Foaia catehetica nr Duminica a 4-a dupa Rusalii (Vindecarea slugii sutasului)

Transcriere

1 Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaş ului) E DITATĂ DE PROTOPOPIATUL ORTODOX R OMÂN I RLANDA NR 110/2011 EVANGHELIA*: MATEI 8, 5-13 APOSTOLUL*: ROMANI 6, Î n vremea accea, pe când intra Iisus în Capernaum s a apropiat de El un sutaş, rugându L şi zicând: Doamne, servul meu zace slăbănog în casă, cumplit chinuindu se. Şi Iisus i a zis: Voi veni şi l voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi servul meu se va tămădui. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi i spun unuia: Du te! şi se duce; şi altuia: Vino! şi vine; şi robului meu: Fă asta! şi face. Auzind acestea, Iisus S a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevăr vă grăiesc, nici în Israel, n am aflat atâta credință! Şi vă spun Eu vouă că mulți de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinților. Şi i a zis Iisus sutaşului: Du te, să ți fie după cum ai crezut! Şi s a însănătoşit servul său în ceasul acela. F raților, izbăvindu vă de păcat, ați devenit robi ai dreptății. Vorbesc omeneşte, având în vedere slăbiciunea trupului vostru. Că aşa cum mădularele voastre vi le ați făcut roabe necurăției şi fărădelegii spre fărădelege, tot astfel faceți le acum mădularele voastre roabe dreptății spre sfințire. Căci la vremea când erați robi ai păcatului, liberi erați dinspre partea dreptății. Ca urmare, ce roadă aveați atunci?: roade de care acum vă ruşinați; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, eliberați fiind de păcat şi robi făcându vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârşitul, viața veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, dar harul lui Dumnezeu este viața veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru. * ) Texte preluate din Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000 (citată pe scurt: Biblia Bartolomeu).

2 PAGINA 2 Ce este credința? Mitropolitul Augustin de Florina Ce este credința! Sunt unele lucruri, pe care le simțim, dar nu putem să le exprimăm. Simți, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simți electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiința nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simți cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credința. Ce este credința? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior. Ce este credința! Dacă vrei să simți credința, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: Toată grija cea lumească să o lepădăm...". Vrei să simți ce este credința, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă ți aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiința, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi aripile credinței. Credința vine şi te ia şi te înalță sus, foarte sus, şi acolo auzi: Osana întru cei de sus...", asculți cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credința, îți arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiințifice nu poți să le vezi. Prin credință omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, Creatorul celor văzute şi celor nevăzute". Prin credință omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuță zice Evanghelia o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. La voi însă şi perii capului toți sunt numărați" (Matei 10, 29 30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieții noastre Domnul le cunoaşte. Prin credință acceptăm că Dumnezeu este un soare, o Dumnezeire în trei Sori", trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Slavă sfintei şi celei de o ființă şi de viață făcătoare şi nedespărțitei Treimi". Binecuvântată este Împărăția Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...". Ce măreții sunt acestea! Prin credință de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu Om. S a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii. Prin credință înainte de toate mărturisim că pe Golgota s a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curățeşte şi cel mai păcătos suflet. Sângele lui Iisus Hristos... ne curățeşte pe noi de tot păcatul" (I Ioan 1, 7). În sfârşit, prin credință mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S a înălțat la ceruri şi că va veni iarăşi într o zi să judece viii şi morții" (Simbolul de Credință). Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credințe. Este suficient însă doar să credem? Acestea îți spune unul le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred... Nu este suficient doar să zicem cred". Cuvântul cred" să l arătăm continuu în viață, să l traducem prin fapte de iubire. Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viața ta însă arăți că adori alte zeități ale veacului acestuia", care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4). Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. Bogații au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele" (Psalmul 33, 11). Crezi că Hristos a înviat din morți şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli care nu au nădejdea Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13). Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ții mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierți pe vecinul sau pe fratele tău? Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de Îl disprețuieşti, de ce Îl înjuri? Din păcate, nu există credință lucrătoare. (acvila30.wordpress.com)

3 PAGINA 3 Îndreptarul credinței Sfântul Teofan Zăvorâtul Îndreptarul credinței este alcătuit din următoarele trei părți: cunoaşterea conținutului credinței, din primirea cu inima a conținutului acesteia şi din aducerea vieții proprii în rânduiala pe care o arată credința. Acestea sunt aspectele, treptele credinței şi trăsăturile ei caracteristice, a căror prezență mărturiseşte prezența credinței, în timp ce lipsa lor mărturiseşte apostazia. Cea dintâi treaptă a credinței, altfel spus începutul ei, este cunoaşterea conținutului sfintei credințe. Dacă vom cerceta toată Revelația Dumnezeiască de la începutul ei până la sfârşit, în mintea noastră se va zugrăvi toată iconomia mântuirii noastre, altfel spus toată minunata purtare de grijă pentru noi a lui Dumnezeu, cu care bine a voit El să ne mântuiască pe noi, cei pieriți. Despre aceasta s a propovăduit de la începutul lumii până la venirea lui Hristos, de la venirea lui Hristos se propovăduieşte până în vremurile noastre şi din vremurile noastre se va propovădui până la sfârşitul lumii. Despre aceasta vesteşte toată Sfânta Scriptură, aceasta ne învață toate scrierile Sfinților Părinți, cu aceasta s au luminat toți bărbații mari. Şi orice minte care însetează de adevăr nu şi va afla deplina îndestulare altfel decât primind toată această învățătură. Mărturisirea credinței, a cărei esență este cuprinsă în Crez, pune fiecare lucru la locul său şi prezintă totul într o asemenea armonie, că nu se poate schimba nimic fără a strica întregul. În lumea văzută, deasupra noastră este cerul. Sub noi este pământul, pe cer sunt soarele, luna şi stelele, toate în rânduiala lor, iar pe pământ toate sunt împrejurul nostru într o rânduială la fel de strictă. În chip asemănător, tabloul purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru noi alcătuieşte atmosfera minții noastre, în care fiecare lucru îşi are locul său şi legăturile potrivite cu celelalte. A cunoaşte acestea şi a le cuprinde în mintea sa este cea dintâi datorie a fiecărui credincios. Credința este din auz ( Rom. 10,17), iar auzul este catehizat prin învățătura propovăduită de Biserică, prin care se pune începutul credinței. În ce vei crede dacă nu vei cunoaşte învățătura? Să presupunem că cineva ştie şi ține toate acestea; oare înseamnă asta că are credință adevărată? Nu; aceasta e doar cunoaşterea credinței, dar încă nu este credința. Credința începe din clipa când conținutul ei începe să intre în inimă şi să lucreze acolo simțământul care îi este propriu. Credința este primirea cu inima a adevărurilor mântuitoare iar întrucât aceste adevăruri au un conținut bine definit, ele sunt însoțite în inimă de apariția unor simțăminte bine definite. Mărturisirea de credință spune că noi, cei căzuți, trebuia să pierim, şi să ne mântuim doar prin credința în Domnul Hristos; să zicem că această învățătură este primită cu inima ce simțământ va încerca atunci omul? Va începe a se smeri, ca unul care nu şi a păzit cinul său, ci L a jignit pe Dumnezeu şi a vătămat cu toate relelele chipul Lui din sine însuşi. Auzind apoi că păcatele sale atrag mânia lui Dumnezeu, va începe să se teamă pentru sine şi pentru soarta sa, ca unul pe care îl aşteaptă dreapta pedeapsă. Iar auzind vestirea izbăvirii în Domnul, este atras spre El şi cu toată puterea nădejdii doreşte să şi însuşească mântuirea dăruită de El. Astfel, cel care a primit cu inima conținutul credinței va fi în starea unuia care însetează de Domnul, care Îl caută, năzuieşte spre El. Cel care începe să creadă, spune ierarhul Tihon, poate fi asemuit pe bună dreptate unui bolnav care, văzând că boala sa nu se mai vindecă, doreşte şi caută doctor iscusit, sau unui rob care caută izbăvitor, sau unuia care fuge de frică şi caută loc neprimejduit şi ocrotire.

4 PAGINA 4 Să zicem că starea aceasta este în om: încă nu este tot ce pretinde îndreptarul credinței. Trebuie să intrăm cu fapta în rânduiala de viață pe care o arată credința. De pildă, credința spune: Eşti rău, pocăieşte te şi trebuie să te pocăieşti; credința spune: Încetează a mai păcătui şi trebuie să încetezi a păcătui; credința spune: Încredințează te Domnului şi trebuie să te încredințezi Lui; credința spune: Primeşte prin Taine harul lui Hristos şi trebuie să îl primeşti; credința spune: Luptă te cu patimile şi trebuie să te bați cu ele; într un cuvânt trebuie să introduci îndată în viața ta tot ce arată credința. Roadă şi mărturie a acestei ascultări vor fi simțirea şi trăirea lucrărilor mântuitoare ale sfintei credințe. Un asemenea om va simți că, deşi este păcătos, totuşi nu va pieri, fiindcă e mântuit de Domnul; că deşi este slab, cu puterea harului primit prin Taine nu se lasă biruit de către păcat; că deşi este mai neputincios decât vrăjmaşii, totuşi, stând sub ocrotirea Domnului, care l a luat sub acoperământul Său, nu va fi învins de ei; că deşi încă trăieşte şi se necăjeşte pe pământ, totuşi Împărăția Cerurilor îl socoteşte al său datorită împărtăşirii cu Domnul, Care împărățeşte deja în ceruri. Şi aşa în toate privințele. Trăsătura caracteristică a acestei trepte a credinței este aceea că cel credincios îşi insușește tot ce a făcut Domnul pentru neamul omenesc ca şi cum ar fi fost făcut anume pentru el. Cel ce are în inima sa adevărata credință mărturiseşte cu Apostolul Pavel: Viez prin credința Fiului lui Dumnezeu, Carele m a iubit şi S a dat pe Sine pentru mine ( Gal. 2,20). Fiul lui Dumnezeu a iubit pe toată lumea şi pentru toată lumea S a dat pe Sine, iar Sfântul Pavel şi împreună cu el fiecare credincios îşi însuşeşte această dragoste, această binefacere a Lui. O atare mărturisire este cununa credinței dar ea nu este cu putință decât când cineva primeşte cu fapta îndreptarea, sfințirea, renaşterea şi curățirea. Aşadar, îndreptarul deplin al credinței noastre începe cu cunoaşterea, trece prin simțământ şi se împlineşte cu viața, punând stăpânire prin aceasta pe toate puterile ființei noastre şi înrădăcinându se în temelile ei. Şi câți vor umbla cu îndreptarul acesta, pace peste ei şi milă (Gal. 6,16). În ei se săvârşeşte ceea ce a zis Domnul despre casa zidită pe piatră. Pe unul ca acesta nici să nu încerci să l rătăceşti cu filosofări: toate nedumeririle şi îndoielile sunt pentru sufletul credincios ca loviturile firelor de nisip într un perete tare. Pentru toate, răspunsul este unul singur: Eu ştiu că adevărul e în credința noastră, fiindcă trăiesc puterea ei cea vindecătoare. Bolnavul care s a vindecat cu o doctorie nici nu i va asculta pe cei care i ar vorbi împotriva doctoriei cu pricina. Cum poate el să n o socoată vindecătoare, dacă a primit uşurare de pe urma ei? La fel şi în acest caz: credeți că va asculta acest om vorbele deşarte ale ştiinței la modă, care se răscoală împotriva Domnului, împotriva lui Hristos, ori că se va clătina în urma iscodirilor deşarte cel ce a cunoscut puterea credinței? Aici este adevărul, va răspunde el sus şi tare la toate încercările de al clătina, fiindcă eu pe această cale am primit puterea cu care şi lucrez fără a fi clătinat de nimic, cu care am vindecat toate neputințele mele şi am fost adus la Dumnezeu, întru Hristos Iisus, şi alcătuieşte miezul vieții mele duhovniceşti. Câtă vreme sufletul încă face cunoştință cu credința, el poate fi clătinat cu întrebări (la care uneori este chiar foarte lesne de răspuns) iar după ce se vindecă prin credință, atunci nedumeririle nedezlegate nu mai înseamnă pentru el absolut nimic. Mlădița care nu a prins încă rădăcină este smulsă şi luată chiar şi de un vânt uşor, iar copacul bine înrădăcinat nu se teme nici de năvala viforului puternic. (din Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Vol. 1, Editura Sophia, 2009)

5 PAGINA 5 Sporeşte ne credința Cuviosul Paisie Aghioritul Părinte, cum se întăreşte credința? Credința se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi a cultivat credința sa de mic, dar are intenție bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să i adauge credință. Să cerem de la Hristos să ne adauge credință şi să ne o mărească. Ce i au spus Apostolii lui Hristos? Oare n au spus: Sporeşte ne credința? Când spui sporeşte, înseamnă că te încredințezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredințează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credința nu ca să facem minuni, ci ca să L iubim mai mult. Ca să se mărească credința în Dumnezeu toate ajută. Şi florile, şi lăcustele, şi stelele, şi trăznetele chiar. Toți le vedem pe acestea, dar nu ne folosim toti, deoarece primim telegramele, gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul. De pildă, de nu ar fi existat sarea, marea ar fi mirosit urât. Dar cel care cercetează aceasta în atelierul lui fără credință, nu se foloseşte, deoarece inima lui nu s a curățit de săruri. Dacă lucrează cineva cu mărime de suflet, cu gând bun, chiar şi cele mai anapoda le vede cu alti ochi, cu iluminare dumnezeiască, şi îl slăveşte pe Dumnezeu.( ) Părinte, deşi cer ceva cu credință, de ce nu mi dă Dumnezeu? Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai predispoziție spre mândrie, nu dă Dumnezeu. Poate avea cineva credință nu numai cât un grăunte de muştar, ci cât un kilogram de muştar, dar dacă nu are smerenia corespunzătoare nu lucrează Dumnezeu, pentru că nu i va folosi. Atunci când există mândrie, nu lucrează credința. Când cineva călătoreşte în această viață cu credință, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeieşti de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăieşte în realitate. Credința lui se măreşte mereu, deoarece se mişcă prin fapte dumnezeieşti în altă dimensiune. Dar pentru ca să trăiască cineva tainele lui Dumnezeu trebuie să şi omoare omul cel vechi, să revină într un fel la starea de dinainte de cădere. Să aibă nevinovăție şi simplitate, pentru ca astfel şi credința lui să fie nezdruncinată şi să creadă cu convingere că nu există nimic pe care să nu l poată face Dumnezeu. Atunci, când ar auzi despre un om care nu crede sau se îndoieşte de unele lucruri ce au legătură cu ajutorul lui Dumnezeu, ştiți cât suferă? Părinte, dacă cineva crede, numai prin rugăciunea sa poate schimba cursul unei situații? Dacă are credință mare, poate schimba multe lucruri. Chiar de îşi va fi zidit casa în mijlocul unui torent şi torentul aduce multă apă, dacă va crede cu tărie şi îl roagă cu căldură pe Dumnezeu, torentul se va întoarce îndărăt. Trebuie însă să aibă o astfel de credință încât, dacă ar auzi, să presupunem, că s a făcut o minune şi s a golit marea şi o ară cu tractorul, iar peştii îi cară cu camioanele, să creadă. Şi nici să nu meargă să vadă. Chiar de ar locui la o sută de metri distanță de mare şi n ar vedea o de acolo de unde se află, nu merge să se încredințeze dacă este adevărat, pentru că nu se îndoieşte. Ştie că toate sunt cu putință la Dumnezeu, că puterea dumnezeiască nu se poate limita, şi de aceea nu se interesează mai mult. Atât de mare este credința lui. Numai credinciosul adevărat trăieşte în chip adevărat şi este cu adevărat om al lui Dumnezeu.( ) Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel Fără Mine nu puteți face nimic" pe care l a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înțelesul cel bun şi să creadă în puterea

6 PAGINA 6 lui Dumnezeu. Când cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi în înțelesul cel bun, atunci îl află pe Dumnezeu. "Toată nădejdea mea spre Tine o pun". Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viața lor, de aceea se şi țin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de "eul" lor, deoarece "eul" îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească. Încrederea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiți pe drumuri. Când omul are încredere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească "eul" său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înțelept ca să vedem şi intervenția Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viața sa, dobândeşte experiență, ia aminte şi astfel sporeşte. Hristos cerea mai întâi credință în puterea lui Dumnezeu şi apoi făcea minunea: "Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos", spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: "Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: «Să crezi»? Prin urmare, suntem de acord". Da, Hristos spunea: "Crezi?", dar înțelegea: "Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?". Cerea de la om garanția că are credință în Dumnezeu şi numai atunci ajuta. Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: "Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi". A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare. (din Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003) Părinte, criza economică pe care o traversează Europa astăzi creează numeroase dificultăți materiale, iar oamenii trăiesc nostalgia bunăstării de altădată, din care derivă foarte multe neputințe sufleteşti. Cum poate creştinul să îşi păstreze, sub presiunea acestui context, credința curată? Există un proverb rusesc care spune că dacă ai pierdut bogăția înseamnă că, de fapt, nu ai pierdut nimic. Dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut jumătate din ce puteai să pierzi, iar dacă ai pierdut credința în Dumnezeu, înseamnă că ai pierdut totul. Sfântul Vasile cel Mare spune foarte frumos că dacă omului îi vei da toate bogățiile lumii şi îl vei face rege, sufletul tot nu se va sătura. Sufletul nu se poate sătura decât în Dumnezeu! Dacă L ai găsit pe Dumnezeu, înseamnă că ai găsit totul. Nu trebuie să uităm faptul că puterile demonice nu au decât un singur scop: de a ne lovi şi a ne strica sufletul, iar pentru asta nu ezită să folosească orice mijloace. Atunci când omul are Duhul lui Hristos în sine, atunci când se umple de cuvântul lui Dumnezeu şi de cuvintele Sfinților Părinți, atunci toate revin la locul lor. Când rămânem prinşi în încercarea de a ne strânge bogăție pentru trup, dar pentru suflet nu strângem nimic, atunci nici rațiunea, nici voința, nici sentimentele nu şi mai îndeplinesc rostul, iar omul piere în deznădejde. Trebuie să ținem minte că totul ține de Providența divină. Fără voia lui Dumnezeu nu cade nici un fir de păr din capul nostru! Sfânta Scriptură ne spune că atunci când Hristos era pe Marea Galileii şi dormea în corabie a început o furtună care putea îneca în valuri corabia. Ucenicii s au gândit că le a venit sfârşitul şi L au trezit pe Mântuitorul Hristos spunându I: Învățătorule, pierim!. Atunci El a poruncit mării să înceteze, iar pe ucenici i a întrebat pentru ce s au speriat. Aici vedem, de fapt, viitorul Bisericii noastre. Biserica este corabia care pluteşte în marea vieții. În aceste vremuri, nouă ni se pare că Hristos doarme şi oamenii sunt panicați că vine sfârşitul lumii. Trebuie să fim înțelepți şi să nu ne temem decât de Dumnezeu! Părintele arhimandrit Ambrozie Iurașov ( Protopopiatul Ortodox Român Dublin Christ Church, Leeson Park, D 6, mobil: Comitetul de redacţie: Dr. Tatiana Tăbircă, Sabina Tăbircă, Maria Plămadă, Pr. Călin Florea revcalin.florea@gmail.com, tabirca1@cs.ucc.ie, mariaplamada_ccl@yahoo.ie