C U V Â N T U L C A R E T Ă M Ă D U I E Ş T E ANUL IX, NR. 11-12 (SERIE NOUĂ) NOIEMBRIE-DECEMBRIE 2010 REVISTĂ DE SPIRITUALITATE ORTODOXĂ A CAPELEI SPITALULUI CLINIC MILITAR IAŞI APARE CU BINECUVÂNTAREA MITROPOLIEI MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI ŞI CU APROBAREA CONDUCERII SPITALULUI CLINIC MILITAR DE URGENŢĂ IAŞI 1
Tâlcuiri liturgice : "Sus să avem inimile!" Luând aminte cu mare evlavie la cuvintele Sfântului Ioan din Kronştadt (+1908) care spunea că "Nu există nimic mai sublim şi mai de preţ în cer şi pe pământ decât Liturghia" 1, am considerat că ar fi de mare folos duhovnicesc să explicăm, începând cu acest număr al revistei, diferite expresii, pasaje sau chiar cuvinte din cadrul Sfintei Liturghii. Noua rubrică, "Tâlcuiri liturgice", se doreşte a fi o reflexie sau meditaţie liturgico-duhovnicească a unui suflet căutător de cele sfinte pentru alte suflete aflate pe calea mântuirii, nici într-un caz un studiu teologic "academico-ştiinţific". Acelaşi sfânt din Rusia, canonizat recent (în 1990), plin de Duhul Sfânt, exulta: "O, Liturghie sfântă, dumnezeiască, preaînţeleaptă, atotdesăvârşită, atotcurăţitoare, atotmântuitoare, atotsfinţitoare! Cât de fericit mă simt când te slujesc cu credinţă şi bucurie extremă, în dulci convorbiri cu poporul! " 2. Despre o astfel de "dulce convorbire" doresc să vă vorbesc. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înaintea prefacerii (epiclezei), preotul iese din Sfântul Altar cu Sfânta Cruce în mână şi, stând cu faţa spre credincioşi, după ce-i binecuvintează ( Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. ), rosteşte cu glas înalt, în timp ce înalţă stindardul Domnului Hristos (Sfânta Cruce), "Sus să avem inimile!"; la care, credincioşii (strana), cu glas lin şi liniştitor, răspund "Avem către Domnul". Din păcate, acest scurt dialog dintre preot şi credincioşi, de o profunzime duhovnicească extraordinară, nu mai reprezintă pentru creştinul modern decât un moment liturgic oarecare, neînţeles. Unii credincioşi, când preotul ridică Sfânta Cruce, îşi ridică şi ei privirea spre bolta bisericii, admirând eventual pictura murală, alţii îşi continuă nestingheriţi rugăciunea lor particulară, chiar dacă sunt la o rugăciune comună şi comunitară, iar pe alţii îi vezi stingheriţi de apariţia preotului în faţa lor şi în ochi li se citeşte nedumerirea: "Oare unde sus?", "Despre ce inimi este vorba?". 2
Puţini sunt pătrunşi de misterul tainei momentului, stând cu cutremur, cu inima zdrobită, răspunzând încet, după glasul psalmodic al stranei: "Avem către Domnul". Să vedem, mai întâi, ce spun Sf. Părinţi şi marii teologi ai Bisericii despre acestă părticică liturgică. Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386) îndeamnă că "în acel ceas înfricoşător trebuie să avem inima sus, către Dumnezeu şi nu îndreptată în jos, spre pământ şi spre lucrurile pământeşti. (...) Nimeni să nu stea în biserică în aşa chip încât cu gura să spună "Avem către Domnul", iar cu mintea să rămână la grijile cele lumeşti" 3. Sfântul Gherman al Constantinopolului (+733) tâlcuind cuvintele "Sus să avem inimile" sfătuia "Să ne ridicăm simţirile de la cele pământeşti la Împăratul cel de sus şi să facem cele plăcute Lui" 4. Sfântul Nicolae Cabasila (sec. al XIV-lea) pune accentul pe răspunsul creştinilor din biserică, spunând: "iar credincioşii încredinţează şi răspund că inimile lor sunt acolo unde este comoara noastră (Matei 6,21), unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta Tatălui: «Avem (inimile înălţate) către Domnul»" 5. 3
Părintele Dumitru Stăniloae sfătuieşte ca inimile "să le înălţăm spre înălţimile iubirii Sfintei Treimi, Care ni-l dă pe Fiul cel jertfit spre împărtăşire. Fiecare îşi păstrează inima sa neconfundată cu a celorlalţi, deşi unită cu a lor, în aceeaşi mişcare în sus" 6, iar cuvintele pe care le foloseşte comunitatea Avem către Domnul, înseamnă că avem iubirea noastră îndreptată spre Dumnezeu cel în Treime. Inimile noastre se dăruiesc Treimii, în Care iubirea este atât de desăvârşită, că Treimea poate fi numită şi «Domnul» sau «Dumnezeu» la singular." 7. Tot referitor la răspunsul credincioşilor "Avem către Domnul", Sfântului Ioan din Kronştadt spune: "Răspundem oare sincer? Nu, sau într-o foarte, foarte mică măsură. Fiindcă inimile majorităţii oamenilor sunt înlănţuite de pământ prin tot felul de împătimiri ale vieţii. Nu este uşor ca inima să se înalţe dintr-o dată la Domnul; pentru aceasta, creştinul trebuie sa trăiască necontenit în Dumnezeu, să-l iubească, să mediteze adânc la faptele proniei Sale, să le preţuiască la adevărata, mântuitoarea lor valoare, să şi le însuşească cu sufletul şi cu inima şi să fie pe pământ un cetăţean al cerului. Noi însă venim la biserică distraţi, apăsaţi de felurite patimi şi pofte ale vieţii, care ne ţin legaţi de pământ. Unde este atunci acel "sus inimile"?dacă în aceste minute, ale celei mai măreţe dintre minunile milei lui Dumnezeu, nu avem "sus inimile", înseamnă că suntem nesimţitori şi fără minte. În acel timp ni se cere să ne predăm în chip desăvârşit Domnului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Maicii Sale cu deplină credinţă şi încredere, cu nădejde desăvârşită în toate împrejurările vieţii, în toate cererile, mulţumirile, laudele aduse lui Dumnezeu." 8. Vom încerca şi o explicaţie mai amănunţită şi mai înaltă, mistică, a momentului. După ce, cu toţii, rostim Simbolul de credinţă sau Crezul, preotul deschide Sfintele Uşi şi, cu Sfânta Cruce în mână, se întoarce spre credincioşi. Până atunci a fost cu faţa spre Răsăritul Cel de Sus, ca un păstor în fruntea turmei celei cuvântătoare, mergând împreună pe calea mântuirii. Deodată, parcă se opreşte şi se întoarce pentru a îndemna pe popor să facă încă un efort duhovnicesc, căci urmează prefacerea, momentul cel mai important al Sfintei Liturghii. Este ca un popas înaintea unui vârf înalt. Este la fel cum un general îşi îmbărbătează soldaţii înaintea marii 4
bătălii. Este la fel cum un înaintemergător anunţă Curtea adunată: "Vine regele!". Preotul, cu mare emoţie în suflet, se întoarce spre credincioşi şi parcă vrea să le spună: "Vine Împăratul Hristos! Pregătiţi-vă. Cerul se pogoară pe pământ. Harul lui Dumnezeu, care este peste voi, să rămână cu voi, cu toţi. Inimile, adică toată trăirea noastră duhovnicească, să fie la înălţimea momentului". Preotul nu spune "Sus să aveţi inimile", ci "să avem", căci el este împreunărugător cu comunitatea şi nu rupt de ea sau deasupra ei. El invită, cheamă, îndeamnă "Sus să avem inimile" chiar şi pentru sine. Preotul se încurajează şi el împreună cu credincioşii. Este un moment de mare intensitate şi pentru preot. Aş spune că, în primul rând, pentru el. De aceea, creştinii răspund grabnic, parcă pentru a-l linişti şi pe el: "Avem (părinte, inimile înălţate) către Domnul". De abia după ce primeşte încredinţarea, preotul se întoarce şi se închină în faţa icoanei Domnului Hristos, spunând "Să mulţumim Domnului". Cu alte cuvinte, "Bine, dacă sunteţi pregătiţi, dacă inimile noastre sunt sus, la scaunul lui Dumnezeu, la tronul divin, ca o jertfă bine-plăcută, atunci să mulţumim Domnului pentru toate "cele ştiute şi neştiute", pentru toate ce le-a făcut pentru noi şi pentru a noastră mântuire, chiar şi pentru Liturghia aceasta, în care ne-a adunat într-un cuget, într-un gând, într-o inimă.... În cadrul Sfintei Treimi bate o inimă de om, este inima Domnului Hristos, Cel născut cu trupul din Fecioara Maria. Inimile noastre să le ducem lângă inima Sa. Orice om are două inimi: inima trupului şi inima sufletului, iar aceasta din urmă înseamnă toată activitatea duhovnicească, adică simţirea, voinţa şi mintea, unite într-o unire nedespărţită 9. "Fiule, dă-mi mie inima ta" (Pilde 23, 26), strigă Duhul cu suspine negrăite. Proorocul Isaia în Duhul Sfânt spune poporului evreu: "Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima este departe de Mine" (Isaia 28, 13; v. şi Matei 15, 7-9), iar Domnul Hristos arată că "din inimă ies toate relele" (Matei 15, 18-19). Psalmistul David cerea: "Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule" (Psalmul 50, 11), iar Domnul Hristos în Fericirea a 6-a spune "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5,8). În explicarea pildei semănătorului, Mântuitorul Iisus arată că sămânţa căzută "pe pământ bun sunt cei ce, cu inima curată şi bună, 5
aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc, întru răbdare" (Luca 8,15). În arătarea Domnului Hristos de după Înviere către Luca şi Cleopa pe drumul Emausului, se face referire de două ori la inimă. Prima dată când sunt mustraţi pentru că sunt "zăbavnici cu inima" (Luca 24, 25), pentru că nu au crezut proorocirilor referitoare la moartea şi învierea lui Mesia. A doua oară, când Domnul Hristos se face nevăzut, ei "au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Sfinţii Apostoli ne indeamnă "Să credem cu toată inima" (Faptele Apostolilor 8,37), "lucraţi din toată inima" (Coloseni 3,23), cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Romani 10,10). Domnul Hristos spune "Învăţaţi-vă de la Mine, care sunt blând şi smerit cu inima" (Matei 11, 29). Aşadar, la biserică, la Sfânta Liturghie trebuie să venim cu toată inima, cu inimă curată, bună şi smerită, iar când preotul strigă "Sus să avem inimile", să le încălzim cu focul dragostei dumnezeieşti şi, precum un balon umplut cu aer cald se ridică în văzduh, tot aşa şi toată inima noastră umplută de focul iubirii nebune după Dumnezeu, se va înălţa la tronul slavei dumnezeieşti şi acolo va primi pe Împăratul Hristos. Iar unde este Împăratul este şi împărăţia, căci "împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru"(luca 17,21), adică în inima noastră. Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta. (Psalmul 19, 4) Note bibliografice: Preot Emilian Sava 1. Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia-cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.187. 2. Ibidem, p. 191. 3. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p.360. 4. Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p.63. 5. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, Ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p.62. 6. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, p.425. 7. Ibidem, p. 426. 8. Sfântul Ioan din Kronştadt, idem, p. 176-177. 9. Arhim. Spiridonos Logothetis, Inima în scrierile Sf. Părinţi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p.9-14. 6
Duhovnic sau psihoterapeut? Prin psihoterapeut înţelegem şi psihologul şi psihiatrul şi energoterapeutul şi alte persoane avizate sau mai puţin avizate, care încearcă o psihoterapie asupra celor bolnavi. Spre deosebire de psihiatrie, în care se uzează de metoda decriptării unei intimităţi înlănţuite în complexul vinovăţiei, spovedania nu este o simplă defulare, oricât de radicală ar fi ea, ci merge mult mai departe, la o regenerare spirituală, redarea integrităţii cu scop creator. Nu doar ştergerea vinovăţiei şi reaşezarea în trupul Bisericii a unui mădular însănătoşit pentru a lucra binele şi a sluji celorlalte mădulare. Este vorba de o putere care vine de la Dumnezeu şi se strecoară prin mâna preotului în fiinţa celui ce şi-a mărturisit cu sinceritate şi căinţă slăbiciunile şi greşelile; de la picioarele duhovnicului, ce-l slobod de păcate se ridică alt om, sănătos şi întreg (Luca 8, 35), hotărât să lucreze binele. Dacă se rămâne numai la aspectul negativ al desfiinţării răului şi nu se trece la cel pozitiv al lucrării binelui, treaba s-a făcut pe jumătate şi nu foloseşte mare lucru. Adevăraţii psihanalişti sfătuiesc pe pacienţii lor să treacă neapărat pe la preot, pentru ca îndreptarea să fie deplină. Cu adevărat liber este acela care nu numai că a fost iertat de păcate, ci mai ales, cel ce lucrează binele. 1 În aparenţă duhovnicul şi psihologul au multe puncte în comun, slujind aceleaşi cauze: aducerea sufletului omenesc la starea de echilibru, armonie şi povăţuire în diferite situaţii, însă, în realitate, diferenţa este mare. 1 Pr.Prof.Ion Buga,Pastorala, calea preotului,editura Sf. Gheorghe Vechi, Bucuresti,1999,p. 176. 7
Relaţia dintre duhovnic şi fiu duhovnicesc este foarte intimă şi se proiecteză în veşnicie, pe când relaţia dintre psiholog şi pacient este de natură comercială (plătesc să mă fac bine) şi este relativă. Duhovnicul tratează efectele, dar şi cauza suferinţelor, tulburărilor, dezechilibrelor sufleteşti, care toate vin din cauza păcatelor, pe când în psihologie nu există termenul de păcat, iar tratarea cauzelor devine relativă. Duhovnicul tratează omul ca şi chip al lui Dumnezeu, creaţia lui Dumnezeu, pe când psihologul tratează omul-animal. Duhovnicul, prin Taina Spovedaniei, mijloceşte harul divin, care dă iertarea de păcate şi înnoieşte omul spre libertatea în Hristos, pe când psihologul eliberează doar medicamentaţia. Pe lângă psihologie şi psihanaliza are unele elemente comune cu Spovedania şi descoperirea gândurilor. Istoricii psihanalizei ştiu că iniţial ea s-a dezvoltat în ţările predominant protestante, adică acolo unde nu există Taina Spovedaniei. Aceasta arată că Spovedania împlineşte într-o anumită măsură rolul psihanalizei şi invers, că psihanaliza a luat, în parte locul Spovedaniei. Principiul fundamental al tuturor psihoterapiilor este acela că simplu fapt că bolnavul poate să-şi exprime suferinţa în prezenţa cuiva care îl ascultă cu toată atenţia permite o ameliorare a stării sale. Or, tocmai Spovedania şi descoperirea gândurilor au acest rol. 2 Pe lângă asemănări, există şi mari deosebiri între Spovedanie şi descoperirea gândurilor, pe de o parte, şi psihanaliză şi alte forme de psihoterapie, pe de alta. Aceste deosebiri privesc deopotrivă conţinutul şi forma lor. Spovedania şi descoperirea gândurilor oferă posibilităţi mai ample decât cele ale psihoterapiilor. Să nu uităm că primul rost al lor nu este tămăduirea psihicului, care e doar un câştig în plus; însă îngrijind de bolile sufletului, se tratează şi bolile psihice izvorâte din ele. De asemenea, că aceste două practici nu sunt în sine de ajuns pentru însănătoşirea 2 Jean-Claude Larchet, Inconştientul spiritual, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, p. 195. 8
omului, ci fac parte dintr-o terapeutică duhovnicească globală, ale cărui laturi fundamentale şi complementare sunt viaţa ascetică şi viaţa sacramentală, ambele legate de viaţa Bisericii. Terapeutica duhovnicească şi psihoterapia sunt complementare, însă n-au nici acelaşi obiect, nici acelaşi scop; prima urmăreşte să tămăduiască bolile spirituale, a doua tratează bolile psihice. Un părinte duhovnicesc adevărat, experimentat înzestrat cu discernământ şi luminat de har, este în principiu, capabil să trateze bolile psihice care au drept cauză bolile spirituale, prin tratarea acestora din urmă. Realitatea însă ne face să fim rezervaţi în ceea ce priveşte rolul pe care l-ar putea juca terapeutica duhovnicească şi părintele duhovnic în tratamentul maladiilor psihice. Aceste rezerve legitimează recursul la psihoterapeuţi, mai ales când este vorba de tulburări de origine pur psihică. Utilizarea psihoterapiei cere totuşi anumite condiţii şi este marcată de anumite limite. În primul rând, psihoterapiile care nu sunt compatibile cu antropologia şi etica creştină trebuie excluse, din cauza incidenţelor negative pe plan spiritual. De asemenea, este necesar ca psihoterapeuţii să admită implicarea factorilor de natură spirituală în originea unui nou număr de maladii psihice şi să-şi orienteze practica în acest sens. Şi, nu în ultimul rând, psihoterapeutul nu trebuie să se transforme într-un terapeut spiritual sau să-şi asume rolul de duhovnic. El trebuie să fie în măsură să-i îndrepte spre un părinte duhovnicesc pe acei bolnavi a căror stare ar putea fi ameliorată printr-o terapeutică duhovnicească şi care doresc s-o urmeze. 3 Aşadar, ideal ar fi o colaborare între duhovnic şi psihoterapeut, o complementaritate, o împreună-lucrare, spre vindecarea oamenilor, fiecare cu domeniul, metodele şi terapiile specifice. Însă, nu putem constata, că în mediu şi lumea ortodoxă, rolul psihoterapeutului a fost şi încă mai este preponderent şi predilect ocupat de către preotul duhovnic. În societatea secularizată de azi, unii aleargă la alţi psihoterapeuţi şi poate mai puţin la duhovnici. Este poate şi vina acestei 3 Ibidem, p. 279. 9
instituţii a duhovniciei, care, cu greu răspunde provocărilor lumii contemporane, ea însăşi mai mult sau mai puţin secularizată, dar şi a enoriaşilor care aleg, poate doar în ultimul ceas şi ajutorul preotului duhovnic şi cărora Hristos Domnul le transmite acelaşi mesaj pe care l-a spus şi Sfântul Apostol Petru când se afunda în marea învolburată: Puţin crediciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14,31). Preot Emilian Sava 10
PROGRAM LITURGIC Luni 8 00-12 00 : Capela este deschisă pentru oricine doreşte să se roage, să aprindă lumânări, să se spovedească şi împărtăşească. Marţi 16 00-19 00 : Vizite la bolnavi. Miercuri 8 00-12 00 : Capela este deschisă pentru cine doreşte să se roage, să aprindă lumânări. 16 00-18 00 : Taina Sfântului Maslu şi rugăciuni pentru bolnavi. Vineri 8 00-12 00 : Capela este deschisă pentru oricine doreşte să se roage, să aprindă lumânări, să se spovedească şi împărtăşească. Sâmbătă 16 00-18 00 : Paraclisul Maicii Domnului, Taina Sfintei Spovedanii. Duminica 8 00-13 00 : Slujba Utreniei, a Sfintei Liturghii, Predică şi rugăciuni pentru bolnavi. + Casetă redacţională: Redactor: Preot Emilian Sava Tehnoredactor: Ing. Lidia Crăciun Gabriela Nimirciag Preot Emilian Sava telefon: 0745-387441 e-mail: preotemiliansava@yahoo.com 11
CAPELA SPITALULUI MILITAR IAŞI SF. ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL ŞI SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL A N U N Ţ Vă anunţăm că în ziua de 8 noiembrie 2010, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, va avea loc Slujba hramului Capelei noastre. Cu această ocazie, vă invităm să luaţi parte la Slujbele ce se vor oficia după următorul program: DUMINICÃ, 7 noiembrie 2010, orele 17 00 -- 19 00 : Slujba Vecerniei, a Litiei şi Acatistul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. LUNI, 8 noiembrie 2010, orele 8 00 -- 12 00 : Slujba Utreniei, a Sfintei Liturghii şi pomenirea celor adormiţi. Aşteptăm participarea dumneavoastră la aceste momente de bucurie duhovnicească. PREOT EMILIAN SAVA A c e a s tă r ev istă se distribuie gra t u i t 12