Referat NOȚIUNILE ȘTIINȚEI I Prof. BADEA OVIDIU 1

Transcriere

1 Referat NOȚIUNILE ȘTIINȚEI I Prof. BADEA OVIDIU 1

2 1. Apariția științei Înainte de a ne ocupa de noțiunile științei vom căuta răspunsuri la întrebarea ce este știința și când a apărut ea. Filozoful Karl Popper spune: Știința trebuie să fi început cu miturile și cu critica miturilor. Profesorul Andrew Gregory în lucrarea sa Evrika! Nașterea științei explică dificultatea de a da o definiție științei. El observă că știința este mai mult decât o tehnologie. Când și unde a apărut știința depinde într-o oarecare măsură de ce gândim că este știința. Știința este o activitate mai complicată decât tehnologia. Cu ajutorul tehnologiei, un om știe cum să facă ceva, sau când ceva se va întâmpla. Cu ajutorul științei un om are o teorie și o explicație a lui de ce, un fenomen trebuie să aibă loc. Un bun exemplu este fabricarea uneltelor din fier. Se poate extrage minereu de fier și parcurge procesul de topire și forjare a fierului fără a avea vreo idee despre natura acestor procese sau de ce ele funcționează. Astfel, un om poate să aibă doar tehnologia. Sau poate avea o teorie care explică fiecare pas al procesului, și astfel să înțeleagă ce se întâmplă. În al doilea caz putem spune că acel om are știință. Apoi profesorul Gregory face un studiu al societății babiloniene: Nu există nicio îndoială că realizările tehnologice și matematice se datorează unor societăți anterioare celei grecești. Babilonienii aveau un sistem de numerație sofisticat și metode de rezolvare a ecuațiilor. Un mare număr de tăblițe de argilă au fost găsite în zona în care a fost Mesopotamia și astăzi este Irakul (între Tigru și Eufrat), fapt ce ne-a dat posibilitatea de a cunoaște realizările babilonienilor. Ei au reușit să construiască un calendar funcțional, ceea ce nu este ușor când se pleacă de la zero. Deși babilonienii erau foarte buni în observare și predicție ei nu au depășit descrierea cerului prin mituri și poeme. Ei nu aveau nicio teorie despre natura cerului și au eșuat în încercările de a da o explicație fenomenelor. Predicțiile lor funcționau prin extrapolarea datelor, fără nici un model al cerului. De exemplu dacă o eclipsă avea loc în anii 1, 3, 5 și în anul 7, atunci puteau prezice că eclipsa va avea loc și în anul 9. Aceste predicții erau făcute fără să se spună nimic despre natura cerului sau despre natura eclipsei. Mai departe d-l Andrew Gregory analizează condițiile ce au făcut posibilă apariția științei: Societatea greacă a fost destul de bogată pentru ca unii oameni înstăriți să aibă suficient timp pentru a-și pune întrebări filozofice, incluzând natura lumii din jurul lor. Ei au avut, de asemenea, libertatea intelectuală de a urma linii originale de gândire. Este semnificativ faptul că grecii nu au avut religie centralizată și nici castă oficială a preoților. Societatea babiloniană a fost ierarhică, atât în sens literal pentru că era condusă de preoți (în limba greacă hieros =preot, arche =regulă) cât și în sensul că era rigid stratificată. În societatea greacă exista toleranță pentru o gamă largă de opinii religioase, și pentru dezbatere în general. Un exemplu excelent este Xenophanes din Cholophon (aprox. 520 î. Hr.) care a fost filozof și teolog. El a criticat religia populară și a zeilor din poveștile lui Homer și Hesiod. După cum menționează profesorul Gregory, deși Xenophanes critică religia el nu este persecutat. Aceasta demonstrează că în acea perioadă a existat o libertate de gândire ce a făcut posibilă nașterea științei. După analiza condițiilor externe autorul lucrării menționate trece la cele interne. Astfel ni se spune că grecii credeau despre ei că trăiesc într-un cosmos, un loc bine ordonat. Pentru ei universul avea o ordine, și ordinea lui este bună și plăcută. Urmează ceva foarte important pentru originea științei: 2

3 Grecii au fost primii care au făcut distincție între natural și supranatural. Ei au considerat cosmosul un loc în întregime natural. Evenimentele nu se petrec la întâmplare și nici nu sunt capricii ale zeilor Ordinea cosmosului este ceva ce poate fi descoperit și înțeles de om. În plus, ei credeau că cosmosul poate fi descris cu succes prin cuvinte și numere. Dar cum a început știința? Cine sunt primii oameni de știință? D-l Andrew Gregory afirmă că aceștia au fost primii filozofi (din filozofia occidentală): Primii filozofi și oameni de știință au fost cei din Milet: Thales (în jur de 585 î. Hr.), Anaximandru (în jur de 555 î. Hr.) și Anaximenes (î. Hr. 525). Se spune că Thales a prezis o eclipsă în anul 585 î. Hr. [ ]. Anaximandru a fost elev al lui Thales și se spune că acesta a făcut prima hartă a lumii locuite. Anaximenes a fost elev al lui Anaximandru. Din păcate șe știe foarte puțin despre viața milesienilor, dar ei au fost primii care au descris cosmosul numai în termeni naturali, și dimensiunile teoriei lor sunt remarcabile. Ei au făcut primul pas în a nu-și concentra atenția asupra evenimentelor individuale (de exemplu: ce a cauzat acest cutremur?), ci asupra unor clase de evenimente (de exemplu; care este cauza cutremurelor?). Aceasta i-a făcut capabili de a formula teorii generale despre cauzele evenimentelor, în loc de teorii specifice despre un eveniment singular. Filozoful Heraclit din Efes (în jur de 500 î. Hr.) a spus că cosmosul funcționează în acord cu un logos, care în limba greacă înseamnă cuvânt, socoteală, măsură sau proporție. Noi derivăm terminația cuvintelor -ologie din logos ( ca în biologie)[ ]. Astfel, cosmosul se supune unui logos ceea ce înseamnă nu numai că este un loc ordonat ci, de asemenea, că este ceva care se poate înțelege de către oameni, dacă ei înțeleg natura acestui logos. Cosmosul poate fi corect descris și înțeles prin folosirea cuvintelor. Pentru a face aceasta, este necesar ca oamenii să creeze un înțeles comun al logos -ului, nu doar înțelesuri individuale, și să-l urmeze oriunde i-ar conduce [ ]. Heraclit credea că: Pentru cei care sunt treji, cosmosul este unul și este comun, dar cei care dorm se întorc într-o lume privată. Noi nu ar trebui să vorbim și să acționăm ca niște oameni adormiți. Milesienii au refuzat să se folosească de zei pentru a explica evenimentele în această manieră. Evenimentele din cosmosul lor au cauze naturale. Dacă savanții timpurii credeau în zei, atunci aceia erau zei care păstrau ordinea și nu se amestecau în procesele naturale ale cosmosului. [ ] Istoria științei vechilor greci este istoria unui grup relativ mic de oameni mult, mult mai mic decât comunitatea științifică de astăzi. Ideile lor au fost influente și în istorie și în societatea greacă, dar opiniile lor trebuie deosebite de cele ale întregii populații, mare parte din aceasta rămânând la vechile opinii despre zei și despre mituri. Este cu atât mai remarcabil că, împotriva acestor opinii de fundal, știința a început să stârnească interesul tuturor. Părerile filozofilor timpurii erau cunoscute și discutate în societate, și în Norii o piesă a faimosului dramaturg atenian Aristofan ( î. Hr.) filozofii discută dacă fulgerul este cauzat de nori sau de zei. 2. Platon Platon a trăit între anii 427 și 347 î. Hr. În tinerețea sa a fost elev al lui Socrate. Dl. Gregory afirmă că Platon credea că cosmosul nu a apărut la întâmplare. El credea că un zeu a organizat cosmosul dintr-un haos primordial. Platon l-a conceput ca pe un meșteșugar calificat, un demiurg, deoarece a crezut că el a avut îndemânarea de a da formă și de a organiza cosmosul din haos. Când zeul a făcut aceasta, el a făcut cea mai bună lucrare posibilă, ținând cont de limitările materialelor. Demiurgul lui Platon este fără suspiciune de răutate și acționează în cea mai bună manieră posibilă. El nu interacționează cu lumea după ce aceasta a luat ființă. Demiurgul era astfel un zeu geometric. Aceasta înseamnă că el folosea principiile geometriei și aritmeticii pentru a da cea mai bună proporție și armonie, dintre toate cele posibile, lumii și constituenților ei. În special el a impus număr și formă geometrică haosului primordial, în scopul de a crea cosmosul. Lumea având astfel la bază o structură geometrică și aritmetică. Există o puritate și o atemporalitate a aritmeticii și geometriei la care a apelat Platon. Adevărul despre lumea fizică este supus schimbării (astăzi sunt 20, ieri nu erau), adevărul matematic nu se schimbă. Platon credea despre cunoaștere că este indiscutabilă și de 3

4 neschimbat (cunoașterea adevărată), aritmetica și geometria erau pentru el exemple de cum trebuie să fie cunoașterea. Ținând cont de faptul că zeul a construit lumea folosindu-se de geometrie și aritmetică, noi suntem îndreptățiți să le folosim pentru a înțelege structura acestei lumi. De asemenea, din cauză că demiurgul a creat cea mai bună lume posibilă simplă, elegantă, și plăcută din punct de vedere estetic explicația noastră trebuie să fie și ea simplă, elegantă și plăcută din punct de vedere estetic. 3. Despre cunoaștere la Platon În ce privește cunoașterea, și modul de a ajunge la ea Platon ne comunică viziunea sa în mitul peșterii, din dialogul Republica, unde îl întâlnim în cartea a VII. Dakmara Georgescu îl prezintă pe scurt în lucrarea Mari filozofi ai lumii (pag. 34): Mitul propune următorul model de interpretare: să ne închipuim că într-o peșteră, legată de intrare printr-un tunel foarte lung, se află oameni, legați însă din copilărie la mâini și la gâtde niște scaune. Ei nu se pot întoarce spre intrarea în peșteră și nu pot vedea decât peretele din fața lor. Din spatele lor luminează un foc, iar între focul pe care oamenii n-au cum să-l vadă și ei înșiși există un drum, de-a lungul căruia se află un zid puțin înalt, ca un fel de scenă pe care o aranjează păpușarii pentru teatrul de păpuși. Diverși oameni, plimbă de-a lungul acestui zid, în spatele său, tot felul de figuri statui de diferite feluri, din lemn sau din piatră, reprezentând oameni sau animale. Aceste statui sunt purtate deasupra zidului. Dar oamenii legați de scaun nu văd în fața lor decât umbrele trimise de foc pe peretele peșterii. Ei nu vor vedea nici drumul, nici zidul, nici figurile și, cu atât mai puțin pe mânuitorii acestora. Dar ceea ce vor vedea li se va părea că nu este altceva decât realitatea. Socrate îi spune lui Glaucon că acești oameni ne seamănă nouă, întrucât și noi suntem tentați, de regulă, să considerăm că ceea ce ne apare este și adevărat. Să ne închipuim apoi că unul dintre acești oameni ar putea să se dezlege și să pornească spre ieșirea din peșteră. El ar vedea mai întâi figurile din fața focului, dar, orbit de flăcări și nemaiștiind ce să creadă, nu ar putea fi imediat convins, că umbrele pe care le-a văzut toată viața pe peretele peșterii nu sunt decât umbre. Înțelegerea și acceptarea faptului că adevărul este altul decât cel pe care l-am crezut este un proces foarte anevoios și extrem de dureros. Socrate compară dificultatea acestui proces cu durerea fizică pe care o resimțim atunci când dăm cu ochii de lumină, după o lungă perioadă de stat în întuneric. Dacă omul respectiv va reuși cumva să străbată tunelul anevoios spre ieșirea din peșteră, atunci când va ajunge la lumina zilei va fi mai întâi orbit de lumina soarelui, astfel încât, în primul moment, nu va recunoaște nimic ca fiind real (adevărat). El se va obișnui însă, treptat, să distingă mai întâi umbrele, apoi lucrurile însele. Dacă la început, spune Socrate, va face acest lucru mai ales noaptea, la lumina lunii și a stelelor, la sfârșit va avea curajul să privească lumina soarelui și soarele însuși, moment echivalent ajungerii în posesia cunoașterii autentice. Dar, din ce este făcută lumea, și cum a construit-o Zeul? Bertrand Russell ne prezintă răspunsul lui Platon la această întrebare, în lucrarea sa Istoria filozofiei occidentale Pământul, aerul, focul și apa nu sunt primele principii, litere sau elemente; ele nu sunt nici măcar silabe sau compuși primi. Cu privire la foc noi nu trebuie să spunem acesta, ci de cutare fel [de ex. foc de lemne]; altfel spus el nu este substanță, ci stare a unei substanțe. În acest loc este formulată următoarea întrebare: sunt esențele inteligibile doar niște nume? Răspunsul, ni se spune, depinde de faptul dacă rațiunea este sau nu același lucru cu opinia. Dacă nu, atunci cunoașterea nu poate fi decât o cunoaștere a esențelor și deci esențele nu pot fi simple nume. Or rațiunea și opinia adevărată diferă, cu siguranță, pentru că prima se naște în noi prin învățătură, iar cea de a doua doar prin persuasiune (convingere); prima este însoțită de temeiuri adevărate, iar cea de a doua nu. Adevăratele elemente ale lumii materiale spune Timaios, nu sunt pământul, aerul focul și apa, ci două feluri de triunghiuri dreptunghice, unul care este jumătate dintr-un pătrat și unul care este jumătate dintr-un triunghi echilateral. La început totul era amestecat, iar diferitele elemente aveau locuri diferite înainte ca întregul alcătuit din ele să se fi născut și să fi dobândit ordine. Apoi însă Zeul le-a deosebit unele de altele cu ajutorul formelor și al numerelor și le-a îmbinat cât mai frumos și cât mai bine cu putință, așa cum nu era înainte. Cele două feluri de triunghiuri 4

5 menționate, sunt, ni se spune, cele mai frumoase forme și de aceea Zeul le-a folosit la plămădirea materiei. Cu ajutorul acestor două triunghiuri se pot construi patru din cele cinci poliedre regulate, iar fiecare atom al oricăruia din cele cinci elemente este un poliedru regulat. Atomii pământului sunt cuburi; cei ai focului tetraedre; cei ai aerului octaedre; iar cei ai apei, icosaedre. Teoria poliedrelor regulate, expusă în cartea a treisprezecea a lui Euclid, era, în vremea lui Platon o descoperire recentă.; ea a fost întregită de Theaitetos, care apare foarte tânăr în dialogul ce îi poartă numele. Potrivit tradiției, el a fost primul care a demonstrat că există numai cinci poliedre regulate și a descoperit octaedrul și icosaedrul. (B. Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. I, pag ). Dar cum putem cunoaște corpurile? În aceeași lucrare a lui Bertrand Russell amintită mai sus întâlnim răspunsul lui Descartes la această întrebare. 4. René Descartes despre cunoașterea corpurilor El ia ca exemplu o bucată de ceară făcută din fagure de miere. Anumite lucruri sunt percepute prin simțuri: bucata de ceară are gust de miere, miros de flori, are o anumită culoare, mărime și formă sensibile, este tare și rece, iar dacă este lovită emite un sunet. Dacă o punem lângă foc aceste calități se schimbă, deși ceara persistă; așadar, ceea ce se înfățișa simțurilor nu era ceara însăși. Ceara însăși este formată din întindere, flexibilitate și mișcare, care sunt înțelese cu ajutorul spiritului și nu al imaginației. Lucrul care este ceara nu poate fi el însuși sensibil 1, deoarece este presupus în toate modurile în care ceara se înfățișează diverselor simțuri. Percepția cerii nu e viziune, nu e pipăit, nu e imaginație, [ ] ci o inspecție a minții. Nu văd ceara întocmai cum văd oameni pe stradă atunci când văd pălării și tunici. Aceea ce socoteam că văd cu ochii, înțeleg doar prin facultatea judecății, ce se află în spiritul meu. Cunoașterea prin simțuri este confuză și o avem în comun cu animalele. Din faptul că văd ceara cu simțurile decurge cu certitudine propria-mi existență, dar nu și a cerii. Cunoașterea lucrurilor externe nu se poate realiza prin simțuri, ci doar prin intelect. (B. Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. II, pag. 80). 5. Cunoașterea explicită și cunoașterea implicită In lucrarea sa Eul și lumea, filozoful român Ioan Gherea, prezintă (în capitolul III) următorul punct de vedere asupra cunoașterii noțiunilor. Există analfabeţi care vorbesc corect limba natală şi cu toate acestea nici măcar nu bănuiesc existenţa regulilor gramaticale pe care le respectă. Suntem în drept să spunem că nu le cunosc; dar pe de altă parte ei trebuie să le cunoască, într-un anumit sens, din moment ce li se supun, cu toate că unele din aceste reguli sunt complicate şi greu de enunţat. La fel ne-ar fi imposibil să descriem toate mişcările elementare şi toate eforturile musculare a căror succesiune coordonată constituie mersul; noi nu ştim ce facem pentru a umbla, şitotuşi trebuie că o ştim din moment ce umblăm. Aceste exemple arată că sunt două feluri distincte de cunoaştere; le vom numi cunoaştere implicită şi cunoaştere explicită. Omul incult are o cunoaştere implicită a legilor limbajului (ce sunt implicate în vorbirea sa) căreia i se adaugă la omul cultivat, cunoaşterea explicită. Noi toţi posedăm cunoaşterea implicită a mersului, dar numai câţivapsihofizicieni posedă în plus cunoaşterea explicită. Prima comportă un element automat: în practica zilnică se umblă şi se vorbeşte maşinal. Este ciudat să trebuiască să constaţi prezenţa acestui principiu mecanic în limbaj, care nu este adesea decât un gând spus cu voce tare; dar suntem obligaţi să admitem că automatismul îşi găseşte locul chiar şi în plină gândire. Vom vedea îndată că lucrul este şi mai adevărat decât ne părea până acum. Să adăugăm că dacă ar trebui limitat sensul termenului a cunoaşte numai la una din cele două semnificaţii ale sale, am spune că explicitul este adevărata 1 Obiect al simțurilor (notă a referentului). 5

6 cunoaştere, celălalt nefiind decât puterea misterioasă de a pune în funcţiune şi de a folosi cunoştinţe pe care nu le avem. Sensul cuvintelor este de asemenea susceptibil de o cunoaştere exclusiv implicită. Să considerăm sensul cuvântului peşte în limbajul curent, nu în cel al zoologiei. Ce condiţii trebuie să îndeplinească un animal pentru a fi numit peşte de către omul de pe stradă? Probabil ni se va răspunde: un peşte este un animal ce trăieşte în apă şi are o formă caracteristică, forma de peşte. Totuşi mormolocul nu se numără printre peşti cu toate că reuneşte cele două condiţii; asta fiindcă nu are solzi şi ştim că se va transforma în broască. Trebuie deci să adăugăm încă două condiţii celor precedente: un peşte trebuie să aibă solzi şi să nu se transforme mai târziu într-un animal din altă specie. Astfel, condiţiile noastre sunt în număr de patru şi nu este sigur că enumerarea lor este completă, fără a mai pune la socoteală că ele nu sunt, fără îndoială, la fel de importante şi că, dacă un animal îndeplineşte perfect trei din ele, se va numi tot peşte chiar dacă nu este conform celei de a patra. Un alt exemplu. Un copil te întreabă ce este un pod? îi vei răspunde, poate: este ceva pe care mergi pentru a trece de pe un mal al unui râu pe celălalt mal. Copilul ar putea să-ţi spună atunci ceea ce este aşezat peste o prăpastie nu este deci un pod? ruşinat, va trebui să recunoşti că este un pod. Copilul poate continua: astfel o scândură peste un şanţ plin cu apă este un pod? Din nou va trebui să corectezi definiţia şi să spui copilului că scândura este doar o punte şi că un adevărat pod cere dimensiuni mai mari. Şi este probabil că, dacă copilul ar mai insista, cu puţin noroc în întrebările sale, încurcăturile tale nu s-ar termina. Se observă că regulile după care se acordă sau se refuză numele de peşte sau de pod sunt destul de complicate. Aceste reguli constituie semnificaţia de peşte şi de pod. Nu le cunoaştem dinainte, deoarece acum le-am căutat, şi nici nu suntem siguri de a le fi găsit pe toate. Şitotuşi ne supunem lor şi în spiritul nostru le-am căutat, nu în afara lui. În rezumat: nu le cunoaştem decât implicit. Lucrurile se petrec la fel pentru majoritatea ideilor noastre. Se cunoaşte definiţia cercului sau a fracţiei zecimale; dar în ce priveşte majoritatea cuvintelor situaţia noastră e umilitoare: le acordăm cu toţiiaceleaşi sens (altfel nu ne-am înţelege) sens pe care-l ignorăm totuşi, la drept vorbind. Numai un sentiment al semnificaţiilor, un fel de instinct dobândit, ne călăuzeşte în folosirea şi alegerea cuvintelor. 6. Ce este noțiunea? Cuvântul noțiune este sinonim în vorbirea curentă (limbajul comun) cu concept și cu idee. Gheorghe Enescu ne spune că în logica tradițională termenii de noțiune și concept sunt utilizați cu același sens 2. Din dicționarul său de logică, de la cuvântul noțiune am extras următoarele: Noțiunea este o categorie logică constând dintr-un ansamblu de determinări relative la un obiect real sau presupus. De ex. : om, animal, număr. [ ]. Definiția de mai sus nu este riguroasă, ci o caracterizare aproximativă. Uneori se dă definiția gnoseologică 3 noțiunea este reflectarea însușirilor generale și esențiale ale obiectelor ; or, această definiție este prea îngustă. Ea nu ține seama de noțiunile vide, singulare și categoriale. Pentru a înțelege modul în care logica tratează noțiunea este necesar să distingem între noțiuni informale (utilizate independent de sistematizarea logică) și noțiuni formale (utilizate într-un sens sistematic [ ]). De această diferență și-a dat seama și Titu Maiorescu în teza sa de doctorat. Când abordăm logic noțiunile presupunem că avem de-a face cu noțiunea în formă pură [ ]. Uzual însă, cele mai multe noțiuni sunt informale, adică ele nu dispun de o definiție 2 Gheorghe Enescu, Dicționar de logică, Ed. Tehnică, București, 2003 (n.r.). 3 gnoseologie =teoria cunoașterii (n. r.). 6

7 precisă [ ]. Noțiunile informale țin adesea de utilizare personală și nu există doi indivizi care să posede exact aceeași noțiune informală. Dimpotrivă noțiunea formală (pură) este un bun colectiv, cel puțin în sensul că ea se găsește expusă sistematic, de exemplu într-o carte, sau este dezvoltată sistematic după anumite reguli logice. Astfel, în utilizarea fizicienilor noțiunile de forță, de masă sunt noțiuni formale, pentru matematicieni noțiunile de număr, produs, diviziune sunt noțiuni formale. Noțiunile spontane sunt un produs mai mult sau mai puțin spontan, în timp ce noțiunile formale sunt rezultatul unei elaborări sistematice. Una este noțiunea de cal pentru biolog și alta este pentru cei ce nu se ocupă de biologie. [ ]. Bibliografie 1. Gheorghe Enescu, Dicționar de logică, Editura Tehnică, București, Dakmara Georgescu, Maria Lăcătuș, Mari filosofi ai lumii, Editura Didactică și Pedagogică, București, Ioan Gherea, Eul și lumea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, Andrew Gregory, Eureka! The Birth of Science, IconBooks, London, Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. I și II, Editura Humanitas,