CURTEA DE APEL TIMIŞOARA DECIZII RELEVANTE SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL Trimestrul I Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost reali

Transcriere

1 CURTEA DE APEL TIMIŞOARA DECIZII RELEVANTE SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL Trimestrul I Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de: Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI Pagină 1 din 66

2 Cuprins. Contencios administrativ şi fiscal Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA Aplicabilitatea Legii nr. 71/ Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri Calitate procesuala activa Definiția neregulii, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E. nr.1083/ Dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi Eliberare din funcţie viceprimar Mandat primar pentru încheiere contract,; sancţiunea nulităţii contractului ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele unităţii administrativ-teritoriale Pagină 2 din 66

3 . Contencios administrativ şi fiscal 1. Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA - Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art. 145 Directiva 2006/112 : art. 9 alin. (1), art.167 Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de activitate economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112 poate consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste acte, activităţile pregătitoare, precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea avizelor, trebuie considerate drept activităţi economice. Orice persoană care îndeplineşte acte pregătitoare este, în consecinţă, considerată drept persoană impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi are dreptul de a deduce TVA-ul Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul respectivului articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA-ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere. Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 625 din 8 martie 2016, dr. D.D-P. Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată următoarele: Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta SC V. SRL a solicitat: - anularea Deciziei ANAF - DGRFP Timişoara cu nr din , - anularea Deciziei de impunere nr. F-TM 160 din 26/03/2014, comunicata la ( Decizia") şi - anularea raportului de inspecţie fiscala F-TM 136/ (înregistrat la AJFP Timiş - Inspecţia Fiscală sub nr. 2109/ ), pe care aceasta se grevează ( Raportul ) - constatarea inexistenţei creanţei invocate, creanţă care totalizează lei (TVA nedeductibil). În fapt, Curtea reţine că în perioada , reclamanta SC V. SRL a făcut obiectul unei inspecţii fiscale pentru scopuri de TVA, în cadrul căreia s-a verificat perioada Organul fiscal a considerat că suma de lei reprezintă TVA nedeductibil, pentru considerentul că societatea reclamantă nu a prezentat documente din care să rezulte intenţia acesteia de a concretiza cheltuielile efectuate, respectiv nu prezintă Pagină 3 din 66

4 dovezi obiective că intenţionează să desfăşoare în viitor o activitate economică care să dea naştere la operaţiuni taxabile şi nici circumstanţe în acest sens, care nu depind de voinţa sa, deşi este obligaţia persoanei care solicita deducerea TVA sa demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale se exercitare a dreptului de deducere, având în vedere că reclamanta: - nu a procedat la prelungirea autorizaţiei de construire a parcului fotovoltaic (care nu mai are valabilitate începând cu ), avizele tehnice racordare emise de CEZ Distribuţie Craiova nu mai au valabilitate, iar societatea nu a prezentat nici la discuţia finală purtată cu echipă de inspecţie fiscală şi nici la prezenta contestaţie documente din care să rezulte că a întreprins demersuri în vederea obţinerii de noi autorizaţii, respectiv prelungirea acestora sau a contractelor care nu mai au valabilitate; - societatea nu a respectat nici graficul de eşalonare a ratelor de plată prevăzut în contractul de racordare nr / încheiat cu CEZ Distribuţie Craiova în calitate de operator, având ca obiect racordarea instalaţiei de utilizare a utilizatorului (SC V. SRL) la reţeaua electrică a operatorului prin realizarea instalaţiei de racordare stabilită în avizul tehnic de racordare nr / , emis de CEZ Craiova, în sensul că nu a achitat decât rata I, în valoare de lei, celelalte două rate nemaifiind achitate până la data inspecţiei (rata 2 având termen până la , în valoare de lei, şi rata 3 având termen până la , în valoare de lei). Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile ; În legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, Curtea reţine că această dispoziţie legală impunea condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către persoana impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să vizeze bunurile sau serviciile care sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile. Utilizarea expresiei destinate utilizării în folosul... implică faptul că serviciile respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează obiectul de activitate al persoanei solicitante. Curtea subliniază în acest contest că legea se referă la bunuri sau servicii care sunt destinate utilizării..., ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza serviciile respective în folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării lor în acest scop. Aşadar, legea nu face referire la servicii sau bunuri care au fost achiziţionate în folosul operaţiunilor sale taxabile, ci care sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, ideea de destinaţie vizând scopul pentru care s-a făcut achiziţia bunului sau serviciului, iar nu destinaţia efectivă ulterioară, care poate fi modificată. Pagină 4 din 66

5 De aceea, o achiziţie de bunuri sau servicii ar trebui să beneficieze de deducerea TVA chiar dacă bunul sau serviciul respectiv nu a mai fost utilizat ulterior în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei solicitante, dacă a fost destinat iniţial să servească acestui scop. Cum această distincţie între destinaţia iniţială şi cea dată ulterior serviciului sau bunului astfel achiziţionat este dificilă din punct de vedere legal, întrucât implică o investigare a scopurilor operaţiunilor economice, scopuri care nu sunt relevate de acte juridice, fiind consecinţa unor conjuncturi economice considerate favorabile la un moment dat, dar care se pot schimba radical într-un timp scurt instanţa consideră că este suficientă, pentru a se recunoaşte deducerea dovedirea unei legături între obiectul de activitate al persoanei solicitante a taxei şi bunul sau serviciul achiziţionat şi pentru care se solicită deducerea TVA. În acest sens, Curtea consideră că persoana impozabilă are în principiu libertatea de a evalua dacă anumite bunuri sau servicii sunt în folosul activităţii sale economice. Chiar dacă imperativul respectării legii se întinde şi asupra modului în care sunt efectuate astfel de achiziţii, organele fiscale au obligaţia de a respecta libertatea contribuabilului de a efectua astfel de achiziţii. Din acest punct de vedere trebuie evaluată şi necesitatea achiziţionării de bunuri sau servicii pentru care ulterior se solicită deducerea TVA. Caracterul relativ al folosului previzionat implică faptul că un contribuabil poate avea reprezentarea că o anumită cheltuială de acest gen este necesară, în timp de organul fiscal, instanţa sau un alt contribuabil să nu o considere astfel. De asemenea, o achiziţie de bunuri sau servicii poate să pară necesară la un moment dat, pentru ca ulterior să fie considerată ca non-necesară sau excesivă chiar de către acelaşi contribuabil. Curtea subliniază, totodată, imposibilitatea de a evalua necesitatea unei astfel de cheltuieli numai prin prisma rezultatului pozitiv obţinut în urma acesteia. Multitudinea factorilor economici implicaţi poate determina o lipsă de eficacitate a unei astfel de achiziţii indiferent de calitatea serviciului de care a beneficiat. Instanţa subliniază că obţinerea de profit este scopul oricărui contribuabil comerciant, însă necesitatea unei achiziţii de bunuri sau servicii nu poate fi evaluată numai în funcţie de realizarea sau creşterea profitului. Curtea subliniază ceea ce a arătat anterior, şi anume că o operaţiune taxabilă determină plata TVA indiferent dacă a adus vreun avantaj economic beneficiarului serviciului. În acest context, interpretarea noţiunii sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile nu trebuie să se transforme într-o interdicţie pentru contribuabil de a efectua astfel de achiziţii pe considerentul că i s-ar refuza ulterior deducerea TVA deoarece bunul sau serviciul nu a fost util activităţii sale economice. Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea observă că reclamanta SC V. SRL a fost constituită în scopul dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic, investiţie care presupune obţinerea unei serii de autorizaţii, parcurgerea unor etape de aprobări din partea autorităţilor administrative şi respectarea normativelor, nu doar a celor fiscale ci şi a celor referitoare la mediu, bunuri culturale, construcţii, energie. Pagină 5 din 66

6 În acest scop, Curtea constată că, în speţă, reclamanta a achiziţionat servicii de consultanţă din domeniul energetic, de contabilitate, servicii cadastru şi notariale, precum şi servicii de întocmire a documentaţiei tehnice necesare obţinerii avizului tehnic de racordare, de întocmire a documentaţiei necesare pentru instalaţiile pentru un parc fotovoltaic, de întocmire a documentaţiei de urbanism, de elaborare a analizei energetice pentru distribuţia energiei electrice, de tehnoredactare şi secretariat în vederea constituirii societăţii; a plătit tariful de racordare la energia electrică. Pentru toate aceste servicii a plătit TVA în cuantum de lei, refuzat la deducere pe motivul că reclamanta nu prezintă dovezi obiective că intenţionează să desfăşoare în viitor o activitate economică care să dea naştere la operaţiuni taxabile. Or, Curtea reţine că reclamanta a dovedit că aceste servicii au fost efectiv efectuate în folosul operaţiunilor taxabile şi că au legătură cu obiectul de activitate al reclamantei, deci se justifică necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate, constatările organelor fiscale fiind eronate sub aceste aspecte. Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite maximale care determină simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a aproba rambursarea TVA-ului achitat în vederea realizării unor operaţiuni taxabile: - bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei activităţi economice, fiind necesară, dar şi suficientă, declaraţia de intenţie privind iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14 februarie Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83); - declaraţia de intenţie privind desfăşurarea unei anumite activităţi economice este necesară şi suficientă chiar şi în ipoteza excepţională în care agentul economic, după efectuarea unui studiu de fezabilitate, decide să nu mai pună în practică activitatea proiectată (Hotărârea din 29 februarie 1996, INZO/Belgia, C-110/94; - dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului nu a folosit bunurile sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni taxabile (Hotărârea din 15 ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95); Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislaţia Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11). În această privinţă, Curtea a apreciat în mai multe rânduri că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor efectuate în amonte. Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor economice pe care le desfăşoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecinţă, perfecta neutralitate a impozitării tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de Pagină 6 din 66

7 rezultatele acestor activităţi, cu condiţia ca activităţile menţionate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de activitate economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112 poate consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste acte, activităţile pregătitoare, precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea avizelor, trebuie considerate drept activităţi economice. Orice persoană care îndeplineşte acte pregătitoare este, în consecinţă, considerată drept persoană impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi are dreptul de a deduce TVA-ul Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul respectivului articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA-ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere. Rezultă că achiziţionarea bunurilor de către o persoană impozabilă care acţionează în această calitate este cea care determină aplicarea sistemului de TVA şi, prin urmare, aplicarea mecanismului de deducere. Utilizarea dată unui bun sau unui serviciu ori care este avută în vedere pentru acestea determină numai întinderea deducerii iniţiale la care persoana impozabilă are dreptul în temeiul articolului 168 din Directiva 2006/112 şi întinderea eventualelor regularizări în perioadele următoare, care trebuie efectuate în condiţiile prevăzute la articolul 184 şi următoarele din aceeaşi directivă. În lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive şi sub rezerva unor eventuale regularizări în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 185 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar şi atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operaţiuni taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, Hotărârea Ghent Coal Terminal, Hotărârea Schloßstrasse şi Hotărârea Fini H,). Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile de a realiza operaţiuni taxabile, chiar dacă acestea nu au fost realizate. Dreptul de deducere a TVA este justificat atunci când se dovedeşte că o persoană a efectuat o serie de cheltuieli cu intenţia de a realiza operaţiuni taxabile, inclusiv investiţii, chiar dacă acestea nu s-au realizat în final şi nu se poate dovedi reaua credinţă a persoanei în cauză. Apreciind ca nedeductibilă TVA în sumă de lei doar pe considerentul că acest obiectiv al dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic nu s-a finalizat şi nu au fost respectate toate scadenţele plăţilor impuse reclamantei în vederea finalizării procedurilor administrative de realizare a obiectivului economic propus, organele fiscale au interpretat eronat dispoziţiile legale, având în vedere că în speţă serviciile Pagină 7 din 66

8 de consultanţă au fost efectiv prestate şi că au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine, raportat la aspectele arătate mai sus, că reclamanta a făcut dovada achiziţionării serviciilor respective în scopul operaţiunilor taxabile, fiind legală deducerea T.V.A. aferentă acestei cheltuieli. Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază ca şi instanţa de fond că Decizia de impunere nr. F-TM 136/ şi Decizia nr /753/ au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, fiind întemeiată anularea acestora de către Tribunalul Timiş. În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală raportat la criticile exprimate de pârâtă, recursurile formulate de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1420/ , pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 1480/30/2015 au fost respinse ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Acordarea cheltuielilor de judecată: Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, ţinând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea a obligat pârâta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în recurs, respectiv la plata sumei de lei (RON), reprezentând onorar de avocat, precum şi la plata contravalorii a 157,63 euro, reprezentând costul transportului apărătorului reclamantei la Timişoara, în vederea prezentării concluziilor orale în faţa Curţii de Apel Timişoara pentru termenul din Aplicabilitatea Legii nr. 71/ Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a precizat sensul noţiunii de nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare, arătându-se că prin aceasta se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în Pagină 8 din 66

9 beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate. Atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art. 1 alin. (7) din ordonanţă. Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr din , dr. D.D-P. Prin sentinţa civilă nr din data de 11 noiembrie 2015, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta F.D., în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Vest, având ca obiect anulare act administrativ; a dispus anularea deciziei nr. 165/ şi obliga pârâtul la emiterea unei noi decizii în baza prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.83/2014 şi, totodată, a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale, reprezentând nivelul de salarizare aferent treptei 1, începând cu luna aprilie 2015 şi pentru viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la plata efectivă. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul recurent Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Vest, solicitând casarea hotărârii şi respingerea acţiunii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004. În motivare s-a arătat că instanţa de fond a făcut greşita aplicare în speţă a prevederilor art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, deşi acestea nu se aplică angajaţilor OIR POSDRU Regiunea Vest, ci doar angajaţilor din instituţiile salarizate potrivit anexei 1 la Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, respectiv, celor din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi. Pagină 9 din 66

10 Se învederează că prin sintagma din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel sunt desemnate alte instituţii şi autorităţi publice pentru care legislaţia specifică în vigoare prevede expres că personalul este salarizat prin raportare la salarizarea personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, că interpretarea contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar trimite la concluzia că dispoziţiile referitoare la salarizare din art. 1 alin. (5) ind. 1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 ar fi aplicabile tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice din sistemul bugetar, caz în care legiuitorul ar fi precizat acest lucru prin modificarea corespunzătoare al art. 1 alin. (1) şi (2) din ordonanţă, iar nicidecum prin aprobarea unor norme derogatorii de la regula instituită prin acele norme. Făcând trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (1) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, recurenta susţine că personalul promovat în cursul anului 2005 trebuie salarizat corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010, aşa cum stabilea legislaţia incidentă la momentul promovării, că s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, concluzionându-se că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii. Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta intimată F.D. a solicitat respingerea recursului, susţinând că interpretarea dată normelor de drept material de către prima instanţă este corectă, dispoziţiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2014 fiind adoptate cu scopul înlăturării situaţiilor de discriminare existente în cadrul autorităţilor publice, inclusiv în cazul instituţiei pârâte. Pentru verificarea susţinerilor reclamantei şi ale pârâtului recurent, a fost administrată în calea de atac proba cu înscrisuri, solicitându-se pârâtului să depună la dosar acte din care să rezulte modul de încadrare al reclamantei pe funcţie la data de 01 decembrie 2010, la data de 01 martie 2015 şi la data promovării acţiunii 13 august 2015 (cuprinzând funcţia publică ocupată, gradul profesional şi treapta de salarizare), un tabel al tuturor funcţionarilor publici din cadrul instituţiei pârâte (inclusiv reclamanta) care ocupau o funcţie publică similară reclamantei la data de 01 martie 2015 şi care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu reclamanta, menţionându-se pentru fiecare funcţionar gradul profesional, treapta de salarizare şi salariul de bază aflat în plată la data menţionată, astfel încât s-au depus la dosar din partea pârâtului note de şedinţă şi înscrisuri: dispoziţiile de încadrare pe funcţie cu nr. 144/ , nr. 195/ , nr. 165/ , Ordinul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice cu nr. 1527/ , statul de funcţii din cadrul instituţiei pârâte pe anul 2015, situaţia nominală a posturilor la şi la , respectiv şi , centralizator privind funcţionarii publici încadraţi în grad profesional superior. Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, în conformitate cu prevederile art. 499 din noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele: Probatoriul nou administrat în cauză a relevat faptul că în cadrul instituţiei pârâte îşi desfăşoară activitatea, în aceleaşi condiţii cu reclamanta, funcţionari publici care ocupă o funcţie publică similară reclamantei (de consilier grad profesional superior), care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime (tranşa de vechime Pagină 10 din 66

11 de la 15 la 20 de ani) şi care au un nivel de salarizare în plată diferit de aceasta, în cuantum mai mare, în nivelul de salarizare regăsindu-se diferenţele operate ca urmare a aplicării treptelor de salarizare, anterior intrării în vigoare a Legii unice de salarizare nr. 284/2010. În alţi termeni, în cadrul aceleiaşi instituţii pârâte există personal încadrat pe funcţii de acelaşi fel, care îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, dar care are nivel de salarizare diferit, situaţie ce se analizează în cauză ca o discriminare, în considerarea faptului că tratamentul juridic diferit acordat acestora nu îşi găseşte justificare în condiţiile enumerate (acestea fiind aceleaşi pentru funcţionarii menţionaţi) şi nici în dispoziţiile legale, după înlăturarea din legislaţie a normelor legale referitoare la posibilitatea promovării în trepte de salarizare, în cadrul aceluiaşi grad profesional, prin Legea nr. 284/2010. În atare situaţie de discriminare se află reclamanta, care, fiind încadrată pe funcţia publică de consilier grad profesional superior, cu o vechime în muncă între 15 şi 20 de ani, are un salariu de bază de 8069 lei, în comparaţie cu funcţionarul H.A.N., care ocupă o funcţie publică similară, are acelaşi grad profesional şi se află în aceeaşi tranşă de vechime, având un salariu de bază de 8651 lei. Or, pentru înlăturarea unor astfel de situaţii discriminatorii, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 a stabilit în art. 5 alin. (1) că în anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a precizat sensul noţiunii de nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare, arătându-se că prin aceasta se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul Pagină 11 din 66

12 permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate. Apare astfel legală şi temeinică soluţia primei instanţe de anulare a deciziei de încadrare nr. 165/ , prin care, în aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014, pârâtul a acordat reclamantei doar beneficiile băneşti rezultate din art. 1 alin. (7) şi (8), iar nu şi cele aferente art. 5 alin. (1), de obligare la emiterea unei noi decizii prin care să se aplice şi aceste din urmă dispoziţii, precum şi, implicit, de obligare la plata diferenţelor salariale rezultate prin omisiunea astfel constată, începând cu luna aprilie 2015 şi până la înlăturarea acestei omisiuni prin emiterea noii decizii. Faţă de aceste constatări, apare nefondat recursul declarat în întregime. Este adevărat că dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 nu se aplică angajaţilor OIRPOSDRU Vest, în considerarea faptului că acesta nu se regăseşte între categoriile de personal expres enumerate în menţionata normă, anume personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii. Contrar celor reţinute în hotărârea recurată, este de observat că prevederile de excepţie ale art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 vizează doar personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres enumerate în cuprinsul său, precum şi personalul din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, cu personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, rezultând astfel că aceste dispoziţii se aplică, în primul rând pentru personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres enumerate, iar în al doilea rând pentru personalul din alte instituţii şi autorităţi publice, doar dacă printr-o dispoziţie normativă expresă, acesta este salarizat la nivelul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, ceea ce nu este cazul în speţă. Într-adevăr, chiar dacă prevederile legale analizate de către prima instanţă ar putea conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă se analizează ca o structură subordonată unei autorităţi publice centrale, în cauză nu poate fi identificată nici o normă legală care să prevadă că personalul acesteia este salarizat la nivelul aparatului de lucru al Parlamentului, astfel încât acesta nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în considerarea faptului că această normă are caracter de excepţie de la regulile instituite în art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, fiind deci de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă la situaţii de fapt care nu sunt expres enunţate în cuprinsul său. În egală măsură instanţa constată că, chiar dacă s-ar accepta concluzia Tribunalului Timiş potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de funcţionar public în cadrul unei autorităţi publice centrale, aceasta nu ar putea conduce la consecinţa atribuită prin hotărârea recurată, potrivit căreia unui astfel de personal angajat i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, de vreme ce acestea nu prevăd că s-ar aplica pentru personalul tuturor Pagină 12 din 66

13 autorităţilor publice centrale, ci precizează limitativ că vizează doar anumite instituţii/ autorităţi publice şi personalul angajat al acestora. De asemenea, este de reţinut că eventuala echivalare a personalului angajat al autorităţii publice pârâte cu cel din structura centrală a aceleiaşi autorităţi a fost valorificată de legiuitor prin adoptarea art. 1 alin. (7) din acelaşi Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 83/2014, modificat la rândul său prin Legea nr. 71/2015, prin care s-a stabilit că salarizarea personalului salarizarea personalului din structurile cu rol de organisme intermediare pentru Programul operaţional sectorial Dezvoltarea resurselor umane, se stabileşte la nivelul de salarizare aferent funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor Europene, dispoziţii a căror aplicare s-a făcut în speţă tocmai prin adoptarea deciziei nr. 165/ , după cum se învederează şi în cererea de recurs. În cauză însă, reclamanta nu a contestat omisiunea de aplicare în beneficiul său a dispoziţiilor art. 1 alin. (7) din ordonanţă, ci a celor din art. 5 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) ind. 1, astfel încât acţiunea trebuie analizată în limitele de aplicare ale acestor din urmă norme. Prin urmare, se impune a fi înlăturate susţinerile recurentului potrivit cărora acesta ar fi făcut o aplicare corespunzătoare a normelor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014, prin acordarea beneficiului art. 1 alin. (7) şi, implicit, salarizarea reclamantei la nivelul aferent funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor Europene, constatându-se că dispoziţiile art. 5 alin. (1) se aplică independent de cele din art. 1 alin. (7) şi în beneficiul personalului din orice instituţie/autoritate publică, întrucât acestea nu disting în funcţie de tipul autorităţii sau instituţiei publice, având incidenţă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguerre debemus. În alţi termeni, atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art. 1 alin. (7) din ordonanţă. În schimb, se constată că, deşi acţiunea reclamantei apare neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din ordonanţă, pentru motivele mai sus expuse ea apare a fi fondată în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, expres invocate de către reclamantă şi urmare a constatării existenţei unei situaţii de discriminare în defavoarea reclamantei, pe baza probatoriului administrat în calea de atac, motiv pentru care recursul declarat a fost respins, potrivit art. 496, art. 498 din noul Cod de procedură civilă, iar în aplicarea art. 453 din noul Cod de procedură civilă, s-a lua act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac. Pagină 13 din 66

14 3. Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri - Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar :art. 32, art Ordinul nr. 2222/2006(MFP) privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143, alin. (1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare: art. 5, alin. (2) - Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal : 139 alin. (2) - Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată Potrivit art. 139 alin. (2) din Codul fiscal, baza de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de bunuri cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, respectiv până la primul loc de descărcare a bunurilor în România în speţa de faţă adică până la Bucureşti sau Constanţa, în condiţiile în care nu este specificat un alt loc de destinaţie a mărfurilor. În opinia Curţii, aceste cheltuieli se referă la costurile inerente importului de bunuri, fără de care nu s-ar putea finaliza operaţiunea de import, dat fiind caracterul accesoriu al acestor cheltuieli în raport cu importul de bunuri. Prin urmare, contrar celor susţinute cu alt prilej, Curtea reţine că sunt incluse în această categorie şi cheltuielile de transport anterioare efectuării operaţiunilor vamale la import cum sunt cele aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării acestora la locul de efectuare a formalităţilor vamale întrucât importul nu poate fi considerat finalizat decât la momentul finalizării formalităţilor vamale de import. În acest sens, Curtea apreciază că prestaţiile portuare legate de descărcarea bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea acestor bunuri în vederea efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv sunt accesorii importului în cauză, astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia de T.V.A.) pentru importul de bunuri. Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 350 din 9 februarie 2016, dr. D.D.-P. Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel constată următoarele: Pagină 14 din 66

15 Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta SC P. S. C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara - Direcţia Regională Vamală: - anularea Procesului verbal de control nr / , emis de Direcţia Regională Vamală Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin care s-a stabilit în sarcina prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit total de lei, reprezentând diferenţe taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe vamale şi penalităţi TVA - anularea Dispoziţiei nr. 25/ , emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara Direcţia Regională Vamală, privind respingerea plângerii formulate de reclamantă împotriva Procesului verbal de control nr / anularea Deciziei nr. 2937/1006/ , prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă în procedură administrativă prealabilă împotriva Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite la controlul vamal, cu nr / ; - obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei de lei către reclamantă; - obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce priveşte acest TVA aferent prestaţiilor portuare la containerele pline, societatea reclamanta arată că efectuează importuri de containere pline cu vama în Constanţa - Agigea. Prin urmare, trebuie să execute formalităţile vamale aşa cum sunt cerute în Constanţa - Agigea. Actele de vamă sunt întocmite de declarantul vamal şi verificate de către Biroul Vamal Agigea. În cazul în care calculaţiile din declaraţiile vamale erau eronate, ar fi fost sesizat acest lucru de către funcţionarul corespunzător clin cadrul Biroului Vamal Agigea şi importul ar fi fost respins până la calcularea şi plata corectă a drepturilor vamale şi TVA-ului. Reclamanta subliniază că toate importurile de containere pline au fost efectuate în acelaşi mod, iar acelaşi mod şi acceptate de către Biroul Vamal Agigea. Pe de altă parte, reclamanta susţine că, în urma comunicării primite de la casa de expediţii G.W., se constantă că THC este o taxă portuară care cuprinde o multitudine de servicii înainte şi după efectuarea declaraţiei vamale - exemplu preluarea containerelor pline din terminal şi încărcarea acestora pe auto, plus preluarea containerelor goale de pe auto şi stivuirea containerului gol în terminal, taxe de documentaţie şi eliberare, taxa curăţare container, taxa facturare, taxa avizare etc. Conform casei de expediţii singura în măsură să defalce şi să dea explicaţii despre această taxă THC este societatea care administrează Portul Constanţa şi, pe cale de consecinţa, aceasta este cea care poarta întreaga responsabilitate. Având în vedere aceste aspecte, reclamanta susţine că Direcţia Vamală Timiş, practic contestă modul în care se efectuează importurile în Portul Constanţa. Aceasta nu are nici o legătură cu reclamant ca agent economic ci este o situaţie care trebuie rezolvată între Birourile Vamale, legea trebuie aplicată unitar la nivel naţional şi este de conceput ca agentul economic să fie făcut responsabil de interpretarea diferită a legii în Portul Constanţa şi respectiv Direcţia Vamală Pagină 15 din 66

16 Timişoara. Subliniază că volumul de importuri în Constanţa este cu mult mai mare decât cel local în Timişoara, şi, mai mult, reclamantei i s-au facturat serviciile portuare cu TVA de către Casele de Expediţii care s-au ocupat complet de transportul extern, import şi transportul intern, deci nu poate fi vorba de o sustragere de la plata TVA-ului, acesta fiind plătit către Casele de Expediţii respective. În aceste condiţii, reclamanta apreciază că nu poate fi obligată să îşi însuşească disensiunile şi diferenţele de interpretare a legii între Birourile Vamale, şi având în vedere că reclamanta efectuează operaţiile de import în Constanţa - Agigea, trebuie să se conformeze modului de import de acolo, considerând că TVAul în speţă a fost deja plătit, solicită anularea deciziei aferentă a Direcţiei Vamale şi să considere TVA-ul ca fiind plătit. Nu în ultimul rând, reclamanta învederează faptul că efectuează importurile în special prin vămile din Bucureşti (Otopeni) şi Constanţa astfel ca trebuie să procedeze aşa cum i se cere în aceste vămi, astfel că, în cazul în care Direcţia Vamală Timiş nu este de acord cu practicile vămilor din Bucureşti (Otopeni) şi Constanţa, aceasta este o problema internă între diferitele Direcţii Vamale şi consideră ca nu contribuabilul trebuie tras la răspundere sau obligat să plătească penalizări pentru practicile neunitare din cadrul aceloraşi instituţii. Reclamanta menţionează ca statul nu este prejudiciat în nici un fel, mai mult în casează TVA de două ori. În fapt, Curtea reţine că reclamanta a fost supusă unui control efectuat de Direcţia Regională Vamală Timişoara, control ce a vizat corectitudinea încadrării tarifare, precum şi verificarea modului de stabilire a bazei de calcul a TVA-ului. In urma acestui control a fost încheiat procesul verbal nr / , prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit total de lei reprezentând diferenţe taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe vamale şi penalităţi TVA. Curtea reţine că prin prezenta acţiune, reclamanta contestă doar măsura nr. II din procesul verbal de control şi pct. II din Decizia nr / , respectiv stabilirea bazei de impozitare TVA a mărfii importate. Problema de drept supusă aprecierii instanţei în prezenta cauză constă în stabilirea dacă în valoarea în vamă a mărfurilor importate, societatea reclamantă avea obligaţia să cuprindă şi contravaloarea serviciilor accesorii transportului respectivelor mărfuri. Examinând hotărârea recurată cu privire la TVA stabilită de autoritatea pârâtă, Curtea reţine că reclamanta SC P.S.C. SRL a efectuat în perioada controlată, în regim de import definitiv, un număr total 46 operaţiuni vamale de punere în liberă circulaţie având ca birou vamal de intrare şi/sau destinaţie Biroul vamal Constanţa Sud-Agigea, Bucureşti Târguri şi Expoziţii, Timişoara Bază, iar condiţia de livrare :FOB (free on board) (localitate din China, etc.). Pentru 37 din aceste operaţiuni, operatorii porturi au emis către reclamantă facturi pentru cheltuieli aferente transportului în zona liberă şi alte prestări servicii, accesorii transportului bunurilor importate care intervin până la primul loc de destinaţie, servicii constând în descărcare container (ce include descărcarea Pagină 16 din 66

17 containerelor de la navă, preluarea din terminal şi încărcarea acestora pe auto / CFR, preluarea containerelor goale după livrare, stivuirea în termina. Taxe de documentare şi eliberare, alte taxe), manipulare marfă, alte servicii portuare. Reclamanta a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 32 şi 33 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar, apreciind că nu se adaugă la stabilirea valorii în vamă, cheltuielile de manipulare efectuare la locul intrării în comunitatea europeană. Art.32 din actul normativ menţionat statuează că la stabilirea valorii în vamă se adaugă la preţul efectiv plătit pentru mărfurile importate şi cheltuieli de transport şi costul asigurării mărfurilor importate, cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul mărfurilor până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii (portul de descărcare în cazul transportului pe mare). În baza prevederilor art.143 alin. (1) lit. d) din Codul Fiscal, sunt scutite de taxa pe valoare adăugată :...prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului, altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate potrivit art. 139." Conform Ordinului nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143, alin. (1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 5, alin. (2): Scutirea de taxă prevăzută la art. 143, alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, pentru prestările de servicii accesorii transportului şi alte prestări de servicii, direct legate de importul de bunuri, dacă valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate potrivit art. 139 din Codul fiscal, se justifică de prestator cu următoarele documente : contractul încheiat cu transportatorul sau cu casa de expediţie, sau cu importatorul ori cu furnizorul bunurilor, documentele prezentate din care să rezulte că prestările de servicii respective sunt accesorii transportului bunurilor importate sau sunt aferente importului de bunuri". Organele vamale au invocat dispoziţiile art. 143 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 republicată; art. 5 alin. (1) lit. a) din Instrucţiunile de aplicare a scutirii de taxa pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) şi art. 144 din Codul Fiscal, anexa la Ordinul nr. 1503/ al Ministerului Economiei şi Finanţelor, susţinând că din documentele financiar contabile a rezultat că au fost achitate distinct anumite prestări de servicii şi alte taxe conexe transportului internaţional, care nu au fost incluse în baza de calcul a TVA. Potrivit disp. art. 29 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar: Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie..., iar art. 32 din acelaşi act normativ prevede că: La stabilirea valorii în vama în conformitate cu art. 29, se adaugă la preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate... Cheltuielile de transport şi costul asigurării mărfurilor importate şi cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii. Pagină 17 din 66