîțiva dintre indicatorii monoculari. Mărimea relativă. Dacă o imagine conține mai multe obiecte similare diferite ca mărime le vom percepe pe cele mai mici ca fiind mai îndepărtate. 3

4 Interpoziția. Dacă un obiect acoperă parțial vederea altui obiect vom percepe obiectul suprapus ca fiind mai aproape. Înălțimea relativă. Dacă într-o imagine există mai multe obiecte similare, cele care ocupă o poziție mai înaltă în imagine sunt percepute ca fiind mai îndepărtate vezi figura nr. 6). Perspectiva liniară. Cînd liniile paralele par să ajungă în același punct le vom percepe ca îndepărtîndu-se de noi. Mișcarea relativă. Cînd ne aflăm într-un vehicul care se deplasează cu viteză, obiectele apropiate par să se miște cu viteză în direcția opusă. Cele mai îndepărate par de asemenea că se mișcă în direcție opusă, dar cu viteză mai mică. Acest efect permite sistemului perceptiv să estimeze distanța la care se află obiectele. Figura nr. 5. Indicatori monoculari ai distanței (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Figura nr. 6. Înălțimea relativă. Cîinele care are o poziție mai înaltă în imagine pare mai îndepărtat Percepția mișcării Sesizarea obiectelor care se mișcă este foarte importantă din punctul de vedere al supraviețuirii. Un obiect aflat în mișcare poate fi un prădător sau o pradă sau un obiect periculos. Din acest motiv sistemul perceptiv al omului (și al altor mamifere) are o bună capacitate de a detecta mișcarea stimulilor: un obiect trebuie să se miște numai o cincime din diametrul unui con din retină pentru ca sistemul perceptiv să detecteze mișcarea. Odată detectată mișcarea localizarea obiectului în spatiu devine mai facilă. Există 2 tipuri de percepție a mișcării: percepția mișcării stroboscopice și percepția mișcării reale. Efectul mișcării stroboscopice poate fi pus în evidență prin aprinderea și stingerea unei lumini în întuneric și peste cîteva milisecunde aprinderea alteia lînga locul unde apăruse prima. Lumina va lăsa impresia că se mișcă dintr-un loc în altul. Mișcarea stroboscopică este deci o iluzie. Mișcarea stroboscopică stă la baza efectului de cinematograf: după 4

5 cum știe aproape toată lumea, un film este alcătuit din multe fotografii (numite cadre sau frame-uri), fiecare puțin diferită de precedenta, care se succed cu mare viteză. 2.2 Recunoașterea obiectelor În afară de informațiile legate de localizarea obiectelor în spațiu, sistemul perceptiv trebuie să obțină și informații în legătură cu ce sunt obiectele prezente în cîmpul perceptiv, adică să recunoască obiectele. Recunoașterea unui obiect este echivalentă cu repartizarea lui într-o categorie. Dacă ne uităm pe birou și observăm trei obiecte, putem preciza că este vorba despre un creion, o gumă de șters și o veioză. Faptul că putem numi obiectele înseamnă că le-am recunoscut și prin recunoaștere ele au fost introduse în cîte o categorie: categoria creioanelor, a gumelor de șters și a veiozelor. Includerea obiectelor în categorii implică evident capacitatea de a preciza funcțiile și proprietățile lor: odată ce am văzut un creion știm că putem folosi acest instrument pentru a scrie Etape ale recunoașterii obiectelor Pentru a realiza recunoașterea, sistemul perceptiv trebuie mai întîi să construiască o reprezentare cît mai detaliată a obiectelor percepute. a) O etapă preliminară presupune extragerea caracteristicilor vizuale elementare ale obiectelor (formă, culoare, textură, mărime, etc). b) Ulterior, aceste date sunt integrate într-o structură unitară de informații care este o reprezentare mintală a obiectului perceput. Conjuncția iluzorie (figura nr. 6) este un fenomen care sugerează că mai întîi sunt extrase însușirile obiectelor și abia ulterior aceste însușiri sunt integrate într-o reprezentare a obiectului perceput. Figura nr. 6 Dacă unei persoane i se prezintă pentru un timp foarte scurt (1/20 secunde) imaginea de mai sus și i se cere să spună ce a văzut, unele persoane afirmă incorect că pătratul este verde sau că triunghiul este roșu. Fenomenul se numește conjuncție iluzorie pentru că apare în urma unei asocieri eronate între un obiect și o proprietate care aparține altui obiect. Acest fapt sugerează că mai întîi sunt identificate obiectele, apoi sunt extrase însușirile lor vizuale, iar ulterior sistemul perceptiv face o potrivire între obiecte și însușirile vizuale care le aparțin pentru a obține reprezentările mintale complete ale obiectelor. c) După ce este construită reprezentarea obiectului, această structură de informații este folosită pentru a recunoaște obiectul. Recunoașterea se realizează prin suprapunerea reprezentării percepute a obiectului cu reprezentări stocate în memorie ale unor categorii de obiecte. Cînd reprezentarea actuală se potrivește cu o reprezentare stocată în memorie survine recunoașterea. Recunoaștem o literă ca fiind B deoarece forma sa percepută se potrivește foarte bine cu reprezentarea stocată în memorie a literei B și mai puțin bine cu reprezentările stocate în memorie ale altor litere. Însușirea vizuală cea mai importantă în acest proces este forma. Putem recunoaște o ceașcă indiferent dacă este mare sau mică, dacă este albă sau cafenie, indiferent de modelul cu care este ornamentată, chiar dacă este așezată invers, etc. Dar dacă forma obiectului este obturată (de exemplu prin ascunderea parțială după un ecran) este posibil să nu îl mai recunoaștem deloc. Un indiciu în legătură cu importanța formei obiectelor este dat de faptul că putem recunoaște o ceașcă atît pe baza unui desen din cîteva linii cît și pe baza unei fotografii color de rezoluție mare Importanța contextului în recunoaștere a) Procesări bottom-up. Cînd recunoașterea unui obiect este realizată numai pe baza datelor provenite de la organele de simț acest tip de recunoaștere se numește procesare bottom-up. Conform etapelor recunoașterii enumerate mai sus, mai intîi se construiește o reprezentare a obiectului care ulterior este comparată cu reprezentări stocate în memorie pentru a se realiza recunoașterea. b) Procesări top-down. Cînd în recunoașterea obiectelor intervin convingerile și așteptările persoanei care percepe, recunoașterea se numește procesare top-down. De exemplu, cînd recunoaștem o veioză pe baza însușirilor sale vizuale (picior de formă cilindrică, abajur sub formă de trunchi de con) avem o procesare bottom-up. Mai întîi se construiește o reprezentare a obiectului, care este ulterior comparată cu reprezentări stocate în memorie. Cînd ne dăm seama că un obiect este o veioză pe baza contextului (pentru că se află pe o noptieră lîngă un pat) avem de-a face cu o recunoaștere bazată pe așteptările persoanei care percepe (adică o procesare top-down). Efectul așteptărilor persoanei care percepe este evident în cazul figurilor ambigue (figura nr. 7). 5

6 Figura nr. 7. Acest șir de figuri începe în dreapta sus și se termină în stînga jos. Deoarece imaginile din mijlocul șirului sunt ambigue, ceea ce vedeți depinde de capătul din care începeți să priviți. Dacă începeți să priviți din stînga jos veți vedea la mijloc silutea unei femei. Dacă începeți din dreapta sus veți vedea figura unui bărbat. În figura 7, capătul din care începeți să priviți șirul de figuri determină așteptările pe care vi le formați iar figurile din mijloc vor fi interpretate conform acestor așteptări. Iată un alt exemplu de procesare top-down. Să spunem că în fiecare marți la 3 după-amiază vă pregătiți la matematică împreună cu un coleg care locuiește în altă localitate. Pentru că vă așteptați să îl vedeți, îl veți recunoaște cu mare viteză atunci cînd va intra pe ușă marțea la ora 3. Aceasta este o procesare top-down, pentru că este o recunoaștere ghidată de așteptările celui care percepe. Dar dacă din întîmplare veți întîlni același coleg în timpul vacanței, pe strada voastră, îl veți recunoaște cu oarecare încetineală. Deoarece nu vă așteptati să îl întîlniți în acest context, este nevoie de o procesare bottom-up extinsă pînă să îl recunoașteți. Figura nr. 8. Un alt exemplu de imagine ambiguă. În funcție de modul în care privim figura, vedem fie chipul unei bătrîne fie chipul din profil al unei fete. Această imagine ilustrează atît rolul așteptărilor în percepție (procesări top-down) cît și alternanța dintre obiectul și fundalul percepției Constanța percepției Imaginea proiectată pe retină de obiectele pe care le percepem variază foarte mult în funcție de tipul și intensitatea luminii, de unghiul din care sunt privite obiectele sau de distanța la care se află acestea. Cu toate acestea nu percepem obiectele ca schimbîndu-și tot timpul forma, mărimea sau culoarea, ci le percepem neschimbate, așa cum sunt în realitate. De exemplu percepem întotdeauna televizorul ca fiind dreptunghiular, cu toate că forma imaginii pe care o proiectează pe retină poate să fie un dreptunghi (dacă îl privim din față) sau un trapez (dacă îl privim din lateral).în functie de lumina din cameră, o lampă de birou de culoare galbenă poate să apară albă sau cenușie, dar îi vom percepe întotdeauna culoarea reală. Constanța percepției este capacitatea sistemului perceptiv de a menține neschimbate însușirile vizuale ale obiectelor indiferent de variațiile imaginii retiniene. Importanța constanței percepției este evidentă. Dacă nu am vedea obiectele așa cum sunt în realitate, ci le-am vedea schimbîndu-și tot timpul forma, mărimea sau culoarea nu ne-am mai putea orienta în mediu Constanța culorii și a luminozității Cantitatea de lumină pe care un obiect luminat o reflectă reprezintă luminozitatea obiectului. Luminozitatea percepută a obiectelor se schimbă foarte puțin în condițiile în care cantitatea de lumină reflectată de acestea se schimbă foarte mult. Aceasta este constanța luminozității. O bucată de catifea neagră are o luminozitate aproximativ constantă (arată la fel de neagră) dacă este privită în lumina soarelui sau dacă este privită la umbră, chiar dacă în primul caz cantitatea de lumină reflectată este de mii de ori mai mare. Figura nr. 9 conține o ilustrare a acestui fenomen. Chiar dacă pare greu de crezut, pătrățelele etichetate cu literele A și B sunt colorate cu aceeași nuanță de gri; acest fapt este demonstrat în versiunea din dreapta a figurii, unde pătrățelele respective sunt unite prin 2 dungi. Cu toate acestea, ni se pare că pătratul B este alb deoarece sistemul perceptiv compensează umbra care este așternută asupra acestuia identificîndu-l ca fiind alb. Imaginea perceptivă nu depinde deci numai de imaginea retiniană, ci și de ce știm despre ceea ce privim. Faptul că un obiect are aproximativ aceeași culoare indiferent de sursa de lumină folosită pentru a îl ilumina reprezintă constanța culorii. Putem să înțelegem modul în care functionează constanța culorii și a luminozității dacă ne imaginăm următorul experiment. Să așezăm bucata de catifea în spatele unui ecran negru opac, prevăzut cu un orificiu punctiform și să o iluminăm puternic. Dacă privim acum catifeaua neagră prin orificiul din ecran o vedem albă, 6

7 Figura nr. 9. O ilustrare a constanței luminozității (imagine preluată din Smith et al., 2005) deoarece lumina care ajunge la ochiul nostru prin orificiu este mai intensă decît lumina reflectată de ecranul negru. În această situație constanța luminozității nu mai functionează. Din acest exemplu se poate observa cum functionează constanța culorii și a luminozității: sistemul perceptiv estimează culoarea și luminozitatea obiectelor pe baza însușirilor vizuale ale celorlalte obiecte din jur și a experiențelor noastre trecute cu obiectele cunoscute. Dacă privim un obiect printr-un orificiu, nu există alte obiecte cu care să fie comparat și constanța percepției nu mai functionează Constanța formei Cu toate că imaginea retiniană variază în funcție de unghiul din care privim obiectele, forma percepută a obiectelor rămîne aceeași. Percepem întotdeauna masa din sufragerie ca fiind de formă dreptunghiulară cu toate că imaginea ei de pe retină are o formă trapezoidală care variază după unghiul din care o privim. Aceasta este constanța formei. Experiența noastră cu obiectele este foarte importantă: suntem conștienți că masa este dreptunghiulară cu toate că n-am văzut-o niciodată așa. Ca să vedem forma dreptunghiulară a mesei ar trebui să o privim de undeva de deasupra, poziție din care n-am privit-o niciodată. c. Constanța mărimii Constanța mărimii se referă la faptul că mărimea aparentă a obiectelor rămîne relativ aceeași indiferent de distanța la care se află obiectele de persoana care percepe. Ca să observați acest efect așezați o monedă de 50 de bani la distanța de 30 de centimetri de ochi și deplasați-o în față pînă la o lungime de un braț. Veți observa că imaginea percepută a monedei nu devine mai mică. Totuși, imaginea retiniană a unei monede aflate la 60 de cm de ochi este de 2 ori mai mică decît imaginea aceleiași monede aflate la 30 de cm de ochi (vezi figura nr. 10). Figura nr. 10. Relația între distanța la care se află obiectele și mărimea imaginii retiniene. Săgețile A și B reprezintă obiecte care au aceeași mărime. A se află la o distanță de 2 ori mai mare de ochi decît B. În consecință, imaginea retiniană a lui B este de 2ori mai mare decît a lui A. Obiectul reprezentat de săgeata C este mai mic decît A dar, fiind așezat mai aproape de ochi, produce o imagine retiniană egală cu a lui A. (imagine preluată din Smith et al., 2005) Experimentul cu moneda indică faptul că sistemul perceptiv tine seama de încă un factor în afară de imaginea retiniană cînd estimează mărimea reală a obiectelor. Acest factor este distanța la care se află obiectele. Cînd distanța la care se află obiectele de ochi crește, imaginea retiniană se micșorează. Cînd distanța la care se află obiectele este mică, imaginea retiniană este mare. Astfel, cînd o persoană se îndepărtează de noi imaginea sa de retină se micșorează, dar distanța percepută pînă la ea crește; în acest mod cei 2 factori se anulează reciproc încît mărimea imaginii percepute rămîne aproximativ constantă. 7

8 3. Iluzii perceptive (Facultativ real și uman) O iluzie este o percepție eronată care apare datorită unor condiții speciale de mediu. 3.1 Iluzia lunii Iluzia lunii constă în faptul că luna pare cam cu 50% mai mare cînd se află lîngă orizont decît cînd se află la mijlocul bolții cerești (la zenit), cu toate că de fapt imaginea retiniană a lunii este un pic mai mare cînd se află la zenit (pentru că este mai aproape de noi) decît cînd se află lîngă orizont. O modalitate de a înțelege de ce se întîmplă acest efect este să vă imaginati că stați în mijlocul unui cîmp și vedeti un avion care zboară dinspre orizont spre locul unde vă aflați. Imaginea retiniană a avionului devine din ce în ce mai mare pe măsură ce se apropie de voi. Deoarece avionul zboară relativ aproape de pămînt, diferența dintre imaginea sa retiniană inițială și cea din momentul în care se află deasupra voastră este foarte mare. Constanța mărimii compensează însă acest efect încît avionul pare că are tot timpul aceeași mărime. În esență și cu luna se întîmplă același lucru. Pe măsură ce se apropie de zenit imaginea sa retiniană crește. Dar spre deosebire de avion luna se află departe de pămînt, încît imaginea sa retiniană crește într-un mod nesemnificativ. Dar sistemul nostru perceptiv este păcălit: pe măsură ce luna se apropie de zenit sistemul perceptiv crede că imaginea sa retiniană trebuie să crească foarte mult, la fel ca în cazul avionului. Faptul că nu crește decît foarte puțin este explicat de sistemul vizual prin producerea unei imagini a lunii la zenit mai mică decît era cînd se afla lîngă orizont. 3.2 Iluzia camerei lui Ames Această iluzie este produsă de o cameră cu o construcție specială numită camera lui Ames (după numele inventatorului său, Adalbert Ames). În figura 11 este ilustrat ce vede un observator care se uită în cameră printr-un orificiu punctiform. Cu toate că fata din colțul stîng al camerei este mai înaltă decît băiatul aflat în colțul drept, acesta pare mult mai înalt decît fata. Motivul pentru care apare această iluzie ține de modul în care este construită camera (vezi figura 12). Figura nr. 11. Ce vede un observator în camera lui Ames. (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Figura nr. 12. Modul în care este construită camera lui Ames. Băiatul din stînga este aproape de 2 ori mai departe de orificiul prin care se privește. Dar această diferență nu este observabilă cînd se privește în cameră printr-un orificiu punctiform. (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Cu toate că încăperea pare o cameră obișnuită, este astfel construită încît colțul din stînga se află la o distanță de 2 ori mai mare de cel care privește decît colțul din dreapta și de aceea persoana care se află în stînga proiectează pe retina observatorului o imagine de 2 ori mai mică decît persoana care se află în dreapta. Deoarece observatorul privește în cameră printr-un orificiu punctiform, crede că privește într-o cameră obișnuită. În consecință, constanța perceptivă nu 8

9 compensează pentru diferențele de mărime a imaginii retiniene și persoana din stînga pare mult mai mică în comparație cu cea din dreapta. Efectul camerei lui Ames este utilizat în cinematografie (de exemplu în Lord of the rings) pentru a face ca anumiți actori să pară uriași în comparație cu alții. 3.3 Iluziile optico-geometrice Aceste iluzii (care poartă numele autorilor care le-au descris în secolul XIX) sunt create de proprietățile geometrice ale unor desene în plan. Figura nr. 13. Iluzii optico-geometrice. În iluzia Muller-Lyer segmentul care se încheie cu pene orientate spre interior pare mai scurt decît celălalt. În iluzia Ponzo 2 segmente egale inserate între 2 linii convergente par diferite ca lungime. În iluzia Delboeuf suparafața aparentă a unui disc se micșorează cînd discul este înconjurat de un cerc mare și crește cînd discul este înconjurat de un cerc mic. În iluzia Titchener cercul înconjurat de o coroană de discuri mai mari pare mai mic decît cercul înconjurat de o coroană de discuri mai mici. (Imagine preluată din Smith et al., 2005) Bibiliografie Smith, E., Fredrickson, B., et al., Introducere în psihologie (trad), București:Editura Tehnică, 2005, pp Denis, M., Iluzie, în Bloch, H., (coord) Chemama, R., (coord) Dépret, E., (coord) et. al. Marele dicționar al psihologiei (trad), București: Editura Trei,