CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI SPECIFICUL DREPTULUI COMERCIAL 1. Conceptul dreptului comercial Cuvântul comerţ provine, în s

Transcriere

1 CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI SPECIFICUL DREPTULUI COMERCIAL 1. Conceptul dreptului comercial Cuvântul comerţ provine, în sens etimologic, de la latinescul comercium, care, la rândul său, s-a format printr-o juxtapunere a altor două cuvinte latine, şi anume cum şi merx, ce în traducere liberă desemnează operaţiuni cu mărfuri. Prin urmare, dreptul comercial ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice prin care se reglementează operaţiunile cu mărfuri. Această semnificaţie a corespuns unui anumit stadiu de evoluţie al dreptului comercial, care la rândul lui reflectă un prim stadiu de evoluţie din zona comerţului. În prezent, dreptul comercial e mult mai evoluat pentru ca semnificaţia lui să poată fi restrânsă la ceea ce vechii latini numeau operaţiuni cu mărfuri. În arealul dreptului comercial au pătruns o serie de alte operaţiuni, au apărut o serie de instituţii juridice noi, au luat o amploare deosebită instituţii juridice noi, ce nu se pot subsuma ideii de operaţiune cu mărfuri. Astfel, au apărut şi s-au dezvoltat operaţiunile bancare, cum sunt ofertele de creditare, de decontare, de cont curent, de depozite băneşti etc. S-a dezvoltat, de asemenea, instituţia falimentului consacrată, mai

2 întâi, în Codul comercial din 1887, iar în prezent în Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei. Ca o consecinţă a evoluţiei realităţilor economice din zona comerţului, au luat amploare operaţiunile cu titluri de credit (cambia, biletul la ordin, cec-ul). Organizarea persoanelor fizice şi persoanelor juridice în cadrul normativ fixat de legea comercială a condus la construcţia recunoscută juridic a mai multor forme de societăţi comerciale, în legătură cu care s-au dezvoltat numeroase categorii de raporturi juridice noi ce nu se limitează la operaţiuni cu mărfuri. Prin urmare, definirea dreptului comercial actual nu poate fi redusă la semnificaţia operaţiunilor cu mărfuri; el reprezintă un ansamblu normativ eterogen, dar coerent, prin care se reglementează formarea, derularea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice comerciale, adică a raporturilor care se stabilesc între participanţii la comerţ. Ca ansamblu normativ, dreptul comercial este un segment de drept privat, alături de dreptul civil, care constituie quintesenţa dreptului privat 1. Iniţial, dreptul comercial nu s-a înfăţişat autonom faţă de dreptul civil. În faza incipientă a formării dreptului comercial, care coincide cu începutul diviziunii sociale a muncii, separarea producătorilor de bunuri şi de servicii, de persoanele care intermediază plasarea şi valorificarea acestor bunuri şi servicii pe piaţă, erau reglementate de normele dreptului civil, acestea fiind extinse şi asupra domeniului comerţului, deşi nu erau corespunzătoare sub toate aspectele exigenţelor comerţului. 1 Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicat în M.O. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, reglementează într-un mod unitar majoritatea raporturilor patrimoniale indiferent că acestea se referă la comercianţi sau necomercianţi.

3 Ulterior, realităţile economice au dominat viaţa socială, datorită caracterului amplu şi complex al dezvoltării activităţilor comerciale, astfel încât s-a resimţit nevoia ca şi în plan legislativ aceste activităţi să fie reglementate de norme juridice diferite în raport de cele civile. Necesităţile obiective ale comerţului au impus crearea unui ansamblu de norme destinat unei categorii distincte de subiecţi pentru a reglementa activităţile şi operaţiunile desfăşurate de aceşti subiecţi. Persoanele vizate de aceste norme noi au fost calificate comercianţi (mercatorum), iar operaţiunile întreprinse de ele au primit denumirea de acte şi fapte de comerţ. Astfel s-a creat un ansamblu de reglementări, având caracter special, de-sinestătător, autonom, denumit dreptul comercianţilor (jus mercatorum), concept care desemnează astăzi dreptul comercial sau dreptul afacerilor. În unele legislaţii naţionale, autonomizarea dreptului comercial s-a făcut la modul concret şi complet. În România şi Franţa au fost adoptate coduri comerciale distincte de codurile civile încă din secolul trecut. Sunt elocvente, în acest sens, Codul comercial român din 1887, Codul comercial francez din 1807 şi Codul comercial italian din Alte legislaţii naţionale nu au consacrat o autonomizare completă a dreptului comercial faţă de dreptul civil. Nu au existat în toate ţările coduri comerciale distincte de codurile civile. Această deosebire de reglementare se menţine şi în prezent: România, prin noul Cod civil din 2009, renunţă la reglementarea distinctă oferită de vechiul Cod comercial; Italia, prin Codul civil din 1942, abrogă Codul comercial din 1882, reglementările acestuia fiind preluate de noul

4 cod; Elveţia preferă ca materia obligaţiilor comerciale să fie consacrată de normele Codului (civil) al Obligaţiilor. Indiferent de faptul că există sau nu într-o anumită legislaţie coduri comerciale distincte de codurile civile, totuşi, nu poate fi negată existenţa unui ansamblu de norme care reglementează raporturile comerciale distinct de ansamblul normelor care definesc dreptul civil (comun). 2. Obiectul dreptului comercial Într-o accepţiune sintetică, obiectul dreptului comercial este format din raporturile juridice care se stabilesc între participanţii la comerţ, aceşti participanţi fiind de regulă comercianţi. Totuşi, nu toţi participanţii la comerţ au, eo ipso, calitatea de comercianţi. La raporturile juridice comerciale pot să participe şi necomercianţi, cum sunt: instituţiile publice ale statului, entităţile juridice cu caracter public sau privat fără scop patrimonial, persoanele fizice nepreocupate de comerţ etc. Aceşti subiecţi participă la acte şi fapte de comerţ din motive ce desemnează nevoia de înzestrare cu bunuri de consum sau, după caz, servicii oferite de comercianţi, iar nu pentru a obţine profit. În general, raporturile comerciale se stabilesc între comercianţi. Dacă, totuşi, la unele dintre ele participă şi necomercianţi, astfel de raporturi juridice nu îşi pierd caracterul comercial. Problema care se pune, vis-a-vis de raporturile de comerţ este aceea a stabilirii naturii lor. În esenţă, acestea sunt raporturi patrimoniale, prin

5 excelenţă, dar în cazul acesta trebuie deosebite de raporturile civile, care, de asemenea, sunt în marea lor majoritate, raporturi patrimoniale. Elementul de distincţie între cele două categorii de raporturi juridice, comerciale şi civile este, în principal, caracterul comercial ce le caracterizează pe cele dintâi, am numit raporturile comerciale. Comercialitatea este un atribut, o calitate a raportului juridic, în virtutea căruia acesta dobândeşte vocaţia de a primi incidenţa de reglementare a unei legi comerciale. În virtutea comercialităţii, raporturile juridice dobândesc valenţe comerciale ce se concretizează tocmai în a da acestuia dreptul de a fi reglementat de o normă juridică aparţinând dreptului comercial. În încercarea de a da o explicaţie acestui atribut, în doctrină s-au conturat obiectivă. două concepţii diferite: concepţia subiectivă şi concepţia a) Concepţia subiectivă consideră comercialitatea ca fiind o calitate transmisă raportului juridic de comercianţii care participă la formarea şi derularea lui. Poziţia comerciantului în structura raportului juridic iradiază în substanţa acestuia calitatea comerciantului. În această optică, comercialitatea coboară de la persoana comerciantului la faptul juridic săvârşit. Un raport juridic este comercial pentru simplul motiv că la el participă un comerciant. Concepţia prezintă avantaje, dar şi dezavantaje. Principalul dezavantaj este acela că supune unui regim juridic unitar acte juridice de

6 naturi diferită, civile şi comerciale, supunând aceluiaşi regim juridic al legii comerciale toate actele juridice săvârşite de un comerciant. Prezenţa comerciantului în structura raportului juridic nu poate fi de natură să modifice natura actului juridic. Avantajul pe care îl prezintă această concepţie se caracterizează tocmai prin sistemul unitar, pe care îl au actele juridice săvârşite de comerciant. Nu se mai impune necesitatea de a se stabili natura juridică concretă a actului sau faptului juridic respectiv, după anumite criterii, unele unanim acceptate, altele controversate. Concepţia subiectivă este materializată în dreptul comercial german. b) Concepţia obiectivă consideră că atributul de comercialitate derivă din structura intimă a raportului juridic sau din forma lui extrinsecă. O împrejurare oarecare poate fi calificată ca faptă de comerţ tocmai ca o consecinţă că atributul comercialităţii este o trăsătură intrinsecă a acelei împrejurări sau reprezintă o trăsătură extrinsecă ce decurge din forma de exprimare a împrejurării respective. Toate contractele comerciale au atributul comercialităţii care derivă din natura lor intrinsecă. Toate titlurile de credit au atributul comercialităţii, deoarece aceasta derivă din natura lor extrinsecă. Formalismul şi literalitatea caracterizează aceste titluri de valoare. În obiectul de reglementare al dreptului comercial intră o multitudine de raporturi juridice. Această multitudine a raporturilor juridice se distinge printr-o mare diversitate a lor.

7 Obiectul de reglementare al dreptului comercial ca ansamblu normativ este totuşi coerent, dar coerenţa sa se manifestă în diversitatea sa. Astfel, există raporturi juridice comerciale obligaţionale ce pot rezulta din contracte sau din fapte licite ori ilicite săvârşite de comercianţi. CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL Izvoarele dreptului comercial român sunt următoarele: dreptul comun general, dreptul comun comercial; legislaţia comercială specială. 1. Dreptul comun general. Prin acesta înţelegem ansamblul normelor juridice cu vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul dreptului privat. Asemenea norme sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi civile ordinare, cărora li se recunoaşte această vocaţie. Aplicarea dreptului comun general la raporturile comerciale are caracter complementar şi subsidiar. Este complementar pentru că ea se face numai cu titlul de a completa lacunele sau insuficienţele normelor comerciale şi nu pentru a înlătura de la aplicare aceste norme. De asemenea, este subsidiar pentru că întotdeauna normele dreptului comun general se aplică raporturilor juridice comerciale numai ca soluţie de rezervă, în cazul când s-ar constata insuficienţe de reglementare ale normelor comerciale.

8 2. Dreptul comun comercial Acesta este un ansamblu de norme juridice cu vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul comerţului. Alte norme de acest gen sunt consacrate prin legi ordinare, cum sunt: Legea 31/1990 cu privire la societăţile comerciale; Legea nr. 12/1990 privind combaterea unor activităţi comerciale ilicite; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc. Dreptul comun comercial raportat la dreptul comun general se analizează ca fiind o lege specială, cu prioritate în aplicare faţă de dreptul comun general, apreciat ca lege generală. Deci, nu este vorba nici despre o suprapunere a domeniilor de reglementare a celor două ansambluri normative, nici de un conflict, ci este vorba despre o aplicare coordonată cu titlu de acoperire a lacunelor legii comerciale generale prin dispoziţiile şi mai generale ale legii civile. 3. Legislaţia comercială specială Aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice comerciale prin care se reglementează segmente limitate, precis dreptului comercial. conturate din domeniul Legislaţia comercială specială cuprinde norme juridice prin care se dau soluţii particulare, în raport de soluţiile generale ale dreptului comun

9 comercial, diferitelor aspecte ale realităţilor juridice din domeniul comerţului. Legislaţia comercială oferă numeroase exemple în acest sens: Legea nr. 32/2000 privind societăţile comerciale din domeniul asigurărilor; Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/1997 privind societăţile comerciale de leasing şi operaţiunile de leasing; Ordonanţa de Urgenţă nr. 199/20007 privind instituţiile de credit; Legea nr. 294/2007 privind piaţa de capital etc. Aparţinând legislaţiei comerciale speciale, aceste norme juridice au prioritate în aplicare faţă de dreptul comun comercial şi, firesc, faţă de dreptul comun general. Aici operează principiul lex speciallia generalibus derogant, în sensul că într-un conflict dintre legea generală şi o lege specială primeşte aplicare prioritară legea specială. CAPITOLUL III FAPTELE DE COMERŢ 1. Noţiunea faptelor de comerţ Faptele de comerţ pot fi definite ca fiind actele, faptele şi operaţiunile juridico-economice prin care se realizează producţia de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii sau interpunerea în schimb şi circulaţie a bunurilor şi banilor, în scopul obţinerii unui profit. Din această definiţie rezultă trăsăturile specifice faptelor de comerţ: caracterul lucrativ, de întreprindere şi realizare a unei plusvalori; caracterul juridic şi economic; caracterul patrimonial.

10 2. Criteriile de de stabilire a caracterului comercial al faptelor de comerţ Caracterul comercial al unor asemenea fapte se determină prin opoziţie cu caracterul civil pe care îl reflectă legea în substanţa raporturilor ce cad sub incidenţa sa. Totuşi, nu toate sistemele naţionale de drept cunosc delimitarea dreptului comercial, ca ansamblu de principii, reguli şi norme autonome, de dreptul civil, ca sistem normativ de reglementare numai a raporturilor juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Mai mult, nici sistemele de drept naţional care cunosc delimitarea dreptului comercial de cel civil nu utilizează aceleaşi criterii pentru a determina caracterul comercial al unui raport juridic. Astfel, legislaţiile naţionale folosesc în scopul menţionat următoarele criterii de distincţie: a) Criteriul subiectiv, specific dreptului german şi anglo-saxon, conform căruia un raport juridic este reglementat de norma comercială şi, deci, are caracter comercial, dacă subiectul participant la un asemenea raport are calitatea de comerciant. Acest criteriu face aplicarea unei prezumţii de comercialitate, potrivit căreia sunt calificate ca fiind comerciale toate actele şi faptele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său. Prezumţia enunţată are caracter legal, întrucât normele de drept fixează cu prioritate categoria persoanelor având calitatea de comerciant, iar sistemul de drept astfel consacrat devine un

11 drept al comercianţilor (jus mercatorium). Prezumţia are, totodată, caracter relativ (juris tantum), deoarece se fundamentează pe un raţionament subiectiv, conform căruia comercialitatea coboară de la persoană spre actul sau faptul juridic săvârşit şi penetrează în substanţa lui. Dar reflecţia emisă de persoana comerciantului asupra actelor sau faptelor în care este implicată poate fi întreruptă. În acest caz, prezumţia de comercialitate este înfrântă, prin dovada că actul sau faptul săvârşit de persoana comerciantului nu are caracter comercial şi nu face obiectul de reglementare al normei comerciale. b) Criteriul obiectiv, specific dreptului român, dreptului francez şi dreptului spaniol, potrivit căruia comercialitatea unui raport juridic este dată de obiectul reglementării juridice, obiect constituit din acte şi fapte de comerţ calificate astfel prin lege, făcându-se abstracţie de calitatea subiectului care le săvârşeşte. Conform acestui criteriu, caracterul comercial al actelor şi faptelor juridice şi, deci, a raportului juridic este reflectat de natura operaţiunii, considerată necesară vieţii comerciale. Astfel, în sistemele de drept care consacră concepţia obiectivă, reglementarea actelor şi faptelor comerciale este conţinută în coduri comerciale şi legi comerciale, pe principiul conform căruia astfel de reglementări vizează comerţul şi nu o clasă aparte de subiecţi de drept, comercianţii. Prin consecinţă, se consacră regula potrivit căreia aceloraşi acte sau fapte juridice trebuie să li se aplice aceleaşi exigenţe legale. Criteriul obiectiv este suplinit în sistemul dreptului comercial român de criteriul subiectiv.

12 Totuşi, numeroase acte juridice se regăsesc atât în circuitul comercial, cât şi în cel civil. Este motivul pentru care trebuie cercetată calitatea părţilor implicate, de subiecţi comercianţi sau necomercianţi. Actul încheiat de aceştia din urmă, fie că acesta este CEC, mandat, vânzare, depozit, nu va primi calificarea de operaţiune comercială. În acelaşi timp, actul de comerţ săvârşit cu titlu de profesiune obişnuită de un necomerciant este, totuşi, supus reglementării comerciale. Criteriul obiectiv este suplinit în sistemele de drept la care am făcut referire, de criteriul subiectiv. Dreptul român a adoptat, prin Codul civil 2 o concepţie monoteistă asupra determinării naturii juridice a obligaţiilor patrimoniale şi a celor nepatrimoniale cu caracter privat, deci a actelor şi faptelor juridice rezultând din asumarea acestora, considerându-le ca având, în principiu, o singură reglementare, aceea a legii civile (lato sensu), pentru a cuprinde în obiectul de reglementare al legii civile ansamblul operaţiunilor juridicoeconomice în care se pot implica atât comercianţii, cât şi necomercianţii. 3. Reglementarea faptelor de comerţ Pe fundamentul criteriului obiectiv se pot distinge două grupe de acte sau fapte de comerţ, astfel: a) Acte al căror caracter comercial decurge din obiectul concret al operaţiunii, cum sunt cele enumerate de lege: cumpărarea efectuată în 2 Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

13 scopul revânzării bunurilor mobile şi imobile; cumpărarea spre închiriere precum şi închirierea în scopul reînchirierii bunurilor; operaţiunile de bursă; asigurările etc. b) Acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor: cambia, biletul la ordin, acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea comercială pe acţiuni etc. Totuşi, numeroase acte juridice se regăsesc atât în circuitul comercial, cât şi în cel civil. Este motivul pentru care trebuie cercetată calitatea părţilor implicate, de subiecţi comercianţi sau necomercianţi. Actul încheiat de aceştia din urmă, fie că acest act este CEC, mandat, vânzare, depozit, nu va primi calificarea de operaţiune comercială. În acelaşi timp, actul de comerţ săvârşit cu titlu de profesiune obişnuită de un necomerciant este, totuşi, supus reglementării comerciale. Reglementarea faptelor de comerţ în dreptul comercial român urmează consecvent cele două criterii de desemnare a comercialităţii acestor fapte. Totodată, pentru că la încheierea unor operaţiuni comerciale pot participa şi persoanele necomerciante, legiuitorul comercial a optat pentru includerea în reglementarea sa şi a acestor operaţiuni.

14 CAPITOLUL IV PARTICIPANŢII LA COMERŢ Subiectele în dreptul comercial, în mod tradiţional, sunt participanţii la raporturile juridice de drept comercial, fie că sunt persoane fizice, fie că sunt persoane juridice. Potrivit Codului civil, subiecte ale raporturilor juridice comerciale pot fi atât comercianţii cât şi necomercianţii. Noul Cod Civil român (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009, pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, reformează structural ordinea juridică a dreptului privat, unificând, sub reglementarea sa unitară, ramurile dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului internaţional privat şi dreptului succesoral. Totuşi, cu referire la domeniul dreptului comercial, se impune observaţia că NCC nu se limitează la acţiunea normativă de alăturare şi conformizare a normelor juridice aparţinătoare dreptului comercial în structura Codului civil ci, operează cu noi noţiuni, concepte şi calificări juridice asupra a numeroase categorii şi instituţii integrate anterior reglementării dreptului comercial, cum sunt: categoria persoanelor comerciante; categoria întreprinderilor comerciale; instituţia administrării societăţii comerciale; categoria contractelor comerciale şi a celor bancare; categoria obligaţiilor solidare între debitori; instituţia formării contractului între absenţi etc. În plus, NCC creează instituţii juridice noi care privesc în mod direct domeniul de activitate al profesioniştilor comercianţi, cum sunt:

15 administrarea bunurilor altuia (art ); nulitatea persoanei juridice (art ); proprietatea periodică (art ); actul juridic unilateral (art ); cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător (art ); coasigurarea şi retrocesiunea (art şi 2241); fiducia (art ). 1. Delimitări conceptuale ale reglementării NCC cu privire la categoria persoanelor profesioniste, precum şi la raporturile lor juridice, în raport cu vechea reglementare a Codului comercial şi legislaţiei comerciale 1.1. Delimitări conceptuale relative la noţiunile de profesionist şi comerciant În concepţia NCC, dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. 1 şi 2). O primă delimitare priveşte accepţiunea diferită a noţiunii de profesionist având ca domeniu de activitate operaţiuni din sfera producţiei de bunuri, comerţului sau prestărilor de servicii, şi a noţiunii de profesionist ce desfăşoară alte activităţi profesionale. Potrivit art.8 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a NCC, noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare

16 activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil. Prin urmare, NCC construieşte instituţia juridică a persoanelor profesioniste din mai multe categorii de persoane, dintre care unele se identifică sau se apropie de natura juridică a noţiunii de comerciant, cum sunt persoanele comerciante întreprinzătoare, operatorii economici şi persoanele autorizate să desfăşoare activităţi economice, iar alte categorii de persoane se situează în afara noţiunii de comerciant, cum sunt persoanele autorizate să desfăşoare activităţi profesionale, altele decât cele la care am făcut referire mai sus. Sintagma persoane autorizate să desfăşoare activităţi profesionale va crea dificultăţi de abordare juridică pe viitor, întrucât în această categorie se identifică, de pe acum, persoane fizice organizate individual sau asociat în vederea desfăşurării unor profesii fără caracter economic spre ex. avocaţii, notarii, lichidatorii, executorii, experţii etc. precum şi subiecte colective de drepturi şi obligaţii, dotate sau nu cu personalitate juridică societăţile civile, asociaţiile şi fundaţiile, sindicatele, organizaţiile neguvernamentale de promovare a unor domenii profesionale, societăţile agricole, asociaţiile agricole, uniunile profesionale etc. Se constată, aşadar, că instituţia persoanelor profesioniste reglementată de NCC nu se juxtapune asupra categoriei persoanelor comerciante, ci dispune asupra unui cadru larg de subiecţi, consideraţi profesionişti, indiferent de modul de organizare şi funcţionare sau de scopul lucrativ şi caracterul patrimonial al statutului profesionistului.

17 Printr-o astfel de abordare, NCC se detaşează de vechea reglementare a Codului Comercial de la 1887 şi a celui din 1939, care a prevăzut, cu titlu de regulă generală, că Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale (art.7). Prin urmare, dacă pentru definirea noţiunii de comerciant, vechii reglementări a Codului comercial i-a fost suficient să constate săvârşirea faptelor de comerţ ca profesie obişnuită sau simpla organizare ca societate comercială, noii reglementări a Codului civil îi sunt necesare clarificări suplimentare asupra instituţiei persoanelor profesioniste şi, abia apoi, printr-un procedeu de excludere a unor categorii de persoane profesioniste lipsite de atributul comercialităţii, nu neapărat şi al economicului, să se ajungă la categoria restrânsă a persoanelor profesioniste comerciante. O a doua delimitare se referă la identificarea noţiunii de persoană profesionistă comerciantă şi a celei de persoană comerciantă neprofesionistă. Aceasta întrucât, activităţile din domeniul de preocupare al profesionistului comerciant (producerea de bunuri, comerţul, administrarea de bunuri şi prestările de servicii) pot face obiectul activităţii şi pentru persoanele care nu dispun de un statut profesionist, nici măcar de abilitatea de a exploata o întreprindere. Este cazul agricultorilor individuali, al meşteşugarilor, vânzătorilor ambulanţi, persoanelor care efectuează activităţi dintre cele mai sus enunţate în mod întâmplător sau fără caracter organizat. Aplicarea dispoziţiilor NCC asupra persoanei şi categoriilor de activităţi desfăşurate de comercianţii neprofesionişti ar urma să se impună, nu după

18 criteriul includerii acestora în clasa profesioniştilor ci, potrivit art. 2 alin.1 din NCC, în sensul că dispoziţiile acestuia reglementează şi raporturile patrimoniale ale comercianţilor neprofesionişti, clarificarea statutului acestor persoane rămânând, însă, în afara reglementării NCC Delimitări conceptuale ale NCC referitoare la actele şi faptele juridice săvârşite de persoanele profesioniste comerciante, în raport cu vechea reglementare a Codului comercial. Actele şi faptele juridice ale persoanelor comerciante au fost declarate de Codurile comerciale din 1887 şi 1939 ca fiind, generic desemnate, fapte de comerţ. În acord cu reglementarea anterioară (art. 3, 4 şi 56 Cod comercial), faptele de comerţ au fost divizate în trei categorii, şi anume: fapte obiective, prevăzute expres de legea comercială; fapte subiective, prezumate ca fiind comerciale datorită statutului de comerciant a autorului lor; fapte unilaterale sau mixte, caracterizate prin particularitatea săvârşirii lor de către un comerciant împreună cu o persoană necomerciantă. NCC suprimă noţiunea fapte de comerţ, iar legea de aplicare a acestuia redefineşte conceptul, arătând că expresiile acte de comerţ, respectiv fapte de comerţ se înlocuiesc cu expresia activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.

19 2. Domeniul de aplicare al NCC asupra persoanei profesioniştilor comercianţi Conform art. 2 alin. 2 din NCC, ansamblul regulilor sale constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. Prin consecinţă, urmează a fi identificat domeniul reglementar, statuat cu titlu de drept comun de NCC, relativ la categoria juridică a persoanelor profesioniste comerciante. În ordinea materiilor reglementate de NCC, se constată că, referitor la categoria persoanelor profesioniste comerciante este incident un set important de dispoziţii ale NCC, cum sunt cele privitoare la: publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice; subiectele dreptului civil (în special dispoziţiile privind capacitatea civilă a persoanei fizice, înfiinţarea, capacitatea civilă, identificarea, reorganizarea şi încetarea persoanei juridice) Publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoanele profesioniste comerciante persoane fizice sau persoane juridice sunt supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului. Prin urmare, acestor persoane le sunt pe deplin incidente prevederile art. 18 art. 24 din NCC.

20 Mai mult, în opera de aplicare a Legii nr. 26/1990 trebuie avute în vedere, în mod necesar, dispoziţiile modificatoare ale NCC. Aceste dispoziţii reglementează obiectul şi modul de realizare al publicităţii, condiţiile de publicitate, efectele publicităţii, prezumţiile legale referitoare la efectele publicării sau nepublicării, lipsa publicităţii şi sancţiunile acestei omisiuni, concursul între formele de publicitate şi dreptul de consultare a registrelor publice Persoanele profesioniste comerciante Dispoziţii generale privind persoanele profesioniste Persoanele fizice şi persoanele juridice integrate categoriei persoanelor profesioniste comerciante sunt, în considerarea art. 25 alin.1 din NCC, subiecte de drept civil. Persoana fizică profesionistă comerciantă este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca titular de drepturi şi obligaţii special rezultate din autorizarea şi exercitarea unei activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii. Persoana juridică profesionistă comerciantă semnifică orice formă de organizare care, în condiţiile prevăzute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile, precum şi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter profesional comercial.

21 Persoana fizică profesionistă comerciantă NCC păstrează anterioarele reglementări privind condiţiile dobândirii capacităţii de folosinţă şi a celei de exerciţiu. În schimb, înlătură cerinţa capacităţii depline de exerciţiu pentru încheierea actelor juridice în legătură cu munca, îndeletnicirile artistice, sportive ori profesionale, cerinţă impusă în domeniul actelor şi faptelor de comerţ de reglementarea anterioară (art. 10 Cod comercial). Astfel, minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul. În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite (art. 42 alin.1 şi 2) Persoana juridică profesionistă comerciantă În acest domeniu NCC are caracter reformator, relevat atât de noile reglementări oferite cu privire la definirea noţiunii de persoană juridică, capacitatea civilă a acesteia, sancţiunea nulităţii entităţii juridice, a actelor emise de organele sale, contrarietatea (conflictul) de interese în care se află membrul organelor de administrare în raport cu interesele persoanei juridice, atributele de identificare ale acesteia, reorganizarea şi transformarea, dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice, cât şi de conţinutul explicit, modern al întregului titlu destinat persoanei juridice.

22 Toate aceste dispoziţii ale NCC trebuie examinate ca reguli de drept comun, însă, cu observarea legilor speciale care au ca obiect constituirea, organizarea şi funcţionarea variatelor tipuri de persoane juridice profesioniste comerciante, în mod particular. De asemenea, se constată că unele dispoziţii ale NCC referitoare la persoana juridică sunt incidente cu titlu inderogabil, indiferent de legea statutului organic al unei/unor categorii de persoane juridice Reglementări generale a) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general (art. 187). b) Calitatea de persoană juridică o deţin entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187 (art. 188). Prin urmare, în temeiul acestui text, vor fi considerate persoane juridice, asociaţiile profesioniştilor comercianţi, concentrările de societăţi comerciale şi grupările structurale ale acestora, în măsura în care nu sunt reglementate expres de lege, dacă desfăşoară activităţi integrate sau subordonate celor de producţie, comerţ sau prestări de servicii, chiar dacă nu sunt declarate ex lege persoane juridice. c) Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în persoane juridice de drept privat şi persoane juridice de drept public (art. 189).

23 Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art. 190). Se includ în această categorie societăţile comerciale cu capital integral privat, societăţile comerciale cooperatiste, grupul de interes economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o piaţă reglementată de capital, societăţile de asigurare, societăţile de leasing, întreprinderile mici şi mijlocii. Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes pentru acest examen numai sub aspectul subcategoriei anumitor entităţi juridice care sunt organizate de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, în vederea desfăşurării de activităţi specifice profesioniştilor comercianţi. Se includ în această categorie companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat. d) Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice legal înfiinţate este cel prevăzut de dispoziţiile special aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi cel prevăzut de NCC, dacă prin legea specială nu se dispune altfel (art. 192). Această prevedere conduce la concluzia că are prioritate în aplicare legea care reglementează categoria persoanei juridice, cu titlu de lex specialia, iar dispoziţiile NCC se aplică numai subsidiar şi complementar, cu titlu de drept comun. e) Efectele dobândirii personalităţii juridice sunt: dobândirea capacităţii juridice depline, în temeiul căreia persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi, totodată, la cel comercial, şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, cu excepţia cazurilor prevăzute de

24 lege; inopozabilitatea invocării calităţii de persoană juridică împotriva unei persoane de bună-credinţă, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice (art. 193) Înfiinţarea persoanei juridice Sub acest aspect sunt relevante modurile de înfiinţare, nulitatea persoanei juridice şi înregistrarea înfiinţării persoanei juridice. A) Modurile de înfiinţare sunt, potrivit art. 194 din NCC, următoarele: a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; c) în orice alt mod prevăzut de lege. Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia. B) Nulitatea persoanei juridice este sancţiunea constatată, în cazul nulităţii absolute, sau declarată, în ipoteza nulităţii relative, prin hotărâre

25 judecătorească ca urmare a nerespectării unor cerinţe legale referitoare la actul de înfiinţare, obiectul de activitate, patrimoniul sau capitalul social. Astfel, potrivit art.196, cauzele de nulitate ale persoanei juridice profesioniste comerciante sunt următoarele: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege; b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice; c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri; d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia; e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate; f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat; g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat; h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;

26 i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice. Cazurile prevăzute la alin.1 lit. a), c) - g) sunt motive de nulitate absolută, iar cazurile prevăzute la alin.1 lit. b) şi h) sunt motive de nulitate relativă. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând iar cea relativă numai în termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării persoanei juridice, după caz (art. 197 alin.1). Ambele forme ale nulităţii se acoperă, în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată (art. 197 alin.2). Nulitatea persoanei juridice trebuie analizată în strânsă corelare cu prevederile art. 56 ale Legii nr. 31/1990. Se constată că NCC introduce un nou motiv de nulitate, şi anume nesocotirea altor dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice (art. 196 alin.1 lit.i). Acest motiv ar putea angrena nulitatea absolută sau relativă, după distincţiile pe care însăşi dispoziţia imperativă sancţionatoare le indică. Sub aspectul efectelor nulităţii persoanei juridice se constată că NCC a preluat dispoziţiile art. 58 şi 59 din Legea nr. 31/1990 dar, mai mult, clarifică regimul actelor juridice încheiate cu terţii, statuând astfel:

27 - Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz. - Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului (art. 199 alin.1 şi 2). C) Înregistrarea persoanei juridice este prevăzută de NCC numai pentru persoanele care sunt supuse, potrivit legii speciale, la această operaţiune (art. 200 alin.1). Pentru unele persoane juridice, înregistrarea/înmatricularea are caracter constitutiv, sub această formă de organizare. Consecinţa neînregistrării este aceea că persoana juridică nu este considerată legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată (art. 202 alin.1). Dacă înregistrarea/înmatricularea este cerută de legea aplicabilă numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită (art. 202 alin.2). Prin înregistrarea unei persoane juridice se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută

28 de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz (art. 200 alin.2). În aplicarea dispoziţiilor relative la înregistrarea persoanelor juridice profesioniste comerciante, urmează a se ţine seama, cu titlu de lex specialia, de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare, OG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, OG nr. 52/1997 privind societăţile de leasing, Legea nr. 1/2005 privind societăţile cooperatiste, întrucât toate aceste reglementări conţin dispoziţii incidente asupra cerinţelor de înmatriculare/înregistrare a persoanelor juridice profesioniste din domeniul activităţilor de producţie, comerţ şi prestări de servicii Capacitatea civilă a persoanei juridice NCC aduce, sub acest aspect, clarificări importante asupra datei dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, desfăşurării activităţilor autorizate şi capacităţii de a primi liberalităţi. a) Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor (194 alin.1). Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194 alin. 2, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute

29 la alin. (1) se bucură de capacitate civil anticipată, în sensul că pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă, numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205). b) Referitor la dreptul de a desfăşura anumite activităţi care trebuie autorizate de organele competente, acest drept se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 207 alin.1). Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.2). Aceste prevederi au o semnificativă importanţă pentru persoanele juridice profesioniste comerciante care urmează a-şi desfăşura activitatea în domenii pentru care este necesară autorizarea prealabilă de către unele entităţi de control şi supraveghere. Se au în vedere societăţile de asigurare, instituţiile de credit, operatorii pieţelor de capital etc. c) Capacitatea de a primi liberalităţi este recunoscută persoanelor juridice de care ne ocupăm, încă de la data actului de înfiinţare şi chiar în afara scopului ca persoana juridică să ia fiinţă. Noţiunea liberalităţi şi actele juridice de transmitere a acestora sunt reglementate de dreptul comun Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice

30 a) Referitor la capacitatea de exerciţiu, data dobândirii acesteia este legată de data constituirii persoanei juridice, care, aşa cum s-a arătat deja, poate fi data actului de înfiinţare, data autorizării prevăzute de lege, data înregistrării/înmatriculării. Tot de la această dată persoana juridică îşi exercită plenar drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare (art. 209 alin.1). Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s- a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut. În lipsa organelor de administrare şi numai până la data constituirii acestora, drepturile şi obligaţiile care privesc persoana juridică se exercită, respectiv se îndeplinesc de fondatori sau de către persoanele special desemnate în acest scop (art. 210 alin.1). NCC impune, cu titlu general valabil pentru organele de administrare şi control ale persoanelor juridice, că nu pot face parte din aceste organe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie (art. 211 alin.1). Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că

31 acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare (art. 211 alin.2). b) Relativ la funcţionarea persoanei juridice, NCC relevă câteva reglementări necunoscute până în prezent categoriei persoanelor juridice profesioniste comerciante, reglementări ce vor fi expuse în continuare. Se instituie obligaţia membrilor organelor de administrare să acţioneze în interesul persoanei juridice, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar (art. 213). Severitatea impusă de această dispoziţie este evidentă, chiar şi numai prin compararea cu prevederile art. 144/1 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 31/1990, care dispun că membrii consiliului de administraţie (şi numai în ipoteza societăţii comerciale pe acţiuni) îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator (alin.1), cu loialitate, în interesul societăţii (alin.2). Tot astfel, membrilor organelor de administraţie li se impune obligaţia de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul propriu şi cel al persoanei juridice (art. 214 alin.1). Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit (art. 214 alin.2).

32 Aceste prevederi urmează a se corela cu dispoziţiile art. 272 pct.2 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, care beneficiază astfel de o reglementare suplimentară din partea NCC. O altă dispoziţie având caracter de noutate o constituie prevederea art. 215 potrivit căreia se sancţionează cu nulitatea relativă actul juridic încheiat în prezenţa contrarietăţii de interese de către membrul organului de administrare, în frauda intereselor persoanei juridice. În fine, art. 216 al NCC conţine o altă prevedere de principiu care, cel puţin în parte, reformează instituţia acţiunii în nulitate a actelor emise de organele persoanei juridice. Astfel, hotărârile şi deciziile mai sus arătate pot fi atacate în justiţie, dacă sunt contrare legii, actului de înfiinţare sau statutului, de către oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare (art. 216 alin.1). Comparat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile NCC sunt clare, neechivoce, în sensul că administratorii pot ataca hotărârile adunării generale ale asociaţilor/acţionarilor şi, important, deciziile consiliului de administraţie, cu excepţia hotărârilor sau deciziilor care privesc revocarea administratorilor din funcţie Identificarea persoanei juridice După modelul sistemelor de drept moderne, NCC consideră că persoana juridică dispune de atribute obligatorii de identificare, şi anume: naţionalitatea, denumirea şi sediul (art. 225 art. 229).

33 În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt: numărul de înregistrare în registrul comerţului sau în alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii (art. 230). Persoana juridică are obligaţia de a face cunoscute atributele sale de identificare pe toate documentele, indiferent de formă, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanelor prejudiciate. Pentru persoanele profesioniste comerciante aceste dispoziţii se alătură celor prevăzute de Legea nr. 26/1990, pentru identificarea atributelor naţionalităţii, denumirii, sediului şi emblemei, precum şi celor conţinute de unele legi speciale care impun anumite restricţii cu privire la adoptarea denumirii (spre exemplu: Legea nr. 297/2004; Legea nr. 32/2000, OG nr. 99/2006) Reorganizarea persoanei juridice Sub acest cuprins prezintă relevanţă dispoziţiile NCC cu privire la încetarea sau, după caz, supravieţuirea unor contracte, în caz de reorganizare, precum şi cele referitoare la transformarea persoanei juridice. a) Încetarea unor contracte încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supusă reorganizării. Astfel, potrivit art. 240 alin.(1), în cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres

34 contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate. Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare (alin. 2). b) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice. În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şia încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nouînfiinţate, cu excepţia cazului în care actul prin care s-a dispus transformarea prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile (art. 241). Se constată că NCC nu reglementează schimbarea formei juridice a persoanei juridice, iar transformarea acesteia din urmă nu este similară cu cea dintâi operaţiune, pentru bunul motiv că, transformarea are ca efect încetarea persoanei juridice concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice, iar schimbarea formei juridice nu conduce la un asemenea efect ci, dimpotrivă, persoana juridică îşi continuă existenţa, adevărat, sub noua formă juridică.

35 c) Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor este reglementată diferit de NCC,după cum reorganizarea priveşte persoane juridice supuse înregistrării/înmatriculării sau persoane juridice nesubordonate acestei cerinţe. Astfel, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia (art. 242 alin.1). În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege ( art. 242 alin.2) Încetarea persoanei juridice NCC reglementează, în chip original, necunoscut reglementărilor anterioare, regimul juridic al bunurilor persoanei juridice după lichidarea acesteia. Astfel, oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare (249 alin.1).