Dan IONESCU Cartea geloziei reci sau Noul Abis TEditura Virtual 2011

Transcriere

1

2 Dan IONESCU Cartea geloziei reci sau Noul Abis TEditura Virtual 2011

3 -II- ISBN(e): Avertisment Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare. Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

4 Cartea geloziei reci sau Noul abis de Dan Ionescu este un roman de introspecţie, dar o introspecţie dusă înspre teritoriul visului. În roman, vor apărea chestiuni de cultură, precum prezenţa unui renascentist ca Leonardo da Vinci, sau de religie: prezentarea Lumii de apoi în lumina unei revelaţii aparte şi verosimile. Structura cărţii cu titlul Cartea geloziei reci sau Noul abis se constituie din capitole care vizează sectoare ale vieţii de apoi: raiul, iadul, dar sub forme inedite, nedescrise în Divina Comedie, deşi Dante, preluându-i-se motivul, este pe o suprafaţă scurtă, călăuza autorului. În alte capitole, introspecţia se face în zone ale durerii în dragoste. Înfrângerea în afecţiune este mărturisită cu sinceritate, şi nu cu fals orgoliu. O temă importantă şi recurentă a cărţii este timpul. Deznădejdea în faţa forţei vremii are pagini largi, iar suferinţa de a nu ne putea sustrage vreodată fluxului temporal echivalează unei mari tânguiri, însă fără ceremonial.

5 -2- DAN IONESCU ~ Miki-Dan Ionescu ~ Născut la 2 aprilie 1970, în Bălăciţa, jud. Mehedinţi. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Data primirii: Doctorand al Institutului de Teorie şi Istorie Literară G. Călinescu din cadrul Academiei Române. Domeniul fundamental de doctorat: Filologie. Redactor al Revistei Scrisul Românesc. Profesor de Limba şi literatura română la Colegiul Naţional N. Titulescu din Craiova. Licenţiat al Facultăţii de Litere din Craiova, specialitatea română latină (1995). Studii aprofundate în domeniul Limbă Română Contemporană (1996). Absolvent al Colegiului Naţional Elena Cuza din Craiova, profilul filologie. Publică eseuri, studii de literatură, poeme, în revistele: Scrisul Românesc, Ramuri, Luceafărul, Ex-Ponto, Calende, Mozaicul ş.a. Opera: Debutează cu volumul Biblioteca într-o alocuţiune, cu un Cuvânt înainte semnat de criticul Dan Cristea, Ed. Avrămeanca, Craiova, Revine în 1998, cu Altceva de cunoscut, Ed. Aius, Craiova. La Editura Cartea Românească din Bucureşti, îi apare în anul 2000, volumul de lirică Departe de ocean, cu o prezentare de Dan Cristea. Aceeaşi editură îi găzduieşte în 2001, al patrulea volum, Fugă în scris. În 2008, la Editura Scrisul Românesc din Craiova, publică volumul de poeme, Vis visus sau Forţa Visului. Despre volumele lui Dan Ionescu au scris: Dan Cristea, Ştefan Vlăduţescu, Laura Lazăr, Florea Firan, Ioan Lascu, Constantin M. Popa, Dumitru Augustin Doman, Ana Dobre, Mihai Antonescu, Bucur Demetrian, Dinu Mirea ş.a. Este prezent în Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, Ed. Paralela 45. La Sesiunea ştiinţifică anuală a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Bucureşti, 8 mai 2010, la secţiunea Istoria Presei, a vorbit despre Colaborările lui Eminescu la ziarele din Oltenia. La simpozioanele internaţionale de literatură de la castelul Julia Hasdeu din Câmpina, în sesiuni diferite, a ţinut comunicările: Sărbătoarea teiului în Cleanov, Potenţiale paralele (între Hasdeu şi Blaga), Convieţuiri în margine de şansă (despre tipurile de comunicare şi despre cauzele orientării lui B. P. Hasdeu, către spiritism).

6 -3- Premii În 2008, Editura şi Revista Scrisul Românesc îi conferă Premiul Marin Sorescu pentru volumul de lirică, Vis visus sau Forţa Visului. În 2007, Uniunea Scriitorilor din România îi oferă o bursă de creaţie. În 2007, a primit Diploma de Excelenţă pe 2007, din partea Editurii şi Revistei Scrisul Românesc. În 2005, a primit o Diplomă de Onoare din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova. În 1991, i-a fost decernat Premiul Tradem pentru poezie. Este inclus în Enciclopedia Personalităţilor din România Who is Who.

7 -4- Cartea geloziei reci sau Noul abis Aş fi plecat dinspre starea mea, vibrantă ca un plan şi destul de intens urmărindu-mă, înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chirie. Imaginile trecutului stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând al camerei şi mi se părea că nu pot curăţa vopseaua uscată de pe unele scene; dăruit cu un har instantaneu de artist plastic, aş fi refăcut în loc schiţa nouă a unui gest, însă în culoarea locală. Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar, iar în voinţă, ideea viitorului liber de griji deschidea uşi întunecate. Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor: în locul pomului, instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu; răsfoiam jurnalul: starea pe care trebuie s-o fi avut, traducea altfel ştirile, cu nostalgia celui care altădată făcea parte din ele. Dar pentru a capta o astfel de variantă, potenţial seducătoare, când nu mai rezişti preocupărilor şi tumultului devastator al tinereţii, aveam nevoie să parvin. M-am ridicat de la masă, înspăimântat de gânduri, m-am dus la fereastră şi am privit afară, în stradă: dintr-un camion de armată, câţiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi, un pian surd şi o masă. Nerecunoscându-mi la început chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi, am deţinut posibilitatea pentru prima dată, de a-mi analiza trăsăturile fizice dintr-un unghi de vedere neutru. Când mi-am dat seama că mă analizez la urmă pe mine însumi, am resimţit o senzaţie puternică de înstrăinare. Am scos capul pe geam şi, plin de amploare, am strigat oamenilor să rămână pe loc şi să mă aştepte, cu povara în braţe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate în funcţia oglindirii care-i aparţinea ca o apă. Am insistat ca oamenii să rămână pe loc, dar n-am fost auzit, şi imaginea mea a fost dusă mai departe (şi de prezent), pe braţe străine, într-un vechi ungher unde nu se mai visează, precum pe fundul corabiei lui Iona, la posibilităţi de amânare a misiei. Cămăruţa pentru care plăteam chirie, o asimilasem ca pe un segment interior: datorită visului care mă decupla frecvent de la realităţi dezagreabile, aduceam la fereastră, fluturi în ianuarie geros, şi în locul razelor mult aşteptate, părul blond în stare mobilă, ca în fugă pe mirişti vara, al unei mirese. Trecea viaţa pe dinainte ca un film, căruia nu-i puteam înlocui personajele şi încregătura de relaţii, decât retuşând pelicula. Mă depărtam de întâmplări, numai în măsura în care fapte curente, de o tărie similară, căci sub parametrii de tensiune existenţi, nu se mai schimba nimic, ca într-un puzzle, înlocuiau pe cele vechi. Tăria evenimentelor noi, majoră precedentei, impunea, în

8 -5- detrimentul desenelor anterioare, care se erodau în consecuţia impactului, esenţa unei relaţii din care să fi răsărit aparenţa altor episoade. A doua zi, am ieşit în oraş, sub auspiciile unui sine angelic, deşi întrebările despre plata chiriei, pe care gazda mi le adresa pe scări, mă inoportunau în avânt, sporind aversiunea pe care deja începusem s-o am faţă de gazdă; această femeie, care flecărea mult, avea în jur de şaizeci de ani şi ori de câte ori mă revedea, şi se întâmpla să întârzii cu plata, mă bârfea către portarul imobilului. Intenţiile de a o evita erau insuportabil de mari, însă de-o măsură care ar fi încăput în capacitatea de păşire ca pe moi perne, a unei pisici aristocrate. În colţul străzii, l-am zărit pe unul dintre oamenii care au cărat dulapul cu oglindă. L-am întrebat nu despre obiect în sine, ci despre efectul răsfrângerii mele în oglindă: cum i-am părut? Oglinda a fost ocupată şi depăşită în cadrul ei, de supărarea ca lacrima de pe faţa dumneavoastră. În legătură cu trăsăturile, nu ţin minte mare lucru. În virtutea acestui răspuns, m-am decis în ce fel voi acţiona pe viitor. Oricum, nimerisem pe o stradă simplă. Puterea de a decide în destin o deţii numai în momentul în care te hotărăşti, dintr-un punct spaţial, s-o iei într-o direcţie sau alta. Cu tine atunci se intersectează multiple direcţii şi de voinţa proprie depinde numai traseul, nu şi particularitatea acestuia care deja este instaurată şi trebuie să-i înduri patina. Domnule, de unde crezi că te ştiu? m-a întrebat preopinentul meu. Din acea distanţă care, parcursă cu o viteză enormă, nu este observată. N-a fost răspunsul corect. Te recunosc după acelaşi nivel de îngrijorare la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele, susţinându-le în prezent, să nu recadă în amintire, mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift, iar trăsăturile feţei tale, încremenite parcă în oglindă, atingeau etaje superioare de frustrare. Se depărtaseră de sursă, precum raza de stea, şi, aproape de propria eclipsă, căutau mijloc de regenerare în vestigiile condiţiei mele de hamal în port în care mă exersasem atâta vreme şi pe care le mimam, ajutându-mi colegul să se mute. După o balistică anume a circuitului de imagini, te-am localizat. După tabieturi deduse, te-am aşteptat aici, la colţul străzii. Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea, de la faza unei lacrimi la cea de umbră firavă. Mi-am schimbat unghiul de vedere şi dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana, gazda mea, devenea vehementă, trebuia în schimb să-mi asigur prezenţa mai multor elemente circumstanţiale, pentru a o reprima.

9 -6- A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar îl moştenisem de la tata -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei. Am împrumutat Ancăi odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

10 -7- De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul: sărea în sus de bucurie, zicând: Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!

11 -8- Indispoziţii mă abat de la preocupările minţii. Mutări strategice, deplasate-n viaţă de la jocul de şah, ar bloca soţia în ipostaza reginei de a-şi dezice voinţa. Într-o dimineaţă, întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, pe tavan. M- am pierdut în istorie, fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, s-a deschis pe Discovery, unde rula un film despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandwich, suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară şi frontală. Pentru prima oară, pierdusem relaţia prezentului etern şi m-am aflat în situaţia lui Schopenhauer de a-şi fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. În planul istoriei himerice, avionul care şi-a pierdut aripa, era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, deşi lipsit de culoare; în cartea de istorie ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, precum se întâmplă cu patria, când aripile pierd avântul în alegeri. Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit - şi s-o fixez iar în corpul de metal, dar un obuz a separat brutal intenţia de rezultat. Am rămas în aer cu himera unui braţ. Ca să-l recuperez, m-am conformat numai celor prezente pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. Planul care se deschisese în tavan s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. Mi-am înconjurat soţia cu braţul care suspendase-n aer: Vai, mi-a zis, ai elan în braţ! Vezi avionul care se prăbuşeşte? i-am arătat reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă şi i- am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza prăbuşirii lui. Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a pus-o în asemenea măsură, încât ar fi trebuit să deduc întâi ironia şi abia pe urmă, compasiunea ludică. Umbra îngerului dintre mine şi lume, din cât era de largă, s-a micşorat atât de mult, încât în apropierea cea nouă, izbitoare şi crudă, vedeam în adâncul inimii oamenilor. Ceea ce mai mult decât forţa gravitaţională îi lega de pământ, lăcomia, îi fixa mereu în ei înşişi; mereu se munceau să răzbată în luciul etichetei, la suprafaţa unor convenţii, elaborând compromisuri. Orice parte îi ridica în social, tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creştine la viaţă, la a doua viaţă. Am avut un dicţionar mic despre zei în buzunar, dicţionar pe care l-am pus pe masă şi l-am deschis la pagina menţiunilor despre Bachus. Am citit în detaşare definiţia. După lectură, umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. Foile erau unse cu untură. Enervat de muştele roind, am închis dicţionarul cu zgomot, clămpănind coperţile. Ochi bizari, aripi, antene de muşte se lipiseră zdrobite de cuvântul idol din definiţia lui Bachus.

12 -9- Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat. Liniştea s-a surpat într-un cadru sonor, pe care nu-l bănuiam, precum de pe ziduri, zugrăveala descojită ar fi început să cadă la trecerea unei fantome. Am tăcut. Mi-am verificat mai bine sacoul. La mâna stângă, am văzut atârnând o plăcuţă electronică: dacă am atins-o, a emis o rază. M-am înfuriat: din bilet, raza pornise cu esenţa privirii mele de atunci, de când, aproape îndrăgostit, mă concentram asupra vorbelor pe care le rosteam, şi prima oglindă în care a izbit, reverberând cu toate secretele, a fost oglinda ei, a damei vesele, cu pălărie, care ieşea din cinematograf. A doua zi, m-am trezit sub impresia acelei fotografii: un fel de duh colorat sălăşluia în ea, duh pe care l-am invocat în joacă. Trebuie să se fi sustras pozei, lăsând-o uscată, dar înainte, dama a spus ceva negativ, care s-a imprimat ca o zgârietură de unghie, în coada subţire ca fumul, a duhului. Colţul îndoit al unei pagini de carte s-a desfoiat lângă mine, în odaie, revărsând nuanţa mesajului ca pe un pergament în care eu aş fi ajustat impresii până la a fi echilibrat raportul cu necunoscuta; am reglat alternativ acest raport? Din mijlocul unei fotografii, pe care, în ce timp s-o fi

13 -10- făcut? Ori din stadiul unei reflectări impasibile, când degetele damei, ca amintirea treceau peste câmpul meu vizual, al celui care levitam în răsfrângere, astfel încât legătura cu mine însumi se afecta, depărtându-se pe apa orizontului reziduul chemării? Clipeam în varianta dedublată şi găzduită de oglindă. Undele accentuau alchimia gestului în prezentul activităţii de strajă la nord. Resimţeam fiorul unei iubiri uşoare sau al unei păreri măgulitoare de rău: De ce nu-l cunosc? De ce nu stau lângă el?. S-a pătat fotografia cu picături de cafea. Mergeam pe stradă: conţinutul vederii ochiului stâng se estompa; asupra celor vizualizate apăsa funebru ştersătura unei gume. Închizând ochii, acelaşi efect de ştersătură jena pleoapa. Acasă, la robinet, m-am spălat bine pe faţă; totuşi, impresiile trăite au lăsat o umbră sesizabilă în expresie. M-am apropiat de Anca şi i-am spus: Te iubesc!. Clopotul suna în zare anunţând evenimente religioase. Sunetele reconstituiseră o boltă pe care îngerii se auzeau plutind. Aveam un acvariu cu apă albăstrită de la un colorant: am cufundat în el coroniţe de păpuşi Playmobil, coroniţe aurii, care s-au dus între peşti. Un peşte roşu a ţâşnit de sub o iarbă falsă, ca la încoronare, înspre autoritatea în mediu, prinzându-şi capul mofluz în coroniţă. Responsabilitatea apăsa greu, peştele stând în loc, precum un barbar în mijlocul civilizaţiei. Mai multe ouă de Paşte căzuseră în acvariu. Vopseaua de pe coajă se diluase în apă. Mai târziu, am vrut să schimb apa, dar sub robinet, ca un făcut, acvariul s-a spart. De la peşti rămăsese în aer vibraţia zbaterii peste care, dacă ar fi plouat, s-ar fi ivit contururi încarnate.

14 -11- Începeam să mă îndoiesc de tot realul semnificativ. Păşeam prin parc, luaţi de mână. La primul semn de înserare, ca să ne fi convins că plimbarea a existat într-adevăr, că a răsărit din mijlocul soarelui umbra acelui mers în doi, făceam drumul înapoi, interesându-ne: În calea dumneavoastră, n-aţi văzut. La mijlocul întrebării, un bărbat mai în vârstă, dintr-un grup, a reacţionat: Mândru ciobănel, tras printr-un inel?. Aşteptarea unei întrebări, cel puţin legată de o fiinţă, m-a descurajat să-mi susţin interogaţia: Umbre de inimă?. A! peste tot. În locul coroanelor de castani, coborâte împreună cu frunzele, în pământ, ca steaguri în bernă, au urcat, spre amploare, inimi de copii. Pe sub umbrele unor jocuri mergem în viaţă, tinere! mi-a răspuns bătrânul într-un final şi într-un acord cu însoţitorii lui. Urmele păreau mâncate de o potecă, la începutul căreia aştepta un câine. Posibilitatea de a ne mai plimba a fost devorată nu de un bot înfometat, ci de atributul justiţiar pe care prietena mea îl exersa, după ce instaurase în atitudine o clemenţă formală, căreia îi cădeau pradă mulţi, faţă de orice mijloc de a parveni. În dimineţi, la uşă, întâlneam indivizi dornici să vâneze averi. Planul unei doamne, transcris atent în carnet, s-a risipit pe scări. Am fost singurul care am reuşit să-l refac punctual, după foile găsite, dar şi sub impresia pe care doamna o avea în situaţia de expectativă antrenantă. Am ascultato. La obiecţiile ei, dacă Anca nu-i răspundea potrivit, îi ofeream eu soluţii, dintr-o compilaţie de planuri machiavelice. Dar nu mă gândeam la ceea ce această damă în etate mi-a sugerat: Aveţi obiect de plan!. Câinele era blând şi m-ar fi lăsat să mă uit în gura lui, dar m-am temut că mă voi întrevedea lunecând pe gât, la scară minoră, de mână cu altă Ancă - minionă, între noi cu un os mai tare ca iubirea, ori major faţă de fosta dimensiune din scara terestră; un croitor în lipsă de material, va fi trebuit să onoreze o comandă urgentă de la adresa noastră şi să arate unui slujbaş pe care i l-am fi trimis în recunoaştere, că va fi gata să ajusteze materialul de catifea al iubirii noastre. Mi-am dat seama că patrupedul mă vede în proporţie minimală, după cum mă lingea lent. Mă reflectam în ochii lui în ipostază antonimică: decăzut dintr-un sine major, îmbrăcat în costum negru, într-un sine minim, ca o esenţă, ca o picătură de esenţă în faţa sticlei din care a sărit. Povara dragostei nu-mi mai aparţinea: se răsfrângea asupra destinaţiei care mă susţinea cu propria-i gravitaţie. Căzusem într-o gravitaţie de împrumut care nu mă apropia de nicio formă de iubire. Am aruncat o piatră în apa lacului şi n-am mai judecat mesajul adâncului după felul cercurilor de a se desface spre mal. Am întâlnit-o pe Anca în momentul în care, aproape de a-şi lua

15 -12- diploma de bacalaureat, a renunţat. Atunci, o pasăre înfometată s-a abătut din zbor şi a răpit dintre cercuri, peştele magic, împlinitor de planuri. Ameţit de iluzia suprafeţei, care-l împinsese, ca într-un tub de nai, spre un tip de înot vertical, sonor, peştele a ajuns la cea a zborului, după cum, o vreme scurtă, a stat în pliscul berzei, şi din plăcerea plutirii forţate, a căzut într-un adânc străin, ostil prin îngustime şi acid gastric. Totul a fost o cădere treptată, deşi iniţial, peştele a fost extras dintr-un mediu mai jos ca trestia. Lacul îşi măsura vârstele în peşti pierduţi, ca zile. Altădată, am apreciat juneţea unui lac după cantitatea de verde oglindită. Dintr-o cupă într-alta, ca nisip în clepsidră, am estimat durata unui triunghi eminamente conjugal. Căzând mai lent dintr-un sine reflexiv într-altul dornic de activitate, am văzut ca în reluare, mingea în aer, aripa împinsă de ritm vizibil într-un lanţ de mişcări, a cărui verigă primă zăcea în mâna lui Dumnezeu. Mersul meu, întins ca o linie de cale ferată, avea capătul în degetul mic al Domnului care, dacă-l mişca, îl ondula şi-l expedia în bilanţuri cu numere care se erodau în toată cantitatea reprezentată. Nu observam diverse evenimente cronometrabile pentru că, într-o condiţie de împrumut, eram impregnat de proprietăţile obiectului pe care-l evaluam. De fapt, am descoperit de ce privim înapoi: avem nostalgia posibilităţii de a fi ales mai bine la o răspântie, cândva.

16 -13- Am ajuns în târg, după ce am schimbat două microbuze. Paralel cu noi, îmbarcat în sine, trecea mereu timpul. Gesturile noastre se răsfrângeau în fluxul temporal. Coboram de exemplu, din mine însumi în potenţialul răsfrângerii, decodând spre fericirea personală, elanul din această a doua voit experimentată condiţie a mea, în icoană a lentorii, ca poftă a lui Adam de a se fi transferat din exilul terestru în iar începuta carte a istoriei, ca principală creaţie în mâna Domnului, uitând că partea de bine pentru care devenise stăpân în rai, fără un pom în supremaţie, ajunsese prin urmaşi în firea lui Noe care în corabie, în relaţie activ spirituală cu fiii, şlefuia la ea, fără patima perfecţiunii; şi regăsit în oglindirea propriului act de a citi, cu aduceri-aminte a ceea visam să fiu dincolo de prezent, nu mai aveam conectori la planul lingvistic, încât îmi rămâneau incomunicate vederile noi, ale mele însumi deplasat din actul conştiinţei înspre cel al voinţei de a sta spre meditaţie în răsfrângere, ca în umbră. La asemenea confluenţă dintre voinţă şi conştiinţă, predomina, până la inhibarea vocabularului dobândit, aspectul vizual, acea latură de meditaţii, regăsită zilnic în noi, când preferăm cărţii un film. Ne va fi influenţat figura tronantă în simţul olfactiv, deci tot contemporaneităţii ne supunem, afectându-ne mai târziu uitarea destinaţiilor, care va fi echivalat unui repaus neprogramat în pregătire şi unei depărtări ambigui de tensiunea constanţei în scop, cu o ambiţie de formă, fără densitatea unui curs neîntrerupt. Prin descendeţi, partea de bine pentru care Adam devenise stăpân în Eden, parvenise în firea lui Noe. M-am prezentat simplu, gândind la artă, în faţa unei tejghele, de pe care am ales, în uimirea târgoveţilor, o raţă de sticlă şi metal, mama Elada. Ca să fug de propria solitudine, m-am deghizat într-un tânăr grec la modă: am intrat într-o prăvălie, de unde am cumpărat o sacoşă de plastic şi nişte cămăşi albe de bumbac, mi-am pus ochelari de soare şi am pornit în căutarea unei biciclete de închiriat. Stăpâne, am auzit de undeva un glas către mine, lasă aripile în jos!. Atât de mare să-mi fie elanul spre o viaţă nouă, încât să fie vizibil din stratul acela social de jos, în care se află, bând cafea proastă, cerşetorul care m-a strigat? Consideră-mă dedublarea felului tău de a cere destinului iubire, pentru a cărei trăire, văd, n-ai vânt de fond, sau ipostaza străină a intenţiei de a părea altfel decât eşti. Vezi copilul care se învârte pe lângă tine? Se crede Ulise: în clădirea Primăriei vede o cetate şi mereu imaginează un cal troian. Funcţionarii din Primărei nu slăbesc ritmul: ei ştiu despre copil şi din truda lor, aparenţa dinamică a oraşului. Intenţia mea de subterfugiu impresionase mediul. Panorama părea consecinţa firească a unor idei despre călătorie.

17 -14- Băiete, am strigat la puşti: Ulise a fost matur. Însă ca sabia din teacă, s-a tras dintr-un tânăr fervent ca mine. Înţelepciunea acestui copil mi-a amintit de o întâmplare cu Diogene, când, în căutare de-un om, cu lampa aprinsă prin agora, şi de simplitate, împovărat superfluu cu un pocal de lemn, l-a aruncat văzând un copil bând apă din pumni. Pe bicicletă, îmi păstram echilibrul între o perspectivă statică şi alta mobilă, fără să mă las pradă mirajului unui context - deprins instantaneu din mersul bicicletei, ori altuia - înrădăcinat în propriile-i cupe vegetale, ca o pastă. Cu ochii la Anca, n-am mai pedalat, dar perspectiva preluase vechiul meu elan şi împingea pedalele spre nemărginire. A clipei? De unde! Momentul are margini, pe care, la dispariţie, le proiectează în fiinţe, ca pentru el să nu mai rămână aproape nimic din supliciul finitului. Împrumutată altora, durerea nu impresionează timpul cel mare. Anca nu se încărcase de etapele cursei eventuale. Cu teamă de a nu se fi deranjat în starea în care-şi instalase actualitatea simţirii, mi-a spus: Te-am urmărit continuu. Am dezavuat încercarea ta de a deveni altul. Până să ajungi la mine, m-au chinuit întrebări diverse: Nu cumva puţinele noastre certuri au avut cauză în caracterul tău dedublabil? Şi de ce să te schimbi, faţă de cine? Ai un ceva pe care-l fereşti de mine şi-l muţi dintr-un fel de-a fi într-altul. Iar eu trebuie să rezist, fără să combat nimic din aceste capricii. Sub impresia reproşurilor Ancăi, am predat bicicleta. Domnule, mi s-a adresat recepţionerul (avea o mustaţă grea, de corb zburlit), domnule, aţi plecat unul şi aţi revenit altul. Dedublarea să aibă efect la scară planetară? Să trăiesc într-o lume de un instantaneu etern al aparenţei? În fiecare zi, ne-am regăsi în căutarea esenţei fiinţei. Ce obositor ar fi să începi ziua de la anularea dezorientării! Tendinţa de camuflaj sau de simplă deghizare se încadra comensurabil în proporţia ochelarilor de soare de a colora lumea. Cu Anca de mână, aşa am sperat. Altfel, într-un iureş bolnav, toate şi-ar menţine conturul vechi, populând spaţiul cu aparenţa aceleiaşi vârste, până la mărginirea naşterii ca fenomen în posibilitatea spaţiului de a mai susţine cel puţin un bec, de pe a cărui lumină să recadă în extaz umbra trecutului. Ca să rămân eu însumi în pasiune şi să pot zăvorî timpul, am cumpărat de la colţ un orologiu. Cu puţin timp de a mai reglementa ceva în relaţie, speram la un răgaz: voi desface piesa, care de atâtea ori a sunat din turnuri, şi dintre zecile-i de rotiţe voi încerca să trag afară, ca pe un

18 -15- şarpe viu, capabil să muşte din moartea unor întâmplări, inervându-le faptul, un timp suplimentar, captiv mecanicii. În excedenţa vremii, voi fi murmurat: Anca, mai stai! Te vei depărta mult de mine? Ideea fixă de a corija lumea, lovindu-mi gazda, cu atât mai mult va prinde contur. Anca nu m-a auzit De fapt, oricât de multe orologii aş fi achiziţionat şi dezasamblat, n-aş fi găsit în mecanisme acel timp de rezervă al relaţiilor şi motivul discreţiei.

19 -16- Trecusem de calea ferată. Prin plecarea lui, semnalată prin ţignale, trenul ştergea impresia unei staţionări anoste, ca la teatru, când, după cortină, spectacolul are porţiuni care înlocuiesc prin jocul de lumini şi al actorilor, neliniştea întreţinută de cortina fixată în scândura scenei. Am rătăcit prin oraş. Când eram copil, am avut un accident. Am căzut de la etajul al doilea, de pe balcon. Până jos, reflectam că timpul s-a dilatat. Atomii lui dislocau linia despărţitoare dintre golul căderii şi pământ, punând în loc fragmente din viitorul hărăzit mie spre trăire. Destinul regla timpul să întârzie sfârşitul atunci imanent, substituind prezentul accidental, dintr-o improvizaţie periculoasă de copil teribil, scăpată aştrilor, viitorului [care până azi mi s-a etalat bonom şi cu destul chin în dragoste]. La impact, din spate, o forţă protectoare m-a susţinut zdravăn de umeri, să nu mi-i fărâm. Erau neutronii variantelor pe care le aveam de trăit până la vârsta finală, înspre care duceau toate liniile felului meu eligibil de a vieţui. Am văzut mecanismul fatum-ului. Înclinaţia firii, pentru care voi fi judecat, mă apropia de o singură variantă viabilă mersului în concret şi în context, potenţialitatea celorlalte stăruind în forţa liberului arbitru, şi mi se impunea de către calea pe care o apucam, fixaţia ei şi rigoarea obiectivă a pieselor pe care le conţinea. Ca pe o stradă pe care, intrând, ai numai poza clădirilor şi a grădinilor, dar, sigur, obiectiv personal. Direcţia în continuare îţi va aparţine. Conştiinţa proprie, la rându-i, se va fi ilustrat în concret prin decizie. Suportam în suferinţa abisală starea accidentului, ca un bilet de vot scăpat în urnă, influenţa jocurilor consecutive momentului acestui picaj: jocurile, prin instanţa lor magică depărtându-şi punctele în aer, aşteptau să fie împlinite prin participarea mea; exuberant, îmi asumam inocenţa de a fi vânat impresii că voi fi fost plăcut de fetele care mă cereau ostaş în Ţară, ţară, vrem ostaşi! şi partea de îndemânatic împlinitor al sumei douăzeci şi unu, în jocul de cărţi. Forţa jocului cerând vajnice desfăşurări, diminua caracterul tragic al întâmplării sau cel puţin, îl transforma într-un efemer dramatic datorită schimburilor prin cosmos cu apriori experienţe de maturitate. Nu m-am lovit fatal. În cele două zile de comă, am întrevăzut domenii din lumea de apoi. Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult ca jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.

20 -17- Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: Mai rămâi aici să ne amintim de spaţiul casnic din fosta viaţă! Lumina prezenţei tale, de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, este rece şi atenuează dogoarea de aici. Deasupra fiecărei tenebre observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, separat de celelalte, în afara amfiteatrului. Exilul abia aşteptat (în balonul Purgatoriului) avea cauză în rugăciunile celor vii. În sfârşit, aici mai este o şansă! Mai este, mai este, dar nu şi pentru noi. Vocile răspunzând ideii mele aparţineau celor din primele rânduri. Pe scenă, după explorarea generală, am căutat spectacolul: în focul din cupe mari de metal, apăreau pâlpâind ca nişte mari tăciuni, erorile terestre ale umbrelor glăsuitoare de faţă. Unii săvârşiseră un lanţ de greşeli, care, trecut de prestidigitatori în frac prin dreptul focurilor, se proiecta, împreună cu imaginea din gândul care a precedat faptul negativ, pe o peliculă verticală de ţărână. Deşi în timpul vieţii, intuiţia faptelor pe care le facem e părelnică precum însăşi clipa, în lumea superioară, a ceea ce absoarbe trăirea sufletului, intuiţia ca origine a tipului de fapt se înrădăcinează şi creşte până când, paralel, va lua locul cu întâietate de identitate, corpului nostru. După un oftat general, pelicula se prăbuşeşte, în timp ce imaginea, propulsată de energia şansei de a se fi salvat de la al doilea efemer, îşi perpetuează consistenţa descifrabilă de linii şi culori, într-un spaţiu gol şi izolant al mişcării, astfel încât lucrurile să devină mai clare şi rezonante la esenţa creatoare. În câteva situaţii, în vid, consistenţa imaginii se păstra într-un desen simplu, de linii maro. Mesajul se va fi înţeles: conştiinţa originară a vreunui fapt supravieţuieşte acestuia prin impresia ei de vinovăţie sau nu. Ce bine că m-am depărtat, Doamne!. Mi s-a spus că murmuram această sintagmă, în timp ce paramedicii mă resuscitau. M-am depărtat, deşi atras de mantaua de aur a unor suflete, m-am dus extaziat să le vorbesc. Căptuşeala de plumb le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, încât vorbele înseşi nu mai plecau în plutire. În lumea de apoi, abstractul trăsăturii morale se materializează împotriva incorporalizării care ai devenit. Comunicarea nu mai are nevoie de cod. Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează şi părerea consecutivă: Mi s-a vorbit!. A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!, acolo unde conversez, mă încadrez cu firea şi specificul faptelor. În ecoul truismului respectiv, mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. Gestul m-a înglobat unei geometrii perfecte a viselor. La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea