+Putere_comunicare_final.qxp

Transcriere

1 Traducere din limba englezã de VERONICA TOMESCU

2 Redactor: CARMEN BOTOºARU Tehnoredactor: OLGA MACHIN Manuel Castells, COMMUNICATION POWER Manuel Castells 2013 The moral rights of the authors have been asserted First Edition published in 2009 This Edition published 2013 All rights reserved. Copyright Editura COMUNICARE.RO, 2015, pentru prezenta ediþie în limba românã Toate drepturile asupra prezentei ediþii în limba românã aparþin Editurii COMUNICARE.RO. Editura COMUNICARE.RO este departament în cadrul ªcolii Naþionale de Studii Politice ºi Administrative, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice. Pentru comenzi ºi informaþii vã rugãm contactaþi: Editura COMUNICARE.RO SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice Str. Povernei, nr Bucureºti România Tel.: editura@comunicare.ro, difuzare@comunicare.ro Tiparul executat la S.C. ALPHA MDN S.R.L. Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CASTELLS, MANUEL Comunicare ºi putere / Manuel Castells; trad.: Veronica Tomescu Bucureºti: Comunicare.ro, 2015 Bibliografie Indice ISBN I. Tomescu, Veronica (trad.)

3 Cuprins Mulþumiri Lista figurilor Lista tabelelor Reþele digitale ºi cultura autonomiei: introducere la ediþia din 2013 ix xiii xv xix Introducere 1 1 Puterea în cadrul societãþii în reþea 10 Ce este puterea? 10 Statul ºi puterea în era globalã 17 Reþelele 19 Societatea globalã în reþea 24 Statul în reþea 38 Puterea din reþele 42 Putere ºi contraputere în societatea în reþea 47 Concluzie: înþelegerea relaþiilor de putere în societatea globalã în reþea 50 2 Comunicarea în era digitalã 54 O revoluþie a comunicãrii? 54 Convergenþa tehnologicã ºi noul sistem multimedia: de la comunicarea de masã la auto-comunicarea de masã 58 Organizarea ºi administrarea comunicãrii: reþelele de afaceri multimedia globale 71 Politica politicilor de reglementare 100 Schimbarea culturalã într-o lume globalizatã 117 Publicul creativ 128 Comunicarea în era digitalã globalã Reþelele minþii ºi puterii 139 Morile de vânt ale minþii 139 Emoþia, cogniþia ºi politica 148

4 CUPRINS Emoþie ºi cogniþie în campaniile politice 152 O politicã a convingerilor 155 Framing -ul existent în minte 158 Cucerirea minþilor, cucerirea Irakului, cucerirea Washingtonului: de la dezinformare la mistificare 168 Puterea frame -urilor Programarea reþelelor de comunicare: politica media, politica de scandal ºi criza democraþiei 196 Crearea puterii prin crearea de imagini 196 Câmpurile (semantice) ucigãtoare: politica media la lucru 199 Politica de scandal 244 Statul ºi politica media: propagandã ºi control 268 Moartea încrederii publice ºi criza legitimitãþii politice 289 Criza democraþiei? Reprogramarea reþelelor de comunicare: miºcãrile sociale, politica insurgentã ºi noul spaþiu public 303 Acomodarea cu ideea încãlzirii globale: miºcarea ecologistã ºi noua culturã a naturii 307 Reþeaua este mesajul: miºcãrile globale împotriva globalizãrii corporatiste 344 Rezistenþa mobil-izatoare: comunicarea wireless ºi comunitãþile de practicã insurgentã 351 Da, putem! Campania prezidenþialã primarã a lui Obama din Reprogramarea reþelelor, refacerea legãturilor mentale, schimbarea lumii 416 Concluzii: Cãtre o teorie a puterii ºi comunicãrii 420 Anexã 437 Bibliografie 493 Indice 541

5 CAPITOLUL 1 Puterea în cadrul societãþii în reþea Ce este puterea? Puterea este un proces fundamental al societãþii, din moment ce societatea se defineºte prin valori ºi instituþii, iar ceea ce este valorizat ºi instituþionalizat este definit prin relaþii de putere. Puterea este capacitatea relaþionalã care permite unui actor social sã influenþeze asimetric deciziile altui sau altor actori sociali prin modalitãþi care sã favorizeze voinþa, interesele ºi valorile actorului care deþine putere. Puterea se exercitã prin coerciþie (sau posibilitatea ei) ºi/sau prin construirea sensului pe baza discursurilor prin care actorii sociali îºi ghideazã acþiunile. Relaþiile de putere sunt definite de dominaþie, adicã de puterea pe care o au instituþiile societãþii. Capacitatea relaþionalã a puterii este condiþionatã, dar nu ºi determinatã, de capacitatea structuralã a dominaþiei. Instituþiile se pot angaja în relaþii de putere care se bazeazã pe dominaþia pe care o exercitã asupra supuºilor. Aceastã definiþie este destul de largã ca sã cuprindã cele mai multe forme de putere socialã, dar necesitã niºte clarificãri. Conceptul de actor se referã la o varietate de subiecþi ai acþiunii: actori individuali, actori colectivi, organizaþii, instituþii ºi reþele. În ultimã instanþã însã, toate organizaþiile, instituþiile ºi reþelele exprimã acþiunea actorilor umani, chiar dacã aceastã acþiune a fost instituþionalizatã sau organizatã de procese în trecut. Capacitate relaþionalã înseamnã cã puterea nu este un atribut, ci o relaþie. Nu poate fi separatã de relaþia specificã dintre

6 PUTEREA ÎN CADRUL SOCIETÃÞII ÎN REÞEA subiecþii puterii, cei care sunt împuterniciþi ºi cei care sunt supuºi acestei împuterniciri într-un context dat. Asimetric înseamnã cã, în vreme ce influenþa dintr-o relaþie este întotdeauna reciprocã, în relaþiile de putere un actor are mereu o influenþã mai mare asupra celuilalt. Totuºi, o putere nu este niciodatã absolutã, nu existã un grad zero de influenþã al celor supuºi puterii faþã de cei aflaþi în poziþii de putere. Existã întotdeauna posibilitatea rezistenþei care pune în discuþie relaþia de putere. Mai mult, în orice relaþie de putere existã un anume grad de consimþãmânt ºi acceptare din partea celor supuºi puterii. Când rezistenþa ºi respingerea devin semnificativ mai puternice decât consimþãmântul ºi acceptarea, relaþiile de putere se transformã: se modificã termenii relaþiei, cei puternici pierd puterea, iar în ultimã instanþã se produce un proces de schimbare instituþionalã sau structuralã, în funcþie de amploarea transformãrii relaþiilor de putere. Altfel, relaþiile de putere devin relaþii non-sociale. Aceasta se întâmplã pentru cã, dacã o relaþie de putere nu se poate impune decât pe baza dominaþiei structurale care se sprijinã pe violenþã, cei de la putere, pentru a-ºi menþine dominaþia, trebuie sã distrugã capacitatea relaþionalã a actorilor care li se opun, anulând astfel relaþia însãºi. Avansez noþiunea cã impunerea prin forþã brutã nu este o relaþie socialã, pentru cã duce la desfiinþarea actorului social dominat, deci relaþia dispare odatã cu dispariþia unuia dintre termeni. Este însã o acþiune socialã cu semnificaþie socialã, pentru cã folosirea forþei constituie o influenþã intimidantã asupra subiecþilor care supravieþuiesc sub aceeaºi dominaþie ºi contribuie la reafirmarea relaþiilor de putere faþã de aceºti subiecþi. Mai mult, de îndatã ce relaþia de putere se restabileºte cu pluralitatea sa de componente, începe din nou sã funcþioneze complexitatea mecanismului multistratificat al dominaþiei, fãcând ca violenþa sã fie unul din mai mulþi factori într-un set mai larg de determinare. Cu cât este mai important rolul jucat de construirea semnificaþiei în numele unor interese ºi valori specifice în afirmarea puterii într-o relaþie, cu atât mai puþin necesarã devine recurgerea la violenþã (legitimã sau nu). Totuºi, instituþionalizarea recurgerii la violenþã în stat ºi în derivatele sale creeazã contextul de dominaþie în care se poate desfãºura eficient producþia culturalã a înþelesului. Existã complementaritate ºi sprijin reciproc între cele douã mari mecanisme ale formãrii puterii identificate de teoriile puterii: violenþa ºi discursul. La urma urmei, Michel Foucault îºi începe cartea Surveiller et punir (1975) cu descrierea torturii lui Damiens, înainte de a trece la dezvoltarea analizei construcþiei discursurilor disciplinare care constituie o 11

7 PUTEREA ÎN CADRUL SOCIETÃÞII ÎN REÞEA societate în care fabricile, ºcolile, cazarmele, spitalele, toate seamãnã cu niºte închisori (1975: 264). Aceastã complementaritate a surselor puterii se poate percepe ºi la Max Weber: el defineºte puterea socialã drept probabilitatea ca un actor, într-o relaþie socialã, sã se afle în postura de a-ºi impune voinþa în ciuda opoziþiei, indiferent pe ce se bazeazã aceastã probabilitate ([1922] 1978: 53), ºi face apoi legãtura dintre putere ºi politicã, politicã ºi stat, o relaþie între indivizi care dominã alþi indivizi, o relaþie susþinutã de violenþã legitimã (i.e. consideratã a fi legitimã). Pentru ca statul sã existe, cei dominaþi trebuie sã se supunã autoritãþii pe care statul o desemneazã ca având puterea unealta decisivã a politicii este violenþa ([1919] 1946: 78, 121). Dar el avertizeazã ºi cã un stat existent a cãrui epocã eroicã nu este consideratã astfel de cãtre mase poate fi, cu toate acestea, decisiv pentru un sentiment puternic de solidaritate, în ciuda celor mai mari antagonisme interne ([1919] 1946: 177). De aceea, procesul de legitimare, nucleul teoriei politice a lui Habermas, este cheia care permite statului sã-ºi stabilizeze exercitarea dominaþiei (Habermas, 1976). Iar legitimarea se poate efectua prin diverse proceduri, printre care se aflã ºi democraþia constituþionalã, preferatã de Habermas. Deoarece democraþia include o serie de procese ºi proceduri, nu politica este importantã. Într-adevãr, dacã statul intervine în sfera publicã în numele intereselor specifice care predominã în stat, induce o crizã de legitimitate, pentru cã se aratã a fi un instrument de dominaþie, ºi nu o instituþie de reprezentare. Legitimarea se bazeazã în mare parte pe consimþãmântul cerut de construirea înþelesului comun: de exemplu, credinþa în democraþia reprezentativã. Înþelesul este construit în societate prin procesul acþiunii comunicative. Raþionalizarea cognitivã oferã baza pentru acþiunile actorilor. Astfel, capacitatea societãþii civile de a oferi conþinut acþiunilor statului prin sfera publicã ( o reþea pentru comunicarea informaþiilor ºi punctelor de vedere [Habermas, 1996: 360]) este ceea ce asigurã democraþia ºi creeazã condiþiile pentru exerciþiul legitim al puterii: puterea ca reprezentare a valorilor ºi intereselor cetãþenilor exprimate prin dezbatere în sfera publicã. Astfel, stabilitatea instituþionalã se bazeazã pe capacitatea de articulare a diferitelor interese ºi valori în procesul democratic prin reþelele de comunicare (Habermas, 1989). Când existã separare între un stat intervenþionist ºi o societate civilã dezaprobatoare, spaþiul public se prãbuºeºte, suprimând astfel sfera imediatã dintre aparatul administrativ ºi cetãþeni. Exercitarea democraticã a puterii depinde în ultimã instanþã de capacitatea instituþionalã de a transfera înþelesul generat de acþiunea comunicativã coordonãrii 12

8 PUTEREA ÎN CADRUL SOCIETÃÞII ÎN REÞEA funcþionale a acþiunii organizate în stat pe baza principiilor consensului constituþional. Deci, accesul constituþional la capacitatea coercitivã ºi resursele comunicative care permit co-producþia înþelesului se completeazã în stabilirea relaþiilor de putere. Astfel, din punctul meu de vedere, unele dintre cele mai influente teorii ale puterii, în ciuda diferenþelor teoretice ºi ideologice dintre ele, au în comun o analizã similarã, multifaþetatã a construirii puterii în societate 1 : violenþa, ameninþarea cu violenþa, discursurile disciplinare, ameninþarea cu disciplinarea, instituþionalizarea relaþiilor de putere ca dominaþie reproductibilã ºi legitimarea procesului prin care valorile ºi regulile sunt acceptate de subiecþii de referinþã, toate acestea sunt elemente care interacþioneazã în procesul de producþie ºi reproducþie a relaþiilor de putere în practicile sociale ºi formele organizaþionale. Aceastã perspectivã eclecticã asupra puterii utilã, sper, ca instrument de cercetare dincolo de nivelul sãu de abstracþie articuleazã cei doi termeni ai distincþiei clasice dintre a avea putere asupra ºi a avea putere sã propusã de Talcott Parsons (1963) ºi dezvoltatã de mai mulþi teoreticieni (de exemplu, distincþia lui Goehler [2000] dintre puterea tranzitivã [a avea putere asupra] ºi intranzitivã [a avea putere sã]). Deoarece, dacã presupunem cã toate structurile sociale se bazeazã pe relaþiile de putere din cadrul instituþiilor ºi organizaþiilor (Lukes, 1974), ca un actor social sã se angajeze într-o strategie pentru a atinge un scop, sã fie împuternicit sã acþioneze asupra unor procese sociale înseamnã obligatoriu sã intervinã în setul de relaþii de putere care încadreazã orice proces social dat ºi condiþioneazã atingerea unui scop specific. Împuternicirea actorilor sociali nu poate fi separatã de împuternicirea împotriva altor actori sociali, doar dacã nu cumva acceptãm imaginea naivã a unei comunitãþi umane reconciliate, o utopie normativã demontatã de observaþia istoricã (Tilly, 1990, 1993, Fernández-Armesto, 2000). Puterea de a face ceva, fãrã sã luãm în considerare ce spune Hanna Arendt (1958), este întotdeauna puterea de a face ceva împotriva cuiva, sau împotriva valorilor ºi intereselor acestui cineva, încorporate în aparatele care conduc ºi organizeazã viaþa socialã. Aºa cum a scris Michael Mann în introducerea la studiul sãu istoric al surselor puterii sociale, în sensul sãu cel mai general, puterea este capacitatea de a urmãri ºi de a atinge anumite scopuri, punând stãpânire pe mediul 1 Se apropie de aceastã formulare analiza lui Gramsci a relaþiilor dintre stat ºi societatea civilã în termenii hegemoniei, deºi este conceptualizatã dintr-o perspectivã teoreticã diferitã, desprinsã din analiza claselor (vezi Gramsci, 1975). 13

9 PUTEREA ÎN CADRUL SOCIETÃÞII ÎN REÞEA înconjurãtor (1986: 6). ªi, dupã ce face referire la distincþia lui Parsons dintre puterea distributivã ºi colectivã, afirmã urmãtoarele: În majoritatea relaþiilor sociale, ambele aspecte ale puterii distributivã ºi colectivã, exploatatoare ºi funcþionalã opereazã simultan ºi se întrepãtrund. Într-adevãr, relaþia dintre cele douã este dialecticã. Urmãrindu-ºi þelurile, oamenii intrã în relaþii de putere cooperative ºi colective unii cu alþii. Dar, în implementarea scopurilor colective, se stabilesc organizarea socialã ºi diviziunea muncii Cei puþini de la vârf pot asigura supunerea maselor, din moment ce controlul lor este instituþionalizat în legile ºi normele grupului social în care opereazã cele douã pãrþi. (1986: 6 7) Astfel, societãþile nu sunt comunitãþi care împãrtãºesc aceleaºi valori ºi interese. Ele sunt structuri sociale contradictorii care iau naºtere din conflicte ºi negocieri între actori sociali diverºi, adesea opuºi. Conflictele nu se terminã niciodatã; existã doar pauze date de înþelegeri temporare ºi contracte instabile care sunt transformate în instituþii de dominaþie de cãtre acei actori sociali care obþin o poziþie avantajoasã în lupta pentru putere, însã cu preþul permiterii unui grad oarecare de reprezentare instituþionalã a pluralitãþii intereselor ºi valorilor ce rãmân subordonate. Astfel, instituþiile statului ºi, dincolo de stat, instituþiile, organizaþiile ºi discursurile care instituie cadrul vieþii sociale ºi o reglementeazã nu sunt niciodatã expresia societãþii, o cutie neagrã polisemanticã a cãrei interpretare depinde de perspectivele actorilor sociali. Sunt relaþii de putere cristalizate; adicã, unealta generalizatã (Parsons) care le permite actorilor sã-ºi exercite puterea asupra altor actori sociali pentru a avea puterea sã îºi îndeplineascã þelurile. Nu e în niciun caz o abordare teoreticã inovatoare. Se bazeazã pe teoria producþiei societãþii a lui Touraine (1973) ºi pe teoria de structuraþie a lui Giddens (1984). Actorii produc instituþiile societãþii în condiþiile poziþiilor structurale pe care le deþin, dar cu capacitatea (pânã la urmã mentalã) de a se angaja într-o acþiune socialã pe care o genereazã ei înºiºi, cu un scop ºi cu un înþeles. Aºa se integreazã structura ºi capacitatea de acþiune în înþelegerea dinamicii sociale, fãrã sã trebuiascã sã accepte sau sã respingã reducþionismele gemene ale structuralismului sau subiectivismului. Aceastã abordare nu este numai un punct plauzibil de convergenþã între teorii sociale relevante, ci ºi ceea ce pare sã indice cercetarea sociologicã (Giddens, 1979; Mann, 1986, 1992; Melucci, 1989; Dalton ºi Kuechler, 1990; Bobbio, 1994; Calderon, 2003; Tilly, 2005; Sassen, 2006). 14