IMPLICAREA AUTORITĂȚILOR PUBLICE LOCALE ÎN EXERCITAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE Daniel BUDA The Involvement of the Local Authorities in the Fulfillme

IMPLICAREA AUTORITĂȚILOR PUBLICE LOCALE ÎN EXERCITAREA OBLIGAȚIEI DE ÎNTREȚINERE Daniel BUDA The Involvement of the Local Authorities in the Fulfillment of the Maintenance Obligation Abstract Maintenance obligation can be approached in at least two ways: as part of the legal relation referring to the the maintenance obligation established by law, between those persons provided by law, but also as a form of human solidarity giving the fact that it is based on family relationships and sometimes on the affinity that exists between the creditor and the debtor. In this context, it is necessary to analyze both the general and the special legal provisions to know the elements that define the maintenance obligation, but also, its specific character and particularities which can be identified in those cases involving special categories of people, such as, the elderly or the minors. Last but not least, it should be emphasized the role of the local authorities which are not only overseeing the fulfillment of the maintenance obligation by the persons prescribed by law, but also, they are having a crucial involvement in the establishment of the maintenance obligation. In addition to these, in those situations when the legal provisions referring to the maintenance obligation are violated, the local authorities take the necessary measures so that the maintenance obligation is fulfilled in the benefit of those persons who are the debtors of this obligation. All these aspects are analyzed in the following article, giving to every citizen the possibility to have an overview imagine about the maintenance obligation. Keywords: maintenance obligation, local authorities, solidarity, debtors and creditors of the obligation. Daniel BUDA Lect. univ. dr., Departamentul de Administrație Publică, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România Tel.: 0040-264-431.361 E-mail: daniel.buda@fspac.ro Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative 1(34)/2014, pp. 25-46 25

1. Introducere De-a lungul timpului, obligația de întreținere a făcut obiectul diferitelor studii și cercetări, precum și numeroaselor reglementări în legislație. De la bun început trebuie subliniat faptul că există două mari categorii de persoane care au nevoie de întreținere, și aici vorbim de vârstnici, așa cum este definită această categorie în Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice 1, precum și de copiii minori, așa cum aceștia sunt definiți în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului 2. În prezentul articol, ne propunem să tratăm unele aspecte legale generale referitoare la obligația de întreținere, precum și unele aspecte ce decurg din normele speciale care reglementează obligația de întreținere în cazul persoanelor vârstnice, urmând ca, într-un articol ulterior, să tratăm pe larg specificiul obligației de întreținere în cazul copiilor minori. Obligația de întreținere a cunoscut un tratament juridic diferit, aspecte legate de exercitarea acestei întrețineri găsindu-se în vechea legislație, respectiv în Codul Familiei, preluat în parte în Noul Cod Civil (NCC), culminând cu cele două legi speciale pentru cele două categorii de persoane anterior menționate. Însă, chiar dacă avem de a face cu o legislație destul de bine pusă la punct, ducerea la îndeplinire a acestei obligații de către persoanele prevăzute de lege trebuie să fie verificată. Activitatea de verificare este stabilită în sarcina serviciilor publice de specialitate din cadrul primăriilor care supraveghează îndeaproape respectarea prevederilor legale și care se asigură că debitorul obligației de întreținere își îndeplinește în totalitate obligația stabilită în sarcina sa. În caz de încălcare a obligației de întreținere, serviciile publice de specialitate din cadrul primăriilor vor lua măsurile necesare pentru a asigura executarea acestei obligații, având în unele situații și dreptul de a formula acțiuni în instanță, cum este, spre exemplu, dreptul de a formula acțiunea prin care se solicită rezilierea contractului de întreținere în nume propriu și în interesul persoanei întreținute, contract de întreținere încheiat în condițiile art. 30 și următoarele din Legea nr. 17/2000. Nu în ultimul rând, trebuie să subliniem faptul că în această zonă pot activa și alți actori ai vieții sociale, fie organizații non-guvernamentale care îndeplinesc anumite condiții, fie reprezentanți ai cultelor bisericești recunoscute de lege, toți aceștia desfășurându-și activitatea sub supravegherea organelor administrației publice abilitate. 1 A se vedea art. 1 alin. 4 din Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 11 iulie 2006, care prevede că Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul prezentei legi, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege. 2 A se vedea art. 4 lit. a din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede că În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) copil persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii. 26

Complexitatea acestor probleme derivă din specificitatea și particularitatea cu care se desfășoară o astfel de activitate de întreținere. Astfel, întreținerea unei persoane, fie că vorbim de copii sau de bătrâni, se desfășoară într-un spațiu restrâns, de familie, intim am putea spune. Tocmai de aici rezultă și dificultatea identificării unor încălcări ale obligației de întreținere. Stabilirea unei stări de fapt cât mai aproape de realitate presupune o muncă extrem de importantă desfășurată poate chiar pe o perioadă mai lungă de timp. În acest context, considerăm că funcționarii publici sau persoanele abilitate să facă acest lucru necesită un vast bagaj de cunoștințe, și nu doar de natură juridică. Cu toate acestea, cunoașterea exactă a prevederilor din această materie este absolut necesară pentru orice persoană care activează în acest domeniu. 2. Definirea, reglementarea, fundamentul și scopul obligației de întreținere Pentru a înțelege în mod clar ce este obligația de întreținere și ce presupune îndeplinirea acestei obligații de persoanele prevăzute de lege trebuie să avem în vedere, în primul rând, definiția acesteia. Obligația de întreținere este îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a presta mijloacele de trai, în măsura posibilităților sale, altei persoane apropiate, indicată de lege, când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci (Ionașcu et al., 1975, p. 173). De asemenea, în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori, părinții au obligația de a asigura copiilor lor și mijloacele necesare educării și pregătirii profesionale. Obligația legală de întreținere este reglementată în Noul Cod Civil Titlul IV al Cărții II, art. 513-534 (art. 513-515 principiile generale, art. 516-523 persoanele între care există obligația de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează, art. 524-528 condițiile obligației de întreținere, art. 529-534 stabilirea și executarea obligației de întreținere). Aceste reglementări cu titlu general se completează și cu o serie de reglementări speciale care particularizează dreptul la întreținere și obligația de întreținere între unele categorii speciale de persoane, precum între foștii soți art. 389 NCC sau între părinți și copii art. 499 NCC, precum și cu prevederi ale unor legi speciale, menționate anterior, respectiv Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Pornind de la definiția obligației de întreținere, putem stabili fundamentul și scopul acestei obligații. Astfel, obligația de întreținere își are fundamentul în solidaritatea dintre membrii familiei, existând o strânsă legătură între aceasta și valorile specifice familiei, respectiv afecțiune reciprocă, prietenie, sprijin moral și material. Aceste valori sunt specifice relațiilor de rudenie, de căsătorie, precum și raporturilor asimilate celor de rudenie. Chiar și în situația în care aceste raporturi încetează, spre exemplu, în cazul raporturilor de căsătorie, acordarea unui sprijin material este justificat tocmai prin caracterul acestor relații familiare care au existat. Se poate concluziona că obligația de întreținere are un puternic caracter moral și social, fapt pentru care sunt puține cazurile în care pentru executarea acestei obligații este nevoie de intervenția forței coercitive a statului, în majoritatea situațiilor aceasta fiind executată benevol. 27

În ceea ce priveşte scopul obligaţiei de întreţinere, trebuie precizat că noţiunea de întreţinere face referire atât la nevoile de o importanţă crucială, precum hrana, cât și la alte tipuri de nevoi primare, îmbrăcăminte, locuință, cele necesare îngrijirii sănătății. Prin urmare, îndeplinirea obligației de întreținere de o persoană față de o altă persoană presupune asigurarea tuturor nevoilor necesare unui trai decent începând cu alimentația, asigurarea unei locuințe și chiar și asigurarea educației și a pregătirii profesionale, în cazul copiilor minori. Este important a se reține faptul că obligația de întreținere este o creanță de tip special (Filipescu și Dogaru, 1988, pp. 15-16). Aceasta izvorăște din lege, subzistă numai între anumite persoane, indiferent de voința acestora și este condiționată de îndeplinirea anumitor condiții. Creditorul are un drept de creanță față de debitorul său care îi oferă posibilitatea de a-i solicita acestuia din urmă și de a i se furniza toate cele necesare traiului, precum și o educație corespunzătoare și pregătire profesională, în cazul minorilor fără capacitate deplină de exercițiu. Pe de cealaltă parte, debitorul are îndatorirea corelativă de a furniza creditorului mijloacele necesare traiului. Privită în ansamblul ei, obligația de întreținere este imperativ prevăzută de lege, este o obligație personală, de regulă, reciprocă și divizibilă, atât activ cât și pasiv, cu executare succesivă, variabilă ca întindere, fel și mod de executare, în funcție de nevoile creditorului și posibilitățile debitorului și, în cele din urmă, este o obligație complexă. 3. Caracterele juridice ale obligației de întreținere Pentru a înțelege în profunzime obligația de întreținere, vom analiza pe rând caracterele juridice ale acesteia, respectiv caracterul legal, personal, reciproc, cu executare succesivă, variabil divizibil și, în cele din urmă, caracterul complex. Obligația de întreținere este legală, ea este expres și limitativ prevăzută de lege și se poate naște doar dacă condițiile prevăzute de normele juridice sunt îndeplinite cumulativ. Totodată, părțile nu o pot înlătura sau restrânge cu anticipație, prin acte juridice, ea impunându-se pe tot timpul cât creditorul este în nevoie din cauza incapacității de muncă (Banciu și Banciu, 2012, p. 297). Prin urmare, legalitatea obligației de întreținere are în vedere categoriile de persoane între care există obligația de întreținere, care sunt expres prevăzute de art. 516 NCC, ordinea în care categoriile de persoane prevăzute de lege datorează întreținere, condițiile în baza cărora se datorează întreținere și, implicit, condițiile în baza cărora se naște dreptul creditorului la întreținere și îndatorirea corelativă a debitorului de a presta întreținerea și, în cele din urmă, limitele obligației, atât în ceea ce privește stabilirea obligației cât și în ceea ce privește executarea. Referitor la caracterul imperativ al normelor legale care reglementează obligația de întreținere, trebuie subliniat faptul că părțile nu pot înlătura sau restrânge prin acte juridice această obligație. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că nu sunt valabile convențiile și actele unilaterale de renunțare definitivă pe viitor la dreptul de întreținere, în întregime, și nici chiar atunci când se renunță la acest drept numai 28

în parte, prin restrângerea acestuia 3. Un act juridic, fie el convenție sau act unilateral, care are ca obiect renunțarea la dreptul la întreținere, este lovit de nulitate absolută în conformitate cu prevederile art. 1247 NCC 4. Din interpretarea per a contrario a dispoziției legale imperative privind interzicerea renunțării la dreptul de întreținere pentru viitor, se poate deduce că renunțarea la întreținere pentru trecut este valabilă 5. La baza practicii judiciare în acest sens a stat faptul că atâta timp cât cel îndreptățit la întreținere nu a solicitat întreținerea sau, după caz, nu s-a pus în executare hotărârea judecătorească, înseamnă că creditorul obligației de întreținere nu s-a aflat în nevoie. Caracterul personal al obligației de întreținere este reglementat expressis verbis de art. 514 NCC. În temeiul acestui articol, obligația de întreținere are caracter personal, ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligației de întreținere, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute de lege. Prin acest text de lege se instituie așadar caracterul intuitu personae al obligației de întreținere, caracter ce privește atât pe debitor cât și pe creditor. Ca urmare a acestui caracter, se conturează următoarele consecințe (Baias et al., 2012, pp. 559-560): Obligația de întreținere nu se poate transmite, de regulă, moștenitorilor debitorului sau creditorului, dar nici altor persoane. Prin excepție, potrivit prevederilor art. 518 alin. 1 NCC, obligația de întreținere față de un minor trece asupra moștenitorilor persoanei care a fost obligată la întreținerea acestuia sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, însă numai dacă părinții creditorului minor au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie. Tot din caracterul incesibil al obligației de întreținere rezultă faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile legale privind transmisiunea și transformarea obligațiilor, spre exemplu obligația de întreținere nu poate face obiectul novației prin schimbarea de creditor, nu poate fi cedată și nici nu poate face obiectul cesiunii de creanță. Creanța de întreținere este insesizabilă. Prin urmare, aceasta nu poate fi urmărită decât în condițiile prevăzute de lege. Creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale datorită insesizabilității generate de caracterul său personal, însă ea poate forma obiectul compensației judiciare. Compensația judiciară poate fi dispusă de instanță numai cu privire la creanțe de întreținere, ceea ce se întâmplă în cazul părinților divorțați, când fiecăruia i s-au încredințat copii spre creștere și educare. 3 A se vedea Trib. Suprem, col. civ, dec. nr. 1449/1967, în C.D. 1967, pp. 174-176 și dec. nr. 774/1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 164. 4 A se vedea art. 1247 NCC Art. 1247: Nulitatea absolută (1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. (2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție. (3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. (4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. 5 A se vedea Trib. jud. Arad, dec. civ. nr. 1071/1968, în R.R.D. nr. 5/1970, pp. 146-149. 29

obligația de întreținere nu poate forma obiectul acțiunii oblice reglementată de art. 1560-1561 NCC acțiune prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile pe care debitorul său, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. În ceea ce privește caracterul reciproc, acesta își are fundamentul în faptul că persoanele legate, potrivit legii, prin ecuația obligației de întreținere, pot avea, potrivit stării de fapt, fie calitatea de creditor, fie calitatea de debitor al întreținerii, și aceasta fără ca existența obligației să fie condiționată de reciprocitatea îndeplinirii acesteia (Florian, 2011, p. 312). Cu titlu de exemplu, acest caracter de reciprocitate apare în cazul obligației de întreținere între soți, foștii soți, între rudele în linie dreaptă, între surori și frați. Cu toate acestea există situații când obligația de întreținere are doar caracter unilateral. Spre exemplu, vorbim de un caracter unilateral al obligației de întreținere în cazul întreținerii acordate minorilor, precum și a copilului major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani. Un alt caracter al obligației de întreținere are în vedere faptul că aceasta se execută succesiv, prin prestații periodice întrucât debitorul are îndatorirea de a asigura existența fiecărei zile a creditorului. Acest caracter rezultă și din modalitatea de plată a pensiei de întreținere. Astfel, potrivit art. 533 alin. 1 NCC care prevede că pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească. Articolul 533 alin. 3 prevede și o excepție de la caracterul succesiv al obligației de întreținere, respectiv dacă părțile cad de acord sau, în cazul în care există motive temeinice, instanța de tutelă poate hotărî ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioada mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații. Obligația de întreținere are de asemenea un caracter variabil. Acest caracter este dat de dispozițiile prevăzute de articolele 529 alin. 1 și 531 alin. 1 NCC. Astfel, întreținerea este datorată potrivit cu starea de nevoie a celui care pretinde întreţinere, precum şi cu mijloacele materiale ale celui care urmează a fi obligat să asigure întreţinere. Prin urmare, cuantumul întreţinerii va varia în funcţie de starea de fapt concretă în care se află părţile. Totodată, legiuitorul a înțeles să stabilească prin art. 529 alin. 1 și 2 anumite limite până la care se poate datora întreținere. Astfel, în cazul întreținerii datorate copiilor de către părinți, întreţinerea se stabileşte până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii. Dispozițiile legale mai prevăd că suma acordată cu titlu de întreținere pentru copii, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, nu poate depăși jumătate din venitul lunar al celui obligat. Trebuie făcută precizarea că Noul Cod Civil, în reglementarea veniturilor la care se raportează cuantumul obligațiilor de întreținere, folosește sintagma venit lunar net. În reglementarea anterioară, codul familiei prevedea raportarea la sintagma câștig 30

din muncă al celui obligat, sintagmă care a dus la unele contradicții în interpretarea acesteia. Așadar, sintagma venit lunar net acoperă toate veniturile realizate de debitorul obligației de întreținere, respectiv venituri din muncă, drepturi de autor, cedarea folosinței bunurilor, participare la profit, activități comerciale, onorarii etc. În ceea ce priveşte prevederile art. 531 NCC privind modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere, trebuie reţinut că apariţia unei schimbări referitoare la nevoia debitorului obligaţiei de întreţinere, respectiv la mijloacele creditorului acestei obligații, poate duce la mărirea sau micşorarea pensiei de întreţinere. Instanța de tutelă, în baza dovezilor, la cererea persoanei interesate, respectiv fie a creditorul, fie a debitorului, poate modifica cuantumul pensiei de întreţinere sau poate stabili încetarea plății ei. Referitor la acest ultim aspect, încetarea obligației de întreținere intervine atunci când una dintre condițiile prevăzute de lege pentru existența dreptului și, respectiv a obligației de întreținere, nu mai este îndeplinită. Referitor la caracterul divizibil al obligației de întreținere, acesta poate fi identificat atât sub aspect activ, adică al debitorilor obligației de întreținere, cât și sub aspect pasiv, adică al creditorilor obligației. Art. 523 NCC instituie principiul divizibilității active a obligației de întreținere: Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor care sunt în drept să o ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi. Sub aspectul divizibilității pasive, în conformitate cu dispozițiile art. 521 alin. 1 NCC, în situația în care mai multe persoane sunt obligate la întreținerea aceluiași beneficiar, fiecare va contribui la plata întreținerii proporțional cu mijloacele pe care le are. Cu titlu de exemplu, va exista divizibilitate pasivă în cazul în care există mai mulți descendenți de același grad care sunt obligați să presteze întreţinere către un ascendent. Trebuie subliniat faptul că divizibilitatea nu se aplică prin împărțire egală între cei ce datorează, ci prin obligarea proporțional cu mijloacele pe care le au creditorii obligației de întreținere. Există totuși unele excepții de la caracterul divizibil al obligației de întreținere, excepții în care aceasta este guvernată de regula solidarității. Astfel, în conformitate cu art. 499 alin. 1 și 3 NCC 6, părinții sunt obligați în solidar la întreținerea copilului. 6 A se vedea art. 499 NCC: Art. 499: Obligaţia de întreţinere (1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. (2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. (3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. (4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi 31

Un alt caz în care legea instituie solidaritatea este cel al moștenitorilor persoanei care a fost obligată la întreținerea unui copil sau care i-a dat întreținere fără a avea obligație legală. Astfel, moștenitorii, sunt ținuți în solidar, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea minorului. Această situație apare doar dacă părinții copilului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie. O ultimă situație în care obligația de întreținere este guvernată de regula solidarității are în vedere prevederile art. 521 alin. 2 NCC. Conform acestui text de lege părintele care are dreptul la întreținere de la mai mulți copii și care se află într-o situație de urgență, poate porni acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Celui care a plătit întreținerea îi este recunoscută posibilitatea de a se întoarce împotriva celorlalți obligați la întreținere pentru partea fiecăruia. În cele din urmă, obligaţia de întreţinere are un caracter complex întrucât ea are menirea atât de a satisface nevoia de hrană a celui întreținut, cât și nevoile de locuință, tratament medical, nevoile spirituale etc. În cazul obligației de întreținere a copiilor, acest caracter complex cuprinde și mijloacele necesare pentru educarea, învățătura şi pregătirea lor profesională. 4. Persoanele între care există obligația de întreținere Conform art. 516 NCC, obligația de întreținere există între următoarele persoane: soț și soție obligația de întreținere între soț și soție își are fundamentul în obligația de sprijin material reciproc prevăzută de art. 325 NCC. Această obligație există cât timp subzistă calitatea de soț. Faptul că soții nu au o locuință comună, sunt despărțiți faptic sau se află în procedură de divorț, nu are nici un efect asupra existenței obligației de întreținere. Trebuie menționat faptul că această obligație există în cazul căsătoriei putative (Costin și Costin, 2007, p. 131) 7, însă doar în favoarea soțului de bună credință. rudele în linie dreaptă Noul Cod Civil nu mai enumeră exhaustiv toate categoriile de persoane între care se datorează întreținere, adică între părinți și copii, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți. Obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă există atât în cazul rudeniei firești, cât şi în cazul rudeniei civile. frați și surori nu are nici o relevanță dacă frații și surorile sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopție. Totodată, nu este necesar ca frații și surorile să modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială. 7 Noul Cod Civil reglementează căsătoria putativă în art. 304 NCC, stabilind că soțul de bună credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț. Pornind de la aceste dispoziții legale, căsătoria putativă poate fi definită ca fiind căsătoria încheiată cu nerespectarea cerințelor și interdicțiilor imperativ instituite de lege, dar la încheierea căreia cel puțin unul dintre soți a fost de bună credință, în sensul că nu a cunoscut respectiva încălcare, față de acesta căsătoria producându-şi efectele. 32

aibă aceiași părinți, obligația de întreținere existând chiar dacă ei sunt consangvini sau uterini. foștii soți pentru existența obligației de întreținere între foștii soți trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 389 NCC 8. părintele vitreg și copilul vitreg în baza art. 517 alin.1 NCC, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să dea întreținere copilului pe timpul minorității acestuia, însă cu condiția ca părinții firești să fie decedați, dispăruți sau în nevoie. La rândul său, copilul care a beneficiat de întreținere acordată de părintele său vitreg timp de minim 10 ani poate fi obligat să acorde întreținere soțului părintelui său firesc. moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere acestuia fără a avea obligația legală și acel minor. 5. Ordinea în care se datorează întreținere Dispozițiile legale stabilesc o serie de reguli, precum și o ordine de plată a întreținerii. Ordinea în care se datorează întreținere este guvernată de următoarele reguli (Lupașcu și Crăciunescu, 2011, p. 429): persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea expres și imperativ stabilită de normele legale. Prin urmare, creditorul obligației de întreținere trebuie să formuleze acțiune împotriva primei categorii de persoane obligate, și nu conform propriilor sale opțiuni, sub sancțiunea respingerii acțiunii sale ca fiind inadmisibilă. Numai dacă nici una din aceste persoane nu poate acorda întreținere, creditorul obligației de întreținere se poate îndrepta împotriva persoanelor din următoarea categorie. dacă persoana obligată la întreținere în principal se găsește în imposibilitatea totală de a o acorda, întreținerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare, obligația acesteia fiind subsidiară. în cele din urmă, dacă imposibilitatea de a acorda întreţinere este doar parţială, persoana care datorează întreţinerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanța de tutelă să o completeze. 8 A se vedea art. 389 NCC: Art. 389: Obligaţia de întreţinere (1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează. (2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. (3) Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată. (4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. (5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit. 33

Având în vedere dispozițiile art. 519 și 517 NCC, ordinea în care se datorează întreținere este următoarea: soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați. De reținut este faptul că, în conformitate cu art. 390 alin. 3 NCC, soțul care solicită prestația compensatorie care se acordă numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin douăzeci de ani, nu poate cere de la fostul său soț și pensie de întreținere. descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui mai îndepărtat. frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor. Reamintim că nu trebuie făcută nicio distincție între situația rudeniei firești și situația rudeniei civile, precum și nici între rudenia în linie dreaptă sau în linie colaterală. soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț datorează întreținere, după părinții firești. Prin urmare, părintele vitreg va întreține minorul doar dacă părinții biologici fie sunt decedați, fie sunt dispăruți, fie sunt în nevoie. la rândul său, părintele vitreg, care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț timp de cel puțin zece ani, poate solicita întreținere de la copilul vitreg. Trebuie precizat că, în cazul în care părintele vitreg are și copii firești sau adoptați, trebuie să ceară mai întâi întreținere de la aceștia, și doar dacă descendenții firești ori adoptați nu dispun de mijloace suficiente pentru acoperirea integrală a stării de nevoie a beneficiarului, va fi obligat în subsidiar copilul vitreg. moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui copil sau care i-a dat acestuia întreținere, este obligat să-l întrețină în continuare pe minor, în limita valorii bunurilor moștenite. Și în acest caz, părinții copilului trebuie să fie morți, dispăruți sau în stare de nevoie. în cele din urmă, în conformitate cu art. 520 NCC privind întreținerea în cazul desfacerii adopției, după încetarea adopției, adoptatul va putea cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său. Cu titlu exemplificativ, ordinea de plată a întreținerii pentru soț este următoarea: soțul, creditorul obligației de întreținere, va trebui, mai întâi, să solicite întreținere soției lui. În cazul în care soția, sau după caz fosta soție, se află în situația de a nu putea să dea întreținere, soțul, care are atât descendenți cât și ascendenți, va trebui să pretindă întreținere mai întâi descendenților. În cadrul categoriei descendenților, soțul se va îndrepta împotriva descendenților de grad mai apropiat, adică împotriva copiilor săi firești sau adoptați, în subsidiar copilului vitreg întreținut cel puțin zece ani, apoi împotriva nepoților, apoi a strănepoților. În măsura în care niciuna dintre persoanele din categoria de descendenți nu poate asigura întreținerea, soțul se va putea îndrepta împotriva părinților. Dacă nici aceștia din urmă nu pot presta întreținerea, soțul va putea formula acțiune împotriva fraților sau surorilor lui. Cele din urmă categorii din ordinea de plată a întreținerii pentru soț sunt bunicii soțului, iar în ultimă situație ceilalți ascendenți ai soțului. 34

În ceea ce priveşte ordinea de plată a întreţinerii pentru copil, trebuie reţinute următoarele aspecte: copilul va putea cere întreţinere, mai întâi, părinţilor săi fireşti sau adoptivi. În cazul în care aceştia sunt morți, dispăruți sau în stare de nevoie, copilul va cere întreținere fie părintelui său vitreg, fie moștenitorului persoanei obligată la întreținere sau care a prestat voluntar întreținerea. Următoarele categorii împotriva cărora se va putea îndrepta copilul sunt, în ordine, fratele sau sora copilului, apoi bunicii copilului și, în cele din urmă, ceilalți ascendenți ai copilului. 6. Condițiile generale ale obligației de întreținere Condițiile obligației de întreținere se raportează atât la persoana creditorului, cât și la persoana debitorului acestei obligații. Aceste condiții sunt reglementate de art. 524 NCC și art. 527 NCC. Conform acestor dispoziții legale, creditorul obligației de întreținere trebuie să se afle în nevoie, fiind în imposibilitatea de a se întreține din munca sau din bunurile sale, pentru a putea beneficia de întreținere. Pe de cealaltă parte, debitorul obligației de întreținere poate fi obligat la prestarea întreținerii, doar dacă dispune de mijloacele necesare pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. În cele ce urmează vom prezenta mai pe larg condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea obligaţiei de întreţinere. Prima categorie de condiții se referă la creditorul obligației de întreținere. Aşa cum am precizat anterior, dreptul la întreţinere se naşte doar dacă creditorul întreţinerii se află în stare de nevoie şi în imposibilitate de a se întreţine din munca sau din bunurile sale. Prin starea de nevoie a unei persoane se înțelege neputința acelei persoane de a-și procura, prin mijloace proprii, cele ce-i sunt necesare traiului zilnic, spre exemplu: hrană, îmbrăcăminte, locuință, medicamente etc. Neputința persoanei poate fi fie totală, fie numai în parte. Având în vedere art. 524 NCC, este în stare de nevoie acea persoană care nu se poate întreține din munca sa, implicit nu obține venituri din muncă, și nici nu deține bunuri care ar putea fi valorificate pentru a se obține cele necesare întreținerii. Această stare de nevoie este o chestiune de fapt care se va analiza și va fi apreciată in concreto, de la caz la caz, luându-se în considerare factori precum nivelul de trai anterior al creditorului întreținerii, nivelul general de trai sau venitul minim brut pe economie. Totodată, se urmărește și păstrarea unui echilibru între starea de nevoie a creditorului și posibilitățile reale și concrete ale debitorului. Este necesar a se face distincție între starea de nevoie a unei persoane majore și starea de nevoie a unui copil. Aceasta din urmă are un conținut mai larg întrucât sunt incluse și cheltuielile necesare pentru o bună creștere, educare și pregătire profesională a copilului. Tot aici, în conformitate cu dispozițiile art. 525 alin. 1 NCC, trebuie amintită prezumția că minorul care cere întreținere de la părinții săi este în stare de nevoie ori de câte ori minorul nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. Prin 35

excepție, potrivit art. 525 alin. 2 NCC, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor minorului, fără bunurile de strictă necesitate, dacă părinții n-ar putea presta întreținere fără a-și primejdui propria lor existență. Limitele de acțiune ale prezumției că minorul se află în stare de nevoie sunt de strictă interpretare întrucât această prezumție este instituită numai în beneficiul minorului care își valorifică dreptul față de părinții săi debitori, astfel că prezumția nu este operantă în cazul altor debitori care, dacă părinții ar fi decedați, dispăruți sau ei înșiși în nevoie, ar putea fi ținuți să dea întreținere copilului; avantajul prezumției se stinge odată cu starea de minoritate a descendentului astfel că, aflându-se în continuarea studiilor, copilul va putea cere părinților întreținere dovedindu-și starea de nevoie potrivit dreptului comun (Florian, 2011, p. 323). În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de lege şi anume, persoana care solicită întreţinere să se afle în incapacitate de a munci, se poate afirma că aceasta semnifică neputința unei persoane de a desfășura o activitate care să îi aducă venituri, neputință care poate avea ca și cauză minoritatea, boala, vârsta înaintată, sarcina sau orice astfel de împrejurări. Trebuie menționat faptul că nu are nicio relevanță dacă incapacitatea de a munci a creditorului obligației de întreținere este totală sau parțială, permanentă sau trecătoare, absolută sau relativă. Astfel, s-au reținut în practica judiciară soluții care prevedeau prestarea întreținerii în favoarea unor persoane care, deși obțineau unele venituri, acestea nu acopereau nevoile de întreținere. Totodată, trebuie reținut faptul că persoanele care, deși sunt apte de muncă, aleg să nu muncească, nu au dreptul la întreținere chiar dacă sunt în stare de nevoie. O altă situație care poate genera starea de nevoie a creditorului obligației de întreținere este cea a incapacității persoanei de a se întreține din bunuri. Determinarea stării de nevoie a creditorului obligației de întreținere este o operațiune destul de delicată, judecătorii trebuind să dea dovadă de prudență în aprecierea probelor care le sunt prezentate. Mai mult, considerăm că aprecierea corectă a probelor duce la evitarea unor situații de abuz din partea unor persoane care în realitate nu se află într-o stare de nevoie, putându-și acoperi toate nevoile. Sarcina dovedirii stării de nevoie incumbă celui care o invocă, adică celui care solicită să i se presteze întreținere. În conformitate cu art. 528 NCC, atât starea de nevoie a solicitantului întreţinerii, cât şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, spre exemplu adeverințe privind venitul obținut, proba testimonială, interogatoriu, alte înscrisuri sau mijloace materiale de probă. În baza probaţiunii administrate vor fi identificate elementele în funcţie de care instanţa judecătorească va aprecia şi va hotărî dacă şi în ce măsură solicitantul întreţinerii este îndreptăţit la aceasta (Ionașcu, 1957, p. 240). Cât privește dovedirea incapacității de a munci, aceasta se poate face în principal prin documente medicale fiind nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a se stabili cauza incapacității, întinderea ei, precum și durata. 36

Art. 526 alin. 1 NCC prevede o altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca o persoană să fie creditor al obligației de întreținere care se referă la comportamentul solicitantului întreținerii. Astfel, nu poate pretinde întreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Este irelevant dacă în momentul săvârșirii faptelor grave sau contrare bunelor moravuri sau legii, persoana avea doar vocația la întreținere sau era beneficiara unor prestații cu acest titlu, acordate în temeiul părților sau în baza hotărârii instanței de tutelă (Florian, 2011, p. 331). Existența, precum și gravitatea faptelor săvârșite vor fi apreciate de instanţa de tutelă. Pe lângă aceste două condiții generale, normele legale prevăd și unele condiții speciale care trebuie îndeplinite pentru a se naște dreptul la întreținere și, corelativ, pentru ca obligația de a da întreținere să devină activă. Întrucât aceste condiții speciale vor fi dezvoltate pe larg în secțiunile următoare, vom enumera doar câteva exemple: potrivit art. 516 alin. 3 NCC și art. 389 NCC pentru ca obligația de întreținere între foștii soți să existe, trebuie ca părțile să aibă calitatea de foști soți; pentru ca părintele vitreg să obțină întreținere de la copilul soțului său, trebuia ca, la rândul său, să îi fi acordat întreținere minorului timp de minim zece ani. Un ultim aspect ce trebuie subliniat este prevăzut de art. 526 alin. 2 NCC care prevede că acea persoană care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreținere de strictă necesitate. Cauzele care pot duce la situația în care o persoana se află în stare de nevoie din culpa sa pot fi, spre exemplu, anumite deprinderi, precum jocurile de noroc, dependență de droguri, alcoolism, infirmitate consecutivă tentativei de suicid etc. Această reglementare vine să lămurească unele dezbateri care au avut loc sub imperiul vechii legislații prevăzute de Codul Familiei. Cu toate că reglementarea actuală este mult mai clară, urmează ca instanțele de judecată să stabilească noțiunea de culpă proprie sau de strictă necesitate. Oricum, culpa trebuie apreciată în concret, în raport de situația creditorului, iar starea de strictă necesitate semnifică acoperirea nevoilor de hrană și asistență medicală, și după împrejurări, a celor privind locuința și îmbrăcămintea, la nivel minimal (Baias et al., 2012, pp. 559-560). Cea de a doua categorie de condiții necesare a fi îndeplinite pentru a se activa obligația de întreținere are în vedere prevederile art. 516 NCC și art. 527 alin. 1 NCC. Aceste texte legale reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie debitorul obligației de întreținere. În acest context, cel obligat la întreținere trebuie să aibă mijloace pentru a plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace necesare îndeplinirii obligației de întreținere și trebuie să nu existe altă persoană obligată la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege. În ceea ce priveşte prima condiţie referitoare la mijloacele de care trebuie să dispună debitorul obligaţiei de întreţinere, față de vechea reglementare, Noul Cod Civil prevede în mod expres faptul că, la stabilirea acestor mijloace, precum și a posibilității de a dobândi aceste mijloace, se va ține seama de veniturile și bunurile persoanei, precum și de posibilitățile de realizare ale acestora. 37

De asemenea, pentru a păstra o situație de echitate se va ține seama și de sarcinile și obligațiile pe care persoana le are deja. Criteriile enumerate nu sunt limitative, instanța putând lua în considerare orice alte criterii pe care le consideră relevante în vederea stabilirii stării materiale a creditorului. Este important de reținut că noțiunea de mijloace cuprinde toate posibilitățile materiale de care dispune debitorul obligației de întreținere, atât cele cu caracter periodic, cum sunt câștigurile din muncă, salariile de la fiecare loc de muncă 9, sporul de vechime, indemnizația de conducere etc., cât și celelalte mijloace, cum sunt economiile și bunurile ce îi prisosesc și care ar putea fi vândute în vederea asigurării prestării întreținerii (Ionașcu, 1960, p. 257). Un alt aspect important ce ține de aprecierea mijloacelor de care dispune debitorul obligației de întreținere are în vedere faptul că nu se iau în considerare mijloacele soțului, ale părinților sau ale altor rude care locuiesc sau se gospodăresc împreună cu debitorul. Mai mult, nici veniturile întâmplătoare nu sunt luate în calcul la stabilirea mijloacelor debitorului, cum ar fi indemnizația de deplasare sau de transfer, sporul pentru condiții deosebite de muncă, alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de maternitate, cel acordat în caz de deces, bursele de studii, diurnele și alte asemenea indemnizații 10. La fel de importantă ca mijloacele de care dispune debitorul obligației de întreținere este și aptitudinea de a munci a celui obligat să presteze întreținere. Astfel, cel care urmează a fi obligat la plata întreținerii nu poate fi exonerat de această obligație, susținând că nu lucrează și prin urmare nu obține venituri. Având în vedere că persoana respectivă este aptă de a munci rezultă că are în mod efectiv posibilitatea de a realiza un câștig. Faptul că refuză să muncească sau prestează munci ocazionale ce nu pot fi dovedite de creditorul întreținerii, dovedește reaua-credință a debitorului. În aceste situații, revine instanței de judecată competente să stabilească prin orice mijloc de probă, spre exemplu anchetă socială, nivelul de trai și mijloacele debitorului, în funcție de care se va stabili cuantumul întreținerii. Cu toate acestea, nu va putea fi obligată la plata întreținerii acea persoana lipsită de venituri care, din cauza unor motive temeinice, nu poate avea un câștig din muncă. Astfel de cauze sunt: perioadele de timp în care se efectuează stagiul militar sau se execută o pedeapsă privativă de libertate aplicată pentru o altă infracțiune decât cea de abandon de familie, boala gravă a debitorului, efectuarea studiilor la cursurile de zi ale unei forme de învățământ etc. Așa cum am menționat și la început, la stabilirea mijloacelor debitorului se va ține cont și de obligațiile pe care acesta le are deja. Poate fi vorba de alte obligații de întreținere, de cheltuieli impuse de nevoile personale, inclusiv pentru îngrijirea sănătății, de costurile gospodăriei sale etc. Această limită are la bază faptul că nu se poate da 9 CSJ, secția civilă, Decizia nr. 1627/1992, în Dreptul nr, 8 /1993, p. 86 s-a decis că dacă debitorul este în același timp instructor auto și asociat la firma respectivă, vor fi luate în considerare câștigurile obținute în fiecare dintre aceste calități. 10 C.A București, secția a III-a civilă, Decizia nr. 1690/2003, în P.R nr.6/2004, p. 383-385; 38

satisfacție absolută dreptului unei persoane dreptul la întreținere al creditorului, împovărând peste măsură o altă persoană, periclitând dreptul debitorului întreținerii de a-și asigura sieși mijloacele rezonabile pentru un trai decent (Florian, 2011, p. 325). La fel ca și în cazul mijloacelor de probe ce pot fi folosite pentru dovedirea stării de nevoie a creditorului obligației de întreținere, și în cazul stabilirii mijloacelor debitorului sunt admisibile oricare dintre probele reglementate de lege. Cea de a doua condiție privitoare la debitorul întreținerii rezultă din ordinea în care se acordă întreținere, stabilită de lege. Astfel, pentru ca o persoană să fie obligată la plata întreținerii trebuie să nu existe o altă persoană care poate fi obligată la întreținere înaintea sa. Așa cum am menționat într-o secțiune anterioară, doar atunci când prima persoană obligată la întreținere este în imposibilitatea absolută și totală de a presta întreținere, va fi obligată cea de a doua persoană care urmează conform ordinii stabilite de lege. Totuși, instanța de tutelă va putea dispune ca persoanele care urmează conform ordinii stabilite de lege să contribuie la întreţinere, în măsura în care prima persoană nu poate acoperi în întregime nevoia creditorului. 7. Stabilirea și executarea obligației de întreținere Potrivit dispozițiilor art. 530 alin. 1 NCC, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Astfel, pornind de la acest text de lege se poate stabili faptul că, în materia obligației de întreținere, regula este executarea acesteia în natură și doar în subsidiar executarea obligației se poate face prin plata unei sume de bani cu titlu de pensie de întreținere. Mai mult, executarea obligației de întreținere presupune ca debitorul să asigure creditorului cele necesare traiului, respectiv hrană, îmbrăcăminte, asistență medicală medicamente și tratamente, o locuință debitorul poate locui cu creditorul sau creditorul îi poate asigura acestuia o locuință separată suportând costurile cu închiriere, utilitățile etc. Totodată, creditorul trebuie să suporte cheltuielile necesare asigurării nevoilor spirituale ale debitorului, a unor servicii minime, precum telefonie, televiziune etc. În cazul întreţinerii copilului minor, executarea în natură a acesteia este mai complexă. Având în vedere prevederile art. 487, art. 499 şi art. 525 NCC, se poate observa că obligația de întreținere dintre părinți și copii cuprinde atât o componentă materială cât și o componentă morală. Sub aspect material, părinții trebuie să asigure copiilor lor atât mijloacele de trai necesare hrană, îmbrăcăminte, locuință, asistență medicală etc., cât şi cele necesare pentru asigurarea educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale rechizite şcolare, uniformă şcolară etc. Sub aspect moral, părinții trebuie să permită, să asigure, să încurajeze și să sprijine accesul copiilor la învățătură și la o pregătire profesională corespunzătoare, care să le permită ulterior să se întrețină singuri. De asemenea, în funcție de posibilitățile părinților, această componentă mai poate cuprinde și încurajarea copiilor de a participa la 39

activități extrașcolare, cursuri extrașcolare înot, dansuri, teatru etc., menite să contribuie la dezvoltarea psihică și fizică a acestora. Trebuie subliniat faptul că la stabilirea întreținerii datorate de către părinți copiilor trebuie să se țină seama de limitele stabilite de art. 529 alin. 2 și 3 NCC. Astfel, așa cum am precizat și anterior, în situația în care este vorba de întreținerea unui singur copil, cuantumul întreținerii poate fi stabilit până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui, până la o treime pentru 2 copii și până la jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Mai mult, cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat. Faţă de cele menţionate, se impun unele precizări. Un prim aspect se referă la faptul că stabilirea cuantumului întreținerii datorate copiilor se raportează la mijloacele ambilor părinți întrucât ambii părinți au obligația legală de a-și întreține copiii. De asemenea, nu are nicio relevanță dacă părinții sunt căsătoriți sau divorțați, dacă sunt firești sau adoptatori, sau dacă locuiesc împreună sau separat. Cotele menționate anterior sunt maxime, instanța de judecată neputând stabili un cuantum al întreținerii din venitul net lunar al părintelui care să depășească aceste cote, însă aceasta poate stabili un cuantum mai mare dacă părintele obține venituri suplimentare din alte surse. Prin urmare, legea a urmărit plafonarea întreținerii numai în cazul în care, în afară de câștigul de muncă, părintele nu ar avea și alte venituri (Barasch, Nestor și Zilberstein, 1960, p. 138). Instanța de judecată va putea stabili un cuantum al întreținerii sub aceste cote dacă se va constata faptul că nevoile copilului sunt acoperite. Pe de altă parte, părintele nu este oprit să își asume obligația de a plăti o pensie de întreținere mai mare decât suma reprezentând cota maximă prevăzută de lege din venitul său lunar net, întrucât prevederile art. 529 alin. 2 și 3 sunt stipulate în favoarea sa (Sitaru, 1971, pp. 119-122). Bineînțeles, părintele nu trebuie să prejudicieze interesele altor persoane prin acțiunea sa. Atunci când cuantumul întreținerii se stabilește pentru doi sau mai mulți copii, având în vedere nevoile diferite ale copiilor, instanța de judecată va fixa, în mod concret, suma necesară întreținerii pentru fiecare copil în parte. Însă, dacă nevoile copiilor sunt asemănătoare, atunci instanța va putea stabili pensia de întreținere sub forma unei sume globale 11. Trebuie reținut faptul că oricare dintre părinți are dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de micșorare sau majorare, chiar dacă inițial cuantumul pensiei de întreținere a fost stabilit ca urmare a învoielii dintre părinți. De asemenea, părinții pot negocia cuantumul întreținerii, însă nu pot negocia existența obligației de întreținere întrucât art. 515 NCC stabilește în mod clar, fără echivoc, că nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său de întreţinere. Orice stipulaţie contrară acestui text de lege, considerăm că va fi lovită de nulitate absolută. Revenind la modalitățile de executare a întreținerii, așa cum am menționat anterior, față de reglementarea din Codul Familiei unde întreținerea se putea executa fie 11 A se vedea Plenul Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 16/1965 cu privire la modul de stabilire a pensiei de întreținere datorate pentru doi sau mai mulţi copii, în C.D 1965, p. 44-46. 40