Despre filiația spirituală. Câteva reflecții cu privire la relația maestru discipol

Mărimea: px
Porniți afișarea la pagina:

Download "Despre filiația spirituală. Câteva reflecții cu privire la relația maestru discipol"

Transcriere

1 Despre filiația spirituală. Câteva reflecții cu privire la relația maestru discipol written by Redactia Marginalia September 1, 2021 Un articol de Ionela Cuciureanu Despre Maestru și Discipol se poate deschide o discuție pe atât de multe planuri, încât în mod clar ar depăși limitele alocate unei scrieri de acest tip. Până la ajunge la planul mai profund al tradițiilor inițiatice sau al zonei monastice, unde lucrurile capătă o profunzime aparte în paradigma uceniciei spirituale, ne-am putea întreba dacă în planul profan se regăsește această relație, de maestru discipol, cine este Maestru, cine este Discipol, care este dinamica rolurilor, dacă un Maestru este un Guru, sau dacă un Guru este un Maestru, dacă Maestrul trebuie să fie neapărat o persoană și dacă Maestrul trebuie să fie neapărat conștient de rolul său, întrebări care la rândul lor nasc alte și alte întrebări. Desigur, profanul nu este incompatibil cu relația maestru discipol, iar dacă ne gândim la literatură și mitologie, poate că Maestrul nu e mereu o ființă umană: în definitiv, Vulpea a fost un adevărat Maestru spiritual pentru Micul Prinț, la fel ca Iepurele Alb pentru Alice, sau calul, care, în tradiția folclorică a poveștilor populare românești este un sfătuitor înțelept al personajului principal Făt Frumos. La fel, dacă ne îndreptăm atenția înspre zona mitologică, ne putem întreba dacă râul în care își oglindește privirea devine în cele din urmă un maestru pentru Narcis sau dacă piatra îi e maestru lui Sisif În toate tradițiile spirituale autentice, relația dintre maestru și discipolii săi a reprezentat cheia pentru o evoluție spirituala veritabilă, acest lucru contribuind la dezvoltarea unei conștiințe de sine profunde, capabile să ajute discipolul să evolueze permanent. Înțelepciunea discipolului sporește atunci când acesta este capabil să pătrundă până la esența lor ascunsă, lecțiile de înțelepciune pe care maestrul le transmite, fie verbal, fie printr-o complexă, dar cu adânci înțelesuri, didactică a tăcerii, metodă de atlfel des întâlnită în evoluția spirituală: prezența maestrului nu este un factor care oferă răspunsuri, ci un catalizator care îl inspiră pe discipol să își rafineze căutarea și să își urmeze propriul drum.

2 S-a spus adesea că Maestrul autentic are drept unic scop sa șlefuiască interior o ființă integrată, conștientă, responsabilă, aptă să răspundă la întrebările pe care viața i le va adresa în propriul său mod, cu propria sa conștiință, conform propriului său sine. [1] De fapt, aceasta este însăși cheia de boltă a mecanicii stabilite în relația maestru discipol, căci dincolo de congruența ideilor, ea implică mai mult decât o comunicare, implică o comuniune. Iar dacă e să adaptăm legenda separării androginului, conform căreia cele două jumătăți, bărbat și femeie, se caută mereu până la refacerea unității primordiale, mi-aș permite să afirm că în planul construcției de sine, în planul evoluției sinelui dincolo de materialitatea fizică și de preocupările curente (în care desigur, există îndrumători, mentori etc, dar care își limitează îndrumarea la anumite segmente profane), există aceeași căutare în paradigma Discipol Maestru. Bineînțeles că aceste întâlniri providențiale creatoare sau revelatoare de sens pot avea atâtea valențe și pot suferi atâtea transfigurări, pe cât de multe fațete are sinele uman, însă ele sunt, în esență, pornite din același punct. Maestrul nu coboară învăluit în lumină pe o scară a lui Iacov, de cele mai multe ori, începuturile unei astfel de relații fiind din cele mai banale: un profesor sau un cleric par să fie prototipul persoanei pe care fișa postului o predispune la a fi mentor, însă nu întotdeauna aceștia devin un adevărat Maestru, iar gama umană este mult mai largă: o (aparent) simplă cunoștință, cineva întâlnit în tren, un colaborator, un coleg etc. Ceea ce este însă special e că, așa cum Discipolul are nevoie de Maestru, Maestrul are nevoie de Discipolul său. Pentru că Discipolul îl determină pe Maestru să se gândească la lucruri dincolo de el însuși, să fie un model, un lider și un mentor. Marea sa speranță este să fie depășit de Discipolul său în ceea ce privește priceperea și prestigiul. În acest fel, Maestrul creează o filiație de speranță și experiență, fiecare maestru și Discipol dorind să fie mai priceput decât cei anteriori. Ne căutăm maestrul și fericiți sunt cei ce îl găsesc. Găsirea maestrului însă nu este un proces atât de mult proactiv, de căutare efectivă nu ne găsim un maestru cum ne găsim un partener pe o platformă de dating sau noi așa-ziși prieteni pe rețelele sociale. O veche vorbă spunea că atunci când Discipolul e pregătit, maestrul apare. Așadar, găsirea unui maestru poate că ar trebui să fie înlocuită, ca mod de exprimare, cu pregătirea interioară pentru recunoașterea unui maestru. Diferitele tradiții și ordine inițiatice au în ritualistica lor o așa numită procedură de recunoaștere a inițiaților, pentru a păstra cadrul inițiatic departe de prezența profanilor. Translatând, ne întrebăm dacă nu este cumva nevoie, ca și Discipolul, la rândul său, să își recunoască maestrul? Oricât de bine intenționat, de deschis, de evoluat spiritual ar fi maestrul, acesta nu poate să își impună nici metoda, nici cunoașterea Discipolului său. Acceptarea aparentă de către Discipolul care nu este cu adevărt pregătit, sau care nu rezonează cu maestrul său, nu are nimic de-a face cu ceea ce numeam filiație spirituală.

3 De ce însă am ales să vorbesc de filiație spirituală? Pentru că eu cred că după cum ADN-ul biologic poartă amprenta genetică a părinților noștri, la fel și ADN-ul nostru sufletesc poartă amprenta spirituală a Maeștrilor noștri, a celor ce, fără a impune, au insuflat, fără a preda, au inspirat, fără a conduce, au sedus. Vorbim de filiație, pentru că odată ce o astfel de legătură autentică a fost creată, ea este ireversibilă, iar Discipolul va purta, conștient sau nu, mereu urmele căii pe care l-a urmat pe Maestru. Desigur, rupturi pot apărea, însă ele nu pot șterge acea amprentă spirituală, după cum, oricât de mare și de netrecut ar fi prăpastie părinte-copil, acesta din urmă nu își poate nega moștenirea genetică. Maestrul este cel ce lasă o urmă de neșters asupra spiritului Discipolului; Platon vorbea de methodos urmarea căii celui ce te precede și îți transmite cunoașterea, însă cuvântul grec pentru urmă gramme e cel de la care astăzi derivă gramatica. În planul spiritual însă, efectul acestei urme, gramatica interioară, nu este fixă și imuabilă, cum este gramatica profană ( le langage de la tribu cum o desemna Mallarmé), ci este una comportamentală, a deschiderii, a împrospătării sufletești și a perpetuei metamorfoze. Pentru că Maestrul nu e neapărat cel care con-duce, ci mai degrabă cel care se-duce, în sensul propriu, al unei traduceri literale din limba latină se-ducere a duce cu sine, a atrage după sine. Maestrul este cel care îl așază pe Discipol pe calea șlefuirii sinelui, pe calea cunoașterii, iar acel moment, al așezării pe cale, este primul moment esențial în călătoria spirituală. Însă concomitent cu acesta, trebuie să existe dorința Discipolului de a-l urma pe Maestru. Maestrul este cel ce cheamă, însă nu impune și nu forțează, căci orice constrângere ar fi esențialmente contrară însuși idealului umanist al libertății. Suntem oameni liberi pentru că ne alegem Maeștrii cu care rezonăm, pe care îi urmăm, nu ne este nimic impus din afară. Și tocmai pentru că sunt indisolubil legate, consider că procesul de conectare cu un Maestru, este mai mult decât comunicare, este comuniune. Metaforic vorbind, putem spune că Maestrul nu declamă, ci șoptește, tocmai pentru că Discipolul nu ascultă o prelegere, ci încearcă să deslușească orizonturile unor revelații, să își dezvolte atenția, să coboare cât mai adânc în sine visita interiora terrae rectificando invenies occultum lapidem. Nu găsirea Maestrului, nici măcar urmarea Maestrului, ne ajută să găsim acea piatră filosofală ascunsă în tenebrele noastre. Urmarea Maestrului este o pură iluzie, dacă nu duce la găsirea propriului drum interior. Nu aspectul discursiv primează, nu concatenarea conceptuală, nu expunerea sintactică a unei ideații, ci înscrierea, în cuvânt a unui traseu. ( ) Dincolo de aspectul fonetic și de sensul logic, cuvintele alcătuiesc în textura lor o configurație de trepte, de stationes, cum se spune în limbaj tehnic spiritual.se creează deci un fel de topologie pentru o experiență și un spațiu concret, cărora cuvântul le precizează ritmica și structura

4 internă.[2] Discipolul este, am putea spune, împrumutând de asemenea formula lui André Scrima, un căutător găsit : el își caută Maestrul, dar este găsit de acesta, Altfel spus, căutarea corespunde unei pregătiri interioare, care îl face găsibil, identificabil de către Maestru. Schimbarea stării sale interioare din autosuficiență profană în dorința de autoșlefuire, de interogație interioară, îl așază pe Discipol în radarul spiritual al Maestrului. Exemplul pe care îl dă Scrima, vine din tradiția islamică și este un hadith care spune: Cel ce mă iubește, Mă caută. Pe cel ce Mă caută, eu l-am găsit. [3] Iar ipostaza de căutător a Discipolului este una esențială. Întrucât căutarea indică frământarea, dubiul, interogația, nevoia de evoluție, de dialog, de îndrumare, prin opoziție cu așteptarea pasivă, cu solidificarea sufletească a celui care nu este dispus la a face primul cas pe cale, fie el nesigur, tremurător sau chiar greșit, declamând sentențios că așteaptă ca Maestrul să apară și să îl învețe. Cu toții știm că Discipolul este cel care învață dacă ne gândim la spaniolă, aprendiz vine de la aprender, în franceză apprenti vine de la apprendre etc.; el este cel care până să poată să contruiască, trebuie să înceapă să se construiască. Până să șefuiască, trebuie să înceapă să se șlefuiască. Desigur, e un proces continuu, și însăși noțiunea de Discipol, pare să o implice în esența sa pe cea de Maestru. Revenind la ideea de filiație, consider că aceasta nu implică o depersonalizare a Discipolului. Acesta nu trebuie să își ascundă, să își îngroape felul de a fi, de a gândi, de a simți, doar pentru a se înscrie în dumul trasat de Maestru. O astfel de relație poate fi un surogat temporar, însă nici Maestrul nu îi este maestru veritabil Discipolului, căci îi impune o depersonalizare, nici Discipolul nu este Discipol veritabil Maestrului, căci nu mai este se-dus, ci este con-dus. Totodată, nu putem nega faptul că există o distincție între identitatea maestrului, ca om, ca trestie cugetătoare (pentru a folosi formula lui Pascal) și ipostaza de maestru spiritual. Lăuntric, Maestrul are conștiința și misiunea sa, scopul său, frământările sale, neliniștile sale. El poate să își asume și rolul de maestru spiritual, însă niciodată nu o face declarativ, nu se auto-propune. Forța seducătoare a Maestrului spiritual rezidă tocmai în exemplul personal, în ceea ce emană, înt-o congruență cu sine și într-o chimie sufletească preexistentă și greu explicabilă rațional cu Discipolul. Veți spune însă : cum e libertatea Discipolului deplină, dacă uneori maestrul stabilește anumite limite? Ei bine, atunci când cel ce le stabilește este un adevărat Maestru, limitele configurează. Limitele propun, dar nu impun, pentru ca atunci s-ar produce răsturanrea libertății și stării finței. Iar într-un mod paradoxal, unele limite pot fi tocmai catalizatorul libertății, după cum limitele puse întunericului sporesc lumina, iar limitând ego-ul, în recipientul interior golit de limitările eului, cunoașterea se poate metamorfoza în înțelepciune, iar piatra brută începe să devină șlefuită

5 În încheiere, voi spune doar atât fiecare ne căutăm și suntem găsiți de un Maestru în modul nostru propriu și trăim această filiație în mod individual. Nu există lecții universale, sloganuri omnifuncționale sau metode general valabile. E important să ne amintim însă lecția pe care o dă Vulpea Micului Prinț, când îi spune : iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi. NOTE: [1] -spirituale-autentice/ [2] André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 24. [3] Idem, Scrima, p. 32. Ionela Cuciureanu este absolventă a Facultății de Drept din cadrul Universității din București și a Collège Juridique Franco Roumaine d Etudes Européennes. Este avocat în Baroul București, îmbinând în decursul timpului avocatura cu experiența didactică de asistent universitar colaborator la disciplinele Drept Roman și ulterior, Teoria Generală a Dreptului. Ca avocat este specializată în proprietate intelectuală și protecția datelor cu caracter personal, în planul academic direcțiile sale de cercetare vizează dreptul roman, evoluția teoriei dreptului și drepturile omului, iar în plan personal este pasionată de filosofie, retorică, simbolism și relații internaționale.