Microsoft Word - 5 emilian1 monahism IGA.doc

Transcriere

1 Monahismul în viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de Aur Anul acesta 2007, când se împlinesc 1600 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă din întreaga lume a organizat evenimente în care a evocat viaţa şi opera celui mai mare predicator creştin. În mod deosebit, pelerinii din România prin străduinţa Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi locţiitor de Mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, au avut bucuria, ca la hramul Catedralei mitropolitane din Iaşi Sfânta Cuvioasă Parascheva din 14 octombrie, să cinstească moaştele Sf. Ioan Gură de Aur aduse de la Mănăstirea Sfântul Varlaam (Meteora) din Grecia. Sf. Ioan Gură de Aur supranumit Hrisostom, este după Maica Domnului cel mai des sfânt pomenit la slujbele Bisericii noastre, pentru că zilnic se săvârşeşte Liturghia alcătuită de acest sfânt părinte. Tâlcuitor neobosit al Sfintelor Scripturi, slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, Sf. Ioan a fost şi un doritor, trăitor şi apărător al vieţuirii monahale, caracteristici ce doresc să le evidenţiez în rândurile de faţă. 1. Drumul Sf. Ioan Gură de Aur către monahism Ascultător fiind faţă de mama sa Antuza (tatăl său Secundus trecuse la cele veşnice la puţin timp după naşterea sa), dar mai ales de glasul lăuntric prin care Domnul îl chema la o viaţă de înaltă slujire duhovnicească, Sf. Ioan renunţă încă de tânăr la lucrurile lumeşti (casă, avere). Această hotărâre o ia numai după ce cu credincioşie poartă de grijă mamei sale, care se săvârşeşte din viaţă atunci când el trecuse de douăzeci de ani. Asigurându-i o bogată educaţie la şcolile renumite din acea vreme, mama sa Antuza a înţeles dorinţa fiului său de a deveni călugăr şi nu s-a împotrivit, ci l-a sfătuit ca să urmeze această cale la momentul potrivit. Şi spune Sf. Ioan Gură de Aur: Când mama a simţit ce am de gând să fac, m-a luat de mână şi m-a dus în camera ei. S-a aşezat alături de mine, pe patul în care m-a născut. A început să varse râuri de lacrimi şi să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile. Plângând, mi-a grăit

2 126 aşa: Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de frumoasele însuşri ale tatălui tău. Aşa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat naşterii tale şi te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte de vreme. Numai cele ce suferă văduvia pot cunoaşte bine greutăţile văduviei.(...) Îţi cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut: nu mă lăsa văduvă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Aşteaptă sfârşitul meu. Poate peste puţin voi pleca şi eu. Voi tinerii aveţi nădejde să ajungeţi la adânci bătrâneţi; dar noi, cei bătrâni, nu aşteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pământului şi vei pune oasele mele alături de oasele tatălui tău, pleacă în călătorii cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ţi va pune piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îngăduie să locuieşti alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar şi fără de folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu ţi-am greşit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuieşti că te silesc să-ţi administrezi singur averile, te rog, nu te uita că-ţi sunt mamă, nu ţine seamă de creşterea ce ţi-am dat, nu ţine seamă de dragostea ce-ţi port! Nu ţine seamă de nimic! Fugi de mine, cum fugi de vicleni şi de duşmani! Dar dacă fac totul ca să-ţi dau cât mai mult răgaz pe calea vieţii, pe care vrei să apuci, acest lanţ, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanţ să te ţină alături de mine. De ai spune că ai nenumăraţi prieteni, care te iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ţi va oferi bucuria unei libertăţi atât de mari cum ţi-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca mine, de bunul tău nume 1. La rugămintea şi stăruinţa mamei sale, Ioan nu a plecat la mănăstire aşa cum îl sfătuia şi îndemna prietenul său Vasile, însă, se spune că trăind alturi de mamă, a transformat casa în mănăstire, studiind Sfintele Scripturi şi ducând o viaţă de ascet. Prima dată când Sfântul Ioan s-a gândit să meargă la mănăstire, privea viaţa monahală din altă perspectivă, tocmai de aceea Dumnezeu nu a îngăduit să-şi urmeze dorinţa fiindcă nu era îndeajuns de pregătit pentru o asemenea lucrare: 1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întîi (Omilii la Facere I), în «P.S.B.», 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti, 1987, p. 8,9,10, apud MG, 48, 627.

3 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 127 Odinioară, când mă hotărâsem să părăsesc oraşul şi să îmbrăţişez viaţa monahală, cercetam şi mă interesam mult de următorul lucru: de unde-mi voi procura cele trebuincioase traiului? voi putea mânca pâine proaspătă făcută în aceeaşi zi? nu cumva voi fi silit să întrebuinţez acelaşi untdelemn şi pentru candelă, şi pentru hrană? nu cumva voi fi împins să mănânc mâncare proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească să sap pământul, să car lemne, să aduc apă şi să slugăresc la toate celelalte munci tot atât de grele ca şi aceasta? Pe vremea aceea nu mă interesam de altceva decât dacă voi găsi odihnă la mănăstire. [...] Noi, însă, monahii, cărora nu ne stă în faţă nici câştigare de averi, nici dobândire de pământuri, şi cerurile şi bunurile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), noi umblăm după odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns şi mai lipsiţi de voinţă decât aceia (e vorba de demnitarii din administraţie la care face referire Sfântul Ioan Gură de Aur) 2. Nu mult după aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-şi împlinească dorul său făurit cu prietenul său Vasile, de a îmbrăţişa adevărata filosofie, adică de a se face monah. S-a retras în munţii învecinaţi cu Antiohia şi s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat patru ani. Dorind, însă, să ducă o viaţă şi mai desăvârşită, după pildele sfinţilor sihaştri, care se nevoiau în munţii Antiohiei, s-a adăncit în pustietea muntelui şi a trăit vreme de doi ani de unul singur într-o peşteră, supunându-şi trupul la nevoinţe mai presus de fire 3. Desigur, viaţa monahală a fost îmbrăţişată de tânărul Ioan, numai după ce a primit Taina Sfântului Botez (în acea perioadă botezul era preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), beneficiind de lucrarea harului Sfăntului Duh atât în viaţa sa de familie (când începuse a studia Sfintele Scripturi şi a citi scrierile creştine), cât şi după ce a devenit monah şi cleric. După ce a petrecut şase ani în asceză şi sihăstrie, tânărul monah (cu sănătatea afectată din cauza postului exagerat şi a multelor nevoinţe), a 2 Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii (cap. Comparaţie dintre împărat şi monah), trad. de Pr.Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p Ibidem, p. 10.

4 128 făcut ascultare de Sfântul Meletie, episcop al Antiohiei şi a revenit în lumea din care plecase. Este hirotonit diacon în anul 381 şi se ocupa cu catehizarea celor ce urmau să primească botezul (adică a catehumenilor), cu scrierea lucrărilor sale din tinereţe, între care neegalatul său tratat despre preoţie 4. Primeşte apoi şi Taina preoţiei în anul 386 de la episcopul Flavian, slujind şi predicând doisprezece ani la catedrala episcopală din Antiohia, a doua metropolă a imperiului bizantin 5. Activitatea sa bogată în propovăduirea Sfintei Treimi, a cuvântului Sfintei Scripturi, a slujirii Bisericii lui Hristos şi a oamenilor l-a făcut cunoscut pe Sf. Ioan Gură de Aur în toată lumea creştină. Calităţile sale de distins teolog şi vieţuire duhovnicească l-au recomandat în alegerea de Arhiepiscop al Constantinopolei (după trecerea la Domnul a arhiepiscopului Nectarie în 397), fiind hirotonit la 17 decembrie 397 şi întronizat la 28 februarie anul Contemporan cu marii părinţi ai monahismului răsăritean: Sf. Antonie cel Mare ( ; întemeietorul vieţii isihaste), Sf. Pahomie cel Mare ( ; întemeietorul vieţii de obşte), Sf. Macarie cel Mare (aproximativ , zis Egipteanul), Sf. Atanasie cel Mare ( ; biograful Sf. Antonie) şi cu Sf. Vasile cel Mare ( ; autorul Regulilor monahale mari şi mici), Sf. Ioan Gură de Aur a urmat asemenea lor, cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos care a spus: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24) şi Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6,33). Vorbind despre aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos credincioşilor, Sf. Ioan Gură de Aur zicea: De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm viaţa care nu îmbătrâneşte niciodată. Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi 4 Idem, Scrieri, partea întâi (Omilii la Facere I), p Ibidem, p Ibidem, p. 12.

5 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 129 case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi acestea cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Să imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui Dumnezeu, să-i înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos (...) 7. Ca şi alţi Părinţi ai Bisericii, vedem că şi Sf. Ioan Gură de Aur a arătat înţelesul profund al cuvintelor Domnului: poţi trăi în lume, dar să nu te alipeşti de ea, şi dacă voieşti poţi să alegi calea monahismului. Ambele drumuri, alegeri sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu. 2. Cine este monahul? Ce este monahismul? Viaţa monahală în tradiţia ortodoxă, este conscrată unei experienţe personale a lucrării Duhului Sfânt prin ascultare, sărăcie şi feciorie, adică cele trei voturi pe care, cel ce doreşte să urmeze viaţa monahală le face înaintea lui Dumnezeu, a stareţului, în prezenţa obştei monahale şi a credincioşilor din biserică. Cuvântul monahism, care derivă de la grecescul monahos monastikos (solitar, cel care trăieşte singur), indică un mod de viaţă evanghelică consacrată rugăciunii, contemplaţiei şi ascezei, în totală retragere de lume. Însă, mult mai semnificativ pentru cei ce se retrag din lume este cuvântul călugăr. Cuvântul provine din grecescul kalogheros şi înseamnă bătrân bun sau om cu viaţă îmbunătăţită (kalos gheron: bătrân frumos), fiind capabil să îndrume pe cei începători în viaţa monahală. După Sf. Ioan Gură de Aur Monahul este omul afeorisit lui Dumnezeu, omul care şi-a ales viaţa singuratică, este stăpân pe mânie, pe invidie, pe iubirea de arginţi, pe plăcere şi pe toate celelalte păcate. Se gândeşte şi se grijeşte necontenit să nu-şi lase sufletul stăpânit de patimi ruşinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva patimilor frica de Dumnezeu 8. 7 Idem, Scrieri, partea a treia (Omilii la Matei), în «P.S.B.», 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p Idem, Despre mărginita putere..., p

6 130 Vocaţia monahilor îşi are fundamentul pe învăţătura Mântuitorului Hristos şi pe modul de viaţă a primilor creştini. Acest mod de viaţă este înţeles de Sfântul Ioan şi în acelaşi timp ne explică cât de greu este împlinirea lui: Fiindcă fecioria e un lucru atât de mare şi are nevoie de atâta osteneală, încăt Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri şi să sădească aici vieţuirea de sus, n-a îndrăznit nici atunci să poruncească aceasta, nici să o urce la rang de lege, ci a stabilit drept lege să murim şi ce lucru mai greu decât acesta ar putea fi?, să ne răstignim necontenit (Matei 10, 38) şi să facem bine duşmanilor (Matei 5, 44), dar n-a stabilit drept lege să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce-l ascultă spunând: «cine poate să înţeleagă, să înţeleagă» (Matei 19, 12). Căci mare e povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei virtuţi e foarte prăpăstios [...] 9. Monahismul creştin reprezintă aspiraţia şi dorinţa monahului şi a comunităţii monahale de a se apropia de Dumnezeu, modelul desăvârşit de iubire şi viaţă în comuniune. El este şcoala lepădării de sine şi a dăruirii totale în slujba lui Dumnezeu, până la jertfă. Retragerea totală din lume este înţeleasă şi trăită ca o fugă de modernitate, adică de ceea ce este lumesc, stricăcios, păcătos, rău şi nicidecum ca un dispreţ faţă de lume, faţă de oameni ce poartă în ei chipul lui Dumnezeu. Retrăgându-se din lume, călugărul sau monahul rămâne în comuniune spirituală cu lumea pentru care el se roagă neîncetat. Contemporan, cum scriam, cu marii cuvioşi ai monahismului, aşa a înţeles Sf. Ioan sensul retragerii din lume a celor ce doreau să devină îngeri în trup. Aşa a trăit marele Părinte al Bisericii atât timp cât a vieţuit în pustie, cât şi atunci când Hristos-Domnul l-a chemat să slujească Biserica în mijlocul lumii. Amintim aici, că opera şi activitatea sa a fost cunoscută şi de monahii din ţinuturile româneşti străvechi anume: Sf. Teotim, Episcopul Tomisului care a colaborat cu Sf. Ioan Gură de Aur în opera misionară şi Sf. Ioan Casian care a primit de la el hirotonia în diacon (anul 404), 9 Idem, Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum îngrijit de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 161.

7 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 131 devenind îndrumătorul vieţii monahale în Apus şi apărătorul celui ce a fost prigonit pe nedrept. Toată viaţa lui de slujitor al Bisericii (diacon, preot şi arhiereu), Sf. Ioan Gură de Aur a trăit-o ca un adevărat călugăr ce era, în ascultare faţă de Hristos şi ierarhie, în rugăciune, sărăcie, smerenie şi feciorie, aflându-şi sfârşitul zilelor în exil (în apropiere de Comana, Armenia), în ziua de 14 septembrie din anul 407, când după săvârşirea sfintei liturghii a rostit ultimile cuvinte: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 10. În toată opera şi activitatea Sf. Ioan Gură de Aur a apreciat, a vorbit şi a scris despre ambele forme de vieţuire (în familie şi în mănăstire), amândouă căi de mântuire, care au acelaşi punct de plecare: dragostea, dar cu diferenţe în lucrările exterioare. Cele interioare sunt comune: credinţa, frica de Dumnezeu, gândul la judecată, înfrânarea, pocăinţa, lepădarea de sine, răbdarea necazurilor, nădejdea, blândeţea şi ascultarea. 3. Scrierile Sf. Ioan Gură de Aur despre monahism A iubit vieţuirea monahală şi a scris despre ea mai multe tratate: - Către Teodor cel căzut, I-II, MG, 47, Către cei care atacă viaţa monahală 11, I-III, MG, 47, Comparaţie între împărat şi monah, MG, 47, Către călugării care locuiesc la un loc cu călugăriţele, MG, 47, Călugăriţele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării, MG, 47, Către Stagirie ascetul, I-III, MG, 48, Despre feciorie, MG, 48, Intrând în miezul acestor cărţi, vedem cum Sf. Ioan Gură de Aur evocă lucrarea monahilor, cum apără şi sfătuieşte pe cei ce au ales a trăi 10 Ibidem, p În cartea Sfântului Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor, ediţia EIBMBOR, traducere şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2001, p. 183, acest tratat mai poartă numele de Apologia vieţii monahale sau după traducerea literală: Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viaţa monahală. 12 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii (cap. Comparaţie dintre împărat şi monah), trad. de Pr.Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 20.

8 132 în mănăstiri şi sihăstrie, dar şi cum mustră şi călăuzeşte cu dragoste pe cei care sunt împotriva monahismului sau după ce au ales această cale, părăsesc voturile monahale. Cea din urmă atitudine o are faţă de un anume Teodor, care după ce a devenit monah a plecat din mănăstire şi s-a lepădat de cele făgăduite înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar 13. Şi spune Sf. Ioan cu durere şi lacrimi acestui Teodor: Nu plâng pieirea unui oraş, nici luarea în robie a unor călcători de lege, ci pustiirea unui suflet sfânt, dărmarea şi pieirea unui templu purtător de Hristos (cf. Gal. 2,20) 14. Tot Sf. Ioan îl încurajează să revină la starea de monah, să se pocăiască şi să nădăjduiască în dragostea şi iertarea lui Dumnezeu: Atât este de mare dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu-şi întoarce faţa de la o pocăinţă făcută din inimă curată. Chiar de-ai ajunge un mare păcătos, dar ai vrea să te întorci iar pe cale virtuţii, Hristos te primeşte, te trage lângă El, şi face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e încă şi mai mare. Chiar de n-ai arăta deplină pocăinţă, totuşi Hristos nu respinge nici o pocăinţă scurtă şi puţină, ci-i dă şi ei plată 15. Într-o altă scrisoare adresată tot lui Teodor, Sf. Ioan îşi manifestă din nou suferinţa faţă de încălcarea voturilor monahale ale acestuia, şi-i dă sfaturi de îndreptare: Nu vărs lacrimi de bucurie că te îngrijeşti de rânduielile părinţilor, ci lacrimi de durere că te-ai şters din catalogul fraţilor, că ai călcat în picioare legământul făcut cu Hristos. Aceasta mă cutremură, pentru asta sufăr, pentru asta mă tem şi tremur, când ştiu că lepădarea de acest legământ va aduce osândă mare peste cei înscrişi în oastea cea bună a lui Hristos, dar au părăsit din pricina trândăviei propria lor ceată. (...) Nimeni nu acuză de dezertare pe un om care nu-i înrolat în armată, dar, o dată ajuns soldat, atârnă asupra lui primejdia osândei la moarte dacă este prins că dezertează. Nu-i cumplit lucru, dragă Teodore, să cazi atunci când lupţi, ci-i cumplit lucru să nu te mai scoli din cădere. Nu-i cumplit lucru să fii rănit în război, ci-i cumplit 13 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor, traducere şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p Ibidem, în Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, p Ibidem, p

9 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 133 lucru să-ţi pierzi nădejdea vindecării, după ce ai fost rănit, şi să nu-ţi mai îngrijeşti rana. (...) Aşa şi tu, iubite Teodore! Să nu te arunci cu bună ştiinţă în prăpastie numai pentru că duşmanul ţi-a zdruncinat puţin sufletul! Dimpotrivă, stai cu mult curaj! Întoarce-te iute acolo de unde ai fugit! Să nu socoteşti ruşine rana pe care ai primit-o! Nimeni nu batjocoreşte soldatul care se întoarce cu răni din război; ruşine-i să arunci armele şi să fugi din faţa duşmanilor. (...) Cel care nu luptă nu este rănit; dar cel care se năpusteşte cu mult curaj asupra duşmanului poate fi lovit uneori şi poate să şi cadă. Asta s-a întâmplat şi cu tine acum. Ai fost muşcat de şarpe pentru că ai încercat să-l omori dintr-o dată. Dar ai curaj! Ai multă grijă de tine şi ai să vezi că nu va mai rămâne nici urmă din rana primită! Mai multă încă, vei zdrobi cu ajutorul lui Dumnezeu şi capul vicleanului 16. În această primă carte referitoare la monahism, Sf. Ioan Gură de Aur nu întâmplător ne prezintă căderea unui monah, ci o face tocmai pentru a atenţiona pe cel în cauză la ce s-a expus şi pe cei care fac asemenea lui. Mai mult, safturile pline de pilde sunt valabile şi pentru cei de astăzi care au ales vieţuirea monahală. În cartea Apologia vieţii monahale, Către tatăl necredincios, Sf. Ioan Gură de Aur încearcă să înlăture obiecţiile unui nobil păgân, îndurerat şi îngrijorat de convertirea la creştinism şi intrarea în monahism a fiului său. Tatăl acestuia nu putea accepta modul de viaţă ales de fiul său, pentru că era contrar celui obişnuit în famiile de vază din societate. În vederea lămuriri tatălui potrivnic, Sf. Ioan poartă un dialog cu acesta, care era nedumerit de scopul modului de viaţă monahală. Sf. Ioan nu încearcă în mod explicit să demonstreze că viaţa monahală aduce darurile divinităţii, în care acesta nu crede, ci porneşte de la avantajele pământeşti pe care le oferă un mod de viaţă ascetic, aruncând abia la sfârşitul discursului o punte spre viaţa de dincolo. De alfel, Sf. Ioan se străduieşte să arate întâietatea valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de natură să sensibilizeze pe orice păgân cultivat şi iubitor de înţelepciune. Discutând despre ce înseamnă adevărata bogăţie Sf. Ioan consideră pe călugăr un suveran al pământului şi mărilor, care se simte pretutindeni ca acasă şi care ştie că va găsi mereu prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu ce să-şi astâmpere foamea şi setea. Nu bogăţia şi slava 16 Ibidem, în Către acelaşi Teodor, p

10 134 aduc fericirea adevărată, ci eliberarea de grijile materiale şi comuniunea cu Dumnezeu. Cei care îl vor cerceta pe monah în pustie vor găsi liniştea şi filosofia, iar tatăl trebuie să fie mândru de fiul său care a ales trăirea creştină, care îmbină în fiinţa ei lucrurile aparent opuse, cu cele netrecătoare, veşnice 17. Dialogul dintre Sf. Ioan şi tatăl necredincios este de actualitate şi prin schimbul de idei, fără intoleranţă şi resentimente. Însă, Sf. Ioan Gură de Aur nu se opreşte aici, şi adresează un cuvânt şi tatălui credincios 18, unui tată creştin, că nu trebuie să atace pe oamenii care îndeamnă pe fiul lui să îmbrăţişeze viaţa monahală spre a bineplăcea lui Dumnezeu 19. Autorul îşi argumentează atitudinea pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne-a poruncit să judecăm nu numai pe cei ce sunt creştini, dar ne-a lăsat liberi în ce priveşte lupta cu necreştinii (I Cor. 5,12) 20. Şi tot el întreabă: Nu-i o ruşine pentru un creştin să aibă nevoie să fie sfătuit asupra unor lucruri ce nu pot fi tăgăduite nici de un păgân? 21. Dacă noi am primit poruncă să veghem asupra sufletului copiilor pentru că vom da socoteală, cu mult mai mult a primit această poruncă tatăl care i-a născut, care i-a crescut, care trăieşte necontenit cu ei 22. Tot în acest context Sf. Ioan arată că monahii sunt factori importanţi pentru educaţie, ei fiind cei mai indicaţi atunci când lipseşte educaţia în familie, când societatea îl influenţează negativ şi când profesorii şi colegii din şcolile publice duc lipsă de moralitate 23. Se conoaşte faptul că în vremea Sf. Ioan Gură de Aur, mănăstirile erau cele mai indicate şcoli de educaţie, buna organizare a vieţii monahale inflenţând foarte mult pe copii şi tineri. Despre mănăstiri Sf. Ioan zice că acolo, nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înţelegere şi continuu prilej de bucurie 24. În acest sens, sfătuieşte pe 17 Ibidem, în Către tatăl necredincios, p Ibidem, în Către tatăl credincios, p Ibidem, p Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p Pr. D. Fecioru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur, p. 30, extras din Biserica Ortodoxă Română, an. LV, 1937, nr. 7-10, iul.-oct., Bucureşti, p Ibidem, p. 16.

11 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 135 părinţii creştini, sa-şi de-a copii spre educaţie în mănăstiri, după cum reiese din lucrarea sa, Către tatăl credincios. Monahii sunt văzuţi ca nişte faruri călăuzitoare spre viaţa veşnică: Călugărul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, este lumina noastră. Dumnezeu ni-l dă ca un far protector care este aşezat peste râul inundat, ieşit din maluri. Noi călătorim în marea periculoasă a lumii; cursele sunt nenumărate, ţărmurile rele, noaptea de nepătruns. Vederea cerului ne scapă, marile învăţături ne rămân ascunse, adevărurile mântuirii ne apar într-o brumă de nepătruns. Fără o revelaţie vie noi ne-am rătăci. Această revelaţie, această personificare luminoasă a lucrurilor cereşti, este călugărul. (...) Ne trebuie un ghid, ne trebuie un azil: iată chilia, iată călugărul 25. Sfântul Ioan Gură de Aur descoperă ascultătorilor şi cititorilor săi frumuseţea şi trăsăturile vieţii monahale înfăţişate de însăşi viaţa şi faptele monahilor 26 şi zice despre ei: Aceia iarăşi, sfârşindu-şi rugăciunile dimineţii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţat a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are acolo o linişte veşnică, nimeni nu flencăneşte, nimeni nu spune nimic de prisos. Apoi săvârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea, şi din ceasul al nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine împărţind ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale psalmilor), şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume ospătează, râd, joacă, sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar aceştia stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au timp de masă lungă, şi nici de bucate multe. După masă iarăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii! 27. Despre lucrarea monahilor zice: S-au despărţit de toate averile, s-au răstignit cu totul pentru lume şi merg încă şi mai departe că îşi 25 Jean Doublet, Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. din franceză de diacon Gheorghe Băbuţ, vol. I, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1994, p Sfântului Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale..., p Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 157.

12 136 agonisesc, cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuinţă. Nu pretind, pentru că postesc şi priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopţile şi le petrec în sfinte cântări şi privegheri, iar zilele şi le cheltuiesc împletind rugăciunea cu lucrarea mâinilor, urmând râvna apostolului Pavel. Că îşi spun ei: Dacă Pavel, spre care sunt aţintiţi ochii întregii lumi, lucra în atelier şi avea o meserie ca să hrănească pe cei lipsiţi, şi dacă nici nopţile nu da odihnă mâinilor sale, cu mult mai mult este drept ca noi, care am îmbrăţişat pustia, care n-avem nimic comun cu zgomotul oraşului, să întrebuinţăm răgazul liniştii în lucrarea cea duhovnicească! 28. Monahii (...) cugetă şi trăiesc chiar pe pământ viaţa îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbuibează; puţin le mai lipseşte ca să fie fără trup. Nimeni nu poate învinge aşa de uşor pe duşmanii săi ca monahul 29. Sf. Ioan Gură de Aur arată în ce mai mare parte aspectele monahismului retras total din lume, cum era pustia Egiptului, locurile pustii de lângă Antihohia etc., lipsite de verdeaţă, de arbori, pustietăţi care îşi găseau mărginirea în mare. Lipsa acestora nu împiedică monahismul de la Athos sau din ţara noastră să-şi împlinească menirea, conform celor descrise de Sf. Ioan. De exemplu, îmbrăcămintea monahilor, hrana, lupta, îndatoririle, purtarea, atmosfera din mănăstire sau din chilie sunt aceleaşi sau trebuiesc să fie asemănătoare. Precum spune acelaşi sfânt: Ceea ce ne izbeşte mai întâi este calmul, este tăcerea, este pacea. Abia am străbătut acest loc că zgomotele lumii nu mai vin nici la urechile noastre nici la sufletele noastre. Neliniştile din înălţimea mării se sfârşesc în aceste locuri fericite; acolo este un port liniştit şi sigur unde cei ce se refugiază aici scapă de furtuni şi de înnecuri. Cum se văd din loc în loc pe malurile oceanului farurile ce se aprind şi luminează şirul de stânci de pe faţa oceanului, aşa sunt strălucitoare de o lumină divină locuinţele călugărilor, aşa ne luminează ele asupra pericolelor lumii şi ele indică drumul care duce sigur la ceruri. Şi calmul chiliei nu face decât să-ţi închipui calmul sufletelor. Scăpaţi de ambiţiile veacului, pretenţiile vieţii, atracţiile moleşitoare ale bunăstării, totul pentru cucerirea cerului: călugărul este în mănăstirea sa 28 Idem, Scrieri, partea a treia (Omilii la Matei), p Ibidem, p. 809.

13 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 137 ceea ce este soldatul sub cortul său; el nu cunoaşte locuinţă stabilă, el călătoreşte. El nu se fixează într-o reşedinţă definitivă, el îşi urmează alergarea lui războinică şi nu cunoaşte decât câmpurile de luptă. Vrem noi alte imagini? Chilia îi este călugărului ceea ce-i era raiul pământesc omului în starea sa de nevinovăţie 30. Sfaturile pe care Sf. Ioan Gură de Aur le dă monahilor sunt valabile şi pentru monahii sau călugăriţe. Referindu-se în mod deosebit la acestea, el zice: În ce priveşte purtarea de grijă a fecioarelor (a călugăriţelor), teama este cu atât mai mare cu cât şi bunul acesta este mai de preţ, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au şi început să năvălească în ceata acestor sfinte mii şi mii de femei, pline de nenumărate păcate, de aceea aici e şi mai mare jalea. (...) Fecioara, însă, se pregăteşte pentru lucruri mai mari; râvneşte să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduieşte să arate pe pământ vieţuirea îngerilor, îşi pune în gând ca în acest trup să săvârşească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult şi de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deşarte şi fără rost; nu li se cade să cunoască ocara şi linguşeala nici măcar din nume. Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază şi de mai mult ajutor 31. Într-un alt loc, Sf. Ioan atenţionează pe monahi că lupta lor nu este pentru o zi sau două, ci pentru toată viaţa, ca împreună cu Hristos să biruiască pe cel viclean. 4. Concluzii Din scrierile sale dedicate monahismului, reiese faptul că Sf. Ioan Gură de Aur a trăit ca un monah, a elogiat starea lor de sfinţenie, a apărat şi a sfătuit pe cei care au ales această cale, a criticat pe cei ce nu au făcut cinste vieţii monahale şi a recomadat mănăstirea acelor care doreau desăvârşirea. Ca şi părinţii deşertului, Sf. Ioan Gură de Aur îşi argumentează majoritatea cazurilor pe Sfânta Scriptură, cu fraze care servesc la susţinerea fundamentelor vieţii spirituale, pentru a explica un aspect sau 30 Jean Doublet, op.cit., p Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, cap. 13, Despre fecioare, trad., introducere, note şi cuvânt înainte de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 83.

14 138 altul şi a demonstra că aceste cuvinte ale Sf. Scripturi se pot realiza în viaţă. Cu alte cuvinte, viaţa monahală este un mod aparte de a căuta desăvârşirea creştină prin mărturisirea deplină a dorinţei de a urma lui Hristos în lucrarea Bisericii. Aceia care au ales pentru a lucra cu Hristos în comunităţile monahale şi-au asumat responsabilitatea de a deveni purtători de Hristos, în libertatea oferită de această stare. Mănăstirile au fost şi rămân adevărate turnuri al ortodoxiei, pentru apărarea dreptei credinţe, locurile unde s-au păstrat şi din care s-au transmis operele Sfinţilor Părinţi. Aici au trăi şi trăiesc numeroşi asceţi, oameni ai rugăciunii, care se roagă pentru lume în urcuşul duhovnicesc spre Împărăţia lui Dumnezeu. Monastic life in the life and work of Saint John Chrysostom Abstract: In this research, the author presents the wish and the choice of Saint John Chrysostom to become monk. The writings of Saint John on monastic life are presented. In these works about monastic life, we can notice that Saint John lived as a monk, praised the holiness of this kind of life, defended and advised those who have chosen this way, criticized all those who didn t proved worthy of this way and recommended to all who wanted the fulfillment in Christ to choose the monastery.