Foaia catehetica nr 99 - Duminica Sfintei Invieri

Transcriere

1 EVANGHELIA*: IOAN 1, 1-17 Învierea Domnului - Sfintele Paşti Duminica Sfintei Învieri E DITATĂ DE PROTOPOPIATUL ORTODOX R OMÂN I RLANDA Î ntru nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru nceput la Dumnezeu; toate printr Însul s au făcut şi fără El nimic nu s a făcut din ceea ce s a făcut. Viață era într Însul, şi viața era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins o. Fost a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan. Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu el era Lumina, ci să mărturisească despre Lumină. Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul. În lume era şi lumea printr Însul s a făcut, dar lumea nu L a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L au primit. Dar celor câți L au primit, care cred întru numele Lui, le a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, cei ce nu din sânge, nici din voie trupească, nici din vrere bărbătească, ci de la Dumnezeu s au născut. Şi Cuvântul trup S a făcut şi S a sălăşluit întru noi; şi noi văzutu I am slava ca pe slava Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era Cel despre Care am zis: Cel ce vine după mine înaintea mea S a plinit, fiindcă mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toți am primit şi har pentru har, căci legea prin Moise s a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit. APOSTOLUL*: FAPTE 1, 1-8 NR 99/2011 ntâia mea carte, Teofile, am întocmit o Î despre toate câte a început Iisus a face şi a învăța până în ziua când S a înălțat la cer, după ce prin Duhul Sfânt le a dat porunci apostolilor pe care i a ales, cărora după patima Sa li S a şi arătat pe Sine viu, cu multe semne doveditoare, timp de patruzeci de zile arătându li Se şi vorbindu le despre cele ale împărăției lui Dumnezeu. Şi n timp ce era împreună cu ei le a poruncit să nu se ndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduința Tatălui pe care ați auzit o de la Mine; că Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați întru Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându se, L au întrebat, zicând: Doamne, oare în acest timp aşezavei Tu la loc împărăția lui Israel? Iar El le a zis: Nu al vostru este să ştiți anii sau vremile pe care Tatăl întru a Sa stăpânire le a pus; dar putere veți primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi Mi veți fi Mie martori în Ierusalim şi n toată Iudeea şi n Samaria şi pân la marginea pământului. * ) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

2 PAGINA 2 În această zi a bucuriei supreme Ziua Învierii când Hristos S a ridicat din mormânt ca un Atotputernic, zdrobind puterile iadului şi slobozind pe cei legați acolo din veac, moartea a fost doborâtă, viața a fost propovăduită şi mântuirea noastră s a împlinit. Unde ți este, moarte, boldul? Unde ți este, iadule, biruința? Urăm tuturor celor la care acest mesaj ajunge, familiilor lor, prietenilor şi chiar duşmanilor, să se bucure împreună cu noi de Învierea Domnului, un Paşte duhovnicesc, un Paşte fericit, o sporire a credinței, a iubirii şi a păcii, în această lume a conflictelor neîntrerupte şi a morții năpraznice ale atâtor oameni nevinovați. Să ne iubim unii pe alții, acum când ura invadează pământul! Să spunem «Frate» tuturor celor care ne înconjoară, în această vreme în care frații se urăsc şi familiile se destramă! Să aducem pacea lui Dumnezeu între oamenii care se războiesc între ei, iar omul este lup pentru om! Să respectăm viața, acum când mamele îşi ucid pruncii în culcuşul cald al pântecului roditor, iar fătul nici măcar nu poate striga: «Mamă, mă doare»! Să aducem dreptate într o lume strâmbată de vicii şi cinstea într o lume în care a fi cinstit este aproape ceva ruşinos! Aceasta este misiunea şi tragicul destin al creştinului în lume: Să fie urmaşul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Hristos a înviat, frații noştri! Să răsune strigătul nostru peste lumea întreagă, în cer şi pe pământ. Adevărat a înviat! Părintele Gheorghe Calciu, 25 aprilie 2003

3 PAGINA 3 Ultimul cuvânt al Părintelui Iustin Popovici la ultimul Paşti pe acest pământ Paştile anului 1979 Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Şi ne aduce nouă toate veşnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viață, despre dragoste şi dreptate, despre păcat şi moarte, despre rai, despre iad, despre biruința asupra morții, asupra păcatului şi asupra iadului, despre timp şi despre veşnicie, despre Mântuitorul şi mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenței omeneşti, pentru viața cea veşnică în lumea lui Dumnezeu, văzută şi nevăzută. Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că Aceasta este biruința asupra păcatului, asupra morții şi asupra diavolului, dar în acelaşi timp şi certitudinea ființei omeneşti prin Aceasta despre viața veşnică. De aceea şi Învierea Dumnezeului Om Hristos, în realitate cuprinde în ființa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea şi întreaga viață a fiecărui creştin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruință împotriva morții, a păcatului şi a diavolului. Numai cu Aceasta s au înfăptuit toate, s au arătat toate şi s au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar şi Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este şi motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere şi întreaga iconomie dumnezeiescomenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînțelege că Învierea presupune în mod natural Crucea şi moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie şi îl predă ca Evanghelie. Într adevăr, în această Evanghelie nu sunt toate de la Mântuitorul Dumnezeul Om pentru om? Din această pricină, în Evanghelie nu se îngăduie nimic să se schimbe, nici să se adauge. Pentru că orice era necesar să se scrie în ea s a scris. Adică tot Dumnezeul Om şi toată inexprimabila Lui desăvârşire. Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos şi în Dumnezeul Om cel Înviat. Şi de vreme ce aceasta este realitate, atunci şi mântuirea este asigurată pentru toți oamenii, dar şi pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte şi de diavol. Dar oare această realitate este ființială, mărturisită, văzută, pipăibilă şi, mai mult, autentică? Da, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului Om Hristos şi mult mai mult, nimic nu este atât de învederat şi, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum şi atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generație la generație ca viață vie şi putere făcătoare de viață, care izvorăşte din Dumnezeul Om Cel Înviat şi de la Sfinții Apostoli şi de la Părinții Bisericii, care în chip bogat, dar şi adânc, insuflă şi se revarsă asupra tuturor creştinilor, din veac în veac, din generație în generație şi astfel tuturor până în ziua judecății. Această realitate este o neîncetată trăire, însăşi viața tuturor creştinilor de la Sfinții Apostoli până la noi toți, şi de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morților.

4 PAGINA 4 Aceasta este o realitate care se trăieşte de către creştini ca ființa şi conținutul vieții şi existenței lor. Pentru că orice este creştin decurge din Hristos, Dumnezeul Om Cel Înviat: Rugăciunea, El o îndreptează spre Înviere şi din pricina Lui spre Dumnezeul Om Cel pururea viu. Credința în El este credința în Cel înviat şi din pricina Lui în Dumnezeul Om cel veşnic viu şi dragostea în El şi postul şi smerenia şi răbdarea şi toate celelalte virtuți pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul Om Cel Înviat şi mulțumită Dumnezeului Om Cel Înviat. Dar şi toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieştile şi izvorâtoarele de har puteri, ca şi întreaga viață în El şi în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul Om Cel Înviat şi pururea viu şi din pricina Lui şi mulțumită Lui. Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creştinismul nu ar fi existat. Cu siguranță va fi existat atunci o oarecare învățătură filosofică, ca de exemplu a lui Socrate, a lui Platon, a lui Kant, a lui Bergonoski. Doar El, care este pururea viu, pentru că este Domnul Iisus cel Înviat, dă astfel de puteri creştinilor în viața lor: în viața cu credință, în viața cu dragoste, în viața cu rugăciune, post, în viața cu nemurire, în viața cu veşnica viață. Doar El, Cel pururea viu, îndreptează pe Mucenici la mucenicie, pe pustnici la pustnicia lor, pe Apostoli la apostolicitatea lor, pe Mărturisitori la mărturisirea lor, pe cei milostivi la milostenia lor, pe postitori la postirea lor, pe cei înfrânați la înfrânarea lor, pe cei iubitori de îndurare la iubirea lor şi într o propoziție: pe toți creştinii din toate veacurile la multilateralele virtuți evanghelice în care coexistă viața după Evanghelie pentru mântuirea noastră. Şi încă aceste realități infinite, acestea şi atâtea vieți încă, aceştia şi atâția Mucenici încă învederează că într adevăr nimic şi nimeni nu este în istoria lumii atât de mult puternic şi atât de cu totul într adevăr încredințat (garantat) ca Dumnezeul Om Hristos Cel Înviat şi Sfânta Sa Înviere. De aceea, această mărturie de la primii sfinți ucenici ai lui Hristos, de la Sfinții Apostoli: Aceştia au pipăit, ca înşişi văzători ai Cuvântului, dar L au şi propovăduit pe Dumnezeul Om Cel Înviat. Oricare ar fi aceştia şi lucrările lor, sunt doar o mărturie despre Dumnezeul Om Cel Înviat. Apostolicitatea lor nu este nimic altceva decât o simplă şi neîntreruptă mărturisire despre Domnul Iisus, Dumnezeul Om Cel Înviat. Din orice lucru al lor provine şi iradiază această a tot de viațăfăcătoare şi nemuritoare a tot biruință a puterii lui Hristos, Dumnezeul Om Cel Înviat şi pururea viu. Pentru că numai continua comuniune cu Domnul cel Înviat a dat toate acele dumnezeieşti şi minunate puteri simplilor pescari din Galileea, aşa încât să robească lumea prin dragoste şi prin credință, fără sabie şi daruri, ci dimpotrivă jertfindu şi chiar şi sângele lor pentru Dumnezeul Om Cel Înviat, pentru dumnezeiasca Sa vedere, pentru credința în El, pentru dragostea față de El. Pentru aceasta, cu tot sufletul şi cu toată ființa noastră strigăm atotfericiți tuturor ființelor în toate lumile: Hristos a înviat! Adevarat a înviat! Mănăstirea Celie, Valievo (traducere din greceşte, Leontie monahul,

5 PAGINA 5 Învierea Domnului şi importanța ei universală Sfintele Paşti, 1937 Dumitru Stăniloae Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanța ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. Numai creațiunea lumii mai are această importanță şi calitate. Ca şi creațiunea tot aşa şi învierea, nu sunt evenimente propriu zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate şi prevăzute ca provenind din concursul forțelor şi împrejurărilor naturale antecedente. Cauza care produce creațiunea este metaistorică şi metanaturală. De aceea, chiar dacă ar fi existat, prin absurd, oameni care să vadă apariția lumii, ei tot n'ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând o la existență, o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric şi spiritual. Acei predispuşi martori ai apariției lumii ar fi văzut ceva enigmatic şi e posibil că şi ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creațiunea lumii de către Dumnezeu. Creațiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, ştiințific, istoric. E drept că celelalte teze pot fi uşor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptă creațiunea e credința. Tot aşa de puțin istoric este, sub acest raport, evenimentul învierii Domnului. Cel care lucrează şi de astă dată în calitate de cauză este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura omenească a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigă ce se înşiră în lanțul vieții istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs învierea nu s'a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigație şi de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credință ar fi căutat, desigur, o explicație naturală a acestui fapt sau l'ar fi considerat o enigmă a cărei explicație naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Şi aici, ca şi la creațiune, toate explicațiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe considerații care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric şi deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Cre dința îşi păstrează şi aci rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existență să nu ne putem apropia de lucrările şi de prezența lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credință, prin ascultarea şi acceptarea smerită a asigurării ce neo dă prin cuvântul Său. Dar dacă creațiunea şi învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obişnuit, aceasta nu însemnează că ele n'au avut loc sau că n'au nici o relație cu istoria şi cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute o dată pentru totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenței. O persoană care a trăit într'un timp şi într'un loc anumit ca om deplin a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparținând timpului trecut şi tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ. De la punctul acesta, al relației cu istoria, creațiunea şi învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creațiunii, cauza şi efectul, cel din urmă cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creațiunea, fără să fie astfel o lucrare istorică, ținteşte în istorie şi determină istoria. Tot ce se întâmplă ulterior în lume se datorează şi

6 PAGINA 6 poartă pecetea actului an istoric al creațiunii, chiar dacă nu văd oamenii, chiar dacă lumina aceasta revărsată peste univers nu e văzută de orbia oamenilor căzuți în păcat. Învierea însă nu numai în factorul cauză, ci şi în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoană istorică, supusă condițiunilor existențiale ale acestei vieți, cauzelor fizice şi spirituale ce domnesc în imanență. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeşte astfel de toate minunile săvârşite de El, sau de profeți, sau de alte organe dumnezeieşti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistorică, este istoric. Prin oricare minune se repară pe cale extranaturală o piesă stricată din natură, se repune ceva în funcția ce o îndeplinea în angrenajul imanent al vieții: se reface un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru tot din natură, se readuce o persoană care a încetat de a mai trăi în viață, în starea de a continua viața în aceleaşi condițiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazăr prin înviere n'a intrat într'un nou mod de existență, ci l'a reluat pe cel dinainte de a muri, a reluat o viață tot aşa de supusă bolilor şi morții, trebuințelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi un timp, apoi va muri. Iisus Hristos însă prin înviere intră într'un mod de existență, într'o dimensiune de viață cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toții supuşi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viață sustrasă cu totul din angrenajul cauzalității naturale; la o viață fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viața acesta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toți am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creațiune din nimic a lui Dumnezeu. Deosebirea de creațiune constă doar în aceea că pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, fețe cari n'au mai fost, prin înviere se readuc fețele, suporturile care au încetat să mai existe, la o nouă formă de viață. Cel înviat este, ca eu, ca față, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparițiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel înviat cu cel de dinainte. Tocmai în acest punct găsim relația învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, şi efectul lucrării lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viață metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într'un punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieții din el, "oasele moarte" primesc o nouă viață exclusiv prin puterea lui Dumnezeu. Creațiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându i prin aceasta o nouă viață, transfigurată. Şi la creațiune, şi la înviere istoria nu e productivă. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc. Creațiunea dă posibilitatea istoriei, învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenței. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulțumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemulțumire de care suntem şi noi pătrunşi. Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne ar arăta ceva peste istorie, ci ne ar confirma existența istorică drept existență ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage, cu forță metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de existență, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura

7 PAGINA 7 realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă, şi pentru a se milostivi de ea. De unde vine această contrazicere dintre intenția dumnezeiască manifestă în actul creațiunii care afirmă istoria şi cel al învierii care dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu este o dezaprobare radicală a istoriei, pentru că atunci nu s'ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri care au trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi intenția ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouă formă de viață, se vede că forma cea veche nu e pe placul voinței dumnezeieşti. Şi întrucât învierea urmează după catastrofa morții, în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma de viața istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în ființa creațiunii, încât e necesară în prealabil o distrugere totală a ei, ca s'o facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu şi dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viață nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune serioasă le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Intervenția lui Dumnezeu după creațiune, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creațiune. Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneşte toată creațiunea, le simțim toți. Filosofia contemporană a unui Heidegger se opreşte în fața acestui caracter bolnav al existenței ca în fața aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existențe se remarcă îndeosebi în această filosofie: moartea cu neliniştea ce o aruncă ca o umbră asupra întregii vieți, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea vieții noastre. Viața noastră e o "existență spre moarte". Moartea mărgineşte tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod ființial o lume a morții. Existența ei, ca şi existența omului, este o existență amenințată, nu numai obiectiv, ci şi subiectiv, de granița morții. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simțim existența de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr'un întreg pe care nu l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenții morții care avansează continuu în ființa noastră, care rod neîntrerupt ca nişte viermi ai morții din micul tezaur de viață al nostru. Insuficiențele intelectuale şi morale ne vorbesc iarăşi de caracterul fragmentar al existenței noastre. Viața aceasta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viața şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a ființelor raționale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea aşa, atunci prin înviere El s'ar sili să o repare, mânat de regretul că a făcut o aşa. Cum însă stricarea ei s'a făcut prin voia liberă a ființelor raționale şi urmarea acestei stricăciuni e moartea, învierea se înfățişează ca un act de grație a lui Dumnezeu care nu vrea să lase ca suferința să aibă ultimul cuvânt şi pe oameni pierduți în moarte, ci ridică totul la o nouă viață, fără suferințe şi fără moarte. Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavă în care s'a rostogolit, înălțând o la o stare a cărei bogăție, plenitudine şi fericire nici nu ne o putem închipui, aşa cum nu şi poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s'a introdus în viața de la Dumnezeu boala radicală, prin înviere această boală e eliminată. E de crezut că fără căderea în păcat n'ar fi intervenit înviere, aşa cum peste tot n'ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu. În Iisus Hristos viața cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toți care cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleşte. Viața cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinței şi ai speranței spre El, spre viața cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când zicem cu credință: Hristos a înviat! afirmăm implicit: Noi toți vom învia! (Din vol. "Ortodoxie si românism", Tipografia "Arhidiocezana", Sibiu, 1939)

8 PAGINA 8 Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa despre o întâmplare de Paşti de la Aiud Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului. Şi am cântat Hristos a înviat!. La început în gând, pe urmă am simțit nevoia să l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară pe culoar şi sigur gardianul m au auzit cântând şi a venit la mine şi m a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea, cele mai dragi amintiri. ( ) Pe secție la noi era secție specială de sancțiuni, de pedepse, erau şase gardieni (era o secție mai mare). Ei veneau înşiruiți unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalți şi cel care rămânea pe secție deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu fața la perete. El intra şi nu ştiu la ce se uita să vadă dacă este în ordine. Şi n aveam voie să ne întoarcem cu fața din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu se. În dimineața aceea de Paşti, nu m am întors, n am stat cu fața la perete. Era un gardian Dacă dumneavoastră ați văzut un drac frumos, omul acesta era într adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de țară, un băiat subțirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalți veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înțeles cum poate cineva care arăta atâta gingăşie, o frumusețe masculină, să nu fie un om gingaş. Cum poate cineva care are o frumusețe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5 6 deținuți în serviciul lui, probabil nu se simțea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporți propria tortură. Când auzeai strigătele Majoritatea celor bătuți erau deținuți de drept comun, pentru că erau puțini deținuți politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginația ta începea să lucreze. Şi ți închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a i tortura pe ceilalți. În dimineața aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viață dăruindule. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu fața spre uşă când a intrat el, i am spus Hristos a înviat!. Gardianul s a uitat la mine, a întors capul şi s a uitat la cei care erau în spatele lui. S a întors din nou la mine şi a spus Adevărat a înviat!. A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înțeles atunci că nu el mi a spus Adevărat a înviat!, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosițe: Pentru ce căutați pe cel viu între cei morți? Iată a înviat. Veniți să vedeți locul unde l puseseră. Prin gura lui îngerul mi a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare ( ); Dumnezeu a vrut să mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5 6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală. (din Suferința ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007) Protopopiatul Ortodox Român Dublin Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: Comitetul de redacţie: Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie, mariaplamada_ccl@yahoo.ie