Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova Programul de studiu: Management Disciplina: Informatică

Transcriere

1 Universitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova Programul de studiu: Management Disciplina: Informatică An universitar: SINTEZĂ CURS I. Tehnologia informației. Noțiuni introductive 1.1. Obiectul de studiu al informaticii Termenul de informatică, a fost adoptat pentru prima dată în 1966, de către Academia Franceză. În acel moment, informatica a fost definită ca: "Ştiinţa prelucrării raționale, îndeosebi prin mașini automate a informației". Treptat, viața a lărgit acest concept, informatica preluând toate sarcinile dintrun sistem economico-social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte, studii şi sisteme pentru prelucrarea automată a informaţiei. În momentul de faţă, indiferent ce spune Academia Franceză, niciun specialist nu priveşte informatica decât în conexiune cu calculatorul. Astăzi, informatica este definită ca find ştiinţa care cuprinde toate activităţile legate de proiectarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare automată a informaţiei în scopul creşterii eficienţei activităţii umane fizice şi intelectuale. Pe măsura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor, informatica s-a conturat ca o ştiinţă de sine stătătoare. În stadiul actual de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective majore: realizarea, prin metodele şi tehnicile sale, de sisteme informatice performante pentru asigurarea accesului larg la informaţie; asigurarea utilizării eficiente a tuturor resurselor sistemelor de calcul. Peste tot unde informatica îşi face loc, prin metodele şi mijloacele utilizate, ea impune o reînoire a structurilor economice şi funcţionale, o 1

2 dezintegrare a practicilor birocratice şi obligă în acelaşi timp la o respectare riguroasă a unor principii şi reguli, stimulând munca corectă şi ordonată. Informatica are foarte multe subdomenii, unele fiind referitoare la tehnica de calcul, iar altele la informaţie, multe dintre acestea fiind discipline de graniţă. De exemplu teoria transmiterii informaţiei studiază cum este stocată şi transportată informaţia şi foloseşte, printre altele, multă matematică şi electronică, teoria programării studiază cum se programează calculatoarele, folosind la rândul ei concepte matematice şi lingvistice, iar teoria microprocesoarelor, nu poate fi abordată fără fizica moleculară sau matematică etc De la date - informaţii, la date informaţii - cunoştinţe Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care poate fi definită ca o comunicare, ca un mesaj ce conţine elemente noi despre un fenomen, un fapt, un proces. O informaţie semnifică o triadă a elementelor: entitate, atribut, valoare. Entitatea formează obiectul informaţiei, atributul este elementul de descriere a entităţii respective, caracterul sau o proprietate a acesteia, iar valoarea o măsură a proprietăţii. Astfel, informaţia privind adresa unui client se reprezintă astfel: entitatea - client, atributul - adresa, valoarea Craiova, Dolj. Pentru a fi eficientă, informaţia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, trebuie să fie oportună, trebuie să fie captată la timp şi de cine trebuie, trebuie să fie clară şi să nu fie contradictorie. Materia primă din care se obţin informaţiile o constituie datele iar cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu. Datele reprezintă suportul formal al informaţiei, acestea concretizându-se în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date. DATE Materia primă INFORMAŢIE1 INFORMAŢIE2.. Proces de informare CUNOŞTINŢE INFORMAŢIEn Figura nr.1. Date, informaţii, cunoştinţe 2

3 Raportat la mediul organizaţional, datele şi informaţiile concentrează esenţa tuturor activităţilor, proceselor, fenomenelor şi comportamentelor umane, fiind percepute drept nucleul sistemului informaţional, care le asigură colectarea, prelucrarea şi transmiterea în şi către alte sisteme. În condiţiile formalizării lor, datele şi informaţiile pot fi stocate prin intermediul instrumentelor informatice, constituindu-se într-un capital informaţional util decidenţilor. Apare astfel relaţia tridimensională date informaţii cunoştinţe, care depăşeşte cadrul tradiţional al sistemelor informaţionale şi se extinde asupra sistemelor de cunoştinţe. Concluzionând asupra relaţiei dintre date, informaţii şi cunoştinţe reţinem următoarele afirmaţii, regăsite în [15]: data este o resursă obiectivă şi statică; informaţia constituie un ansamblu de date semnificative şi are valoare în raport cu un scop (o problemă); cunoştinţa este subiectivă, dinamică, creată în cadrul interacţiunii sociale dintre individ şi organizaţie, legată de un anumit context şi are un caracter relativ, în măsura în care derivă din capacitatea creativă a omului. Pentru organizaţia de azi, cunoştinţele se constituie ca o veritabilă resursă strategică, care trebuie gestionată în scopul obţinerii avantajului competitiv. Teoria firmelor bazate pe cunoştinţe susţine că acestea trebuie să recurgă la instrumente pentru capitalizarea lor, în egală măsură cu generarea de noi cunoştinţe şi cu punerea în aplicare a celor pe care deja le posedă. Aceasta implică o reconsiderare a evoluţiei funcţionalităţii sistemelor informaţionale, precum şi folosirea noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale de tip Internet, Intranet, depozite de date (data warehouse), data mining Societatea informaţională. Tehnologii informaţionale şi comunicaţionale Societatea bazată pe informaţie, este definiţia cea mai simplă şi la îndemâna tuturor, a societăţii informaţionale. Fără nicio îndoială în cadrul numeroaselor şi eterogenelor elemente care alcătuiesc societatea informaţională în general, o pondere majoră o deţin aspectele informaţionale. Astfel, informaţia este materia primă implicată în toate structurile societăţii, orice proces, indiferent de natura sa, bazându-se pe informaţii. Concomitent, informaţia 3

4 reprezintă şi un produs inevitabil al oricărui proces de producţie, comercial, tehnic, financiar sau de personal. Specific managerilor este faptul că unele informaţii au un conţinut decizional, luând forma unor decizii. În virtutea tuturor acestor elemente, informaţia conferă celui care o posedă putere. Cu cât un agent economic deţine mai multe informaţii şi cu cât posedă capacitatea de a le utiliza în mod eficace, cu atât acesta deţine mai multă putere. Fireşte, la nivelul fiecărui stadiu de dezvoltare al societăţii se poate spune că aceasta s-a bazat pe un anumit gen de informaţie. Dintre numeroasele tipuri care există, ne oprim asupra următoarelor momente: ABAC-ul (3000 î.h.), hârtia (50 î.h.), tiparniţa (1452), ziarul (1700), telegraful (1837), fotografia (1839), telefonul (1876), electricitatea (1882), filmul (1891), radio-televiziunea ( ), robotul (1921), calculatorul (1946). Toate aceste momente şi-au adus contribuţia la o mai bună utilizare a informaţiei în societate. Ajungând la momentul 1946, care a însemnat utilizarea pe scară largă a calculatorului, nu putem trece mai departe fără a arăta că folosirea acestuia imprimă astăzi, diverselor activităţi, o serie de caracteristici interesante: - viteză şi precizie în prelucrarea datelor; - capacitate mare de stocare a informaţiilor într-un volum redus; - repetabilitate nelimitată a documentelor realizate (tipărire/ distribuire/ publicare); - posibilitatea de a modifica şi/sau a reutiliza informaţiile; - organizarea flexibilă a sarcinilor; - interoperabilitate cu alte domenii/activităţi; - comunicaţii facile; - crearea şi folosirea de biblioteci specifice (structuralitatea informaţiilor); - flexibilitate la evoluţia tehnologiilor etc. În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic și social în același timp a fost apariția Internetului. Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci și unul social, prin participarea la structurarea lui actuală a unui număr din ce în ce mai numeros de utilizatori. Dezvoltarea Internetului a depins de tehnologie, dar în egală măsură și de factori sociali care s-au îmbinat cu factorii tehnologici pentru ca Internetul să ajungă ceea ce a devenit astăzi. Odată instaurat în fibrele societății, a produs și produce în continuare consecințe noi pentru societate. Dintre acestea, cel mai 4

5 important este cel de globalizare. În asentimentul celor afirmate, academicianul Mihai Drăgănescu afirmă: În esență societatea informațională este societatea care se bazează pe Internet. De asemenea, globalizarea este, [...], o consecință, cu prioritate a Internetului. Printre numeroasele beneficii aduse de dezvoltarea și utilizarea Internetului se numără și apariția unei noi lumi a afacerilor, una plină de posibilități, realizată de emergența mediilor de calcul distribuite. Aici, firmele beneficiază de comunicații rapide, de metode avansate de colectare a datelor, precum și de lanțuri de furnizori electronici. Aceste avantaje au mărit și măresc continuu atât eficiența cu care firmele operează cât și rezultatele lor financiare. Societatea informațională înseamnă un nou set de reguli, o nouă organizare, o nouă economie care are ca element central convergența a trei factori cheie: tehnologia informației, comunicațiile și producția de multimedia. Trecerea la societatea informațională presupune, implicit, adoptarea noii economii, fapt care implică o perioadă de tranziție mai scurtă sau mai de durată, în funcție de starea curentă a societății [14]. Cu alte cuvinte, putem prelua acum afirmaţia [12] că: societatea informaţională nu este altceva decât societatea omenească normală din toate timpurile, cu amprenta de modernism informaţional specifică avalanşei informaţionale. Societatea informatică reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă calitativ superior care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social major. Societatea informatică permite accesul larg la informaţie membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplifică posibilitatea globalizării economice şi a creşterii coeziunii sociale. Societatea informatică reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă calitativ superior care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social major. Societatea informatică permite accesul larg la informaţie membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplifică posibilitatea globalizării economice şi a creşterii coeziunii sociale. Societatea cunoașterii reprezintă mai mult decât societatea informațională și decât societatea informatică, înglobându-le pe amândouă. 5

6 Din momentul în care intervine Internetul cu marile avantaje pe care acesta le are ( , comerț electronic și tranzacții electronice, piața Internet) prin cuprinderea în sfera informației electronice a unui număr cât mai mare de cetățeni se trece la societatea informațională. Cunoașterea este informație cu înțeles și informație care acționează. De aceea societatea cunoașterii nu este posibilă decât grefată pe societatea informațională, nefiind posibilă separarea de aceasta. Denumirea de Societate a cunoașterii (knowledge-society) este utilizată în întreaga lume, fiind prescurtarea termenului de Societate bazată pe cunoaștere (knowledge-based-society). Printre altele, societatea cunoașterii presupune o diseminare fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul și cartea electronică și folosirea metodelor de învățare prin procedee electronice (e-learning). Termenul Tehnologia Informației și a Comunicațiilor, abreviat TIC, provine din termenii englezești Information and Communication Technology, și desemnează tehnologia necesară pentru prelucrarea informației prin intermediul calculatoarelor. Termenul TIC a fost folosit pentru prima dată în anul 1958 de către Leavitt și Whisler, care, într-un articol publicat în revista Harvard Business Review, afirmă: Noua tehnologie încă nu are un nume bine stabilit; noi o vom denumi «tehnologia informației». În societatea contemporană, fie că suntem la serviciu, că vorbim la telefon, că suntem la bibliotecă sau la bancă, că suntem la școală, conducem mașina sau pur și simplu urmărim știrile la televizor, Tehnologia Informației este parte integrantă a vieții de zi cu zi. Tehnologiile informaţionale conduc la modificări ample, în sensul manipulării şi utilizării informaţiei, oferind posibilitatea managementului să obţină şi să utilizeze mai multe informaţii, de mai bună calitate. B.H. Boar [15] consideră că tehnologiile informaţionale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea şi transformarea informaţiei sub orice format (text, grafică, imagine, video şi voce). Aceste mişcări pot avea loc între oameni, între oameni şi echipamente şi/sau între echipamente. 6

7 Un termen tot mai utilizat în ultimul timp este acela de noua economie. Se știe că în societatea informațională se dezvoltă economia internet. În societatea cunoașterii se formează o nouă economie, care înglobează și economia internet. De aceea economia nouă este economia societății informaționale și a cunoașterii. Schimbările majore din ultimii ani - creşterea exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului tehnologiilor informaționale și comunicaționale la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea/reingineria companiilor şi a businessului în general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului electronic - susţin tranziţia de la era industrială la cea post-industrială, trecerea la "noua economie". Noile tehnologii digitale fac ca accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei să fie din ce în ce mai facile şi mai accesibile ca tarife. Dispunând de informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia devine resursa-cheie şi factor de producţie pentru economia digitală. Aceste evoluţii s-au datorat în mare măsură atât progreselor tehnologice cât şi promovării unor politici noi privind privatizarea şi promovarea competiţiei pe piaţa tehnologiei informației, noilor reglementări tehnice şi juridice în domeniu, noilor strategii naţionale şi regionale de dezvoltare a societăţii informatice. Toate ţările dezvoltate şi-au elaborat şi implementat politici guvernamentale susţinute privind cercetarea, dezvoltarea şi adoptarea noilor tehnologii, consolidarea infrastructurilor informaţionale naţionale, formarea şi atragerea de specialişti în domeniul tehnologiei informației (inclusiv din alte ţări), educarea populaţiei adulte, cooperarea cu sectorul privat şi încurajarea investiţiilor în această nouă ramură economică, promovarea de proiecte guvernamentale menite să demonstreze utilitatea serviciilor specifice societăţii informatice. O societate informațională este caracterizată prin utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaționale și comunicaționale în toate domeniile. Pentru ca acest deziderat general să poată funcționa, trebuie asigurate mai întâi condițiile necesare: o tehnologie a informației avansată, rețele moderne de calculatoare, linii de transfer în bandă largă, sisteme performante pentru securitate, sateliți de 7

8 telecomunicație, acces facil și ieftin la resurse informaționale, legislație corespunzătoare etc. Prin amplificarea rapidă a fenomenului de globalizare, economiile naţionale devin interdependente, integrându-se într-un spaţiu economic mondial. Agenţii economici naţionali devin tot mai dependenți de agenţii economici din străinătate. Astfel, o firmă nu va rezista pe acestă piaţă mondială fără să investească în tehnologiile informaţionale. Astăzi, tehnologiile informaţionale au un impact major, nu doar în cadrul firmelor, ci și în toate domeniile vieţii economice şi sociale. Toate organizațiile care au cumpărat și implementat TIC au sperat la transformări rapide și profunde în stilul de lucru al angajaților săi, deci la o creștere semnificativă a productivității muncii și la un profit substanțial. În marea majoritate a cazurilor așteptările acestora au eșuat, nu pentru că previziunile ar fi fost absurde, nici pentru că tehnologiile ar fi insuficient dezvoltate sau că implementarea lor tehnică ar fi fost inadecvată. Motivul real este legat de managementul utilizării noilor tehnologii, în punctele cele mai critice, dar determinante, ale întreprinderii: locurile de muncă și oamenii care le ocupă. În activitatea de adaptare a întreprinderii la societatea informațională, procesul de adoptare a TIC cunoaște mai multe etape: achiziționare, implementare, exploatare și dezvoltare. Dacă achiziția, implementarea și dezvoltarea nu reclamă decât investiții financiare, fără alte eforturi de management (având în vedere oferta multiplă pe piața tehnologiilor), exploatarea reprezintă o problemă intrinsecă organizației, poate cea mai importantă în acest proces. O tehnologie nu poate fi evaluată decât prin consecințele utilizării ei de către angajați, care nu răspund aproape niciodată de la început la parametrii proiectați ai tehnologiei, ci numai în măsura în care sunt instruiți, pregătiți psihologic și conduși către performanță printr-un management etapizat și dozat corect. 8

9 II. Componente hardware pentru sistemele informatice 2.1. Noțiunea de dată Calculatorul este, în esenţă, un ansamblu de componente cu funcţionare specifică având ca scop prelucrarea datelor. Data este un model de reprezentare a informaţiei, accesibil unui anumit procesor (om, program calculator). Cu acest model se operează pentru a obţine noi informaţii despre fenomenele şi procesele lumii reale. Colecţia de date este o mulţime relativ omogenă de date (care priveşte un anumit domeniu, proces, activitate sau obiect), organizată şi dispusă pe un suport de memorie. Organizarea datelor reprezintă procesul de identificare, definire, evaluare, structurare şi memorare a informaţiilor, în cadrul unui sistem informaţional, în general sau în activitatea de elaborare a unui program, în particular. Principala formă de organizare externă a datelor este fişierul. Fişierul reprezintă o colecţie organizată de date, unitară din punct de vedere structural, logic şi funcţional, organizată în scopul memorării datelor în memoria externă şi pentru manevrarea acestor date între diferiţi suporţi de memorie externă. Denumirea oricărui fișier este alcătuită din două câmpuri: <câmp nume>.<câmp extensie>. Câmpul numelui este stabilit de utilizator, iar câmpul extensie este stabilit implicit de computer, în funcție de programul căruia îi este asociat (de exemplu.doc fișier document realizat cu Microsoft Word,.exe fișier executabil,.jpg fișier imagine etc.). Orice fişier este definit prin următoarele elemente: de natură externă: nume şi extensie fişier; caracteristicile suportului de memorie; atribute (Read Only, Hidden, System, Archive); data creării, a ultimei accesări şi modificări; lungimea; de natură internă: conţinutul informaţional (fişier de date, fişier program, fişier text, fişier grafic etc.); 9

10 modul de organizare a conţinutului (secvenţial, relativ, secvenţialindexat); modul de acces la înregistrări (secvenţial, direct). Termenul informaţie implică utilizarea a două concepte: - sistem informaţional; - sistem informatic. Totalitatea principiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor (echipament de calcul, personal specializat) folosite în procesul de transmitere, stocare şi prelucrare a datelor în vederea analizei şi transmiterii informaţiilor către sistemul de conducere în scopul fundamentării deciziilor formează sistemul informațional. Combinarea mijloacelor de prelucrare, de stocare, de telecomunicaţie, de achiziţie şi de recuperare a datelor ce răspund nevoilor unui sistem, unei aplicaţii sau unui ansamblu de aplicaţii formează sistemul informatic. Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional şi anume, partea acestuia care cuprinde date, sisteme de stocare şi transmitere a datelor, software (programe), metode, calculatoare implicate în prelucrarea datelor etc. Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul unui sistem informaţional sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor. În cadrul unui sistem informaţional, procesul prin care datele sunt supuse operaţiilor de culegere, prelucrare, transmitere şi stocare reprezintă procesul de prelucrare automată a datelor. Culegerea datelor constă în sesizarea acestora la locurile unde sunt generate, şi transpunerea lor pe suporturi adecvate prelucrării automate. La acest moment datele se numesc date primare. Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date primare în date finale, în urma parcurgerii unei succesiuni de operaţii impuse de cerinţele utilizatorilor şi specificul echipamentelor de calcul şi a tehnologiei de prelucrare. Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de la sursele generatoare, către sistemele de prelucrare automată cât şi a rezultatelor prelucrărilor către beneficiari. 10

11 Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea (arhivarea) acestora, pe suporturi de memorie specifice, în scopul unor consultări şi prelucrări ulterioare. Capacitatea calculatorului de a prelucra un volum mare de date într-un timp relativ scurt îl face indispensabil astăzi aproape în toate domeniile de activitate. Utilizarea noilor tehnologii informatice va conduce cu siguranţă la eficientizarea activităţilor din toate domeniile de activitate Componentele funcționale ale unui calculator Calculatorul este instrumentul folosit la prelucrarea informaţiilor. În limbajul de specialitate se folosesc noţiunile de hard (hardware) şi soft (software) pentru a desemna cele două componente ale unui sistem de calcul (calculator electronic). Un calculator funcţional este format din hardware şi software. Un sistem de calcul este compus din: 1. Subsistemul hardware (toate echipamentele fizice din configuraţie), care conține: circuite integrate; dispozitive electronice; echipamente de intrare ieşire; memorii; surse de alimentare; cabluri; carcase. 2. Subsistemul software (toate programele), ce conține: software de bază: sistemul de operare; software de aplicaţii: programele de aplicaţii. Hardware-ul sau prescurtat hard, reprezintă componenta materială a unui calculator. Acesta cuprinde totalitatea echipamentelor utilizate în sistemul informatic pentru culegerea, validarea, stocarea, prelucrarea, vizualizarea şi transmiterea datelor. Software-ul sau prescurtat soft, reprezintă componenta logică, adică totalitatea componentelor nemateriale (programe, proceduri, rutine, date). Software-ul conduce şi controlează activitatea componentelor hardware în 11

12 rezolvarea problemelor concrete. În cadrul acestei componente, sistemul de operare este elementul ce asigură interconectarea tuturor componentelor sistemului de calcul și le transformă într-o entitate numită calculator. O modalitate de a concepe un calculator este să-l privim ca pe o cutie care acceptă la un capăt un material (input), îl prelucrează (processing) într-un anume fel, apoi produce rezultate la celălalt capăt (output). Un calculator (computer) este un sistem format din mai multe părţi care lucrează împreună. Principalele părți componente ale acestui sistem, sunt: Unitatea centrală este nucleul sistemului unui computer. În interiorul acesteia se află multe componente electronice care prelucrează informaţii. Cea mai importantă dintre aceste componente este unitatea centrală de prelucrare (CPU) sau procesorul, care funcţionează pe post de creier al computerului. O altă componentă este memoria cu acces aleator (RAM), care memorează temporar informaţii pe care le utilizează CPU, atunci când computerul este pornit. Toate aceste componente se găsesc conectate pe placa de bază. a. Placa de bază este componenta hardware ce asigură interconectarea fizică a tuturor elementelor din configuraţia unui sistem de calcul. În afara acestei funcţii, mai are rolul de a regla şi distribui tensiune procesorului şi celorlalte componente conectate la aceasta. Plăcile de bază conţin multe tipuri de conectori şi interfeţe (de exemplu: ISA -Industry Standard Arhitecture, PCI - Peripheral Connection Interface, AGP - Accelerated Graphics Port). De asemenea, fiecare placă de bază are conectori IDE (Integrated Drive Electronics) și/sau SATA (Serial AT Attachment), la care se pot conecta hard-diskuri, unități DVD-ROM etc. Placa de bază mai conţine şi interfeţe pentru memoria RAM şi de asemenea memoria nevolatilă de tip ROM (Read-Only Memory) ce conţine informaţiile elementare ale sistemului numită BIOS (Basic Input-Output System). Memoria BIOS conţine la rândul ei memoria CMOS care este modificabilă. Încorporate pe placa de bază mai sunt şi porturile seriale (denumite COM - de la communication) 1 (cu 9 pini) şi 2 (cu 24 de pini)), portul LPT (line printer), porturile USB (Universal Serial Bus). În fine, placa de bază găzduieşte procesorul pe ceea ce se cheamă ori SLOT, ori Socket. 12

13 b. Procesorul poate fi considerat creierul unui calculator, deoarece el execută gândirea. Este componenta ce are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a împărţi sarcini fiecăreia, de a coordona şi verifica execuţia sarcinilor primite. Frecvența (viteza) procesorului se măsoară în megahertzi (MHz) sau gigahertzi (GHz). Cu cât are frecvența mai mare, cu atât transmite datele mai repede. Arhitectura procesorului este pe 32 de biți sau pe 64 biți. Trebuie amintit că un calculator poate avea unul sau mai multe procesoare. c. Memoria internă este spaţiul de lucru primar al oricărui calculator. Lucrând în tandem cu procesorul, are rolul de a stoca date şi de a procesa informaţii ce pot fi procesate imediat şi în mod direct de către procesor sau alte dispozitive ale sistemului. Memoria este de asemenea legătura dintre software şi procesor (CPU). Memoria internă este de două tipuri: memorie RAM (Random Access Memory) şi memorie ROM (Read Only Memory). Memoriile RAM sunt memorii volatile, ceea ce presupune pierderea conţinutului odată cu întreruperea alimentării computerului. Din punct de vedere intern memoria RAM este aranjată într-o matrice de celule de memorie. Datele memorate pot fi găsite aproape instantaneu - timp de Figura nr. 2. Clasificarea ordinul zecilor de nanosecunde. memoriei calculatorului Există două categorii de memorii RAM: statice (SRAM) şi dinamice (DRAM). Tehnologia DRAM este cea mai întâlnită în sistemele actuale, trebuind să fie reîmprospătată de sute de ori/secundă pentru a reţine datele stocate în celulele de memorie; fiecare celulă este concepută ca un mic condensator care stochează sarcina electrică. În momentul de față se folosesc 13

14 modelele DDR3, ultimele apărute DDR4 fiind folosite doar la procesoarele server. Memoriile ROM sau memoriile permanente, sunt constituite din chip-uri al căror conţinut este indestructibil, informaţiile memorate fiind destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Aceste tipuri de memorii au un conţinut fix încă din construcţia lor, iar faptul că citirea informaţiilor este nedistructivă, conduce la obţinerea unor timpi de acces foarte mici. Memoria cache este un mecanism de stocare de mare viteză. Acest tip de memorie vine să suplinească viteza mică de răspuns a memoriei RAM faţă de cerinţele microprocesorului, stocând pentru un timp limitat părţi ale programelor sau datele cele mai des utilizate de unitatea aritmetico-logică a procesorului. d. Memoria externă (auxiliară) are rolul de a stoca datele, programele şi alte informaţii în vederea încărcării acestora în memoria internă atunci când sunt solicitate pentru execuţie. În majoritatea cazurilor, datele solicitate de programe depăşesc capacitatea memoriei interne; pentru a compensa limitele memoriei interne, datele pot fi memorate pe unităţi de memorie externă; prin urmare memoria externă poate fi privită ca o extensie a memoriei interne al cărei conţinut este încărcat în memoria internă, atunci când se solicită regăsirea datelor memorate. Memoria externă este caracterizată de o capacitate mare de memorare, timp de acces mare şi viteză de operare mică. Termenul informatic pentru unitatea elementară de memorie este bitul, notat cu b. Un octet, notat O, este format din 8 biţi şi poate stoca numerele naturale dintre 0 şi 255. Terminologia engleză foloseşte în mod curent cuvântul byte, abreviat cu B pentru a desemna cea mai mică unitate de informaţie adresabilă de către un calculator. În Sistemul Internaţional pentru multiplii byte-ului se folosesc puteri ale lui 10 ca valori: KB sau KO (KiloByte sau KiloOctet) = 10 3 Byti MB sau MO (MegaByte sau Mega Octet) = 10 6 Byte GB sau GO (GigaByte sau GigaOctet) = 10 9 Byte TB sau TO (TerraByte sau TerraOctet) = Byte PB sau PO (PetaByte sau PetaOctet) = Byte 14

15 EB sau EO (ExaByte sau ExaOctet) = Byte ZB sau ZO (ZettaByte sau ZettaOctet) = Byte YB sau YO (YottaByte sau YottaOctet) = Byte d1. Hard Disk-ul (HDD) servește drept memorie non-volatilă, mediu de stocare pentru documentele, fişierele sau aplicaţiile utilizatorului. Denumirea Hard-Disk" (disc rigid) arată de fapt proprietatea fizică a discurilor din interiorul carcasei. Aceste discuri se numesc platane şi sunt compuse dintr-un substrat şi un mediu magnetic. Substratul sau materialul de bază din care este făcut platanul trebuie, prin natura lui să fie un material non-magnetic capabil să fie prelucrat în forme foarte subţiri (grosimea acestor platane este de ordinul milimetrilor sau chiar mai mici). Astfel, materialele alese pentru realizarea platanelor sunt aluminiul sau o mixtură între sticlă şi un material ceramic. Pentru a permite stocarea datelor, ambele părţi ale platanului sunt acoperite cu un strat foarte subţire de material cu proprietăţi magnetice foarte bune (o peliculă de oxid magnetic) sau, mai recent, cu un strat metalizat foarte subţire. Platanul este de fapt suportul magnetic pe care se stochează datele. Interiorul Hard-Disk-ului trebuie ferit de acţiunea prafului, presiunea constantă a aerului din interior fiind păstrată cu ajutorul unor filtre. De regulă există două sau trei platane aşezate unul peste altul şi fixate de un ax ce roteşte tot ansamblul de platane la mii de rotaţii pe minut (5400, 7200 Rpm). Între platane există spațiu, ele nefiind lipite, tocmai pentru a permite capului de citire/scriere (montat pe braţul ce îl antrenează) să se deplaseze pe toată lăţimea platanului. Capul citirescriere reprezintă translatorul", cel care prelucrează informaţia de pe platane, aşa cum se află ea în format digital şi o transferă la controlerul de disk. De aici, aceasta sub formă de date ajunge la procesor şi mai departe. Există câte un cap de citire/scriere pentru fiecare din părţile platanului acestea fiind acţionate simultan, prin intermediul unui modul electro-magnetic, de către braţul de mişcare în vârful căruia se află. Când un disc este supus unei formatări în profunzime, suprafaţa este împărţită în piste şi sectoare. Pistele sunt cercuri concentrice pe fiecare parte a platanelor. d2. Unitatea optică (Compact Disk (CD)/Digital Versatile Disk (DVD)) este o unitate externă de stocare a datelor. Pentru citirea mediilor CD/DVD se foloseşte laserul. Capacitatea de stocare a unui CD este de 650 sau 700 MB. Lungimea de undă a razei laser folosită la citirea DVD-urilor este mai mică decât în cazul citirii CD-urilor. Sunt posibile astfel densităţi de stocare mai 15

16 mari. Stratul pe care se păstrează informaţia este de două ori mai subţire decât în cazul CD-urilor. Există astfel posibilitatea scrierii datelor în două straturi. Nivelul exterior, aurit, este semitransparent, permiţând citirea stratului inferior, argintat. Raza laser are două intensităţi, cea mai puternică fiind folosită pentru citirea celui de-al doilea strat. DVD-urile sunt unităţi de mare capacitate, (uzual 4,7 GB), ce sunt construite pentru a stoca filme de lungă durată la o calitate deosebită. d3. Memoria flash USB poate fi considerată înlocuitoarea floppy-diskului, fiind cele mai utilizate dispozitive la transferul de informații de pe un calculator pe altul. În general, în domeniul IT, termenul drive înseamnă o unitate fizică de stocare de date, fie că este vorba de hard-disk, de unități optice CD/DVD sau magnetice. Din acest motiv, memoriile externe portabile sunt denumite ca USB Flash Drive. e. Placa video. Plăcile video sunt dispozitive ce fac legătura între procesor/sistem şi monitor. Au rolul de a afişa pe monitor datele procesate de CPU (de fapt rezultatul acestor procesări). Se conectează pe placa de bază printr-un slot ISA/PCI sau AGP. Plăcile video pot conţine acceleratoare 3D care degrevează procesorul. Reprezintă o componentă importantă a sistemului, viteza sa influenţând în mare parte performanţa sistemului. f. Placa de sunet. Plăcile de sunet sunt dispozitive ce au rolul de a reda informaţia binară sub formă de sunet, sau de a converti sunetele în format.bin. g. Placa de reţea. Face parte din categoria plăcilor de extensie, placa de reţea este echipamentul instalat pe un PC pentru a realiza conectarea acestuia la o reţea. Aproape toate celelalte părţi ale computerului se conectează la unitatea de sistem utilizând cabluri. Cablurile se introduc în porturi (deschideri) specifice, de obicei în spatele unităţii de sistem. Hardware-ul care nu face parte din unitatea de sistem se numeşte echipament periferic. Principalele echipamente periferice sunt: Monitorul reprezintă acea componentă a calculatorului care se ocupă cu prezentarea sub formă de imagini şi text (afişarea), a informaţiei generate de calculator. Comanda afişării informaţiilor pe ecranul monitorului o realizează calculatorul, prin intermediul plăcii video. Monitorul este conectat la placa 16

17 video a sistemului prin intermediul unui cablu video, care conţine semnalele de culoare şi de sincronizare necesare afişării pe ecran a imaginilor dorite. Ecranul este constituit din puncte numite pixeli. Fiecare punct este iluminat sau întunecat, sau poate să aibă o anumită culoare. O caracteristică importantă a monitoarelor o reprezintă densitatea acestei rețele de puncte (pixeli) a ecranului, caracteristică ce poartă denumirea de rezoluție. După tehnologia de fabricaţie, monitoarele se împart în trei categorii: - monitoare CRT (Cathode Ray Tubes). Acestea sunt de două tipuri: unele bombate care deformează uşor imaginea şi unele cu tehnologie Trinitron care sunt curbate pe orizontală dar plate pe verticală. Cele Trinitron oferă o calitate a imaginii mult mai bună, dar din păcate realizarea lor costă mai mult şi astfel ele devin mai scumpe. Sunt folosite din ce în ce mai puțin. - monitoare LCD (Liquid Crystal Display). Acestea au în general o rezoluţie mai slabă decât cele CRT, dar nu emit radiaţii si consumă mult mai puţin (aproximativ 5 watt faţă de 100 watt la cele cu tub). Acestea au o tehnologie diferită de funcţionare: un fascicul de lumină trece prin filtre speciale care o transformă în culorile roşu, verde sau albastru, iar electricitatea le direcţionează la fiecare celulă. - monitoare PDP (Plasma Display Panels). Tehnologia utilizată în realizarea ecranelor cu plasmă este în dezvoltare de mai mulţi ani, şi promite foarte mult în domeniul afişării informaţiei. Ecranul PDP foloseşte două straturi de sticlă, între care se află un gaz nobil, xeon sau neon, şi o matrice de celule de fosfor (pixeli). Tastatura este un dispozitiv de intrare care face parte obligatoriu din configuraţia minimă a unui calculator. Este cel mai răspândit dispozitiv de introducere a textului pe calculator. O tastatură constă dintr-o serie de comutatoare montate într-o reţea, numită matricea tastelor. Când se apasă o tastă, un procesor aflat în tastatură o identifică prin detectarea locaţiei din reţea care arată continuitatea. Interfaţa tastaturii este reprezentată de un circuit integrat denumit keyboard chip sau procesor al tastaturii. Tastele se pot împărţi în patru categorii: 1. taste tip maşină de scris (alfanumerice). Acestea includ aceleaşi taste pentru litere, numere, punctuaţie şi simboluri precum cele ale unei maşini de scris tradiţionale. 17

18 2. taste de funcţii. Se utilizează pentru a efectua activităţi specifice. Acestea sunt etichetate cu F1, F2, F3 etc. până la F12. Funcţionalitatea acestor taste diferă de la un program la altul. 3. taste numerice situate în partea dreaptă a tastaturii. Minitastatura numerică este la îndemână pentru introducerea rapidă a numerelor. Tastele sunt grupate împreună într-un bloc, ca un calculator convenţional sau maşină de calcul. 4. taste speciale. Această categorie conține două subcategorii de taste, și anume: taste de control. Aceste taste se utilizează individual sau în combinaţie cu alte taste, pentru a efectua anumite acţiuni. Tastele de control utilizate cel mai frecvent sunt Ctrl, Alt, tasta siglă Windows şi Esc. taste de navigare. Aceste taste se utilizează pentru deplasarea în documente sau pagini Web şi pentru editarea textului. Acestea includ tastele săgeată, Home, End, Page Up, Page Down, Delete şi Insert. Prin simpla învățare a câtorva comenzi, există posibilitatea de a controla computerul, facilitând în acest fel lucrul cu acesta. Figura nr. 3. Tastatura Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin comenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care se utilizează tastatura respectivă (Regional Settings). Mouse-ul este un dispozitiv periferic de intrare utilizat pentru a indica spre elemente şi a le selecta de pe ecranul computerului. Este alcătuit din minim două butoane (butonul din stânga buton principal și butonul din dreapta 18

19 buton secundar) și o rotiță între cele două butoane ce permite defilarea lină prin ecrane cu informații. Imprimanta este un dispozitiv periferic de ieșire prin intermediul căreia calculatorul comunică rezultatele obţinute în urma prelucrării, pe un suport de informaţie: hârtia. În general, o imprimantă este alcătuită din următoarele părți componente: un mecanism de tipărire, un mecanism pentru antrenarea hârtiei, un panou cu butoane şi LED-uri şi două cabluri (unul pentru alimentarea cu curent şi unul de conectare la calculator). În funcţie de mecanismul de tipărire, există trei tipuri de imprimante: Matriciale. Acest tip de imprimantă folosește o panglică imprimată cu tuș (ribon), iar capul de imprimare conţine o coloană verticală de ace, care se deplasează orizontal de-a lungul hârtiei; în momentul corespunzător, acele lovesc prin panglica tuşată foaia de hârtie. Calitatea textului imprimat este în funcţie de numărul de ace existente. Cel mai mare dezavantaj al acestui tip de imprimantă constă în faptul că imaginea (alfanumerică sau grafică) este formată din puncte. Jet cu cerneală. Acest tip de imprimantă funcționează după principiul stiloului, aruncând un jet de cerneală cu o anumită intensitate. Este tipul de imprimantă folosită cel mai des pentru aplicaţii de birou. Consumabilele sunt destul de scumpe iar calitatea listării este mulţumitoare. Laser. Acest tip de imprimantă tipăreşte prin polarizarea electrostatică a unui cilindru, care atrage o substanţă numită toner. Are ca domeniu de utilizare aplicaţiile de procesare a publicaţiilor, având cel mai ieftin mod de tipărire. Permit obţinerea unor documente de calitate superioară. Termice. Acest tip de imprimantă realizează tipărirea prin fixarea termică a vaporilor de cerneală pe o hârtie specială. Datorită calităţii foarte bune la tipărire, dar şi a preţului ridicat este folosită în domenii limitate, cum ar fi la lucrări de artă şi la grafica profesională. Scanerul este un echipament periferic folosit pentru introducerea informaţiei grafice în calculator. Informaţia este preluată direct de pe hârtia tipărită. Se foloseşte pentru introducerea în calculator a textelor, desenelor, fotografiilor etc. Imaginea pe care o citeşte scanerul este descompusă într-o suprafaţă formată din puncte. Fiecare punct este definit printr-un cod de culoare, obţinându-se versiunea digitală a imaginii. Imaginile se obţin prin 19

20 reflexie sau prin transmisia luminii şi permit datorită formei binare în care se convertesc prelucrarea de către sistem. Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în sistemele de calcul, echipamentele periferice se clasifică în următoarele categorii: - echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor şi programelor în sistem: tastatură, mouse, cititor optic; - echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele sub o forma accesibilă omului: imprimantă, ecran de afişare etc Modelul conceptual de funcţionare a calculatorului Prezentarea componentei hardware a calculatorului, ne-a făcut să înţelegem că este o structură foarte ordonată de circuite ce funcţionează după reguli stricte şi care poate face ce i se cere, dacă i se cere corect. Vom încerca, într-un mod simplificat şi schematic, să explicăm modul în care se derulează secvenţa obişnuită de utilizare a calculatorului, definind astfel modelul conceptual de funcţionare a acestuia. Când ordonăm pornirea unui program, se emite o comandă de căutare pe hard-disc a fişierului executabil al acelui program. Odată găsit, dinspre hard disc spre memoria de lucru RAM încep să curgă prin magistralele de date coduri numerice pe care procesorul le preia serial şi le interpretează. El va traduce aceste instrucţiuni şi va emite comenzi care fie activează perifericele implicate de logica operaţională a programului, fie determină citirea unor pachete de date din memorie. Punctual, principalele procese derulate în timpul execuţiei unei instrucţiuni sunt: 1. instrucţiunea în curs de execuţie este extrasă din memorie şi încărcată în unitatea de comandă; 2. unitatea de comandă decodează instrucţiunea recunoscând funcţia acesteia, şi trimite un ordin de pregătire a unităţii aritmetice logice; 3. unitatea de calcul declanşează transferul de date ce urmează a fi prelucrate către unitatea specializată în tratarea lor; 4. unitatea de calcul aritmetic şi logic execută prelucrarea potrivit funcţiei instrucţiunii în curs de execuţie; 20

21 5. rezultatul prelucrării fie că este stocat în memorie pentru procesări viitoare, fie că este trimis către un echipament de ieşire. În memoria internă pot coabita programul memorat, datele de prelucrat şi rezultatele prelucrării. Schematic acest proces este prezentat mai jos, cu ajutorul figurii nr.2.3. Hard disc HDD Fişier (program/ date) memorie RAM memoria tampon Instrucţiunea 3 Instrucţiunea 2 Instrucţiunea 1 CACHE PRELUCRĂRI SCRIERI/CITIRI PERIFERICE acţiuni comenzi Microprocesor CPU Figura nr. 4. Modelul conceptual de funcţionare a calculatorului 2.4. Rețele de calculatoare. Clasificare Odată cu dezvoltarea exponenţială a calculatoarelor au crescut şi pretenţiile utilizatorilor. Se dorea mai multă putere de calcul, imagini mai bune, imprimante mai bune şi acces mai rapid la informaţii. Dar toate perifericele care puteau fi soluţia acestor cerinţe erau prea scumpe pentru omul de rând. Puteau fi cumpărate doar în număr foarte mic. Această problemă a fost rezolvată odată cu inventarea reţelelor. O rețea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de echipamente intercoectate între ele prin intermediul unor echipamente de rețea, cu scopul transmisiei de date și partajării resurselor. O reţea de calculatoare este compusă dintr-o parte hardware (servere, staţii de lucru, cabluri etc.) şi o parte software (sistem de operare şi aplicaţii). Tipurile de resurse ce pot fi partajate într-o rețea sunt: - Echipamente (de exemplu imprimante, scannere); - Aplicații (de exemplu baze de date); 21

22 - Spații de stocare pe suporturi externe (de exemplu hard-disk-uri externe). Conectivitatea componentelor rețelei este asigurată de echipamentele de rețea: hub-uri, switch-uri, routere sau puncte de acces (access point) wireless. Echipamentele interconectate într-o rețea pot fi atât sisteme de calcul (laptop sau desktop) cât și echipamente periferice (imprimante, scannere). Mediile de transmisie ce realizează transmisia datelor se împart în următoarele categorii: - conductoare de cupru folosite în cazul transmisiei datelor sub formă de semnale electrice; - fibră optică (fibră de sticlă sau material plastic) folosită în transmisia datelor dub formă de impulsuri luminoase; - transmisie fără fir folosită în transmisia datelor sub forma undelor radio, raze infraroșii, raze laser (conexiuni wireless). Transmisia între două sau mai multe calculatoare se efectuează în trei pași: 1. Prima dată datele sunt transformate în flux de caractere alfanumerice care sunt împărțite apoi în segmente. În acest fel este posibilă transmisia simultană de date în rețea de mai mulți utilizatori. 2. Fiecărui segment i se atașează un antet (header). Acesta conține informații cum ar fi adresa IP a calculatorului-sursă, adresa IP a calculatoruluidestinație, informații pentru sincronizarea transmisiei etc. 3. Fiecărui pachet i se atașează un al doilea header ce conține adresele MAC (Media-Access-Control) ale calculatorului sursă și calculatorului destinație. Adresa MAC este asignată în mod unic de către producătorul plăcii de rețea (NIC Network Information Center). Pachetele astfel formate sunt transformate în cadre, care circulă prin mediul de transmisie sub formă de șiruri de biți. Aceste șiruri de biți, ajunse la calculatorul destinație, suferă procesul invers de transformare. Mărimea ce exprimă cantitatea de informație transmisă în unitatea de timp se măsoară în biți pe secundă (bps) și poartă denumirea de lățime de bandă (bandwidth). În mod frecvent în măsurarea lățimii de bandă se folosesc multiplii: kilobiți pe secundă (Kbps) sau megabiți pe secundă (Mbps). 22

23 Rețelele de calculatoare pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi: 1. După centralizare: - rețele centralizate; - rețele descentralizate; 2. După relațiile funcționale (arhitectură) care există între elementele unei rețele: - Active Networking Architecture - Client-Server Architecture - Peeer-to-peer Architecture Conceptul de rețea de calculatoare implică comunicarea între două entități: clientul emite o cerere prin care solicită o anumită informație iar serverul, primește cererea, o prelucrează și transmite clientului informația solicitată. Cele mai utilizate tipuri sunt cele client-server și peer-to-peer. Rețele peer-to-peer Într-o rețea peer-to-peer, toate calculatoarele au drepturi egale (peers), fiecare computer îndeplinind atât rolul de client, cât și pe cel se server. Partajare fișierelor este un bun exemplu de serviciu oferit de o astfel de rețea. Acest tip de rețea este alegerea potrivită în cazul în care există maxim 10 utilizatori, aceștia aflându-se într-o zonă restrânsă - securitatea nefiind o problemă esențială. Principalele neajunsurile întâmpinate în astfel de rețele sunt: - nu pot fi administrate centralizat; - nu poate fi asigurată securitatea centralizată, fiecare calculator necesitând măsuri proprii de securizare a datelor; - datele nu pot fi stocate centralizat, utilizându-se backup-uri separate ale datelor; - cu cât numărul calculatoarelor conectate crește, cu atât administrare rețelei devine mai complicată. Rețele client-server În cazul acestor rețele, un calculator îndeplinește rolul de server, iar toate celelalte calculatoare au rol de client. De obicei, serverele sunt servere dedicate în efectuarea diferitelor procesări pentru sistemele client: - servere de fișiere și imprimante oferă suport pentru toate datele și gestionează tipărirea la imprimantele partajate în rețea; 23

24 - servere web găzduiesc pagini web; - servere de aplicații de exemplu servere pentru baze de date; - servere de mail gestionează mesajele electronice; - servere pentru gestiunea securității asigură securitatea rețelei locale când acesdta este conectată la rețeaua Internet; - servere pentru comunicații asigură schimbul de informații dintre rețea și clienții din exteriorul acesteia. Acest tip de rețea este utilizată cu precădere pentru comunicarea de date în rețea, marea majoritate a aplicațiilor software dezvoltate având la bază o astfel de rețea. Avantaje: - administrare centralizată; - implementarea măsurilor de securitate și controlul accesului utilizatorilor la resurse; - funcționarea cu sisteme client de capabilități diverse; - securitate ridicată a datelor; - întreținere ușoară. Rețele hibride Sunt o combinație între modelul client-server și modelul peer-to-peer. Stațiile (peers) depozitează resursele partajate iar serverul păstrează informații în legătură cu stațiile (adresa lor, lista resurselor deținute) și răspunde la cererea acestora. Un exemplu de serviciu oferit de o astfel de rețea este descărcarea fișierelor de pe site-urile torrent. 3. După extindere, rețelele se clasifică în: - rețele locale de calculatoare - rețele de mare întindere - rețele personale Rețele locale de calculatoare (LAN Local Area Network). Rețeaua locală de calculatoare este o rețea de echipamente interconectate răspândite pe o suprafață de mici dimensiuni (încăpere, clădire, clădiri apropiate). Conceptul de LAN face referire la o rețea de calculatoare interconectate și supuse acelorași poltici de securitate și control a accesului la date chiar dacă acestea sunt amplasate în diferite locuri (clădiri sau chiar zone geografice). O rețea de tip LAN, dar fără fir (prin unde radio) se numește rețea WLAN (Wireless LAN). 24

25 Rețele fără fir (WLAN Wireless Local Area Network). Sunt rețele locale în care transmisia datelor se face prin medii fără fir. În cadrul acestor rețele, stațiile (laptop sau desktop) se conectează la echipamente specifice numite puncte de acces. Pentru a se putea conecta la o astfel de rețea, stațiile sunt dotate cu plăci de rețea wireless. Punctele de acces, de regulă routere, transmit și recepționează semnale radio către și dinspre dispozitivele wireless ale stațiilor conectate la rețea. Punctele de acces se conectează de obicei la rețeaua WLAN prin intermediul conductoarelor de cupru. Stațiile conectate la rețeaua WLAN trebuie să se găsească în raza de acțiune a punctelor de acces, care variază de la valori de maxim 30m în interior la valori mult mai mari în exterior, în funcție de tehnologia utilizată. Primele transmisii de date experimentale în rețele wireless au avut loc în anii 70, folosind ca agent de transmisie a datelor undele radio sau razele infraroșii. În prezent există mai multe moduri de a capta datele din eter, și anume: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G etc. Cea mai nouă tehnologie, numită WiMAX, poate capta datele de șapte ori mai repede și de o mie de ori mai departe decât tehnologia Wi-Fi (Wireless Fidelity). Tehnologia utilizată de WiMAX este cea a microundelor radio; aceasta mărește distanța de acțiune de la aproximativ 30m (cazul rețelelor Wi-Fi simple) la aproximativ 50km, permițând astfel construcția de rețele metropolitane WiMAX. Avantaje: - simplitate în instalare; - grad ridicat de mobilitate a ehipamentelor; - tehnologia poate fi utilizată în zone în care cablarea este dificilă sau imposibil de realizat; - conectarea unui nou client la rețea nu necesită utilizarea unor echipamente suplimentare; - costul mai ridicat al echipamentelor wireless este nesemnificativ raportat la costul efectiv și costul manoperei în cazul rețelelor cablate. Dezavantaje: - securitate scăzută; - în cazul utilizării echipamentelor standard raza de acțiune este de ordinul zecilor de metri. 25

26 - semnalele tranmise sunt supuse fenomenelor de interferență ce nu pot fi controlate de administratorul rețelei. Aceste interferențe afectează stabilitatea și fiabilitatea rețelei; - lățime de bandă mică în comparație cu rețelele cablate. Rețele de întindere mare (MAN - Metropolitan Area Network și WAN - Wide Area Network) Rețelele metropolitane MAN sunt rețele de mare extindere care împânzesc orașe întregi. Aceste rețele folosesc de cele mai multe ori pentru legături tehnologii fără fir (wireless) sau fibră optică. O rețea WAN acoperă arii geografice extinse, putându-se întinde la nivel național sau internațional. În mod specific, în aceste rețele, calculatoarele se numesc gazde (host), termen care se extinde și la rețelele LAN care fac parte dn aceasta. Unele rețele WAN aparțin unor organizații a căror activitate se desfășoară pe o arie largă și sunt private. Cel mai bun exemplu de rețea WAN este Internetul, care este format din milioane de rețele LAN interconectate cu sprijinul furnizorilor de servicii de comunicații (TSP Telecommunications Service Providers). Rețelele personale (PAN Personal Area Network) Sunt rețele de foarte mică întindere, constând din aparatele interconectabile din apropierea unei persoane, cum ar fi imprimantă, scaner, telefon mobil sau aparat GPS. Raza de acțiune a acestor rețele este redusă, 6-9m, putând fi conectate prin USB sau Bluetooth. 4. După topologie Termenul topologie desemnează modul de organizare şi interconectare a componentelor şi echipamentelor de comunicaţie din cadrul reţelelor.. Există două tipuri de topologii: topologia fizică și topologia logică. Topologia logică descrie metoda folosită pentru transferul informațiilor de la un calculator la altul. Topologia fizică descrie modul în care echipamentele (calculatoare, imprimante etc.) sunt conectate la rețea. Topologia fizică cuprinde cinci tipuri fundamentale de conexiuni: - magistrală (BUS) - inel (Ring) - stea (Star) - plasă (Mesh) 26

27 - arbore (Tree). Înainte de a descrie topologiile de bază ale reţelelor, este bine venită o trecere în revistă a principalelor echipamente de comunicaţie din cadrul reţelelor. a. Cabluri. Pentru reţelele locale se realizează cablarea structurată, ca urmare a necesităţii uniformizării celor două tipuri de cablaje existente: cablajul de voce (telefonie) şi cel de date. Până la elaborarea standardelor de cablare structurată, partea de telefonie a unei clădiri era realizată pe cabluri răsucite, în timp ce pentru reţeaua de date s-a utilizat cablul coaxial. Pentru conectarea calculatoarelor între ele se folosește cablarea structurată de tip UTP/STP. Cablurile torsadate (Twisted Pair, TP) pot fi de mai multe tipuri: UTP (Unshielded Twisted Pair), ieftine, subţiri, flexibile, ne-ecranate (fără înveliş izolator), cu patru perechi de fire răsucite din cupru. Dintre aceste perechi, două (verde şi portocaliu) sunt folosite pentru transmisa de date, o pereche (albastră) pentru transmisia de voce (telefonie), cealaltă pereche (maro) putând fi utilizată pentru alte aplicaţii (alarme, monitorizare clădire etc.). Transmisia date/voce nu se poate realiza simultan pe acelaşi tronson de cablu UTP. Pentru reţele mici (cu distanţe scurte între componente) acest tip de cablu este suficient. STP (Shielded Twisted Pair), cablu torsadat ecranat, prevăzut cu patru sau două (varianta STP-A) perechi de fire de cupru, fiecare pereche fiind ecranată cu o folie metalică în vederea reducerii zgomotelor parazite care pot afecta semnalul util (perturbaţii electrice, diafonie). b. Placa de rețea. O placă de reţea este o piesă / un circuit electronic care permite calculatoarelor să se lege la o reţea de calculatoare. Ea asigură accesul fizic la resursele reţelei, care la rândul ei permite utilizatorilor să creeze conexiuni/sesiuni/legături cu alţi utilizatori şi calculatoare. c. Hub-ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi (intrări) necesar pentru interconectarea prin cabluri UTP a calculatoarelor dintr-o reţea (hosturi). Hub-ul amplifică semnalul primit de la un host şi îl distribuie către toate celelalte calculatoare. Într-o reţea existentă pot fi adăugate noi host-uri prin conectarea fizică a acestora cu cabluri UTP la hub-ul existent. Există hub-uri cu 4, 8, 16 sau 24 de intrări. Hub-urile pot fi montate în cascadă pentru a obţine extinderea unei reţele existente. 27

28 d. Switch-ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi care filtrează şi expediază pachete de date între segmentele reţelei. Principiul de funcţionare a switch-ului are la bază mecanismul store-and-forward. Pentru aceasta, fiecare switch întreţine o tabelă de redirecţionare compuse din adrese şi nume de porturi (căi de acces). Termenul de valabilitate al intrărilor din această tabelă este dat de un parametru numit inactivity-timer (timp mort) sau age (vârsta), care stabileşte cât timp sunt reţinute în buffer-e (zone de stocare intermediară de date) adresele ale staţiilor care nu generează şi nu primesc trafic. Prin urmare, valoarea acestui parametru poate influenţa performanţele unei reţele: dacă are valori prea mici, staţiile care generează puţin trafic vor fi mai greu de găsit în reţea de către alte echipamente, iar dacă valoarea parametrului este prea mare, există riscul ocupării buffer-elor şi al blocării echipamentului.. e. Router-ul este un dispozitiv, sau în unele cazuri un software instalat pe un calculator, care determină care este următorul punct din reţea către care se expediază un pachet de date în drum spre destinaţia sa finală. Router-ul este conectat la cel puţin două reţele (în punctul în care o reţea comunică cu cealaltă, adică în gateway). Topologia magistrală Aceast tip de topologie folosește un cablu de conexiune principal, toate calculaoarele fiind conectate la acesta. Principalul avantaj al acestei topologii este consumul redus de cablu, precum și conectarea facilă a calculatoarelor. Dezavantajul topologiei constă în identificarea dificilă a defectelor de rețea provocate de întreruperea cablului. Această topologie este utilizată doar în cazul rețelelor peer-to-peer ieftine, de mici dimensiuni, cum ar fi utilizarea casnică și birouri mici. Figura nr. 5. Topologia magistrală 28

29 Topologia inel În cazul acestei topologii fiecare calculator este conectat la următorul, formând un lanț de la primul la ultimul calculator. Datele sunt transmise unidirecțional, fiecare stație de lucru având rol de repetor, acceptând și răspunzând pachetelor de date care îi sunt adresate și transmițând celelalte pachete calculatoului următor din inel. Inițial, această topologie avea conexiuni peer-to-peer între stațiile de lucru care trebuiau să fie închise, formând astfel un inel. Timpul de răspuns era previzibil, dar cu cât creștea numărul dispozitivelor din inel, cu atât creșteau întârzierile. Dacă una din stații se defecta, rețeaua inel era complet dezactivată. Odată cu apariția sistemului Token Ring al firmei IBM, aceste rețele inel au fost complet depășite. Sistemul Token Ring utilizează o secvență specială de biți, cunoscută ca jeton (token) cu ajutorul căreia se controlează accesul la mediul de transmisie. Acest token conține câmpurile de delimitare a începuturilor și sfârșiturilor de cadru, precum și de control al accesului. Figura nr. 6. Topologia inel Token Ring a deviat de la interconectarea peer-to-peer în favoarea unui hub (concentrator repetor), eliminând astfel vulnerabilitatea rețelelor inel la defectarea stațiilor, prin eliminarea construcției peer-to-peer în inel. Topologia stea Acest tip de conexiune are un punct central de conectare, care este de obicei un echipament de rețea (hub, switch, router). Fiecare stație din rețea se conectează la punctul central printr-un segment de cablu, conferind astfel avantajul depanării facile a conexiunii. 29

30 Are ca dezavantaj costul ridicat și consumul ridicat de cablu. În plus, dacă un hub (switch) se defectează, toate echipamentele din acel nod devin nefuncționale. Rețeaua nu este afectată dacă sunt adăugate sau deconectate calculatoare. Figura nr. 7. Topologia stea Topologia plasă În cadrul acestei topologii, fiecare echipament are conexiune directă cu toate celelalte echipamente din rețea. În acest fel, dacă un cablu este întrerupt, acest defect nu afectează întreaga rețea, ci doar conexiunea dintre cele două stații pe care le conectează, găsindu-se oricând o nouă cale de comunicare cu celelalte echipamente. Topologia plasă este folosită în cadrul rețelelor WAN care interconectează LAN-uri. Datorită fiabilității sporite, această topologie este utilizată în cazul aplicațiilor spațiale, militare sau medicale unde nu este acceptabilă niciun fel de întrerupere a comunicației. Figura nr. 8. Topologia plasă 30

31 Topologia arbore Aceasta combină caracterisicile conexiunilor stea și magistrală. Nodurile sunt grupate în mai multe topologii stea, care, la rândul lor, sunt conectate la un cablu central. Dezavantajul topologiei constă în limitarea lungimii maxime a unui segment. Dacă apar probleme pe conexiunea principală, sunt afectate toate stațiile de pe segmentul respectiv. Avantajul conexiunii constă în faptul că segmentele individuale au legături directe. În practică se întâlnesc frecvent topologii compuse rezultate din combinarea topologiilor fundamentale. Figura nr. 9. Topologia arbore III. Componente software. Sistemul de operare Windows 7 Softurile sunt programele pentru calculator care îi permit unui utilizator să folosească calculatorul pentru realizarea de activităţi specifice cum ar fi editarea textelor, prelucrarea grafică, efectuarea diferitelor calcule etc. Un soft ("software" în lb. engleză) este alcătuit dintr-un set de instrucţiuni scrise într-un limbaj special care este înţeles de calculator şi interpretat în aşa fel încât utilizatorul calculatorului să poată desfăşura activitatea pe care o doreşte. 31

32 Sistemul de operare este cel care traduce cerinţele aplicaţiei pentru a fi înţelese de hardware şi tot el va controla derularea şi finalizarea operaţiunilor. Sistemul de operare stăpâneşte atât limbajul evoluat al aplicaţiei, cât şi protocolul de comunicare electronică cu echipamentele fizice. Principalele funcţii ale sistemul de operare se referă la: - gestionarea echipamentelor (imprimante, discuri, ecran, tastatură, mouse şi alte periferice) implică tot ceea ce este necesar pentru a face un calculator să funcţioneze în mod corespunzător. La cel mai jos nivel, aceasta înseamnă emiterea de comenzi către echipamente şi căutarea eventualelor erori raportate de acestea. La un nivel superior, sistemul de operare are un rol de organizator pentru echipamentele sistemului. - controlul programelor - implică încărcarea programelor de pe disc, stabilirea cadrului pentru execuţia unui program şi furnizarea serviciilor pentru programe. - prelucrarea comenzilor reprezintă interacţiunea directă dintre utilizator şi sistem. Indiferent de scopul comenzilor, sistemul de operare are sarcina de a accepta şi a executa aceste comenzi. Datorită complexității acestor softuri, care de cele mai multe ori sunt opera unor colective formate din zeci sau sute de programatori, numărul sistemelor de operare este destul de redus. Pentru a uşura interacţiunea cu calculatorul, la mijlocul anilor 1980 a fost creată o interfaţă bazată pe elemente grafice, la care nu mai era necesară scrierea comenzilor. Interfaţa grafică cu utilizatorul - GUI ("Graphical User Interface") a impus folosirea mouse-ului în locul tastaturii ca dispozitiv de emitere de comenzi pentru calculator. Cu ajutorul mouse-ului, calculatorului îi este indicată operaţiunea ce se dorește a fi executată. Acest lucru se realizează cu ajutorul unor simboluri grafice (constând din mici desene numite pictograme, iconițe - "icons") pe care dacă se face dublu clic cu mouse-ul sunt lansate în execuţie diversele softuri instalate pe hard-disc. Drept urmare folosirea calculatorului a devenit accesibilă întregii populaţii, indiferent de vârstă sau de nivelul de educaţie. Sistemele de operare sunt softuri complexe care se caracterizează prin faptul că activitatea lor se desfăşoară în cea mai mare parte în fundal şi în mod 32

33 automat, deci fără ca activitatea să iasă în evidenţă şi fără să fie nevoie de intervenţia utilizatorului calculatorului. Pentru a putea să asigure toate serviciile pentru care a fost conceput, sistemul de operare trebuie să se afle în memorie. Pentru încărcarea sistemului de operare al unui calculator, memoria de tip ROM (nevolatilă) conţine un program de mici dimensiuni, denumit bootstrap. La pornirea calculatorului, acest program este executat în mod automat. Operaţia care se efectuează la pornirea calculatorului se numeşte iniţializarea sistemului sau bootare. Cele mai cunoscute sisteme de operare sunt: Windows, Linux, UNIX, Solaris, Mac OS, Ubuntu, MS-DOS. Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează organizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discuri magnetice şi gestionate de sistemul de operare. Un fişier este o colecţie de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini, sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe un suport tehnic de pe care pot fi citite automat în vederea prelucrării. Toate fişierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Unitatea (engl. device ) reprezintă un echipament periferic identificat printr-un nume simbolic de dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul special :. Astfel: - litera A: identifică vechile unități de floppy disc; - litera C: identifică hard discul. Hard discul poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale numite partiţii, care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat (de exemplu: D:, E: pentru 3 partiţii logice); - litera F: identifică unitatea optică de CD/DVD. Folderul (directorul) (engl. folder sau directory ) apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de fişiere. Un folder se constituie ca o tabelă, un catalog ce conţine nume de fişiere, dimensiunile acestora exprimate în bytes, data când fişierele au fost create sau modificate şi eventual numele subfolderelor incluse. 33

34 Folderele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă, pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care dispune. În această organizarea arborescentă distingem: - ca prim nivel: folderul rădăcină (root), care desemnează numele unităţii de disc; - folderul părinte care conţine mai multe subfoldere, iar fiecare dintre acestea poate conţine mai multe fişiere şi/sau foldere; - folderul curent este cel în care se salvează fişierele la un moment dat sau în care rezidă aplicaţia aflată în execuţie. Cale (engl. path ). O cale este o secvenţă de foldere separate prin caracterul special \ (backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la folderul care conţine fişierul. Microsoft Windows este numele unei serii de sisteme de operare create de compania Microsoft. Microsoft a introdus Windows pe piață pentru prima dată în noiembrie 1985, ca un supliment la MS-DOS, deoarece interfețele grafice erau din ce in ce mai apreciate. Microsoft Windows a ajuns cu timpul să predomine pe piața de calculatoare mici, întrecând Mac OS, care fusese introdus pe piață mai înainte de către compania Apple Computers, astăzi numită Apple Inc.. La conferința IDC Directions din 2004, vicepreședintele IDC a constatat că Windows deține aproximativ 90 % din piața de sisteme de operare. Sistemul de operare Windows a cucerit o foarte mare parte a pieții, fiind la ora actuală cel mai răspândit sistem de operare (SO) din lume. Se estimează că astăzi peste 91 % din calculatoarele de tip Personal Computer (PC-uri cu procesor de la compania Intel, sau compatibil cu Intel, ca de exemplu de la firma AMD) rulează Windows. Cu toate acestea, celelalte sisteme de operare precum Linux, MacOS, FreeBSD, NetBSD, Solaris, HP-UX etc. au recuperat în ultimii ani o parte a pieței, reducând astfel monopolul aproape total al companiei Microsoft, care în 1999 avea o cotă de piață de peste 95 %. Companii de succes ca de ex. Apple sau Canonical Ltd. sprijină desigur permanent orice tendință de migrare dinspre Windows spre platformele software ale lor

35 Sistemul de operare Windows a evoluat de-a lungul timpului în mai multe versiuni, una din cele mai recente fiind versiunea 7. Windows 7 este un sistem de operare produs de compania Microsoft pentru utilizarea pe calculatoarele personale de tip PC, pe laptop-uri, netbookuri, tablete PC. A fost lansat pe piață la data de 22 octombrie 2009, inițial dorindu-se a fi o actualizare a predecesorului Windows Vista. Include o serie de caracteristici noi, cum ar fi primii pași în atingerea cu mâinile, vorbirea și recunoașterea scrisului de mână, suport pentru hard-disk-uri virtuale, performanță îmbunătățită pe procesoare multi-core. Utilizarea interfeței Windows Microsoft Windows este un sistem de operare multitasking care foloseşte o interfaţă grafică cu utilizatorul. Un task este un pas de execuţie prin spaţiul de adrese, este un set de instrucţiuni program care sunt încărcate în memorie. Altfel spus, un task este un program rămas în spaţiul de adrese, care poate continua în principiu la nesfârşit, până când instrucţiunile program conţin o comandă de oprire sau ieşire. Taskurile sunt aplicaţii în timp real care se disting de procese prin faptul că acestea ocupă mult spaţiu şi timp de execuţie. Deci, sistemul Windows permite rularea mai multor aplicații în același timp. Interfaţa grafică cu utilizatorul (Graphic Users Interface - GUI) este un tip de interfaţă care permite utilizatorului să interacţioneze cu computerul. Acţiunile au loc de obicei prin manipularea directă a elementelor grafice. Desktop - ul este spaţiul de lucru ce se încarcă la pornirea sistemului de operare Windows. Acesta poate conţine Shortcut-uri, Foldere, Icon-uri, bara de task-uri, butonul Start care deschide meniul Start. Icon ul este o mică reprezentare grafică, numită pictogramă, situată pe suprafața de lucru (Desktop) asociată unui program. Iconul este strâns legat de programul pe care-l reprezintă. Ștergerea iconului implică ștergerea programului asociat. Pictogramele sunt imagini mici care reprezintă fişiere, foldere, programe şi alte elemente. Folder - ul (director, dosar) este o entitate care conţine un grup de fişiere şi/sau alte foldere care au anumite trăsături comune (conțin același gen de informații, sunt create de același utilizator etc.). Folderul conţinut în interiorul altui folder se numeşte 35

36 subfolder (subdirector) al celui care-l conţine. Shortcut - ul (comandă rapidă) este un mic fişier care conţine doar locaţia altui fişier, şi câteodată parametrii specifici care vor fi transferaţi fişierului când acesta rulează. De obicei Shortcut-ul este plasat pe Desktop, în meniul Start sau Taskbar. El lucrează doar în sistemele de operare ce folosesc GUI. Microsoft Windows adaugă la numele fişierului extensia.ink (link file), şi prezintă o mică săgeată în colţul din stânga jos al imaginii ce reprezintă Shortcut-ul. Rolul Shortcut-urilor este accesul rapid din Desktop la fișierele sau programele preferate, prin executarea unui dublu clic pe comanda rapidă asociată programului sau fișierului respectiv. Prin ştergerea unei comenzi rapide, numai comanda rapidă este eliminată, nu și elementul original. La prima pornire a sistemului Windows, Desktop-ul va conţine cel puţin o pictogramă: Coşul de reciclare (Recycle Bin). Este posibil ca, în funcție de necesități, utilizatorul computerului să adauge și alte pictograme pe Desktop. La efectuarea unui dublu clic pe o pictogramă de pe Desktop, elementul reprezentat de aceasta, se deschide sau se lansează în execuție. În figura următoare este prezentat Desktop-ul sistemului Windows 7. Figura nr. 10. Desktop Windows 7 36

37 Utilizarea programului Computer Iconul Computer de pe Desktop este asociat unui program cu ajutorul căruia utilizatorul poate configura anumite opţiuni ale sistemului de operare şi ale componentelor hardware (fizice) instalate în calculatorul respectiv, prin utilizarea opțiunilor Open Control Panel, Uninstall or change a program sau System properties. De asemenea, acest program gestionează unitățile de stocare a datelor (partițiile hard-disk-ului, unitățile optice CD/DVD, memoria flash USB etc.), permițând copierea, mutarea, ștergerea sau redenumirea anumitor informații de pe aceste unități fizice de stocare. Pentru aceasta, în cadrul ferestrei Computer, prin efectuarea unui clic cu butonul stâng al mouse-ului pe o unitate de stocare (de exemplu partiție a hard-disk-ului), se va afișa în panoul drept al ferestrei structura de foldere și fișiere a unității respective. Pentru copierea, mutarea ștergerea sau redenumirea unui fișier (folder) se execută un clic cu butonul drept al mouse-ului pe denumirea fișierului (folderului) dorit. Din meniul contextual afișat se alege comanda dorită (Copy, Cut, Delete sau Rename). Figura nr. 11. Fereastra Computer Pentru a selecta mai multe fişiere (foldere) în vederea copierii, mutării sau ştergerii acestora avem două variante: 1. Se ţine apăsată tasta CTRL şi se dă câte un clic asupra fiecărui folder sau fişier ce trebuie selectat. Când am terminat de selectat se eliberează tasta 37

38 CTRL şi se dă clic dreapta asupra unuia din folderele sau fişierele selectate. Apoi se alege opţiunea dorită în funcţie de ce vrem să facem (ştergere Delete, copiere Copy, mutare - Cut). 2. Se ţine apăsat butonul stâng şi se trece cu mouse ul peste folderele sau fişierele dorite, după care se eliberează butonul stâng. Se dă clic dreapta asupra unuia din folderele sau fişierele selectate. În continuare se procedează similar cu varianta de mai sus. Pentru a crea un folder nou, se alege întâi locația unde se dorește crearea acestuia (partiția dorită), se deschide conținutul partiției și se navighează prin structura de foldere conținute, până se ajunge la folderul ce va găzdui noul folder. După deschiderea printr-un dublu clic a folderului părinte, se dă clic cu butonul drept pe fundalul alb al folderului, iar din meniul contextual afișat se alege opțiunea New Folder. După crearea lui, acest folder poate fi redenumit cu comanda Rename. Utilitarul Windows Explorer Pentru a găsi, vizualiza şi administra fişiere, pentru a controla şi manipula uşor şi eficient foldere şi subfoldere pe un disc, Windows 7 pune la dispoziţia utilizatorilor săi utilitarul Windows Explorer. Figura nr. 12. Fereastra Windows Explorer Windows Explorer este accesibil fie din opţiunea All Programs Accessories a meniului Start, fie accesând direct iconul de pe bara de stare, sau 38

39 clic cu butonul drept al mouse-ului pe butonul Start și alegerea opțiunii Open Windows Explorer. Fereastra Windows Explorer este împărţită în două părţi care cuprind: - partea tuturor folderelor de pe disc (în stânga); - partea de conţinut (în dreapta). Folderele marcate cu semnul conţin la rândul lor alte subfoldere. Prin efectuarea unui clic pe triunghiul respectiv, semnul devine și este afișat conţinutul folderului (este cazul Folderului Documents din figura nr. 12). Partea dreaptă indică conţinutul folderului activ. Control Panel Control Panel este locaţia centrală pentru a se face modificări în întregul sistem, de la opţiunile de accesibilitate până la profilurile de utilizator. Control Panel este direct accesibil din meniul Start. Miniaplicațiile conținute pot fi structurate în trei moduri de vizualizare: grupate pe categorii (Category) varianta implicită, sau listă (Small icons sau Large icons). Figura nr. 13. Fereastra Control Panel vizualizare Category În mod implicit panoul aplicației Control Panel este afișat în modul de vizualizare grupate pe categorii, care este grupat în 8 categorii, pornind de la Sistem și securitate (System and Security) și terminând cu Facilitatea accesului (Ease of 39

40 Access). Pentru a deschide o fereastră cu opțiunile panoului de control existente în una din aceste categorii, se face pur și simplu clic pe hyperlinkul categoriei. Control Panel este o colecție de mici programe numite applet-uri. Fiecare applet este utilizat pentru o anumită configurare a sistemului de operare Win 7. De exemplu, un anumit applet din Control Panel permite configurarea cursorului (pointer-ului) mouse-ului, în timp ce alt applet permite configurarea sunetului. Celelalte două modalități de vizualizare a conținutului Control Panel sunt Large Icons și Small Icons. Când Control Panel este în unul din aceste modalități de vizualizare, Windows afișează o listă alfabetică a mai mult de 50 de programe, de la Centrul de acțiune (Action Centre) la Windows Update. Pentru a vizualiza (și eventual a modifica) setările pentru o opțiune particulară din Control Panel în unul din aceste două modalități de vizualizare, este necesar efectuarea unui dublu clic pe iconul programului corespunzător. Aplicații utile Windows (NotePad, WordPad, Paint) Folosind succesiunea Start Programs Accesories din meniul sistemului de operare Windows, se pot accesa următoarele programe: Paint - un program de grafică elementară prin care putem crea/modifica imagini bitmap. Modul de lucru, foarte intuitiv, se bazează pe interacţiuni cu instrumentele selectate din toolbox-ul lateral pe o suprafaţă de lucru iniţial albă. Instrumentele de desenare (creion, pensulă, pulverizator, text, linie, curbă, dreptunghi, poligon, elipsă şi chenar) pot beneficia de cromatica stabilită prin caseta de culori. Extensiile fişierelor ce conţin imagini pot fi.bmp (citire/scriere) sau.pcx (citire). Notepad un editor de texte, adică un program cu care se pot crea şi modifica texte neformatate, care nu conţin decât caracterele codului ASCII: litere, cifre, simboluri. Opţiunile meniului principal permit crearea, deschiderea, salvarea, regăsirea şi tipărirea fişierelor, editare şi căutări în cadrul textului. Extensia normală a fişierelor cu care lucrează acest program este.txt). WordPad este primul răspuns pe care îl oferă Windows-ul dacă trebuie să realizăm documente în vederea tipăririi. Acest procesor de documente are un minim de opţiuni/funcţii necesare editării de texte formatate (încadrate în pagini şi cu caracteristici de aliniere şi evidenţiere a textului, titlurilor). Fişierele care includ documentele create/modificate au extensia.doc sau.wri. 40

41 IV. Procesorul de texte Word Microsoft Office este o familie de programe integrate, care lucrează împreună, pentru a crea documente profesionale şi pentru a rezolva diverse probleme zilnice. Astfel putem copia, muta, lipi, lega, îngloba, importa sau exporta informaţii între programe, pentru a genera documente integrate într-un timp mult mai scurt ca mai înainte şi la un nivel calitativ superior. Includerea procesorului de texte Microsoft Word în pachetul Office reprezintă un atu în plus pentru alegerea acestuia. Pachetul de programe Microsoft Office a evoluat de-a lungul timpului, de la versiuni mai vechi ca Office 97, Office 2000, Office XP, Office 2003, la versiuni noi ca Office 2007, Office 2010, Office 2013, ultima versiune fiind Office Versiunea Microsoft Office 2013 a fost lansată pe data 29 ianuarie 2013 și suportă ca sisteme de operare Windows 10, Windows 8, Windows 7, Windows Server 2012 și Windows Server Nu oferă suport sistemelor Windows XP și Windows Vista. Începând cu versiunea 2007, Microsoft Office a fost pe larg revizuit şi actualizat de la versiunile anterioare. Foloseşte o interfaţă grafică cu utilizatorul nouă, denumită Ribbon, ce conţine un set complet de instrumente de scris. Primul lucru care se observă la deschiderea Microsoft Office 2013 este aspectul nou, îngrijit. Însă toate caracteristicile cunoscute din versiunile anterioare sunt aici, împreună cu altele noi. Noul Office funcționează, de asemenea, cu telefoane smartphone, cu tablete și în cloud, chiar și pe PC-uri care nu au Office instalat. Așadar, acum se pot accesa întotdeauna fișierele importante, indiferent unde vă aflați sau ce utilizați. Nu trebuie să fiți în fața computerului propriu pentru a utiliza Office. Atât timp cât computerul este conectat la internet, se poate utiliza Office la cerere prin redarea temporară în flux a versiunii complete de Word, Excel, PowerPoint, Access și Publisher pe calculatoarele pe care rulează Win 7 (sau versiuni mai recente). Astfel, se pot crea documente sau se poate continua lucrul la documente care au fost salvate în OneDrive. Procesoarele de texte fac parte din categoria pachetelor de programe cu utilizarea cea mai frecventă. 41

42 Microsoft Word este un program performant de procesare de text pe care îl putem folosi pentru a crea şi modifica eficient diferite tipuri de documente. Folosind un astfel de program, putem tasta textul documentului şi putem edita textul, fără să fim nevoiţi să rescriem întregul document. Aceste modificări pot fi pur şi simplu tastări deasupra textului existent sau inserări de noi fragmente de text. De asemenea, putem să rearanjăm şi să refolosim textul, ceea ce reduce cantitatea de text pe care trebuie să o tastăm, precum şi numărul de greşeli. O modalitate de a reduce numărul greşelilor o reprezintă şi utilizarea caracteristicilor AutoCorrect ale programului Word (care corectează greşelile în timp ce tastăm) şi a instrumentelor de verificare, care verifică documentul din punct de vedere gramatical şi ortografic. Microsoft Word este mai întâi de toate un procesor de texte care prin funcţiile sale degrevează utilizatorul de grija specificării marcajelor, despărţirii în silabe, a ortografierii corecte, a formatării textului, a terminării rândului sau a paginii editate. Dacă trebuie să aranjăm textul sub forma unei reţele de linii şi coloane, caracteristica de creare a tabelelor din programul Word ne ajută să formatăm textul cu uşurinţă şi în mod atractiv. De asemenea, este rezolvată problema sublinierilor, a centrării titlurilor, a îngroşării unor părţi din text, a alinierii paragrafelor, precum şi a creării cuprinsului şi a indexului documentului. Pentru a economisi timp şi pentru a crea rapid documente frumos formatate, putem folosi şabloanele preformatate şi programele wizard disponibile pentru diverse documente, putem crea rapid scrisori, adrese, rapoarte, buletine informative şi multe alte tipuri de documente. Pentru a îmbunătăţi aspectul documentului, îl putem formata, poziţionând textul în locul dorit, aplicând efecte de formatare (caractere italice şi aldine, chenare şi umbriri) textului. Lansarea în execuţie a programului Word Lansarea în execuţie a procesorului de texte Word se poate realiza în două moduri: Dublu clic pe shortcut-ul Microsoft Word, dacă acesta apare pe Desktop, sau 42

43 Clic pe butonul Start All Programs Microsoft Office Microsoft Office Word Elementele ferestrei Word La lansarea programului Microsoft Word 2013 este afișată fereastra de mai jos. Bară instrumente acces rapid Bară titlu Butoane de minimizare, maximizare/restaurare și închidere Riglă Ribbon Fereastră document Bară de derulare pe verticală Butoane cu moduri de vizualizare Ribbon-ul sau panglica prezintă un panou de comenzi, care sunt organizate într-un set de file (cunoscut sub numele de Tab Bar). Fiecare Tab prezintă grupări de sarcini şi subactivităţi asociate lor. Bara cu instrumente acces rapid este o bară cu instrumente (Toolbar) personalizabilă ce conţine comenzi rapide pentru instrumentele utilizate în mod obişnuit. Există posibilitatea adăugării sau eliminării de butoane din bara de instrumente, în funcţie de preferinţe. Anumite funcţii, cum ar fi New (document nou), Open (deschidere document existent), Save (salvare document), Save As (salvare document sub alt nume), Print (imprimare), Close (închidere document) au fost preluate de butonul File care este situat în colţul din stânga sus al ferestrei. Butonul File permite, de asemenea, accesarea rapidă a ultimelor documente deschise. În partea de jos a ferestrei se află butonul Options (opțiuni); accesarea acestuia are ca efect deschiderea unei noi ferestre cu opţiuni 43 Cursor zoom

44 generale ale programului Word, grupate pe mai multe categorii: General, Display (afişare), Proofing (verificare), Save (salvare), Language (setări limbă), Trust Center (centru de autorizare) etc. Fiecare categorie conține setări ce permit utilizatorului să-și personalizeze programul Word. De exemplu, din fereastra Save ce se deschide prin accesarea opțiunii Save se poate stabili intervalul de timp pentru salvările de siguranță, precum și locația unde să se stocheze copia de siguranță a documentului; în fereastra Proofing se stabilesc opțiunile de autocorecție, precum și dicționarul după care se face autocorecția. În continuare vom prezenta succint fiecare filă (Tab) ce intră în alcătuirea Ribbon-ului. Fila Home este organizată în cinci grupuri legate de formatarea documentului: Clipboard (memorie tampon), Font, Paragraph (paragraf), Styles (stiluri) şi Editing (editare). Fila Home permite formatarea rapidă a unui document. Multe dintre instrumentele de formatări de pe această filă au fost localizate în meniul Format în versiunile anterioare de Word. Fila Insert este organizată în zece grupuri: Pages (pagini), Tables (tabele), Illustrations (ilustraţii), Apps (aplicații), Media, Links (linkuri), Comments (comentarii), Header&Footer (antet și subsol), Text, Symbols (simboluri). Fila Inserare permite introducerea diferitelor elemente în document. Multe dintre comenzile erau situate în meniul Insert în versiunile anterioare. Fila Design conține două grupuri, și anume: Document Formatting (formatarea documentului) și Page Background (fundal pagină). Această filă este folosită pentru diverse formatări ale documentului cum ar fi alegerea unei anumite teme, stabilirea unui stil pentru titlu și corpul documentului, un anumit stil de scriere (alegerea unui font: Calibri, Arial, Times New Roman etc.), precum și stabilirea unei imagini sau anumită culoare pentru fundalul paginii. Fila Page Layout conține trei grupuri: Page Setup (setarea paginii), Paragraph (paragraf) și Arrange (aranjare). Cu ajutorul acestei file se pot stabili setările paginii de lucru, cum ar fi marginile zonei netipăribile (marginea de sus, jos, stânga, dreapta), orientarea paginii (Portrait - portret, Landscape - vedere), dimensiunea paginii (A4, A5, A3 etc.), așezarea textului pe coloane. De asemenea, permite stabilirea spațierii între rânduri, indentarea textului 44

45 (indentare la stânga sau la dreapta) și poziționarea imaginilor în interiorul documentului. Fila References conține șase grupuri, și anume: Table of Content (tabele de conținut - cuprins), Footnotes (note de subsol), Citations&Bibliography (citări&bibliografie), Captions (legendă), Index și Table of Authorities (tabele de referințe citate). Permite inserarea și formatarea notelor de subsol, realizarea automată a cuprinsului și utilizarea citărilor și a notelor bibliografice. Fila Mailing conține cinci grupuri: Create (creare), Start Mail Merge (pornire îmbinare corespondență), Write&Insert Fields (scriere&inserare câmpuri), Preview Results (examinare rezultate), Finish (finalizare). Fila permite crearea automată a unor etichete sau plicuri de corespondență. Fila Review este organizată în șase grupuri, și anume: Proofing (verificare), Language (limbaj), Comments (comentarii), Tracking (urmărire), Changes (modificări), Compare (comparare) și Protect (protecție). Permite efectuarea de comentarii și modificări într-un document. Tot din această filă se efectuează contorizarea cuvintelor dintr-un document, verificarea gramaticală a textului și traducerea textului sau a unei porțiuni din acesta dintr-o limbă în alta. Fila View cuprinde cinci grupuri: Views (vizualizare), Show (afișare), Zoom, Window (fereastră) și Macros (macrocomenzi). Această filă permite schimbarea modului de vizualizare a documentului, comutarea între mai multe documente deschise, afișarea riglei și a grilajelor de ghidare și realizarea unei macrocomenzi. Multe din grupurile ce intră în componenţa filelor prezentate mai sus conţin în colţul din dreapta jos un mic buton reprezentat cu o săgeată. Prin efectuarea unui clic pe butonul respectiv se deschide o nouă fereastră ce conţine opţiuni extinse ale grupului de bază, cunoscute din versiunile anterioare ale programului Microsoft Word. De exemplu, prin executarea unui clic pe butonul aferent grupului Font se va deschide fereastra Font, care în versiunile anterioare de Microsoft Word făcea parte din meniul Tools. Alt element al ecranului Word este Rigla zonei de lucru divizată în jumătăţi de inch care este poziţionată şi pe verticală în partea stângă a ferestrei document. Dacă rigla nu este afişată pe ecran, în fila View (Vizualizare) se bifează opţiunea Riglă. 45

46 Marcajele de pe riglă controlează indentările (alinierile) paragrafului curent. Pe riglă se observă următoarele marcaje: triunghiul superior din stânga (marcaj de indentare a primului rând) - controlează locul din care începe primul rând al paragrafului; triunghiul inferior din stânga (marcaj de indentare agăţată) - controlează locul în care încep celelalte rânduri ale paragrafului; pătratul de sub triunghiul inferior (marcaj de indentare faţă de marginea din dreapta) - permite deplasarea simultană a marcajului de indentare a primului rând şi marcajului de indentare agăţată; triunghiul inferior din partea dreaptă - controlează extremitatea dreaptă a paragrafului. Tehnici elementare de lucru cu Word Crearea și salvarea documentelor Microsoft Word este un editor de text pe care îl putem utiliza pentru realizarea de scrisori, referate, rapoarte şi orice fel de documente de care avem nevoie. Pentru a crea un document nou, în formă standard, executăm clic pe opţiunea New (Nou) din butonul File; în fereastra care se deschide alegem Blank document (document necompletat). Rezultatul va fi deschiderea unui document numit automat de către Word: Document1. Această denumire este activă până în momentul în care utilizatorul doreşte să-şi salveze documentul cu un alt nume sugestiv. Microsoft Word oferă posibilitatea de a alege un document nou, bazat pe un model (şablon). Pentru aceasta, în fereastra anterioară, în loc să se aleagă opţiunea Nou, se alege de la rubrica Şabloane (de exemplu: Student report, Business flyer) modelul care se potriveşte cel mai bine cu lucrarea pe care vrem să o elaborăm. Pentru a păstra documentul în vederea utilizării lui ulterioare, acestuia îi trebuie atribuit un nume cu care să fie salvat. Odată salvat, documentul este disponibil ori 46

47 de câte ori este nevoie. Pentru aceasta se execută clic pe iconul Save (salvare) din Bara cu instrumente acces rapid, sau din butonul File se alege opţiunea Save. Ambele variante au ca rezultat deschiderea ferestrei Save As (salvare ca). În primul rând ni se va cere să stabilim locația unde va fi salvat fișierul (Desktop, Documentele mele). În cazul în care se dorește salvarea fișierului în altă locație decât cea sugerată de programul Word, se folosește butonul Browse pentru a se găsi locația dorită pentru salvare. După stabilirea locației, la pasul următor se afișează fereastra alăturată. În această fereastră, la rubrica File name (Nume fişier) trebuie specificat numele cu care se doreşte să se salveze fişierul, iar la rubrica Save as type (Tip fişier) se specifică dacă documentul va fi salvat ca versiune word (compatibilă doar cu versiunile 2007, 2010 și 2013), sau ca versiune compatibilă cu versiunile anterioare , ca pagină Web, ca şablon etc. Microsoft Windows oferă posibilitatea de a da fişierelor nume lungi, prin care să se facă descrierea completă a fişierului. Numele unui fişier poate avea o lungime de cel mult 255 caractere, poate conţine şi litere mici şi majuscule dar nu poate conţine următoarele caractere: ;- punct şi virgulă, :- două puncte, \ - backslash; / - slash, > - semn mai mare, < - semn mai mic, * -asterisc,? - semn de întrebare, ghilimele, - bara verticală. După prima salvare a unui fişier, de fiecare dată când îl vom salva, versiunea existentă pe disc va fi actualizată cu noua versiune. Una dintre cele mai simple metode de a face o copie a unui document Word este să îl deschidem şi să îl salvăm cu un alt nume. Această metodă este utilă în special atunci când am făcut în document modificări pe care nu vrem să le păstrăm în documentul original. În această situaţie se foloseşte comanda Save as (salvare ca): disponibilă în butonul File, comandă care poate fi utilă şi pentru copierea unui document într-un alt folder sau pe o altă unitate de disc. Este recomandat să denumim şi să salvăm documentul de la început. După aceea, putem salva documentul la fiecare aproximativ 15 minute, pentru a minimaliza pierderile dacă se întrerupe alimentarea cu tensiune a calculatorului. Deschiderea/închiderea documentelor Pentru deschiderea unui document Word, fie se alege din butonul File opţiunea Open (deschidere), fie se foloseşte combinaţia de taste Ctrl+O. 47

48 Indiferent de modalitatea aleasă, efectul imediat este apariţia casetei de dialog Open din figura alăturată. Dacă documentul dorit a fost folosit recent, el se va găsi în lista cu documente recente (Recent Documents). Dacă nu se regăsește în această listă, se poate execută clic pe opțiunea OneDrive sau pe Computer pentru a căuta documentul în locația în care a fost salvat. Din lista documentelor conţinute de caseta de dialog, selectăm cu mouseul printr-un clic fişierul necesar şi apoi alegem butonul Open (deschidere). Pentru deschiderea simultană a mai multor documente, executăm un clic pe primul fişier din caseta de dialog Deschidere pentru a-l selecta. Apoi pentru selectarea unui număr de documente în continuare, ţinem apăsată tasta Shift şi executăm clic pe ultimul document din secvenţă. În acest mod vom selecta toate documentele începând cu primul şi terminând cu ultimul pe care am executat clic. Dacă documentele pe care vrem să le selectăm nu sunt unul după altul în listă, ţinem apăsată tasta Ctrl şi executăm un clic pe fiecare document pe care vrem să-l deschidem, apoi activăm butonul Deschidere. După ce am terminat lucrul într-un document Word, acesta trebuie închis pentru a elibera memoria. Pentru închiderea documentului, selectăm din butonul File opţiunea Close (închidere). Dacă documentul curent este singurul document deschis, atunci efectul imediat al acestei comenzi este închiderea acestuia şi afişarea ferestrei Word; în caz contrar pe ecran se va afişa documentul anterior neînchis. La închiderea documentului, dacă acesta nu a fost salvat, programul Word afişează o casetă de dialog, în care suntem întrebați dacă dorim sau nu salvarea documentului. Dacă se alege opțiunea Yes (da) pentru a salva documentul, se va deschide caseta de dialog Salvare descrisă anterior. Dacă se alege No (nu), documentul nu va fi salvat, deci conţinutul documentului va fi pierdut. 48

49 Aceeaşi casetă de dialog este afişată şi dacă în document au mai fost făcute modificări de la ultima salvare. Dacă documentul a fost salvat şi nu mai conţine alte modificări, Word îl va închide direct. Editarea documentelor Scrierea textului se face în fereastra document, exact aşa cum se procedează cu o foaie albă de hârtie. Punctul de inserare (cursor) din partea superioară a ferestrei indică locul în care va apărea textul tastat. La scrierea propozițiilor care nu încap pe un singur rând, nu este necesară apăsarea tastei <Enter> la sfârşitul fiecărei linii; se poate tasta în continuare, deoarece atunci când punctul de inserare se aproprie de marginea din dreapta, el trece automat pe rândul următor în timpul tastării. Acest comportament este cunoscut sub numele de aranjare automată a cuvintelor (Wordwrap). Se va apăsa <Enter> numai pentru a începe un nou paragraf sau pentru a crea un rând liber. În momentul în care textul umple o pagină, programul Word inserează automat un salt soft la pagină nouă. Dacă nu suntem mulţumiţi de modul în care programul Word a dispus textul în pagini, putem să trecem la o pagină nouă prin inserarea unor salturi manuale (numite şi salturi hard la pagină nouă), prin apăsarea concomitentă a tastelor CTRL+Enter. Saltul hard la pagină nouă este reprezentat printr-o linie punctată etichetată Page Break. În documentul tipărit, nu va apărea linia şi nici eticheta. De cele mai multe ori, atunci când edităm un document apar diverse inconveniente care se vor rezolva fie prin mutarea, fie prin ştergerea sau prin inserarea porţiunii de text în cauză. Aceste operaţiuni se vor realiza foarte uşor folosind facilităţile oferite de programul Word, dar mai înainte este necesar ca porţiunea de text asupra căreia se vor face modificări să fie selectată. Word oferă un număr mare de metode pentru selectarea textului, folosind tastatura, mouse-ul sau în combinaţie tastatura şi mouse-ul. Cea mai simplă metodă de selectare cu mouse-ul este să poziţionaţi punctul de inserare la începutul blocului de text pe care vreţi să-l selectaţi, să executaţi un clic şi să trageţi cursorul până la sfârşitul blocului de text. Atunci când blocul de text este selectat, textul va apare pe fond albastru. Putem selecta cu mouse-ul blocuri de text, astfel: Dublu clic pe un cuvânt selectează tot cuvântul 49

50 Triplu clic la începutul sau în interiorul unui paragraf selectează tot paragraful Ctrl+clic selectează toată propoziţia În partea stângă a fiecărui paragraf se găseşte o bară de selectare invizibilă, executând clic în bara de selectare, puteţi selecta un rând întreg; dacă tragem indicatorul mouse-ului în jos, de-a lungul barei de selectare, putem selecta mai multe rânduri simultan. Selectarea unui bloc de text se poate face şi cu ajutorul tastaturii. Pentru aceasta se folosesc tastele Shift şi Ctrl în combinaţie cu tastele de poziţionare în interiorul unui document, astfel: - Shift + Selectează un caracter în dreapta - Shift + Selectează un caracter în stânga - Shift+End Selectează până la sfârşitul liniei - Shift+Home Selectează până la începutul liniei - Shift + Selectează în jos o linie - Shift + Selectează în sus o linie - Ctrl+Shift+ Selectează până la sfârşitul paragrafului - Ctrl+Shift+ Selectează până la începutul paragrafului - Shift+PageUp Selectează până la începutul paginii - Shift+PageDown Selectează până la sfârşitul paginii - Ctrl+Shift+End Selectează până la sfârşitul documentului - Ctrl+Shift+Home Selectează până la începutul documentului - Ctrl+A Selectează întreg documentul Eliminarea textului nedorit se poate realiza caracter cu caracter sau cuvânt cu cuvânt. Eliminarea unor cuvinte din text se poate face şi cu ajutorul mouse-ului prin selectarea cuvintelor în cauză şi acţionarea tastei Delete. Pentru a şterge un bloc de text, mai întâì îl selectăm prin una din modalităţile prezentate anterior şi apoi acţionăm tasta Delete. Textul dintr-un document poate fi refolosit sau rearanjat folosind caracteristica de tragere şi - plasare (drag-and-drop) din Microsoft Word. Prin tragerea cu mouse-ul a textului selectat, se poate muta sau copia rapid un fragment de text într-o nouă poziţie. 50

51 Atunci când destinaţia finală a textului este vizibilă pe ecran, tragerea cu mouse-ul este cea mai eficientă metodă de copiere sau de mutare a unui text selectat. Copierea sau mutarea unui bloc de text care nu este integral vizibil pe ecran se poate realiza folosind butoanele: - Copiere (pentru copiere text); - Decupare (pentru decupare text); - Lipire (pentru transfer text). Atunci când copiem sau decupăm un text, Word înregistrează copia în memoria clipboard - o zonă de stocare temporară. Textul rămâne în clipboard şi se poate insera de mai multe ori în cadrul documentului. Conţinutul memoriei clipboard nu se modifică decât atunci când copiem sau decupăm un alt text sau când închidem calculatorul. Pentru aceasta, se selectează textul, apoi se acționează butonul Copy (copiere) sau Cut (decupare). Ne deplasăm cu cursorul mouse-ului în locul unde dorim să plasăm textul copiat sau decupat și se acționează butonul Paste (lipire). Formatarea documentelor Word Formatarea documentului se concretizează într-o serie de operaţiuni de modificare a aspectului textului. Modificând aspectul textului putem îmbunătăţi înfăţişarea unui document. Pe lângă latura pur estetică, aspectul documentului poate face materialul mai uşor de citit şi poate ajuta cititorul să localizeze rapid ideile mai importante. Opţiunile de formatare a textului se referă la: - formatarea caracterelor (felul cum arată fiecare literă); - formatarea paragrafelor (felul cum arată paragrafele de pagină); - formatarea cu stiluri de caractere care sunt o combinaţie de informaţii de formatare a caracterelor, a paragrafelor şi alte informaţii. Formatarea caracterelor Formatarea caracterelor unui text presupune: - definirea unor tipuri de caractere - stabilirea dimensiunii în puncte a corpului de literă care reprezintă de fapt înălţimea caracterelor. Punctul este o dimensiune standard în 51

52 tehnoredactarea computerizată. Un inch are 72 de puncte. Cu cât numărul de puncte este mai mare, creşte dimensiunea textului. - stabilirea atributelor şi anume: aldin (Bold Ctrl+B), cursiv (Italic Ctrl+I), subliniat (Underline Ctrl+U); - spaţierea pe verticală (exponenţi, indici) şi pe orizontală (Kerning). Formatarea caracterelor se poate face în mai multe moduri, rămânând la alegerea utilizatorului să decidă care dintre acestea este mai simplă şi se potriveşte cel mai bine cu ceea ce vrea să facă: - folosind butoanele din fila Home, grupul Font; - prin apăsarea butonului din colţul dreapta jos a grupului Font, şi deschiderea ferestrei Font; - combinaţii de taste. Fereastra Font reprezintă cel mai puternic mijloc de control asupra opţiunilor de formatare a textului, deoarece oferă toate aceste opţiuni într-un singur loc. Aici vom găsi de asemenea şi alte opţiuni de formatare a caracterelor în afară de cele disponibile în grupul Font. Font - permite alegerea unui font din lista Font. Stil font - permite alegerea unui stil din lista de stiluri. Dimensiune - permite alegerea unei dimensiuni exprimate în puncte. Stil subliniere - permite alegerea unui stil de subliniere din listă. Culoare font - executăm clic pe săgeata îndreptată în jos din dreapta listei derulante şi selectăm o culoare pentru text. Efecte - permite alegerea unui efect special. Efectele ce pot fi aplicate fonturilor sunt următoarele: tăiat text cu o linie, tăiat text cu linie dublă, 52

53 exponent, indice, umbră, conturat, în relief, gravat, majuscule reduse, doar majuscule și ascuns. Textul ascuns este invizibil în condiţii de afişare normale şi nu este tipărit dacă nu specificăm în mod explicit acest lucru. Formatarea paragrafelor Cu ajutorul opţiunilor de formatare a paragrafelor, putem să modificăm o serie de parametrii care influenţează aspectul paragrafelor în Word: - Alinierea - Indentarea (stabilirea alineatelor) - Punctele de tabulare - Spaţierea rândurilor şi a paragrafelor Word oferă mai multe posibilităţi de stabilire a modului de aliniere a unui paragraf; putem să facem acest lucru folosind grupul Paragraph din fila Home, opţiunile din caseta de dialog Paragraph ce se deschide prin acţionarea butonului din colţul dreapta jos a grupului Paragraph sau combinaţii de taste. Atunci când modificăm poziţia unui paragraf faţă de marginile din stânga şi din dreapta ale paginii, stabilim alinierea textului. Textul poate fi aliniat la stânga (alinierea prestabilită), centrat, aliniat la dreapta sau aliniat stângadreapta. Aliniat la stânga (Left) înseamnă că toate rândurile paragrafului încep la aceeaşi distanţă faţă de marginea din stânga a paginii şi se sfârşesc la diverse distanţe faţă de marginea din dreapta, în funcţie de cantitatea de text care încape pe fiecare linie ( zdrenţuit la dreapta ). Aliniat la dreapta (Right) înseamnă că toate rândurile paragrafului se sfârşesc la aceeaşi distanţă faţă de marginea din dreapta, în funcţie de cantitatea de text care încape pe fiecare linie ( zdrenţuit la stânga ). Adresa expeditorului şi data sunt deseori aliniate la dreapta, în partea superioară a scrisorii. Textul centrat (Centre) se extinde în ambele direcţii pornind din centrul rândului, fiind zdrenţuit la ambele capete. Textul aliniat stânga-dreapta (Justify) începe la aceeaşi distanţă faţă de marginea stângă a paginii şi se sfârşeşte la aceeaşi distanţă faţă de marginea dreaptă; programul ajustează spaţiul dintre cuvinte pentru a asigura alinierea uniformă pe ambele laturi. În afară de alinierea textului, Microsoft Word permite și indentarea acestuia. 53

54 Se pot indenta paragrafe faţă de marginea din stânga, din dreapta sau faţă de ambele margini. De asemenea se poate indenta numai primul rând al paragrafului. Există și aici mai multe modalități de indentare a unui paragraf. O primă variantă este folosirea opțiunilor oferite de fereastra Paragraph, prezentată anterior (rubrica Indentation). Cea de-a două posibilitate este utilizarea grupului Paragraph prezent în fila Page layout. Ultima variantă este cea a folosirii riglei situate în partea superioară a ferestrei document. Marcajele de pe riglă controlează indentările paragrafului curent. Concret pentru a stabili o indentare faţă de marginea din stânga, tragem marcajul de indentare faţă de marginea din stânga pentru a stabili valorile de indentare corespunzătoare paragrafelor. Se vor deplasa atât triunghiul superior cât şi cel inferior. Folosim linia punctată pentru a vedea unde se va afla noua indentare. La eliberarea butonului mouse-ului, textul se va deplasa aliniindu-se cu marcajul de indentare a paragrafului. În mod asemănător putem stabili o indentare faţă de marginea din dreapta. Un document este mai uşor de citit dacă există spaţii suplimentare între linii şi între paragrafe. Cu ajutorul casetei de dialog Paragraph prezentată anterior, sau a grupului Paragraph, putem modifica spaţierea rândurilor unui paragraf și spaţierea paragrafelor între ele. Pentru stabilirea spaţiului între linii se selectează tot documentul cu comanda Ctrl+A, sau numai un anumit bloc de text cu una din metodele învăţate şi se folosește lista derulantă Line spacing pentru alegerea spaţiului între linii, din fereastra Paragraph: - textul scris la un singur rând; - textul scris la un rând şi jumătate; - textul scris la două rânduri; - cel puţin - stabileşte un spaţiu minim între rânduri. Această opţiune este utilă pentru cazurile în care în acelaşi paragraf sunt incluse corpuri de litere de diferite dimensiuni sau paragraful conţine imagini; - exact - stabileşte distanţa exactă între linii măsurată în puncte; 54

55 - multiplă - textul este scris la mai multe rânduri, în funcţie de valoarea din caseta At (la), aflată în dreapta listei derulante. 55

56 Configurarea paginii unui document În situația în care documentul realizat are mai multe pagini, este necesară conferirea tuturor paginilor documentului un aspect atractiv şi consecvent. Dacă documentul creat trebuie tipărit, trebuie stabilite marginile paginilor, dimensiunea hârtiei și orientarea paginilor. Pentru a modifica valorile prestabilite ale marginilor documentului, executăm clic pe opţiunea Margins din fila Page Layout, grupul Page Setup. Microsoft Word prezintă o listă cu dimensiuni standardizate ale marginilor. Dacă se execută clic pe butonul din colțul dreapta jos al grupului Page Setup, se deschide caseta de dialog alăturată (cunoscută de la versiunile anterioare de Microsoft Word). Caseta are trei etichete: Margins (margini), Paper (hârtie) şi Layout (aspect). Eticheta Margins permite stabilirea marginilor paginii: Top (sus), Left (stânga), Bottom (jos) și Right (dreapta). Din rubrica Orientation se specifică orientarea paginii (Portrait sau Landscape); Ori de câte ori alegem parametri diferiţi de configurare a paginii în părţi diferite ale documentului (ca de exemplu, atunci când alegem opţiunea This point forward (de la acest punct înainte) în lista Apply to (se aplică la) programul inserează un salt la altă secţiune între cele două părţi. Această separare ne permite să formatăm în mod individual fiecare secţiune a documentului. Eticheta Paper permite modificarea dimensiunilor hârtiei pe care tipărim documentul. Eticheta Layout permite dimensionarea antetului şi subsolului, precum şi posibilitatea de a stabili antet/subsol diferit pe prima pagină faţă de restul documentului sau diferit pe paginile pare faţă de cele impare. 56

57 La fel cu stabilirea marginilor, și dimensiunea hârtiei (Size) precum și orientarea acesteia (Orientation) se pot stabili direct din fila Page layout, grupul Page Setup. Tot în acest grup se găsește și opțiunea (Columns) de redactare a textului pe două sau mai multe coloane. Coloanele pot avea dimensiuni egale, sau pot fi de dimensiuni diferite. Se poate stabili şi dimensiunea spaţiului liber dintre coloane. Din lista derulantă Apply to (se aplică la) se poate preciza dacă împărţirea textului în coloane se aplică la întregul document, doar la un paragraf selectat sau de la un anumit punct mai departe. Programul Word permite numerotarea paginilor dintr-un document. Numărul paginii curente poate fi amplasat în antetul sau subsolul paginii, cu o anumită aliniere. Din fila Insert (Inserare), se alege grupul Head&Footer (antet&subsol) și opțiunea Page Number (numerotarea paginii). Din lista care se deschide, se poate stabili poziția dorită pentru afișarea numărului de pagină (începutul paginii, sfârşitul paginii, marginea paginii); Fiecare din aceste variante prezintă o listă întreaga de subvariante (simplu, colţ îndoit, stea etc.). Dacă se dorește stabilirea propriei numerotări, se alege opţiunea Format Page Numbers (formatare numere de pagină). Se poate opta pentru una din cele 6 posibilităţi de numerotare: cu cifre arabe (1,2,3), cu cifre arabe între liniuţe (-1-, -2-, -3-), cu litere mici sau cu litere mari (a,b,c sau A,B,C) sau cu cifre romane scrise cu litere mici sau cu litere mari (i, ii, iii sau I, II, III). Tot din această listă, în cazul în care documentul a fost paginat la o dată anterioară, dacă se dorește înlăturarea numărului de pagină, se alege opțiunea Remove Page Numbers (ștergerea numărului de pagină). Realizarea tabelelor Un tabel este o reţea de linii şi coloane care formează celule, conţinând text (unul sau mai multe paragrafe), cifre sau imagini grafice. Tabelele se folosesc pentru a organiza şi cataloga liste de informaţii dar şi pentru a găsi 57

58 rapid relaţiile dintre informaţii, ceea ce nu se întâmplă într-o expunere care are forma unui text cursiv. Cea mai simplă metodă de a crea un tabel este să executăm un clic pe butonul Table (tabel) din fila Insert (inserare). Mai întâi de toate trebuie plasat punctul de inserare în locul în care se dorește plasarea tabelului, apoi se execută clic pe butonul Table. Cu ajutorul cursorului mouse-ului se selectează numărul de linii şi coloane dorit, la eliberarea butonului mouse-ului tabelul fiind automat inserat în document. Tot atât de rapid se poate realiza un tabel într-un document şi prin alegerea opţiunii Insert Table (inserare tabel) din fereastra alăturată. Dacă se folosește această modalitate de a insera tabelul, trebuie precizate detalii cu privire la: numărul de coloane, numărul de linii şi lăţimea coloanelor. Ultima varianta de a crea un tabel este Draw Table (desenare tabel) din fereastra alăturată. Dacă se alege această variantă cursorul mouse-ului se transformă într-un creion cu ajutorul căruia se poate desena tabelul în forma dorită. Pentru a crea un tabel tragem cursorul mouse-ului pe diagonală pentru a desena o casetă. Când caseta a ajuns la dimensiunea pe care trebuie să o aibă tabelul, se eliberează butonul mouse-ului. Dacă apare vreo eroare în desenarea tabelului, se poate folosi butonul Radieră care se activează în momentul în care s-a desenat conturul tabelului. În momentul inserării unui tabel, indiferent prin ce metodă, Ribbon-ul Office va afişa automat două file: Design (proiectare) și Layout (aspect). Fila Design conține trei grupuri: Table Style Options (opțiuni stil tabel), Tables Styles (stiluri tabel) și Borders (desenare borduri). Cu ajutorul opţiunilor din această filă se pot adăuga diverse formatări ale aspectului tabelului, stabilirea rândului de antet, rândului de total, precum şi stabilirea tipului de bordură (grosime, tip şi culoare) folosită la realizarea tabelului. 58

59 Fila Layout (aspect) conține șapte grupuri: Table (tabel), Draw (desenare), Rows&Columns (rânduri&coloane), Merge (îmbinare), Cell Size (dimensiune celule), Alignment (aliniere) și Data (date). Primul grupul, Table, permite selectarea unor celule, rânduri, coloane sau a întregului tabel, precum şi deschiderea casetei de dialog Properties (proprietăţi) cu proprietăţile tabelului. Această casetă permite stabilirea dimensiunii tabelului, alinierea acestuia în pagină, încadrarea textului în jurul tabelului. Cel de-al doilea grup Draw permite desenarea tabelului cu ajutorului creionului, precum și ștergerea anumitor linii și coloane sau unirea anumitor celule. Cel de-al treilea grup Rows&Columns este utilizat pentru inserarea rândurilor şi a coloanelor, precum şi pentru ştergerea anumitor rânduri, coloane sau a întregului tabel. Prin executarea unui clic pe butonul din colţul dreapta jos, se deschide o fereastră ce permite inserarea unui rând deasupra rândului curent, a unei coloane la stânga celulei curente, precum şi deplasarea celulelor la dreapta sau în jos. Grupul Merge este folosit pentru scindarea tabelului în două tabele şi pentru scindarea unei celule în două sau mai multe celule. Dacă se marchează două sau mai multe celule se activează şi butonul Merge cells (îmbinare celule) se realizează unirea celulelor selectate într-o singură celulă. Grupul Cell size este folosit pentru stabilirea înălţimii rândurilor, lăţimii coloanelor precum şi distribuirea rândurilor/coloanelor. Prin distribuirea rândurilor/coloanelor se distribuie în mod egal înălţimea/lăţimea rândurilor/coloanelor selectate. Grupul Alignment permite stabilirea alinierii textului în interiorul celulelor, orientarea textului în celule. Ultimul grup Data, permite sortarea datelor în interiorul tabelului. Prin sortare se înţelege alfabetizarea textului selectat sau sortarea datelor numerice. Sortarea datelor se poate face după conţinutul diferitelor coloane ale tabelului în mod ascendent sau descendent. Înainte de sortarea efectivă, trebuie specificat 59

60 dacă tabelul are rând de antet sau nu are rând antet. Dacă două articole încep cu aceeaşi literă, sortarea se face după a doua literă. Dacă două câmpuri sunt identice, înregistrările sunt sortate după câmpul următor. De asemenea, tot din acest grup se poate face conversia tabelului în text sau a textului în tabel, prin specificarea anumitor criterii după care se face conversia. Se poate specifica repetarea rândului de antet pe mai multe pagini, precum şi inserarea anumitor formule. Dacă tabelele realizate conţin informaţii de tip numeric şi este necesar să realizăm câteva calcule, atunci va fi nevoie să utilizăm formulele Word. Programul Word conţine însă o varietate de funcţii specifice foilor de calcul, care pot fi folosite pentru a construi formule direct în tabelele Word. Aceste funcţii nu realizează proiecte sofisticate, şi nici analize economice, însă, dacă formulele pe care le folosim de regulă nu depăşesc complexitatea unor calcule matematice, putem construi foi de calcul cu Word, economisind timp. Tipărirea documentelor Cea mai simplă metodă de tipărire a unui document este să executăm un clic pe butonul Print (imprimare) din butonul File. Fereastra Print permite setarea mai multor opţiuni de imprimare, astfel: din rubrica Settings (setări) se alege opțiunea Print All Pages (imprimarea tuturor paginilor) pentru a stabili dacă se tipărește tot documentul sau anumite pagini; se stabilește dacă documentul va fi tipărit pe o singură față a hârtiei sau pe ambele părți din opțiunea Print One Sided (imprimare pe o față), din rubrica Collated se specifică dacă paginile documentului listat vor fi colaționate sau nu, se alege dimensiunea hârtiei și orientarea acesteia. De asemenea, se poate stabili numărul de exemplare în care va fi imprimat documentul, din rubrica Copies (copii). Din rubrica Printer (imprimantă) se alege tipul de imprimantă, în cazul în care pe computerul respectiv sunt instalate mai multe imprimante. Din rubrica 1 Page Per Sheet se pot stabili 60

61 numărul de pagini per foaie ce vor fi imprimate. După stabilirea tuturor setărilor, se execută clic pe butonul Print. V. Calcul tabelar cu Microsoft Excel Microsoft Excel este un procesor de calcul tabelar, frecvent utilizat în prezent. Acesta pune la dispoziţie foi de calcul, diagrame, operaţii cu bazele de date şi posibilităţi de programare de aplicaţii, toate într-un mediu software. Aplicaţia Excel devine practic indispensabilă unei activităţi de performanţă întrucât oferă facilităţi de utilizare a foilor de calcul în evidenţa financiar-contabilă, calcule matematice şi statistice, probleme de optimizare, precum şi adăugarea informaţiilor de tip text, desene sau grafice corespunzătoare datelor numerice din celule. La deschiderea unui fișier creat într-o versiune anterioară de Excel, există posibilitatea de conversie pentru fișierul în cauză la formatul curent de fişier Excel În urma conversiei la formatul de fişier curent, se va avea acces la toate caracteristicile şi funcţionalităţile noi şi îmbunătăţite oferite de Excel 2013 și dimensiunea fişierului va fi mai mică. Excel este cel mai puternic produs software destinat foilor de calcul. Lansarea în execuţie a acestei aplicaţii de calcul tabelar se poate face fie prin calea: Start Toate Programele Microsoft Office Microsoft Office Excel 2013 fie executând dublu-clic pe icon-ul existent pe Desktop asociat aplicaţiei. Elementele ferestrei Excel La lansarea în execuție a programului Excel, pe ecran se deschide un fișier numit Book1 (registrul de lucru 1). Acesta conține implicit o foaie de calcul (Sheet1). Numărul acestor foi de calcul se poate mări, în funcție de necesități. Ecranul Excel seamănă cu o grilă mare, necompletată. În partea de sus a grilei se află litere (antet coloane), iar în partea din stânga, de sus în jos, se află cifre (antet rând). Intersecția dintre un rând și o coloană formează o celulă. Deasupra antetului coloanelor se află bara de formule, iar deasupra acesteia se găsește Ribbon-ul (panglică cu meniuri). În partea de jos a ecranului se află denumirea foii active de lucru (Sheet1) precum și butonul de adăugare a noi foi de calcul în registrul de lucru. În partea dreaptă jos a ecranului se află cursorul 61

62 de zoom ce funcționează ca o lupă, permițând mărirea sau micșorarea vizualizării a elementelor de pe ecran. Celulă activă Antet coloană Bara de formule Antet rând Denumire foaie de calcul Buton adăugare foi de calcul Indiferent câte foi de calcul conține registrul de lucru, la un moment dat una singură din acele foi de calcul este activă (cea în care sunt introduse şi editate datele). Spaţiul de lucru al foii este împărţit în rânduri şi coloane: coloanele sunt etichetate cu litere (A, B, C etc.) iar rândurile cu cifre (1, 2, 3 etc.). La intersecţia unui rând cu o coloană se găseşte o zonă de editare numită celulă. La un moment dat o singură celulă este activă (cea în care se scrie la momentul respectiv). Celula activă este evidenţiată cu un dreptunghi este celula selectată. Fiecare celulă are o adresă ce provine de la coloana şi linia ce o generează. De exemplu, celula C4 este rezultată din intersecția coloanei C cu rândul 4. Adresa celulei active (referinţa celulei) este scrisă în caseta cu identificatorul celulei. Informaţiile conţinute de o celulă pot fi: valori numerice, text sau formule. Mai multe celule selectate formează un domeniu. Domeniile pot fi de două feluri: adiacente (celulele constitutive sunt lipite între ele, două câte două) sau neadiacente (celulele nu sunt lipite între ele două câte două). O adresă de domeniu adiacent este reprezentată de adresele primei şi ultimei celule din domeniu separate prin semnul : (de exemplu A3:D8). O adresă de 62

63 domeniu neadiacent este reprezentată de adresele fiecărei celule constitutive separate prin semnul ; (de exemplu A3;B6;D8). Ribbonul (panglica) este alcătuit din file, grupuri și comenzi. Fila Home este organizată în şapte grupuri legate de formatarea documentului: Clipboard (memorie temporară), Font (literă), Alignment (aliniere), Number (număr), Styles (stiluri), Cells (celule) şi Editing (Editare). Fila Home permite formatarea rapidă a unei foi de calcul. Multe dintre instrumentele de formatări de pe această filă au fost localizate în meniul Format în versiunile anterioare de Excel. Fila Insert (inserare) conține zece grupuri: Tables (tabele), Illustrations (ilustrații), Apps (aplicații), Charts (diagrame), Reports (rapoarte), Sparklines (grafice fără axe), Filters (filtre), Links (linkuri), Text, și Symbols (simboluri). Fila permite introducerea diferitelor elemente în foaia de calcul, cum ar fi imagini grafice, simboluri și ecuații, realizarea diagramelor pe baza datelor conținute în foaia de calcul, precum și inserarea unor mici grafice fără axe ce oferă o reprezentare rapidă a informațiilor numerice sau statistice conținute de celulele foii de calcul. Multe dintre comenzile erau situate în meniul Insert în versiunile anterioare. Fila Page layout (aspect pagină) este organizată în cinci grupuri: Themes (teme), Page Setup (iniţializare pagină), Scale to Fit (scalare pentru potrivire), Sheet Options (opţiuni foaie) şi Arrange (aranjare). Fila Page layout permite modificarea aspectului foii de calcul, incluzând culoarea textului, a fundalului foii de calcul și vizualizarea liniilor de grilă. De asemenea se stabilește zona de tipărire, dimensiunile marginilor, orientarea și dimensiunea paginii. Multe dintre aceste comenzi au fost localizate în meniul File, Page Setup în versiunile anterioare. Fila Formulas (formule) este organizată în patru grupuri: Function Library (bibliotecă de funcţii), Defined Names (nume definite), Formula Auditing (audit formule) şi Calculation (calcul). Fila Formule este special creată pentru utilizarea funcţiilor Excel. Aceste funcții sunt grupate pe domenii (de exemplu: funcții logice, funcții financiare sau matematică&trigonometrie). Fila Data (date) conţine cinci grupuri: Get External Data (preluare date externe), Connections (conexiuni), Sort&Filter (sortare şi filtrare), Data Tools (instrumente de date) şi Outline (schiţă). Fila Date este utilizată la operaţiile efectuate asupra datelor dintr-o foaie de calcul. Datele pot fi importate din 63

64 Microsoft Access sau din alte surse, inclusiv de pe web. Grupurile filei conțin opțiuni pentru sortarea și filtrarea datelor, precum și efectuarea subtotalurilor valorilor conținute în foaia de calcul. Fila Review (revizuire) este organizată în patru grupuri: Proofing (verificare), Language (limbaj), Comments (comentarii) şi Changes (modificări). Fila Review permite inserarea sau șteregerea comentariilor din foaia de calcul, verificarea corectitudinii ortografice şi opțiuni de traducere a textului conținut. Permite protejarea prin parolă a foii de calcul sau a întregii agende de lucru. Multe dintre aceste comenzi au fost localizate în meniul Tools în versiunile anterioare. Fila View (vizualizare) este organizată în cinci grupuri: Workbook Views (vizualizări registru de lucru), Show (afişare/ascundere), Zoom (panoramare), Window (fereastră) şi Macros (macrocomenzi). Fila View permite schimbarea modului de vizualizare a foii de calcul şi comutarea între documentele/ferestrele deschise. Din grupul Show se poate seta ca bara de formule, anteturile, rigla și liniile de grilă să fie vizibile sau ascunse. Grupul Macros este utilizat în înregistrarea sau rularea unei macrocomenzi. Cele mai multe dintre aceste comenzi au fost localizate în meniul View în versiunile anterioare. Deschiderea/închiderea, salvarea unei foi/registru de calcul Pentru deschiderea unui document Excel, fie se alege din butonul File opţiunea Open (deschidere), fie se foloseşte combinaţia de taste Ctrl+O. Indiferent de modalitatea aleasă, efectul imediat este apariţia casetei de dialog Open din figura alăturată. Dacă documentul dorit a fost folosit recent, el se va găsi în lista cu documente recente (Recent Workbooks). Dacă nu se regăsește în această listă, se poate execută clic pe opțiunea OneDrive sau pe Computer pentru a căuta documentul în locația în care a fost salvat. Din lista documentelor conţinute de caseta de dialog, selectăm cu mouseul printr-un clic fişierul necesar şi apoi alegem butonul Open (deschidere). 64

65 După terminarea lucrului într-un fișier Excel, acesta trebuie închis pentru a elibera memoria. Pentru închiderea documentului, selectăm din butonul File opţiunea Close (închidere). Dacă documentul curent este singurul document deschis, atunci efectul imediat al acestei comenzi este închiderea acestuia şi afişarea ferestrei Excel; în caz contrar pe ecran se va afişa documentul anterior neînchis. La închiderea documentului, dacă acesta nu a fost salvat, programul Excel afişează o casetă de dialog, în care suntem întrebați dacă dorim sau nu salvarea documentului. Dacă se alege opțiunea Yes (da) pentru a salva documentul, se va deschide caseta de dialog Salvare descrisă anterior. Dacă se alege No (nu), documentul nu va fi salvat, deci conţinutul documentului va fi pierdut. Aceeaşi casetă de dialog este afişată şi dacă în document au mai fost făcute modificări de la ultima salvare. Dacă documentul a fost salvat şi nu mai conţine alte modificări, Excel îl va închide direct. La lansarea în execuție a programului, Microsoft Excel deschide pagina din figura alăturată în care trebuie făcută precizarea ce document trebuie deschis: dacă se dorește deschiderea unui document existent se ale-ge opțiunea Open Other Workbooks (urmarea acestei alegeri este deschiderea ferestrei Open), dacă se dorește crearea unui document nou, se execută clic pe Blank Workbook, iar dacă se dorește deschiderea unui șablon (template), se dă clic pe modelul dorit (de exemplu: Billing Statement, Expense Report etc.) Formatarea foii de calcul Stabilirea dimensiunilor şi marginilor paginii, orientarea acesteia Din fila Page Layout, grupul Page Setup, se pot stabili dimensiunile marginilor 65

66 (Margins), orientarea (Orientation) și mărimea (Size) foii de calcul. A doua variantă de dimensionare a foii de calcul este efectuarea unui clic pe butonul din dreapta jos al grupului Page Setup. Rezultatul este deschiderea casetei Page Setup. Fereastra conține patru etichete: Page (pagină), Margins (margini), Header&Footer (antet&subsol) și Sheet (foaie de calcul). Din fereastra primei etichete, Page, se stabilește orientarea paginii (Portrait - portret, Landscape vedere) și dimensiunea paginii (Paper size). Din cea de-a doua etichetă (Margins) se stabilesc dimensiunile marginilor (Top sus, Bottom jos, Left stânga și Right dreapta). Cea de-a treia etichetă Header&Footer este utilizată la introducerea unui text în antetul/subsolul paginii, precum și formatarea acestuia, iar din ultima etichetă Sheet se stabilește zona de imprimat, precum și rândurile sau coloanele care trebuie să se repete pe fiecare pagină. Ştergerea conținutului unei celule sau a unui grup de celule adiacente, a unei linii, a unui rând Se selectează cu mouse-ul zona din care se doreşte a fi şterse informaţiile şi se apasă tasta Delete. În acest fel se șterge doar conținutul zonei selectate, fără a afecta coloanele și liniile. Pentru a şterge un rând sau o coloană se execută clic cu butonul din dreapta al mouse-ului pe antetul de coloană şi se alege opţiune Delete (ștergere). Prin această comandă, se șterge rândul sau coloana cu totul. Coloana următoare îi va lua locul. Inserarea de rânduri/coloane. Modificarea dimensiunilor liniilor şi coloanelor Inserarea de rânduri sau coloane se poate face similar cu acțiunea de șterrgere a unui rând sau coloană, cu deosebirea că din meniul contextul afișat, se alege opțiunea Insert. 66

67 Altă variantă este cea care utilizează opțiunile grupului Cells din fila Home. Prin alegerea opțiunii Insert, putem insera un rând, o coloană sau chiar o întreagă foaie de calcul. Pentru modificarea dimensiunii unei linii sau coloane, tot din grupul Cells al filei Home, se alege opțiunea Format (vezi figura alăturată). Din lista derulantă afișată se alege Row Height pentru dimensionarea înălțimii rândului sau Column Width pentru dimensionarea lățimii coloanei. Opțiunile AutoFit (AutoFit Row Height și AutoFit Column Width) sunt folosite pentru autodimensionarea înălțimii rândului sau lățimii coloanei în funcție de conținutul acestora. Altă variantă pentru redimensionarea unei coloane sau rând este prin poziţionarea cursorului mouse-ului în antetul de coloană sau rând, pe linia de separaţie din dreapta coloanei sau de sub rândul care se dorește a fi mărit sau diminuat (cursorul se transformă într-o săgeată dublă). Se trage cu mouse-ul în direcția măririi sau în direcția micșorării dimensiunii coloanei sau rândului. Selectarea unei celule sau a unui grup de celule adiacente sau neadiacente, a unei linii, a unui rând Selectarea unui domeniu se poate face cu mouse-ul sau cu tastatura. Selectarea cu mouse-ul: - a unei linii se face executând clic pe antetul (numărul) liniei respective; - a unei coloane se face executând clic pe antetul (litera) coloanei respective; - a unui domeniu adiacent se face executând clic cu butonul stânga al mouse-ului în prima celulă a domeniului, apoi, ţinând butonul apăsat, se trage cursorul până peste ultima celulă; altă variantă este dând clic cu mouse-ul în prima celulă a viitorului domeniu, apoi ţinând tasta Shift apăsată se face clic în ultima celulă a viitorului domeniu; - a unui domeniu neadiacent se face executând clic cu butonul stâng al mouse-ului pe fiecare celulă a domeniului ţinând tasta Ctrl apăsată; - a întregii foi de calcul se face executând clic pe butonul Select All, aflat la intersecţia antetului de coloane cu antetul de 67

68 rânduri (acest buton se găsește la intersecția antetului coloanelor cu cel al rândurilor. Unirea celulelor și stabilirea tipului de aliniere Pentru a uni două sau mai multe celule, mai întâi acestea se selectează prin una din metodele descrise mai sus, apoi din fila Home, grupul Alignment, se alege opțiunea Merge. Se deschide lista alăturată din care se alege comanda dorită. De exemplu, opțiunea Merge&Centre are efect de a unui celulele selectate și de a centra textul sau cifrele care se introduc în aceste celule unite, iar opțiunea Unmerge Cells are ca rezultat scindarea celulelor unite în celulele componente. Formatarea celulelor în conformitate cu tipul datelor ce le vor conţine Tipurile de date cu care lucrează programul Excel, sunt: General, Număr, Monetar, Contabilitate, Data, Timp, Procentaj, Fracţie, Ştiinţific, Text, Special, Custom. Pentru a stabili ce tip de dată urmează a fi scrisă într-o celulă, există mai multe posibilități. Prima, din fila Home, grupul Cells, se alege opțiunea Format. Din lista care se deschide, se alege ultima opțiune: Format Cells. Cea de-a doua variantă, tot în fila Home, este executarea unui clic cu mouse-ul pe semnul din dreapta jos al grupului Number. Oricare din variante se alege, rezultatul este deschiderea aceleiași ferestre (cea alăturată). Fereastra conține șase etichete: Number (număr), Alignment (aliniere), Font (literă), Border (borduri), Fill (umplere cu culoare), Protection (protecție). Alegerea tipului de dată se face din fereastra etichetei Number, alegând tipul dorit din lista Category. Formatarea textului: font, dimensiune, stil, culoare, orientare 68

69 Formatarea textului implică stabilirea tipului de font, dimensiunea acestuia, culoarea sa, orientarea și alinierea în interiorul celulei, precum și diverse efecte ce pot fi aplicate. Marea majoritate a acestor formatări se fac din fila Home, grupul Font. Opțiunile din acest grup permit stabilirea fontului, mărimea acestuia, culoarea și stilul (bold, italic, underline) său. De asemenea, pentru mărirea sau diminuarea dimensiunii fontului se pot folosi butoanele Dacă se dorește umplerea celulei cu o anumită culoare, se acționează butonul. Pentru a face vizibile liniile de demarcație a celulei se folosește butonul. Pentru opțiuni de formatare extinse, se folosește caseta Format Cells ce se găsește în fila Home, atât în grupul Cells, cât și în grupul Number. Sortarea datelor De cele mai multe ori, o prelucrare de date presupune cel puţin o ordonare a lor, după un anumit criteriu (ordonare alfabetică sau crescătoare). Pentru a ordona o listă se procedează în felul următor: - se selectează domeniul ce conține datele care vor fi ordonate; - din fila Data se selectează grupul Sort&Filter, în fereastra de dialog care apare se alege criteriul principal de sortare în secţiunea Sort by (Sortare după); dacă un singur criteriu este insuficient (exemplu la sortarea după nume există două persoane cu acelaşi nume) se pot introduce noi criterii de sortare selectând Add Level (adaugă nivel de sortare). Pentru fiecare criteriu de sortare se alege 69

70 coloana după care se face sortarea, tipul de date conținute de coloana respectivă, precum și ordinea în care se face sortarea (crescătoare sau descrescătoare). Efectuarea calculelor și utilizarea funcțiilor Pentru efectuarea calculelor, Excel utilizează formule. Programul recunoaşte drept formulă orice expresie care începe cu semnul =. Operatorii pot fi aritmetici (+, -, *, /, ), de comparaţie (=, >, <, >=, <=, <>), de adresare (operatorul de domeniu : - două puncte şi operatorul reuniune, - virgulă) În operaţiunea de scriere a unei formule de calcul, operanzii se pot scrie: - direct - este cazul tuturor operanzilor şi singurul mod permis pentru constante; - dinamic - este cazul referinţelor la celule (domenii de celule); dacă în locul rezervat unei referinţe se efectuează un clic în celula referită (sau se selectează domeniul necesar), atunci referinţa este trecută automat în formulă, după care formula poate fi continuată în mod uzual; o selecţie similară se poate efectua prin acţionarea tastelor direcţionale. Referinţele la celule pot indica anumite celule sau zone de celule din coloane şi rânduri. Referinţele la celule identifică celulele individuale dintr-o foaie de lucru. Indică programului Excel unde să caute valori pe care să le utilizeze într-o formulă. 1. Referinţele relative se modifică pe măsură ce se copiază. 2. Referinţele absolute rămân aceleaşi când se copiază. Relativă - Fiecare referinţă relativă la celulă într-o formulă se modifică automat când formula se copiază într-o coloană sau într-un rând. După cum arată exemplul ilustrat aici, când formula =C4*$D$9 se copiază de pe un rând pe altul, referinţele relative la celule se modifică de la C4 la C5 şi la C6. Absolută - O referinţă absolută la o celulă este fixă. Referinţele absolute nu se modifică dacă copiaţi formula dintr-o celulă în alta. Referinţele absolute 70

71 conţin semnul dolarului ($) astfel: $D$9. După cum arată exemplul ilustrat aici, când formula =C4*$D$9 se copiază de pe un rând pe altul, referinţa absolută la celulă rămâne $D$9. Mixtă - O referinţă mixtă la celulă are o coloană absolută şi un rând relativ sau un rând absolut şi o coloană relativă. De exemplu, $A1 este referinţă absolută la coloana A şi referinţă relativă la rândul 1. Când o referinţă mixtă la o celulă se copiază dintr-o celulă în alta, referinţa absolută se păstrează, dar referinţa relativă se modifică. Formule aritmetice și logice Formula cu care se lucrează la un moment dat se afişează în bara de formule din partea de sus a foii de lucru. Există posibilitatea utilizării mai multor operatori matematici într-o singură formulă. Ordinea priorităţii operatorilor de la matematică este desigur valabilă şi aici. Introducerea operatorilor matematici se face prin utilizarea tastelor din zona numerică a tastaturii: - adunare: + - înmulțire: * - scădere: - - împărţire: / 71

72 Utilizarea funcțiilor Funcţia este o formulă complexă predefinită ce poate avea drept argumente valori numerice, text, adrese de celule sau domenii, constante, formule, alte funcţii. Inserarea unei funcţii se face alegând opţiunea Insert function (inserare funcţie) din fila Formulas. În continuare sunt prezentate câteva exemple de utilizare a unor funcţii: 1. Funcţia IF. IF(logical_test; value_if_true ; value_if_false ) Testează valoarea de adevăr a unei condiţii logice, dacă aceasta este adevărată în celula cu rezultatul se va afişa o anumita valoare, dacă nu, se va afişa alta valoare. Caseta de dialog a funcţie IF se va completa astfel: Logical test condiţia logică (exemplu A1 = 1); Value_if_true valoarea care se va afişa dacă este îndeplinită condiţia de mai sus (admis); Value_if_false valoarea care se va afişa dacă nu este îndeplinită condiţia de mai sus (respins). 2. Funcţia AVERAGE. AVERAGE(number1;number2; ) Returnează media aritmetică a argumentelor sale. Media aritmetică se poate calcula atât pentru un domeniu adiacent, cât şi pentru un domeniu neadiacent. Domeniul adiacent este format din prima, respectiv ultima adresă de celulă a domeniului separate prin caracterul două puncte (:), iar un domeniu neadiacent este format din totalitatea adreselor celulelor ce formează domeniul, separate prin caracterul punct şi virgulă (;). 72

73 3. Funcţia SUM. SUM(number1;number2; ). Adună toate numerele dintr-o zonă de celule. Suma se poate calcula atât pentru un domeniu adiacent, cât şi pentru un domeniu neadiacent. Acelaşi rezultat se obţine dacă, în locul funcţiei SUM se execută clic pe butonul AutoSum (însumare automată) din fila Formulas sau din fila Home, grupul Editing se face clic pe butonul Sumă. Reprezentarea grafică a datelor Datele care constituie conţinutul foii de calcul pot fi afişate în format grafic, utilizând un grafic. Graficele sunt "legate" de datele din foaia de calcul, fiind mereu în concordanţă cu acestea. Diagramele sunt unele dintre elementele de bază ale aplicaţiilor Microsoft Excel. Un grafic este o reprezentare vizuală a datelor foii de calcul. Graficele relevă semnificaţia datelor si fac mai uşoară identificarea tendinţelor şi a relaţiilor dintre date. Se pot crea oricâte grafice sunt necesare şi se pot edita direct în foaia de calcul. Putem crea atât un grafic încapsulat în foaia de calcul cât şi o foaie grafică, adică o foaie din Registrul de calcul care nu conţine decât graficul, acesta depinzând de datele dintr-o foaie de calcul. Graficele pot fi de următoarele tipuri standard: Column (coloană), Bar (bară), Line (linie), Pie (radială), Surface (suprafaţă), Scatter (prin puncte) și Radar. Suplimentar, pornind de la tipurile standard se poate construi propriul tip de grafic pentru a fi cât mai adaptat cerinţelor de reprezentare a datelor. Graficele Excel pot fi copiate şi exportate către alte programe, de exemplu Microsoft Word sau Microsoft Power Point. Construirea diagramelor Crearea unei diagrame este o activitate foarte simplă, care se efectuează în doar câteva secunde. Pentru a crea diagrame noi, urmaţi aceşti paşi: 1. Selectăm celulele care conţin datele ce trebuie să apară în grafic. Dacă dorim să apară în grafic şi etichetele de rânduri şi coloane, se includ celulele care le conţin în selecţie; 73

74 2. Dacă dorim să selectăm unul din tipurile standard predefinite, activăm din fila Insert, grupul Charts, tipul de diagramă dorit. Prin efectuarea unui clic pe grupul ales se deschide o listă ce cuprinde toate subtipurile de diagrame ale tipului standard respectiv. 3. Dacă tipul de diagramă dorită nu se încadrează în tipurile standard, se activează opţiunea Alte diagrame, dând clic pe săgeata corespunzătoare acestei opţiuni. Dacă nici lista care se deschide nu conţine tipul de diagramă dorit, se acţionează comanda All Charts (toate tipurile de diagrame). Fereastra care se deschide conţine toate tipurile de diagrame puse la dispoziţie de programul Excel. După selectarea tipului de diagramă printr-un clic cu mouse-ul pe pictograma corespunzătoare acestuia, Microsoft Excel plasează automat în foaia de calcul activă reprezentarea grafică a datelor selectate. Modificarea diagramelor În momentul inserării diagramei, în Panglică vor apare noi file: Design (proiectare), şi Format (format). Aceste noi file sunt utile în procesul de modificare a unei diagrame existente. Diagramele pot fi mutate dintr-o foaie de calcul în alta cu ajutorul butonului Move Chart (mutare diagramă) din grupul Location (locaţie), fila Design. Prin executarea unui clic pe butonul Move Chart, se deschide fereastra Move Chart ce permite mutarea diagramei în Sheet2, Sheet3 sau crearea unei foi separate, tot în registrul curent. 74

75 Altă modificare ce poate fi adusă unei diagrame este schimbarea tipului diagramei. Pentru aceasta, tot din fila Design, grupul Type se execută clic pe butonul Change Chart Type (modificare tip diagramă). Microsoft Excel va deschide fereastra ce conţine toate tipurile de diagrame disponibile, aşteptând alegerea noului tip de diagramă. În cazul în care reprezentarea grafică obţinută nu corespunde cerinţelor, nefiind suficient de sugestivă se poate alege comanda Switch Row/Column (comutare rând/coloană) din grupul Data, fila Design. De asemenea, prin alegerea comenzii Select data (selectare date) se pot adăuga/îndepărta serii de date din tabel sau se poate schimba ordinea seriilor de date utilizate. Din grupul Chart Styles (stiluri diagramă), fila Design, se pot alege diferite stiluri ce se pot aplica diagramei. Stilurile se referă atât la schema de culori, cât şi la modul de afişare a elementelor diagramei (în plan sau 2-D). Fila Format este utilizată pentru formatarea textului ce intră în componenţa diagramei, dând posibilitatea utilizării stilurilor WordArt, pentru redimensionarea diagramei şi utilizarea anumitor stiluri de formă ce permit umplerea suprafeţei diagramei cu o anumită culoare, adăugarea unei culori de contur suprafeţei diagramei sau adăugarea de efecte de formă (umbră, strălucire, muchii atenuate, teşitură, rotaţie 3-D). Fiecare dintre aceste efecte de formă, printr-un clic cu mouse-ul pe săgeată din dreptul efectului, deschid câte o listă proprie de efecte ce pot fi adăugate diagramei. Tipărirea foii de calcul Pentru tipărirea unei foi de calcul, sau doar a unei zone dintr-o foaie de calcul, se parcurg următoarele etape: 1. Stabilirea zonei de imprimat. Se selectează domeniul ce se dorește a fi tipărit, apoi din fila Page layout se alege grupul Page Setup şi se execută clic pe opţiunea Print Area (zonă de imprimare). 75

76 2. Din meniul butonului File se alege opţiunea Print (tipărire). Rezultatul este afişarea ferestrei alăturate. Din rubrica Settings se stabileşte dacă se tipăresc toate paginile foii de calcul active, sau doar anumite pagini. De asemenea, se poate stabili numărul de exemplare în care va fi imprimată foaia de calcul, din rubrica Copies. Dacă se alege opţiunea Collated, Microsoft Excel va lista întâi primul exemplar al documentului, apoi al doilea etc. Se selectează care din imprimantele instalate pe computer va fi folosită pentru listare. Când s-au făcut toate setările se apasă pe butonul Print. VI. Rețeaua Internet 6.1. Noțiuni introductive Internet-ul s-a născut la mijlocul anilor 60 în forma ARPAnet (Advanced Research Projects Agency Net) - o reţea între mai multe computere din unele instituţii americane, ce lucrau pentru ARPA, un departament de cercetare din cadrul Pentagonului. ARPA a fost pus în funcţiune ca reacţie la succesul sovietic al lansării satelitului Sputnik în spaţiu în Unul din obiectivele ARPAnet era crearea unei reţele, care să fie independente față de atacurile asupra sistemului. Razboiul Rece fiind la apogeu, scenariul unui dezastru era considerat fie lansarea unei bombe fie un atac nuclear. De aici a rezultat un proiect de reţea, unde reţeaua însăşi era permanent în pericol de atac. În consecinţă, doar un minimum de informaţii era cerut de la computerele client în reţea. Când transmisia de date întâlnea un obstacol, sau una dintre adrese era de negăsit, se găsea o altă cale către adresa căutată. Toate acestea au fost codificate într-un protocol care reglementa transmisia de date pe Internet. În forma sa finală, acesta protocol era TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol), care este şi acum baza 76

77 Internet-ului. TCP/IP face posibil ca modele diferite de computere, folosind sisteme diferite de operare, cum ar fi UNIX, Windows, MacOS etc. să se înţeleagă unele cu altele. Conceptual vorbind, Internet este considerat o colecţie de grupuri de reţele, cunoscute sub numele de domenii, fiecare din aceste domenii constând din acele reţele care sunt utilizate de către o singură organizaţie, cum ar fi o universitate, o firmă sau o instituţie guvernamentală. Fiecare domeniu este un sistem autonom, care poate fi configurat aşa cum doreşte autoritatea locală, uneori chiar ca un ansamblu global de reţele WAN. Elementul primar al Internet-ului este World Wide Web (cunoscut sub numele de pagini Web sau WWW). WWW este un suport pentru text, grafică, animaţie şi sunet. Documentele destinate Web-ului sunt cunoscute sub numele de pagini Web. Paginile Web sunt memorate pe discul unui server specializat şi gestionate printr-un software special şi sunt regăsite şi afişate prin intermediul navigatoarelor Web (browser-e). Originile și scopul web-ului iau în considerație constituirea unui spațiu de comunicare interumană prin intermediul partajării cunoștințelor și exploatarea puterii computaționale puse la dispoziție de calculatoarele interconectate. Web-ul se bazează pe modelul de programare client/server, care împarte aplicațiile de rețea în două mari categorii: partea de server și partea de client. Clientul, denumit și navigator sau utilizator web, solicită servicii (informații) de la componenta server. Serverul răspunde cererilor clienților, protocolul folosit uzual fiind HTTP (Hypertext Transfer Protocol). HTTP reprezintă un protocol generic pentru transmiterea informațiilor în format hypertext, el aplicându-se și între utilizator și intermediari pentru alte protocoale mai vechi (SMTP - Simple Mail Transfer Protocol, FTP - File Transfer Protocol). Fiind un protocol utilizat în Internet, HTTP este bazat pe stiva de protocoale TCP/IP. Conceptele principale cu care lucrează protocolul sus-amintit sunt cererea și răspunsul: un client web trimite o cerere (mesaj) către un server. Cererea conține identificatorul resursei dorite, metoda de acces folosită, versiunea protocolului și o serie de meta-informații ce pot fi utile serverului. Răspunsul serverului cuprinde un cod indicând starea serverului după interpretarea cererii, 77

78 un mesaj explicativ pentru codul de stare transmis și meta-informațiile care vor fi procesate de către client. Sistemul computațional (calculatorul) pe care rulează un server web și care găzduiește o serie de pagini WWW (World Wide Web) înrudite (ale unei organizații, persoane sau companii) se numește site. De obicei, această colecție este orientată către anumite informații unitare sau scopuri comune. Un server web poate gestiona simultan mai multe site-uri, oferind astfel așa-numita găzduire virtuală (virtual hosting). O aplicație web reprezintă o colecție interconectată de pagini web cu conținut dinamic menit a oferi o funcționalitate specifică utilizatorilor. Ca exemple de aplicații web pot fi enumerate: Amazon, GMail, Wikipedia etc. Adresa unui calculator (gazdă) din Internet constă dintr-un şir de biţi (având în mod curent o lungime de 32 biţi) ce conţine două părţi: - prima parte care precizează domeniul în care este inclus calculatorul gazdă, şi - a doua parte care identifică adresa gazdei în cadrul domeniului. Partea din adresă care defineşte domeniul (network identifier), se atribuie la crearea domeniului şi are un identificator unic de reţea. Partea din adresă care defineşte un calculator gazdă individual (host address) din cadrul unui domeniu este atribuită de autoritatea locală. Întrucât se lucrează mai greu cu adrese sub forma unui şir de biţi, s-a alocat fiecărui domeniu o adresă simbolică unică (numele domeniului domain name); fiecare autoritate locală este apoi liberă să extindă numele domeniului pentru a obţine nume semnificative pentru calculatoarele gazdă din domeniul respectiv. Un browser sau un navigator este o aplicație software ce permite utilizatorilor să afișeze text, grafică, video, muzică și alte informații situate pe o pagină din World Wide Web, dar și să comunice cu furnizorul de informații și chiar și ei între ei. Cele mai cunoscute browsere sunt: Microsoft Internet Explorer, Mozilla Firefox, Google Chrome, Apple Safari și Opera. Internet Explorer, este un browser web produs și dezvoltat de Microsoft, fiind unul dintre cele mai populare browsere din lume, livrat odată cu sistemul de 78

79 operare Windows pe PC sau telefoane inteligente. Istoria Internet Explorer începe în anul 1995, an în care Windows 95 este lansat. Mozilla Firefox este un browser de Web gratuit dezvoltat de Fundația Mozilla. Firefox este al doilea browser ca număr de utilizatori.. Firefox are multe facilități, cum ar fi navigarea cu file, un sistem împotriva phishing-ului și al spyware-ului, o facilitate de gestionare a descărcărilor ș.a. Este foarte configurabil se pot adăuga multe extensii făcute de dezvoltatori independenți; gama de extensii este deja foarte largă, fiind disponibile aproape de extensii de cele mai diverse facturi. Opera este dezvoltat la sfârşitul anului 1995 de Opera Software în Oslo, Norvegia. La baza acestui browser se află motorul de afișare numit Presto, care a fost licențiat de parteneri de afaceri precum Adobe și a fost integrat în Adobe Creative Suite. A fost recunoscut foarte rapid de comunitatea Internet pentru interfața ce permite deschidea mai multor documente (Multiple Document Interface - MDI), facilitând astfel navigarea pe mai multe site-uri. Safari este un browser web realizat de firma Apple pentru sistemul său de operare Mac OS X, dar și pentru Microsoft Windows. Safari este al patrulea browser ca număr de utilizatori. Safari se bazează pe navigarea prin file, printr-o interfață asemănătoare cu cea folosită de Mozilla Firefox. Google Chrome este un navigator web de tip open source dezvoltat de compania Google. Este cel mai utilizat browser la momentul actual. Google Chrome își actualizează periodic bazele de protecție pentru două liste negre: una împotriva phishing-ului și alta împotriva malware-ului, prin urmare utilizatorii sunt avertizați atunci când ei fac o încercare de a vizita un site dăunător. Navigarea pe web înseamnă explorarea acestuia. Pe web se găsesc informații despre aproape orice subiect imaginabil. De exemplu, navigând pe web se poate citi revista presei, se pot consulta orare ale unor firme de transport terestru sau aerian, se poate afla prognoza meteo pentru o anumită zonă geografică etc. Multe firme, agenții, muzee și biblioteci au site-uri Web cu 79

80 informații despre produsele, serviciile sau colecțiile lor. Sunt disponibile, de asemenea, multe surse de referință cum ar fi dicționare și enciclopedii. Serviciul de poștă electronică Una dintre cele mai importante componente ale Internetului este poșta electronică ( ). Milioane de oameni sunt conectați la rețeaua Internet și pot trimite mesaje prin intermediul serviciului de poștă electronică. Acest serviciu permite utilizatorilor o comunicare rapidă, ușoară și eficientă cu ceilalți utilizatori conectați la Internet. Un mesaj de poștă electronică trimis, ajunge aproape instantaneu în Inbox-ul de poștă electronică al destinatarului. Există posibilitatea trimiterii de mesaje de poștă electronică simultan către mai multe persoane. Mesajele de poștă electronică trimise și primite pot fi salvate, imprimate sau redirecționate către alte persoane. Deci, poșta electronică ( -ul) este un instrument puternic și complex, ce permite oricărui utilizator să trimită orice document creat pe un calculator către oricine are o adresă de e- mail. Mesajele pot conține text, grafică sau alte fișiere atașate. Sistemul de poștă electronică poate fi utilizat și pentru a transmite același mesaj mai multor persoane în același timp. Sistemul de operare Windows include gratuit un client de excelent, numit Outlook Express, care este, de fapt, un program pereche pentru Internet Explorer. Este un program cu caracteristici multiple, destinat unei mari varietăţi de utilizatori. Outlook Express este instalat o dată cu sistemul Windows. Înainte de a putea trimite sau primi mesaje electronice, trebuie creat un cont de . Forma generală a unei adrese de este: nume_utilizator@host.domeniu, unde: - nume utilizator este numele (login name) declarat de utilizator atunci când i se atribuie accesul la serviciul de ; - host-ul este numele calculatorului gazdă ce joacă rol de server de nivel inferior; - domeniul este calea în arborele unui domeniu principal (de ex..ro,.com,.uk) Semnul înseamnă la și se citește a rond. Un mesaj de este compus din două părți, și anume: header-ul (antetul), care include informații cum ar fi destinatarul, subiectul și body-ul (corpul mesajului), adică textul propriu-zis. 80

81 Antetul conține cel puțin patru câmpuri, și anume: From (de la) conține adresa de a expeditorului mesajului; To (către) conține adresa de a destinatarului (sau adresele destinatarilor dacă mesajul este trimis la mai multe persoane); Subject (subiect) conține un rezumat al mesajului; Date (data) conține data și ora locală a trimiterii mesajului. Alte câmpuri des folosite în cadrul serviciului de sunt: CC (Carbon Copy copie la indigo) când se trimite același mesaj și la alte persoane; BCC (Blind Carbon Copy copie la indigo oarbă) are același rol cu CC, cu observația că în acest caz niciun destinatar nu va afla la cine se mai trimite copie a mesajului respectiv cu excepția sa. Un alt tip de server de este HTTP (HyperText Transfer Protocol), cum sunt cele oferite de Yahoo!, Hotmail, Gmail şi altele. Un cont de poştă electronică HPPT este util pentru cei care vor să călătorească fără bagaje, deoarece nu este nevoie de calculatorul personal. Accesul la contul HTTP folosind un browser Web se poate face de pe orice calculator cu acces la Internet. Singurele informaţii care trebuie furnizate sunt numele de utilizator şi parola. Conturile HTTP au marele avantaj că sunt gratuite, dar au marele dezavantaj că au un spaţiu limitat de stocare pe server. După umplerea căsuţei poştale, mesajele vor fi returnate expeditorului. Pentru rezolvarea acestui inconvenient, mesajele vechi primite trebuie şterse din când în când. Posesorii de adresă de beneficiază și de alt avantaj al Internetului, și anume schimbul instantaneu de mesaje. Acest schimb instantaneu de mesaje este asemănător cu o conversație în timp real cu altă persoană sau cu un grup de persoane. Un mesaj instantaneu scris și expediat, este imediat vizibil pentru toți participanții. Spre deosebire de poșta electronică, toți participanții trebuie să fie în același timp online (conectați la Internet) și în fața computerului. Comunicarea prin schimbul instantaneu de mesaje se numește conversație sau chat. Serviciul Google Drive Google Drive este un serviciu de stocare online a fișierelor, prezentat pentru prima dată publicului pe data de 24 81