CURTEA DE APEL TIMIŞOARA DECIZII RELEVANTE SECŢIA I-A CIVILĂ Trimestrul al II-lea 2016 Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de: Prof. uni

Transcriere

1 CURTEA DE APEL TIMIŞOARA DECIZII RELEVANTE SECŢIA I-A CIVILĂ Trimestrul al II-lea 2016 Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de: Prof. univ. dr. Lidia BARAC Judecător Claudia Rohnean Judecător Florin ŞUIU Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2 Cuprins.Drept civil. Drepturi reale Expropriere. Neemitere hotărâre de stabilire a despăgubirilor. Consecinţe Notificare. Teren extravilan. Cerere de restituire întemeiată pe Legea nr. 165/2013. Prematuritate Dreptul familiei Existența obligației de întreținere dintre tatăl prezumtiv și copii săi pe durata judecării acțiunii în tăgadă de paternitate. Posibilitatea obligării la prestațiile prevăzute de art. 67 din Legea nr. 272/2004 republicată... 7.Drept procesual civil Abuzul de drept. Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală. Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei societăți comerciale cu răspundere limitată Cerere de strămutare. Obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată Contestaţie în anulare. Eroare materială. Condiţii Întoarcerea executării. Cale de atac Nulitatea actelor de procedură comunicate contrar legii. Comunicarea actelor procedurale la domiciliul ales. Neindicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenţei. Efecte Plângere împotriva încheierii registratorului de carte funciară. Competenţă Rolul activ al judecătorului în cadrul procedurii adopţiei, reglementată prin Legea nr. 273/2004, republicată privind procedura adopţiei Drepturile asistentului maternal în procedura adopţiei Calitatea procesuală activă a administratorului maternal în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţă în materia cererilor vizate de art. 74 din Legea nr. 273/

3 .Drept civil. Drepturi reale 1. Expropriere. Neemitere hotărâre de stabilire a despăgubirilor. Consecinţe Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rep.: art. 1 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 562 alin. (3) Constituţia României: art. 44 alin. (3) Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 1 alin. (1) Neemiterea de către expropriator a hotărârii de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat şi pe care s-au realizat lucrările pentru care terenul a fost preluat. fără ca proprietarul să fie în culpă, nu poate fi invocată ca temei al respingerii ca prematură a cererii în despăgubiri formulată de proprietarul care a fost lipsit de bun. (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 137 din 11 mai 2016, F.Ş.) Prin sentinţa civilă nr. 987/14 decembrie 2015 pronunţată în dosar nr. 261/108/2015, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.L. şi a obligat pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România să-i plătească suma de euro sau echivalentul în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat. Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere, în esenţă, că, în temeiul H.G. nr. 442/2013 a fost declanşată exproprierea terenului proprietate a antecesorului reclamantului, în anexa 2 a hotărârii fiind evidenţiată şi valoarea de despăgubire în sumă de 688,16 lei, valoare contestată ca derizorie de reclamantul care a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de emitere a hotărârii de stabilire a despăgubirilor cerută de Legea nr. 255/2010. Totodată, a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi a validat opinia majoritară exprimată de doi experţi, apreciind că aceasta corespunde prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, care a solicitat schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii ca prematur introdusă. În motivare, a arătat că, deşi a invocat prin întâmpinare excepţia prematurităţii, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra ei, astfel că a reiterat susţinerea potrivit căreia, câtă vreme procedura reglementată de Legea nr. 255/2010 nu este finalizată, nefiind emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, acţiunea este prematur introdusă. Titularii drepturilor reale asupra terenurilor supuse exproprierii au asigurată calea contestării în justiţie a cuantumului despăgubirilor numai după data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii stabilite prin hotărâre; pe de altă parte, procedura exproprierii presupune numeroase demersuri ce trebuie efectuate de expropriator anterior emiterii hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, aceasta fiind ultima etapă a procesului exproprierii. În aceste condiţii, apelanta a apreciat că termenul care a trecut de la intrarea în vigoare a H.G. nr. 442/2013 nu este unul rezonabil. Curtea a respins apelul astfel declarat, pentru următoarele considerente: Prin încheierea de şedinţă din , excepţia prematurităţii invocată de pârâtă a fost respinsă de tribunal cu motivarea că aceasta nu a contestat susţinerile reclamantului referitoare la începerea şi finalizarea lucrărilor pe terenul în litigiu şi că nici nu poate invoca în favoarea sa propria culpă, respectiv neemiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor. 3

4 Pe calea apelului, pârâta nu a contestat susţinerile reclamantului şi constatările experţilor privind executarea lucrărilor pe terenul în litigiu ci a susţinut că etapele procedurii administrative de expropriere presupun o anume durată în timp, ceea ce, în opinia sa, este de natură să justifice faptul că hotărârea de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantului nu a fost emisă. Această susţinere nu se constituie în motiv de schimbare a hotărârii, câtă vreme proprietatea reclamantului a fost afectată fără realizarea procedurii care să se finalizeze cu acordarea de despăgubiri, procedură ale cărei etape erau cunoscute de expropriator şi care era ţinut să le urmeze. Din această perspectivă, cum procedura de urmat în aplicarea H.G. nr. 442/2013 nu derogă de la cea stabilită prin Legea nr. 255/2010, sunt nefondate susţinerile apelantei referitoare la durata termenului scurs de la intrarea în vigoare a acestei hotărâri de guvern până în prezent şi la faptul că procedurile ar fi în curs de desfăşurare. Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri din proprietatea privată în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire ; art. 562 alin. (3) Cod civil că Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire ; Constituţia României prevede în art. 44 alin. (3) că Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adiţional la Convenţie că Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Or, în cauză, fără ca reclamantul să fi fost dezdăunat, fără finalizarea de către pârâtă a procedurii obligatorii prin emiterea unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi fără ca reclamantului să i se poată reţine vreo culpă din această perspectivă, exproprierea a operat şi reclamantul a fost lipsit de bun, astfel că susţinerile apelantei referitoare la momentul naşterii dreptului petentului de a pretinde despăgubiri sunt nefondate, respingerea ca prematură a prezentei cereri cu motivarea că reclamantul trebuie să aştepte emiterea de către pârâtă a hotărârii pe care - în cazul în care ar fi nemulţumit de cuantumul despăgubirilor - să o conteste conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 în condiţiile în care pârâta însăşi recunoaşte că nu s-a încadrat în termenul stabilit de lege pentru emiterea actului, ar face incertă posibilitatea reclamantului de a se vedea despăgubit pentru bunul de care a fost lipsit. 2. Notificare. Teren extravilan. Cerere de restituire întemeiată pe Legea nr. 165/2013. Prematuritate Legea nr. 165/2013: art. 11 O.U.G. nr. 66/2015 Cererea de restituire în natură a unu teren situat în extravilan este prematură dacă a fost formulată înaintea expirării termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 165/2013. (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 194 din 22 iunie 2016, F.Ş.) Prin cererea înregistrată la pe rolul Tribunalului Timiş, ulterior precizată, reclamanta S.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oraşul C. prin Primar, Primarul Oraşului C., Comisia locală de fond funciar a oraşului C. şi Comisia judeţeană de fond funciar 4

5 Timiş ca, în temeiul Legii nr. 165/2013, pârâţii să fie obligaţi la restituirea in natură a suprafeţei de teren de 1,73 ha situată în P., nr. top. 12, care a aparţinut bunicului său, în prezent decedat. În motivare a arătat că, deşi în calitate de unică moştenitoare a defunctului a solicitat prin notificarea nr. 4/ formulată în temeiul Legii nr. 247/2005 restituirea în natură a terenului extravilan ce a aparţinut antecesorului său, până in prezent pârâţii nu i-au comunicat nici un răspuns. A arătat că art. 2 din Legea nr. 165/2013 menţine principiul prevalenţei restituirii în natură instituit prin legile reparatorii anterioare, că aceeaşi lege instituie termene de soluţionare a notificărilor şi că întârzierea soluţionării dosarelor nu îi este imputabilă şi duce la negarea dreptului în condiţiile în care un termen rezonabil este depăşit. Prin sentinţa civilă nr. 126/PI/28 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 6759/30/2015, cererea precizată a reclamantei a fost respinsă. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat, în esenţă, retrocedarea în natură a unor imobile terenuri situate în extravilan ce ar fi aparţinut autorului său. Prin precizarea de acţiune, reclamanta a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 ce fac trimitere la procedura Legii nr. 10/2001. Or, faţă de prevederile art. 8 din lege, o cerere având ca obiect retrocedarea unor terenuri situate în extravilan este inadmisibilă. Pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 nu a prelungit termenul de depunere a cererilor de retrocedare decât în ceea ce priveşte legile fondului funciar, nu şi pentru imobilele ce fac obiect al Legii nr. 10/2001, astfel că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 în corelaţie cu Legea nr. 247/2005 şi înregistrată la este tardivă, fiind depusă după expirarea termenului de decădere instituit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ( ). Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii, învederând greşita aplicare a prevederilor legale invocate, arătând că notificarea a fost depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 247/2005 care a modificat art. 33 din Legea nr. 1/2000; a reluat susţinerile referitoare la art. 2 din Legea nr. 165/2013, la termenele de soluţionare a notificărilor instituite de lege (cu trimitere la art. 33 din aceeaşi lege), la faptul că întârzierea soluţionării dosarelor duce la negarea dreptului în condiţiile în care un termen rezonabil este depăşit şi la deficienţele mecanismului de restituire instituit de Titlul VII din Legea nr. 247/2005; a invocat că refuzul autorităţilor de a-i restabili dreptul de proprietate în lipsa unui temei legal pentru o perioadă îndelungată de timp are ca efect privarea de drept, prevederile art. 44 din Constituţia României fiind încălcate. Apelul astfel declarat a fost respins cu substituirea motivării primei instanţe, după cum urmează: Din conţinutul notificării formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr. 46/ la BEJ C., instanţa de apel a reţinut că petenta şi-a întemeiat cererea de retrocedare pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi pe cele ale art. 21 din Legea nr. 10/2001. Solicitând obligarea pârâţilor la restituirea terenului, reclamanta a arătat că acesta este situat în extravilanul localităţii, stare confirmată de pârâţi şi însuşită de tribunal care şi-a şi întemeiat soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pe această situaţie de fapt. Pe de altă parte, conform celor mai sus arătate, cererea de restituire a terenului astfel amplasat a fost întemeiată (şi) pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, iar precizarea de acţiune a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 165/2013 care dispune în art. 3 că, În înţelesul prezentei legi, expresiile şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. cereri - cererile formulate în temeiul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată ale Legii nr. 1/2000, cererile formulate potrivit Legii nr. 247/2005 aflate în curs de soluţionare la entităţile învestite de lege. Chiar dacă articolul 33 din Legea nr. 165/2013 pe care reclamanta l-a reprodus în cuprinsul cererilor de la dosar vizează imobile ce fac obiect al Legii nr. 10/2001 şi nu pe cele situate în extravilan, la dosarul cauzei existau suficiente date (reţinute chiar de tribunal, 5

6 conform celor mai sus-arătate) pentru ca prima instanţă, făcând aplicarea chiar restrictivă a art. 22 alin. (1), (2) C. pr. civ. să constate că acţiunii reclamantei îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013 şi, pe cale de consecinţă, să respingă excepţia inadmisibilităţii prezentei cereri. În continuare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit articolului 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 modificat prin art. 1 pct. 37 din Titlul VI al Legii nr. 247/2005 (ambele legi fiind expres prevăzute de art. 3 al Legii nr. 165/2013 mai sus-citat), Persoanele fizice şi persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv Or, notificarea invocată de reclamantă a fost înregistrată la BEJ C la , deci în interiorul termenului menţionat, fiind indiferent că la pârâţi a fost înregistrată ulterior acestei date; în consecinţă, se impunea a fi respinsă ca nefondată şi excepţia tardivităţii invocată de pârâţi. Chiar având în considerare cele mai sus arătate, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la restituirea în natură a terenului în condiţiile Legii nr. 165/2013 nu a fost primită, instanţa de apel reţinând că, potrivit art. 11 din Legea nr. 165/2013 modificat prin O.U.G. nr. 66/2015 Comisiile locale şi judeţene de fond funciar au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2017 (alin. 1), iar În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.or, instituirea acestui termen a urmărit stabilirea momentului limită până la care persoanelor îndreptăţite să li se acorde măsurile reparatorii cuvenite, iar tergiversarea de către pârâte a soluţionării notificării invocată de reclamantă nu poate fi reţinută, câtă vreme termenul stabilit în acest sens nu a expirat. Curtea a mai reţinut că, în mod constant, instanţa europeană a drepturilor omului a statuat că statele dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri; că, în contra susţinerilor apelantei, adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată de pronunţarea de instanţa europeană a Hotărârii din 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea stabilirii unor măsuri de urgentare a finalizării procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv de stat; că, sub acest aspect, prin hotărârea pronunţată în cauza Preda şi alţii contra România în aprilie 2014, deci ulterior adoptării Legii nr. 165/2013, instanţa europeană a drepturilor omului a statuat că, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii (paragraful 121, 129, 131). În consecinţă, cererea reclamantei este prematur formulată şi nu poate fi admisă, a concluzionat instanţa de apel care a apreciat că, în condiţiile în care hotărârea tribunalului va fi menţinută, excepţia astfel reţinută are natura unui considerent şi nu se impune a fi fost pusă în discuţia părţilor. 6

7 . Dreptul familiei 3. Existența obligației de întreținere dintre tatăl prezumtiv și copii săi pe durata judecării acțiunii în tăgadă de paternitate. Posibilitatea obligării la prestațiile prevăzute de art. 67 din Legea nr. 272/2004 republicată Legea nr. 272/2004 rep.: art. 67 Codul de procedură civilă de la 1865: art. 137 În ceea privește efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acțiunii în tăgadă de paternitate, curtea constată că, urmare a înlăturării prezumției legale de paternitate, cu efect retroactiv, pârâtul ar fi înlăturat din actele de stare civilă ale celor doi minori, însă, doar la acel moment (al rămânerii definitive a hotărârii) nu mai există obligația sa legală de întreținere. Pe durata judecății acțiunii în tăgadă de paternitate nu se suspendă drepturile și îndatoririle părintești ce decurg din prezumția de paternitate. (Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 134 din 10 mai 2016, C.R.) Prin cererea de chemare în judecată formulată sub nr. dosar 471/30/2016, la data de , reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.C.-L. şi P.F.-L., înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă privind pe copiii P.C.-C. şi P.F.-I.-D., cu plasamentul la Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş, delegarea exerciţiului drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana copiilor, în favoarea Directorului General D.G.A.S.P.C. Timiş pe perioada plasamentului, conform art. 43 lit. a) şi b) coroborat cu art. 66 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 republicată şi obligarea părinţilor, în condiţiile stabilite de art. 529 din Codul civil, la plata unei contribuţii lunare la întreţinerea copilului sau, dacă acest lucru nu este posibil, obligarea la prestarea de ore de muncă în acţiuni sau lucrări de interes local, conform prevederilor art.67 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 republicată. În drept acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art şi art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 republicată. Prin sentinţa civilă nr. 403/PI/ pronunţată în dosarul susmenţionat, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş în contradictoriu cu pârâţii P.C.-L. şi P.F.-L.; a încuviinţat înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura plasamentului, privind pe copiii P.C.-C., născut la data de în Timişoara, judeţul Timiş şi P.F.-I.-D. născut la data de , în Timişoara, judeţul Timiş, la Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş; a delegat exerciţiul drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti privind copii, în favoarea Directorului General al D.G.A.S.P.C. Timiş, pe perioada plasamentului şi a obligat pârâţii să presteze fiecare câte 20 de ore de muncă lunar pe raza localităţii de domiciliu sau reşedinţă, pe durata măsurii de protecţie specială instituită faţă de copii. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că minorul P.C.-C., născut la data de în Timişoara, judeţul Timiş, este fiul pârâţilor P.F.-L. şi P.C.-L., iar P.F.-I.-D., 7

8 născut la data de , în Timişoara, judeţul Timiş, este fiul pârâţilor P.F.-L. şi S.(P.)C.-L. Faţă de copiii în cauză, s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă, la Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş. Prin raportul întocmit cu privire la situaţia copiilor de către reprezentanţii reclamantei, se reţine că aceştia aveau urmele neglijării corporale şi vestimentare, iar spaţiul locativ era sumar mobilat şi nu corespunde din punct de vedere igienico-sanitar, mama acestora a declarat că nu are sprijinul familiei pentru creşterea copiilor şi nu are mijloace financiare de întreţinere a acestora. Având în vedere că minorii se află in situaţia prevăzută de art. 60 lit. c) din Legea nr. 272/2004, instanţa investită cu reevaluarea măsurii de protecţie instituită faţă de copii, a găsit a fi justificată cererea de faţă, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 70 alin. (3), a dispus admiterea acesteia, făcându-se aplicaţia dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din aceeaşi lege in privinţa exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la copii. În baza dispoziţiilor art. 529 C.civ. coroborate cu art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004, a obligat pârâţii să presteze fiecare câte 20 de ore de muncă lunar, pe raza localităţii de domiciliul sau reşedinţă pe durata plasamentului copiilor, întrucât nu realizează venituri din muncă. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termen legal pârâtul P.F.-L., solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate. În motivare, a arătat că, în faţa instanţei de fond, a solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, raportat la acţiunea de tăgada de paternitate pe care pârâtul a înţeles să o introducă împotriva copiilor săi, inclusiv împotriva minorilor P.C.-C. şi P.F.-I.-D., aflată pe rolul Judecătoriei Timişoara, acţiune ce face obiectul dosarului nr /325/2015, în curs de soluţionare. Pârâtul apreciază că acţiunea promovată de către reclamanta se impune a fi suspendată, până la soluţionarea definitivă a acţiunii de tăgada de paternitate, acţiune ce urmăreşte constatarea faptului ca nu este tatăl minorilor, cu consecinţa radierii sale de la rubrica tata de pe certificatul de naştere, întrucât nu poate fi obligat la prestarea unor obligaţii, atâta timp cât el contestă calitatea sa de tată. Arată că instanţa de fond i-a respins cererea, cu motivarea că art. 413 alin. (1) NCPC nu este incident, soluţie pe care o apreciază neîntemeiată. De asemenea, apreciază că se impune respingerea acţiunii, raportat la faptul că, în prezenta cauză, se solicită şi se urmăreşte, printre altele, obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere pe seama minorilor P.C.-C. şi P.F.-I.-D., ori, atâta vreme cât acesta contestă calitatea sa de tată faţă de aceştia, apreciază că nu poate fi obligat, în cadrul acestui proces, la o obligaţie de întreţinere, până la clarificarea situaţiei juridice. În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 alin. (2) NCPC. În cauză, intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de către pârât, ca netemeinic şi nelegal, faţă de conţinutul certificatelor de naştere ale celor doi minori şi de prevederile art. 409 C.civ. În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele C.pr.civ. 8

9 Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art C.pr.civ., față de prevederile art , art. 534 Cod civil, de actele și lucrările dosarului, curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de suspendare a judecăţii prezentului proces, până la soluţionarea procesului privind tăgada paternităţii minorilor în discuţie, curtea constată că soluţia tribunalului este consecinţa unei corecte interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 413 pct. 1 C.pr.civ., raportat la particularităţile cauzei. Astfel, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei cereri formulată în baza Legii nr. 272/2004, având ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu plasamentul la Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş, cerere ce trebuie soluţionată cu respectarea principiilor instituite în cuprinsul art. 6 lit. a), i) şi j) din Legea nr. 272/2004 republicată, respectiv respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului, asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului şi celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil. Este adevărat că scopul acţiunii promovate de pârâtul-apelant este constatarea faptului că nu este tatăl minorilor, dar, faţă de efectul declarativ al unei hotărâri judecătoreşti în materie, se impune a conchide că, până la soluţionarea definitivă a acelui dosar, minorii nu pot fi lăsaţi fără protecţia instituită de art. 50 şi următoarele din Legea specială privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Fiind vorba de un caz de suspendare facultativă, faţă de urgenţa pricinii, în mod just a fost respinsă cererea de suspendare a prezentului proces, nefiind întrunite cerinţele art. 413 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., astfel că nu se impune a fi admis prezentul apel sub acest aspect. În ceea ce priveşte fondul cauzei, pentru aceleaşi principii şi considerente expuse anterior, curtea constată că nu se poate reţine, ca întemeiată, afirmaţia pârâtului că nu trebuia obligat la întreţinerea minorilor, atâta vreme cât contestă paternitatea acestora. În acelaşi sens, instanţa de apel mai reţine că relevante în soluţionarea cauzei sunt, pe de o parte, efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acţiunii în tăgadă de paternitate (ce presupune că, până la admiterea definitivă a unei astfel de acţiuni, pârâtul este prezumat a fi tatăl minorilor), iar, pe de altă parte, caracteristicile obligaţiei legale de întreţinere existente între persoana ce figurează în actele de stare civilă, ca şi tată, şi copiii săi. În ceea ce priveşte efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acţiunii în tăgadă de paternitate, curtea constată că, urmare a înlăturării prezumţiei legale de paternitate, cu efect retroactiv, pârâtul ar fi înlăturat din actele de stare civilă ale celor doi minori, însă, doar de la acel moment (al rămânerii definitive a hotărârii) nu mai există obligaţia sa legală de întreţinere. Jurisprudenţa şi doctrina relevantă în materie au fost constante în sensul că, pe durata judecării acţiunii în tăgadă de paternitate, nu se suspendă drepturile şi îndatoririle părinteşti ce decurg din prezumţia de paternitate, pârâtul fiind, deci, obligat, până la soluţionarea definitivă a acelui dosar, la întreţinerea efectivă a copiilor săi, respectiv la prestaţiile stabilite de prima instanţă în sarcina sa, potrivit prevederilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 republicată, datorită caracterului succesiv al obligaţiei legale de întreţinere. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. (1) C. pr. civ., l-a respins. 9

10 .Drept procesual civil 4. Abuzul de drept. Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea penală. Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei societăți comerciale cu răspundere limitată Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 12, art. 36, art. 40, art Legea 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 15, art. 14 Codul civil de la 1864: art Administratorul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată persoană fizică are calitatea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice. 2. Răspunderea penală a administratorului societăţii comerciale nu înlătură răspunderea civilă delictuală pentru pagubele astfel produse. 3. Reglementarea expresă în noul Cod civil (art. 15) a abuzului de drept nu este de natură a modifica/înlătura criteriile de apreciere a abuzului de drept statuate în jurisprudenţă şi doctrină, consacrate până la intrarea în vigoare a noului Cod civil; 4. Reaua-credinţă în exercitarea drepturilor subiective civile presupune dovada unei intenţii calificate, răufăcătoare, a intenţiei de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii. Simpla promovare a unei acţiuni în justiţie, cu consecinţa respingerii ei, chiar şi pentru absenţa calităţii procesuale pasive a pârâtului în cauză nu dă reclamantului dreptul la despăgubiri pe temeiul abuzului de drept, în condiţiile art. 12 C. pr. civ. (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.) Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara), prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin (AJFP Caraş-Severin) împotriva sentinţei civile nr. 2975/ , pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 216/290/2015, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de G. O.-C. împotriva pârâtei reconvenţionale DGRFP Timişoara prin AJFP Caraş-Severin pentru daune morale, înlăturând obligaţia reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, sentinţa fiind în rest menţinută. Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului Caraş-Severin din perspectiva modului de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, cât şi din perspectiva modului de soluţionare al cererii reconvenţionale formulată în cauză, admisă de tribunal, cu consecinţa obligării pârâtei reconvenţionale, reclamantă în cauză la plata către reclamantul reconvenţional, pârât în cauză 10

11 a sumei de 7000 euro (31.103,8 lei) cu titlu de daune morale, în condiţiile art. 12 C. pr. civ., derivate din exercitarea abuzivă de către pârâta reconvenţională a dreptului de a formula acţiunea în justiţie pendinte împotriva reclamantului reconvenţional, pârât în cauză. În cauză s-a reţinut că reclamanta DGFP Caraş-Severin prin AJFP Caraş-Severin, a chemat în judecată pe pârâtul G.O.-C., care în calitate de administrator al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată (SC R.W. S.R.L.) a prejudiciat bugetul consolidat al statului cu suma de lei, prin încălcarea unor dispoziţii legale, care reglementează încheierea contractelor de muncă, acordarea de drepturi salariale angajaţilor temporari, precum şi a unor drepturi derivate din detaşări, deplasări etc., modul de impozitare a veniturilor din salarii şi contribuţii sociale datorate de angajat şi angajator, declararea obligaţiilor legale de plată. Tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, persoană fizică, dat fiind că nu există un raport juridic fiscal între reclamantă şi pârât, care nu are calitatea de contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăţi comerciale neputând echivala cu dobândirea calităţii procesual pasive. Sub acest aspect, acţiunea reclamantei a fost respinsă. Curtea a reţinut greşita soluţionare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, apreciind că acesta are calitate procesual pasivă, căci a fost chemat în judecată pentru acoperirea unei pagube produse statului prin fapta sa ilicită, constând în încălcarea unor dispoziţii legale care reglementează activitatea societăţilor comerciale, precum şi toate operaţiunile economice, context în care s-a apreciat că legea instituie în astfel de condiţii o răspundere pentru faptă proprie administratorului societăţii comerciale, iar nu societăţii comerciale, ca persoană juridică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al societăţii, căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute în Legea nr. 31/1990 sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 998 din Codul civil de la 1864, respectiv art din noul Cod civil, care antrenează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de drept al muncii, drept fiscal, drept procedural fiscal, legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale (dr. civil), Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală ş.a asemenea, expres individualizate în acţiunea reclamantei. Mai mult, Curtea a reţinut că pârâtul a avut calitatea de suspect, cu referire la infracţiunea de evaziune fiscală, cauza penală fiind clasată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin în raport cu intervenţia unei clauze de nepedepsire, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., prin aceea că pârâtul suspect a achitat paguba produsă ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, de lei, astfel cum rezultă din Ordonanţa de clasare, pronunţată în dosarul nr. 447/P/2012 al Parchetului. De altfel, Curtea a reţinut că temeiul acţiunii promovate de către reclamant este însăşi Ordonanţa Parchetului în care se arată că pentru diferenţa de prejudiciu reclamantul poate uza de căi extrapenale, evaziunea fiscală fiind reţinută doar cu referire la suma de lei, menţionată. Soluţia de respingere a acţiunii reclamantei a fost menţinută de Curte în raport cu stingerea ex lege a pagubei, prin înlăturarea obligaţiilor fiscale ca efect al Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, lege care a intrat în vigoare în cursul procesului, respectiv la data de 16 noiembrie

12 Relativ la cererea reconvenţională, Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului, în raport cu împrejurarea că în cauză nu sunt întrunite condiţiile abuzului de drept, prevăzut de art. 15 C. civ., cu consecinţa obligării reclamantei, pârâtă reconvenţională la plata unor daune morale, întrucât principiul non bis in eadem nu este incident în cauza de faţă, care pune în discuţie raportul dintre răspunderea penală (antrenată în sarcina pârâtului, reclamant reconvenţional pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală) şi răspunderea civilă delictuală (pentru diferenţa de prejudiciu, pretins derivată din fapta ilicită constând în încălcarea unor dispoziţii legale de către pârâtul în cauză), dat fiind că, cumulul celor două forme de răspundere este permis, astfel că reclamanta nu a comis un abuz de drept prin chemarea în judecată a pârâtului prin acţiunea pendinte, acţiune prin care reclamanta a solicitat exclusiv obligarea pârâtului la plata diferenţei de prejudiciu rezultată din scăderea sumei achitate de către pârât în cauza penală. Mai mult, Curtea a reţinut că reclamanta era obligată să-l acţioneze în judecată pe pârât, natura şi obiectul activităţii sale obligând-o la recuperarea pagubei aduse bugetului statului, pe de o parte, iar, pe de altă parte o asemenea obligaţie derivă din însuşi conţinutul ordonanţei de clasare a Parchetului, care sugerează reclamantei urmarea unor căi extrapenale pentru recuperarea diferenţei de prejudiciu. Totodată, Curtea a reţinut că, reglementarea expresă a abuzului de drept în noul Cod Civil (art. 15 ) şi a consecinţelor acestuia (art. 12 C. pr. civ.) nu este de natură a modifica criteriile de apreciere a abuzului de drept, consacrate în jurisprudenţă şi doctrină până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că pentru existenţa abuzului de drept se impune, în continuare, identificarea relei-credinţe în exercitarea drepturilor subiective, aceasta presupunând o intenţie calificată, răufăcătoare, subordonată unui scop nelegitim, anume de a obţine ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea obţine, respectiv o intenţie de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii, fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite sau anumite mijloace de probă, neindentificate însă în prezenta cauză. Simpla respingere a unei acţiuni, chiar şi pentru lipsa calităţi pasive nu activează, în favoarea pârâtului în cauză, dispoziţiile art. 15 C. civ. şi art. 12 C. pr. civ. În egală măsură, Curtea a reţinut că legalitatea actelor fiscale, constatatoare a pagubei reclamate, emise de agenţii fiscali ai reclamantei face obiectul unui alt control jurisdicţional, nefinalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, astfel că alegaţiile tribunalului, relative la nelegalitatea, irealitatea, caracterul mincinos al imputaţiilor aduse pârâtului prin actele administrative constatatoare ale pagubei au fost înlăturate de Curte, acestea neputând fi validate ca şi criterii obiective de apreciere a abuzului de drept. Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul la daune morale al pârâtului întemeiat pe afectarea de către reclamant a unor drepturi personale nepatrimoniale nu poate fi satisfăcut şi în raport cu împrejurarea că pârâtul nu a uzat de dispoziţiile art. 72, art. 73 C. civ., care reglementează asemenea drepturi (demnitate, imagine) în sprijinul cererii sale reconvenţionale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asemenea încălcări nu au fost probate în cauza de faţă, care pune în evidenţă că în cadrul plângerii penale formulată de către reclamantă împotriva pârâtului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, Parchetul a început urmărirea penală împotriva pârâtului suspect, clasarea cauzei fiind impusă de o cauză 12

13 de nepedepsire determinată de achitarea prejudiciului produs prin infracţiune, iar nu de absenţa vinovăţiei pârâtului sau de inexistenţa infracţiunii. Curtea a reţinut că reclamanta a justificat un interes legitim în promovarea acţiunii pendinte, acela de a recupera paguba constatată în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, raport valid la data judecăţii prezentei cauze. 5. Cerere de strămutare. Obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. 1 : art. 140, art.453 alin. (1) Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a celui care le-a provocat, iar o atare culpă nu poate fi reţinută în sarcina persoanei care, îndoindu-se de imparţialitatea judecătorului pricinii, solicită strămutarea judecăţii. [Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 52 din 4 mai 2016, (Şedinţa din Camera de consiliu), F.Ş.] Prin cererea din , petenta apelantă S.P.A. a solicitat strămutarea judecării apelului aflat în faza de regularizare în dosarul nr. 9805/55/2015 de la Tribunalul Arad la un alt tribunal din raza Curţii de Apel Timişoara, invocând motive de bănuială legitimă cu privire la judecătorii completului investit cu soluţionarea cauzei. Pe cale de întâmpinare, intimata C.E. a solicitat respingerea cererii de strămutare cu obligarea petentei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentinţa civilă nr. 52 din 4 mai 2016 pronunţată în dosar nr. 712/59/2016 cererea de strămutare a fost respinsă. Cu privire la cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimată, instanţa a avut în vedere că o atare obligaţie are ca temei culpa procesuală a celui care le-a provocat şi că o atare culpă nu poate fi reţinută în sarcina persoanei care îşi exprimă pe calea unei cereri de strămutare îndoiala cu privire la imparţialitatea judecătorului pricinii, astfel că nu poate fi făcută aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. pr. civ., în dosarul având ca obiect strămutarea ci în cel în care se soluţionează fondului litigiului, în situaţia în care petenta va pierde procesul. În consecinţă, cererea intimatei a fost respinsă. 6. Contestaţie în anulare. Eroare materială. Condiţii Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. 2 : art. 503 alin. (2) pct. 2 1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie Idem. 13

14 În sensul 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă eroarea materială vizează erori legate de aspecte formale ale judecării apelului, greşeli involuntare şi nu de interpretare a dispoziţiilor legale. (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 184 din 15 iunie 2016, F.Ş.) Prin încheierea de şedinţă din data de pronunţată în dosarul nr. 9753/325/2015, Tribunalul Timiş a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite începută în temeiul sentinţei civile nr. 2043/ pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr /325/2015* şi cererea de suspendare a executării silite începută în temeiul aceleiaşi hotărâri, ambele cereri fiind formulate de contestatoarea J. A. în contradictoriu cu intimaţii O. M. şi B.E.J. D. Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 719 alin. (1) (8) C.pr. civ., până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, cu plata în prealabil a unei cauţiuni, instanţa poate suspenda executarea şi că, în cauză, deşi citată cu menţiunea de a face dovada plăţii unei cauţiuni de 6220 lei pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea nu a procedat în acest sens. Împotriva încheierii a declarat apel contestatoarea, solicitând anularea ei şi suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare. În motivare a arătat că în mod greşit nu s-a reţinut inexistenţa titlului executoriu, faţă de faptul că sentinţa civilă nr. 2043/ a fost atacată cu apel şi de prevederile art. 634 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. şi că sentinţa nu îi este opozabilă. A invocat excepţia nulităţii absolute a procedurii obţinerii titlurilor executorii de către creditor. Prin decizia civilă nr. 62/ , Curtea de Apel Timişoara a respins apelul ca nefondat. Pentru a dispune astfel, Curtea a avut în vedere, din interpretarea art. 719 C. pr. civ., că legiuitorul a prevăzut o condiţie de ordin formal - care primează faţă de îndeplinirea condiţiilor de fond - pentru ca suspendarea executării să poată fi dispusă, respectiv plata unei cauţiuni în cuantumul prevăzut de alineatele 2 şi 3, sancţiunea neachitării acesteia fiind respingerea cererii. Cum cauţiunea nu a fost depusă (cerinţa de formă prioritară pentru admiterea cererii), instanţa a apreciat că nu se impune analizarea criticilor ce privesc îndeplinirea cerinţelor de fond pentru a se dispune suspendarea executării silite. Împotriva deciziei a formulat contestaţie în anulare contestatoarea J.A., invocând eroarea gravă în care s-a aflat instanţa de apel care nu a observat că, atât pe calea contestaţiei,cât şi în apel, a solicitat suspendarea executării silite în temeiul art. 719 alin. 4 pct. 1 C. pr. civ., respectiv o suspendare obligatorie, fără obligarea la plata cauţiunii; că tribunalul nu s-a pronunţat asupra inexistenţei titlului executoriu şi că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/ şi pe cele ale O.G. nr. 1/2016. În drept, a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. Examinând hotărârea contestată prin prisma criticilor formulate şi în baza art C. pr. civ., instanţa a reţinut următoarele: 14

15 Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care partea interesată tinde să obţină de la instanţa care a pronunţat o hotărâre desfiinţarea propriei hotărâri şi rejudecarea pricinii. Date fiind consecinţele juridice ale desfiinţării unei hotărâri definitive, dispoziţiile legale ce reglementează această cale de atac sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor. Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, s-a observat că dispoziţiile art. 503 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ. invocate de contestatoare prevăd că Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, acest caz de contestaţie fiind incident, conform alin. (3), şi în cazul hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs (situaţia în speţă). În sensul acestei norme, eroarea materială vizează erori legate de aspecte formale ale judecării apelului, greşeli involuntare şi nu de judecată, respectiv nu de interpretare a dispoziţiilor legale ori de apreciere a probelor. Or, în cauză, pentru a respinge apelul, Curtea a făcut interpretarea art C. pr. civ., art. 719 alin. 1, 2, 4, 6, 7 şi art. 666 C. pr. civ., a Deciziei nr. 895/ a Curţii Constituţionale şi a O.G. nr. 1/2016 pentru a concluziona că debitoarea contestatoare nu se află în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 719 alin. (4) C. pr. civ. şi că, astfel, datora cauţiune pentru a obţine suspendarea executării, achitarea acesteia fiind o condiţie de ordin formal care primează faţă de îndeplinirea condiţiilor de fond, că, întrucât cauţiunea nu a fost plătită, în mod corect a respins tribunalul cererile contestatoarei fără a mai proceda la examinarea îndeplinirii condiţiilor de fond ale suspendării şi că, vizând temeinicia contestaţiei la executare, criticile apelantei privind titlul executoriu nu pot fi tranşate într-un apel ce priveşte exclusiv soluţia dată cererii de suspendare a executării silite. Astfel, instanţa de apel nu a comis o eroare în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. ci, pronunţându-se asupra cererilor de suspendare, a examinat criticile apelantei prin raportare la aspectele reţinute de prima instanţă şi la dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente în cauză pe care le-a interpretat conform celor mai sus-arătate, concluzia la care a ajuns ca urmare a acestei examinări neputând fi apreciată ca fiind rezultatul erorii invocată pe calea prezentei cereri. În realitate, susţinerile contestatoarei se constituie în critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. pr. civ., iar acestea nu pot viza o hotărâre care nu este supusă recursului. Pentru aceste considerente contestaţia în anulare a fost respinsă. 7. Întoarcerea executării. Cale de atac Decizia 5/2012 a ICCJ Codul de procedură civilă de la 1865: art. 304 pct. 1 şi 5, art. 306 alin. (2) Legea nr. 304/2004: art. 54 alin. (2) Hotărârea prin care judecătoria a soluţionat cererea de întoarcere a executării silite este supusă doar căii de atac a recursului, astfel că decizia prin care tribunalul a soluţionat ca instanţă de apel calea de atac declarată este supusă casării, motivul fiind de ordine publică 15

16 (Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 194 din 18 mai 2016, F.Ş.) Prin sentinţa civilă nr.10825/ pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 2957/325/2015 a fost admisă acţiunea civilă având ca obiect întoarcerea executării silite formulată de reclamanta I.E. împotriva pârâtului V.N. şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.541,19 lei reprezentând cheltuieli de executare. Prin aceeaşi hotărâre a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva B.E.J. D., cu consecinţa obligării chematului în garanţie la plata către pârât a sumei de 5.541,19 lei reprezentând cheltuieli de executare. Apelul declarat de chematul în garanţie împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 276/A/ pronunţată de Tribunalul Timiş. Împotriva deciziei a declarat recurs chematul în garanţie. La termenul de judecată din , în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanţa a pus din oficiu în discuţia părţilor motivele de ordine publică prevăzute de art. 306 alin. (1) şi (5) C. pr. civ., pentru următoarele considerente: Prin sentinţa civilă nr. 4146/ , Judecătoria Timişoara a admis contestaţia formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva executării silite pornită de pârât împotriva sa în dosarul execuţional nr. 8/ex/2011 al B.E.J. D., fiind anulată executarea. Potrivit art alin. (1) C. pr. civ., În toate cazurile în care se desfiinţează executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării..., iar art C. pr. civ. prevede că (1) În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. 1 cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit legii. Cum prin hotărârea prin care executarea ce a vizat-o pe reclamantă nu s-a dispus şi întoarcerea executării, iar aceasta a formulat în acest sens prezenta cerere, în cauză sunt incidente sus-menţionatele prevederi legale. Prin Decizia nr. 5/2012 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art alin. (3) C. pr. civ., instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este judecătoria, hotărârea astfel pronunţată fiind supusă căii de atac a recursului. Potrivit art. 2 pct. 3 C. pr. civ., tribunalul soluţionează ca instanţă de recurs recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, iar art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede regula potrivit căreia recursurile se judecă în complet format din 3 judecători. Rezultă că hotărârea dată în cauză de judecătorie asupra cererii de întoarcere a executării formulată de reclamantă şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât era supusă doar căii de atac a recursului care trebuia soluţionat de tribunal în complet de trei judecători. Soluţionând calea de atac de atac declarată de chematul în garanţie ca instanţă de apel în complet format din doi judecători, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală în raport cu prevederile art. 304 pct. 1 C. pr. civ., (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale) 16