Microsoft Word - Branza_William_Drept_penal_partea_generala.doc

Transcriere

1 WILLIAM BRÎNZĂ DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ curs universitar Universul Juridic Bucureşti

2 Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BRÎNZĂ, WILLIAM Drept penal : partea generală : curs universitar / William Brînză. - Bucureşti : Universul Juridic, 2012 Bibliogr. ISBN (498)(075.8) REDACÞIE: tel./fax: tel.: redactie@universuljuridic.ro DEPARTAMENTUL tel.: ; DISTRIBUÞIE: fax: distributie@universuljuridic.ro COMENZI ON-LINE, CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%

3 Partea I. Noţiuni generale 5 Cuvânt înainte Situaţia socială şi profundele transformări intervenite după intrarea României în Uniunea Europeană au determinat evoluţii importante în plan legislativ, precum şi schimbări semnificative într-un interval scurt de timp. În acelaşi timp, durata mare de timp de la intrarea în vigoare a actualului Cod penal (1969) a dus la necesitatea adoptării unei noi legislaţii în materie penală. Cursul de faţă îşi propune analiza instituţiilor Părţii generale a noului Cod penal, cu referire comparativă, în finalul fiecărui capitol, la prevederile Codului penal în vigoare. Cursul se adresează în principal studenţilor, motiv pentru care am încercat structurarea acestuia astfel încât să ofere informaţiile necesare şi complete în analiza fiecărei instituţii de drept penal. Din experienţa orelor de curs şi seminar am realizat că o tratare potrivit Codului penal sau potrivit sistemului clasic pe care sunt structurate majoritatea cursurilor de drept penal, partea generală, prezintă neajunsul de a face referire la instituţii care urmează a fi predate şi discutate într-o etapă ulterioară. Acesta este motivul pentru care, după o scurtă analiză introductivă a noţiunilor generale privind dreptul penal, am preferat să încep analiza materiei cu instituţia infracţiunii, urmând a prezenta studenţilor, într-o manieră logică, noţiunea de infracţiune, trăsăturile esenţiale ale acesteia, cauzele care exclud existenţa infracţiunii, formele infracţiunii, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, precum şi pluralitatea de infractori. Pentru a evita explicaţii suplimentare, toate referirile din materia infracţiunii la sistemul sancţionator (tentativa, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, recidiva etc.) au fost omise, acestea urmând a fi tratate în partea referitoare la sancţiunile şi măsurile de drept penal. În analiza sancţiunilor şi măsurilor de drept penal am analizat sistemul sancţionator aplicabil persoanei fizice, inclusiv cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei ori consecinţele condamnării, sistemul sancţionator al minorului infractor şi cel al persoanei juridice. În final am analizat dispoziţiile privind aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, care, în opinia mea, utilizează toate noţiunile analizate anterior, şi pentru a fi înţelese este necesar a fi studiate ultimele. Începând cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, vor apărea situaţii tranzitorii privind aplicarea legii penale mai favorabile. Din acest motiv am introdus, alături de elementele de prezentare comparativă a celor două coduri, şi prevederile din Legea de punere în aplicare a noului Cod penal referitoare la situaţiile tranzitorii şi modalităţile de rezolvare a acestora. Chiar dacă lucrarea este destinată în principal studenţilor de la Facultatea de Drept şi încearcă să răspundă unor exigenţe de ordin didactic, aceasta poate constitui în egală măsură un veritabil suport pentru teoreticienii şi practicienii din domeniul dreptului, deoarece conţine elementele teoretice de bază şi referinţele bibliografice necesare perfecţionării cunoştinţelor în domeniu. Autorul

4 Partea I. Noţiuni generale 7 Partea I NOŢIUNI GENERALE Capitolul I NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL Secţiunea I Dreptul penal ca ramură de drept 1. Noţiunea şi trăsăturile dreptului penal Încă din cele mai vechi timpuri, odată cu interacţiunea oamenilor în societate, au existat tipuri de comportament agreate şi acceptate de grup, precum şi anumite manifestări sociale interzise. De-a lungul istoriei omenirii s-au adoptat numeroase măsuri, îndeosebi de natură economică, socială, religioasă, educativă, dar şi de natură juridico-represivă, care să reglementeze relaţiile între membrii societăţii. O adevărată selecţie naturală face ca societatea să aleagă în mod progresiv sistemul de valori care răspunde cel mai bine necesităţilor sale şi să îl apere prin intermediul dreptului. Nu poate exista drept, în sens de norme universale de comportare, care să nu stabilească limitele domeniului libertăţii, stabilind reguli care permit atât dezvoltarea societăţii, cât şi a fiecărei persoane. Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit o condiţie de existenţă a societăţii, astfel încât, după apariţia statului, apărarea împotriva faptelor periculoase a devenit o funcţie importantă a acestuia, realizată cu ajutorul dreptului penal 1. Cele mai grave încălcări ale normelor de convieţuire socială sunt incriminate ca infracţiuni. Activitatea de luptă împotriva infracţiunilor, prin aplicarea de sancţiuni împotriva celor ce săvârşesc asemenea fapte se mai numeşte şi activitate de constrângere penală sau de represiune penală. Aceasta este o activitate socială necesară, fără o asemenea activitate nu s-ar putea apăra valorile fundamentale ale unui stat. Sub aspect etimologic, termenul penal derivă de la cuvântul latin poena (pedeapsă), deci de la sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea faptei prohibite 2. Indiferent de forma în care se înfăţişează criminalitatea, faptele comise de infractori vatămă sau pun în pericol valori sociale fundamentale ale societăţii, fapt ce necesită măsuri energice de prevenire şi combatere a acestora. Dreptul penal poate fi definit ca fiind o ramură a sistemului de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora 3, în scopul apărării ordinii de drept din România. 1 L. Lefterache, Drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p În acelaşi sens, J. Larguier, Droit pénal général, Dalloz, Paris, 1995, p. 1.

5 8 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ Această definiţie priveşte ceea ce doctrina înţelege prin drept penal obiectiv. Uneori dreptul penal cunoaşte şi o altă accepţiune, aceea de drept penal subiectiv, înţeles ca drept al statului de a crea şi aplica norme penale (jus puniendi) 1. Dreptul penal se caracterizează prin următoarele trăsături: a) este o ramură distinctă, autonomă, având un obiect propriu de reglementare şi anume, acele valori şi relaţii sociale de care depinde existenţa societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia 2 ; b) stabileşte faptele (acţiunile, inacţiunile) susceptibile să aducă atingere ori să pună în pericol valorile sociale fundamentale, condiţiile tragerii la răspundere penală, precum şi pedepsele sau alte măsuri de drept penal care urmează să fie aplicate persoanelor care comit asemenea fapte; c) scopul dreptului penal este apărarea ordinii de drept împotriva criminalităţii 3. Această finalitate este realizată, în mod prioritar, pe calea prevenirii săvârşirii faptelor care aduc atingere sau periclitează valorile fundamentale şi numai în subsidiar, pe calea constrângerii, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru comiterea faptelor incriminate. 2. Necesitatea dreptului penal Nu se pot imagina relaţii sociale între membrii societăţii care să nu fie reglementate şi supuse unor reguli care să garanteze desfăşurarea normală a acestora, în condiţii de libertate şi siguranţă pentru cetăţeni. Necesitatea dreptului penal rezidă, în primul rând, în nevoia stringentă a apărării valorilor esenţiale ale societăţii pe care aceasta se întemeiază. În cadrul acestui sistem de valori, o poziţie privilegiată o ocupă omul, privit ca valoare socială supremă. Acesta trebuie să se bucure de ocrotire juridico-penală sub toate atributele sale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică şi psihică, libertatea şi integritatea sexuală, inviolabilitatea vieţii private. De asemenea, se impune o apărare juridico-penală a relaţiilor patrimoniale, a autorităţii statului şi a organelor sale, a securităţii naţionale, a sănătăţii publice, ori a relaţiilor de convieţuire socială. Acest întreg sistem de valori a fost consacrat de Constituţia României din 1991, fiind de necontestat faptul că implementarea şi respectarea lui nu ar fi posibilă fără apărarea acestor valori împotriva oricăror fapte de natură să le vatăme sau să le pericliteze. Orice infracţiune, constituind un act antisocial, cere, din punct de vedere juridic, pedepsirea celui vinovat, iar din punct de vedere social, adoptarea unor măsuri care să prevină săvârşirea unor noi infracţiuni atât de către aceeaşi persoană (prevenţie specială), cât şi de către alte persoane predispuse a săvârşi infracţiuni (prevenţie generală) 4. Dezideratul fiecărui stat este acela de a desfăşura o activitate cât mai eficace de prevenire şi de combatere a criminalităţii prin intermediul aşa-numitei politici penale. 1 F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p V. Paşca, Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p V. Păvăleanu, Drept penal, partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p A. Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 7.

6 Partea I. Noţiuni generale 9 Dreptul penal este un instrument al politicii penale a statului, prin normele sale, având rolul de a stabili atât conduita necesară evitării oricărei atingeri a valorilor sociale proteguite, cât şi reacţia necesară împotriva infracţiunilor, în vederea restabilirii ordinii de drept şi a securităţii sociale. Necesitatea dreptului penal rezidă din existenţa fenomenului infracţional şi obligativitatea contracarării acestuia, dreptul penal fiind unul din mijloacele de maximă eficienţă în realizarea acestei acţiuni. 3. Caracterele dreptului penal A. Caracterul autonom al dreptului penal De-a lungul timpului s-a încercat acreditarea ideii conform căreia dreptul penal nu reglementează relaţii sociale proprii, ci sancţionează încălcări mai grave aduse relaţiilor sociale reglementate de alte ramuri ale dreptului (de exemplu, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil). Astfel, dreptul penal nu ar avea decât un caracter sancţionator, secundar şi complementar. Caracterul autonom al dreptului penal se poate demonstra invocând: a) relaţiile proprii de reglementare, relaţii de apărare a valorilor sociale ce nu fac obiectul altei reglementări 1 ; b) sistemul propriu de principii, instituţii şi norme de conduită instituite în vederea ocrotirii valorilor sociale, obligându-i pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte norme prohibitive (de exemplu, infracţiunile de omor art. 188 C. pen., viol art. 218 C. pen., tâlhărie art. 233 C. pen., ultraj art. 257 C. pen.), fie să efectueze anumite activităţi norme onerative (de exemplu, infracţiunea de nedenunţare art. 266 C. pen., sau infracţiunea de omisiunea sesizării art. 267 C. pen.); c) existenţa unor domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal protejează interese neocrotite de nicio altă ramură de drept (ex. apără solidaritatea umană prin obligaţia de ajutorare a persoanei aflate în primejdie şi în neputinţa de a se salva: infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate art. 203 C. pen., ori împiedicarea ajutorului art. 204 C. pen.); d) sistemul sancţionator specific (pedepse). B. Caracterul de drept public Dreptul penal reglementează relaţiile de apărare a valorilor sociale şi stabileşte raporturi de putere sau de autoritate între stat, ca subiect dominant, reprezentant al societăţii, al puterii publice şi persoana fizică 2. Dreptul penal instituie regulile de conduită pentru destinatarii legii penale, acestea fiind imperative atât în faza conformării, cât şi în aceea de tragere la răspundere penală sau de aplicare a sancţiunii. Indiferent dacă unele infracţiuni lezează drepturile sau interesele legitime ale unor persoane (omor, vătămare corporală, şantaj, viol etc.), sunt împotriva bunei funcţionări a organelor statului (abuz în serviciu, luare de mită, purtare abuzivă, neglijenţă în serviciu etc.) ori chiar împotriva securităţii naţionale (trădare, spionaj etc.), raportul juridic de drept penal nu se stabileşte direct între persoana prejudiciată prin infracţiune şi infractor, ci între stat şi acesta din urmă, deoarece numai statul are dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal 3. 1 L. Lefterache, op. cit., p. 18; C. Mitrache, op. cit., p F. Streteanu, op. cit., p A. Ungureanu, op. cit., p. 9.

7 10 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ Deci, în caz de încălcare a normelor penale, statul, prin organele sale specializate, va restabili ordinea încălcată, exercitând în majoritatea cazurilor, din oficiu, acţiunea penală pentru tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de comiterea unor infracţiuni. C. Caracterul sistemic al dreptului penal Pornind de la împărţirea bipartită a Codului penal (Partea generală în care sunt cuprinse reguli cu caracter general şi Partea specială în care sunt prevăzute infracţiunile şi pedepsele corelative acestora), unii autori concep divizarea dreptului penal în drept penal general şi drept penal special. Relaţiile sociale care formează obiectul dreptului penal sunt reglementate de cele două categorii de norme, printr-o acţiune concomitentă şi convergentă, care nu permite autonomizarea lor în două subramuri distincte ale dreptului penal. Caracterul sistemic al dreptului penal provine, în primul rând, din caracterul unitar al dispoziţiilor de drept penal privitoare la răspunderea penală, la infracţiuni şi pedepse, dispoziţii cuprinse în Codul penal. Chiar şi atunci când unele fapte sunt incriminate şi sancţionate prin legi penale speciale sau legi nepenale cu dispoziţii penale, toate acestea sunt puse în acord cu legea penală generală, cu Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor derogatorii de la dreptul comun 1. Dispoziţiile părţii generale se aplică în bloc fiecărei infracţiuni din partea specială, creând un sistem coerent, stabilind în cazul fiecărei infracţiuni în parte condiţiile de tragere la răspundere penală, de incriminare sau sancţionare a tentativei, de aplicare a pedepsei, de stabilire a circumstanţelor atenuante sau agravante etc. Nu se poate concepe existenţa părţii speciale a Codului penal ori a infracţiunilor prevăzute în legi speciale fără prevederile părţii generale. De asemenea, dispoziţiile părţii generale ar fi inutile în lipsa prevederilor părţii speciale, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni şi limitele speciale de pedeapsă pentru fiecare infracţiune în parte. În literatura de drept penal se discută despre existenţa unor subramuri a dreptului penal, cum ar fi dreptul penal internaţional, dreptul penal al mediului înconjurător, dreptul penal al minorului, dreptul penal al afacerilor. Acestea nu sunt de natură să afecteze însă coeziunea sistemică a dreptului penal. 4. Obiectul dreptului penal În doctrina penală s-au conturat două concepţii diferite cu privire la întinderea relaţiilor de apărare a valorilor sociale, relaţii ce constituie obiectul dreptului penal: A. Relaţiile de represiune penală obiect al dreptului penal Într-o primă opinie se susţine că obiectul dreptului penal constă în relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, adică în relaţiile de conflict (de represiune sau de constrângere penală) în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea infractorilor. Până la data săvârşirii infracţiunii, nu există relaţii sociale de apărare, neputând exista nici raporturi de drept penal 2. Reducând obiectul dreptului penal la relaţiile sociale de conflict, dreptul penal este configurat ca un drept pur sancţionator, ignorându-se în fapt, funcţia normativă, educativă şi preventivă a acestuia. 1 I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p I. Oancea, op. cit., p. 15.

8 Partea I. Noţiuni generale 11 B. Relaţiile de apărare a valorilor sociale represive şi de conformare obiect al dreptului penal Potrivit celei de-a doua opinii, obiectul dreptului penal cuprinde relaţiile de apărare a valorilor sociale, relaţii ce se nasc nu din momentul săvârşirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale 1. Conform acestei opinii, relaţiile de apărare a valorilor sociale ce formează obiectul dreptului penal pot fi de două feluri: a) relaţii sociale de conformare Aceste relaţii iau naştere din momentul adoptării legii penale, între stat şi toţi membrii societăţii, având drept conţinut dreptul statului de a pretinde o anumită conduită membrilor societăţii (abţinerea de la săvârşirea anumitor activităţi ilicite sau obligaţia de a îndeplini anumite activităţi) şi, corelativ, obligaţia membrilor societăţii de a se supune dispoziţiilor legii penale. b) relaţii sociale de conflict În situaţia în care membrii societăţii nu se conformează exigenţelor dispoziţiilor legii penale, se nasc relaţii de conflict între titularii acestor valori şi cei care au săvârşit faptele vătămătoare sau periculoase pentru valorile sociale. Încă de la apariţia statului şi a dreptului, relaţiile de apărare a valorilor sociale, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să constituie obiect de reglementare pentru dreptul penal care prevede prin normele sale faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile celor ce le săvârşesc. Astfel, prin această reglementare, relaţiile de apărare a valorilor sociale au o existenţa obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale Scopul dreptului penal Recrudescenţa fenomenului infracţional pe plan intern şi internaţional determină măsurile de reacţie socială, politica penală pe care statul de drept trebuie să o stabilească pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. În acest fel, scopul dreptului penal, în calitate de principal instrument de realizare a politicii penale, este de a apăra societatea, în ansamblu, membrii săi, în particular, împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Este evidenţiat, aşadar, rolul activ al dreptului penal, în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea societăţii. Deşi în noua reglementare, spre deosebire de reglementarea actuală, care în art. 1 C. pen. defineşte scopul dreptului penal, nu se mai prevede expres acest scop, consider că în continuare dreptul penal trebui să apere împotriva infracţiunilor valorile sociale fundamentale Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept Caracterul autonom al dreptului penal nu exclude existenţa unor legături organice cu celelalte ramuri ale sistemului nostru de drept. Atâta timp cât dreptul penal reglementează 1 V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p C. Bulai, op. cit., p În acelaşi sens, L. Lefterache, op. cit., p. 23; V. Păvăleanu, op. cit., p. 16; V. Mirişan, Drept penal, partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 11.

9 12 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ relaţii de apărare a valorilor sociale, este firesc să aibă legături cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept. Semnificative sunt în acest sens legăturile dreptului penal cu: a) dreptul constituţional Cu dreptul constituţional, dreptul penal se interferează în ocrotirea relaţiilor sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Pornind de la poziţia pe care o ocupă Constituţia în ierarhia legislaţiei noastre şi de la forţa juridică superioară cu care este învestită, se poate afirma că între legea fundamentală şi legislaţia penală se stabilesc raporturi de subordonare. Constituţia României prevede o serie de reguli fundamentale care guvernează dreptul penal (legalitatea pedepsei, art. 23 alin. 12, interzicerea pedepsei cu moartea, art. 22 alin. 3, retroactivitatea legii penale mai favorabile, art. 15 alin. 2, egalitatea în faţa legii, art. 16) 1. Misiunea dreptului penal constă în a incrimina şi sancţiona acele fapte care periclitează valorile sociale consfinţite prin Constituţie. Spre exemplu, în art. 22 din Constituţie este garantat dreptul la viaţă, iar în Codul penal sunt incriminate infracţiuni contra vieţii cum ar fi omorul (art. 188), uciderea din culpă (art. 192 C. pen.), lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195). De asemenea, în art. 44 din Constituţie este înscrisă protecţia proprietăţii private, iar în Codul penal sunt incriminate infracţiuni contra patrimoniului, cum sunt furtul (art. 228), furtul calificat (art. 229), tâlhăria (art. 233), înşelăciunea (art. 244) etc. b) dreptul procesual penal Nu se poate imagina existenţa vreuneia din cele două ramuri de drept fără cealaltă, între ele existând o legătură indisolubilă, cu un caracter organic şi funcţional 2, o interdependenţă şi interacţiune pentru realizarea apărării sociale 3. Dacă dreptul penal stabileşte faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală a infractorilor şi sancţiunile aplicabile, dreptul procesual penal stabileşte cadrul procesului penal, părţile în acest proces, competenţa instanţelor de judecată, atribuţiile organelor judiciare, drepturile şi obligaţiile părţilor, căile de atac etc. c) dreptul execuţional penal Dreptul execuţional penal reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în cursul executării sancţiunilor de drept penal, în regim de libertate sau de penitenciar. Executarea sancţiunilor de drept penal este o problemă de maxim interes, deoarece în funcţie de aceasta se asigură finalitatea normelor juridice penale. d) dreptul civil Relaţiile patrimoniale şi personale nepatrimoniale ce formează obiectul de reglementare al dreptului civil sunt protejate prin intermediul dreptului penal împotriva faptelor periculoase 4, prin incriminarea şi sancţionarea tâlhăriei, pirateriei, distrugerii, tulburării de posesie etc. e) dreptul familiei Prin incriminarea faptelor de bigamie, abandon de familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, precum şi împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu dreptul penal vine în sprijinul ocrotirii unor relaţii ce fac obiect de reglementare al dreptului familiei. 1 L. Lefterache, op. cit., p V. Păvăleanu, op. cit., p C. Mitrache, op. cit., p J. Larguier, op. cit., p. 2.

10 Partea I. Noţiuni generale 13 f) dreptul administrativ În primul rând, se are în vedere legătura care există între răspunderea penală şi răspunderea administrativă şi cea contravenţională, în unele cazuri, răspunderea penală pornind din punctul în care se termină răspunderea administrativă. În al doilea rând, dreptul penal reglementează infracţiuni contra autorităţii (de exemplu, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale), infracţiuni prin care se aduc atingere activităţii organelor de stat (inclusiv cele administrative) sau altor activităţi reglementate de lege (de exemplu, abuzul în serviciu, luarea de mită, purtarea abuzivă). Asemenea legături există şi între dreptul penal şi celelalte ramuri ale dreptului (dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul procesual civil etc.). 1. Noţiune Secţiunea a II-a Principiile fundamentale ale dreptului penal român În literatura juridică, deşi problema principiilor fundamentale ale dreptului constituie o preocupare constantă (ea este studiată în cadrul lucrărilor de teoria generală a dreptului, de asemenea este abordată în unele lucrări de drept penal şi drept internaţional public), nu există o unitate de puncte de vedere nici în ceea ce priveşte izvorul din care provine principiul fundamental (raţiune, experienţă, realităţi sociale, normă de drept), nici asupra criteriilor după care unui principiu instituţional i se atribuie caracterul de principiu fundamental şi nici asupra identificării principiilor fundamentale 1. Dominantă în concepţia literaturii juridice române este ideea că principiile fundamentale ale dreptului au o istorie proprie, autonomă de cea a normelor juridice, că ele reprezintă un dat care se impune normelor speciale 2. Principiile fundamentale sunt ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal 3. Reprezentând o categorie juridică teoretică cu largi implicaţii practice, principiile fundamentale sau de bază acoperă toate instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi anume: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Acestea exced sferei dreptului penal, fiind caracteristice dreptului în general. Principiile fundamentale se disting de principiile speciale, cum ar fi cele referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp (teritorialitatea, personalitatea, realitatea, universalitatea, legea penală mai favorabilă, neretroactivitatea legii penale etc.), care îşi au originea în primele, dar au o aplicabilitate mai redusă. În Codul penal este consacrat un cadrul legal distinct consacrat principiilor dreptului penal, dar care cuprinde însă, în art. 1-2, doar principiul legalităţii incriminării şi pedepselor. Alte principii care guvernează sfera dreptului penal au totuşi o bază legală, fie că sunt expres formulate în lege, cum ar fi principiile înscrise în art. 15 alin. 2 (infracţiunea, singurul temei al 1 G. Antoniu, E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, p A se vedea în acest sens M. Djuvara, Drept şi drept pozitiv, Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, nr. 1/1940, p. 205; E. Speranţia, Principiile fundamentale şi filosofia juridică, Ed. Forum, Cluj, 1936, p. 8; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p I. Oancea, op. cit., p. 26.