NOȚIUNI GENERALE PRIVIND LIBERTATEA INDIVIDUALĂ A PERSOANEI Eugen GUȚANU, doctor în drept, conferențiar universitar, IRIM egutanu@bk.ru Liliana STAVER, doctorandă, Academia Ştefan cel Mare a MAI Rezumat În articol se analizează noțiunea de libertate a omului prin prisma istorică a dezvoltării omenirii. Ca drept fundamental al cetățeanului, libertatea persoanei este o componentă majoră a condiţiei umane, un imperativ impus de necesitatea de progres al societăţii contemporane. Omul trăieşte în societate, fiind membru al unei colectivităţi şi prin urmare, întinderea drepturilor şi libertăţilor care i se recunosc, ca şi măsura transpunerii lor în fapt, depind de condiţiile economice, sociale şi politice specifice fiecărui stat. Tocmai din dorinţa de a se evita extremele, starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept, care îi stabilesc conţinutul şi îi determină întinderea, consacrându-se un status libertatis [3]al persoanei. Cuvinte-cheie: libertate, cetățean, societate, norme de drept, stat CZU: 342.721 Sentimentul libertăţii s-a născut şi înălţat odată cu omul. Libertatea pentru om a fost şi va rămâne tot atât de firească şi de legitimă, cât este însăşi existenţa lui. Conceptul de libertate are un conţinut atât filosofic, cât şi un aspect juridic. Ca o categorie filosofică, libertatea este o modalitate de comportare a oamenilor în raport cu determinismul obiectiv al vieţii sociale, o expresie a raportului în care se află activitatea oamenilor faţă de necesitatea şi legile obiective ale naturii şi societăţii. Dreptul general la libertate este o 160
Revistă ştiinţifico-practică Nr.2/2018 valoare supremă a societăţii şi reprezintă posibilitatea persoanei de a gândi şi activa în corespundere cu concepţiile şi opiniile despre necesar şi dorit, de a-şi atinge scopurile propuse, astfel realizându-se în lumea obiectivă. În concepţia filosofică de a fi liber, nu înseamnă a putea obţine tot ce doreşti, ci a aspira numai la ceea ce este realizabil. În accepţiune juridică, libertatea este o valoare socială promovată, dezvoltată şi ocrotită de normele juridice, în sensul că personalitatea omului îşi găseşte afirmarea în libertăţile consacrate şi asigurate de ordinea de drept [10]. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia, astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om n-are limite decât pe acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii posibilitatea exercitării aceloraşi drepturi [4]. În literatura juridică se face distincţie între libertate, ca atribut al fiinţei umane şi libertate ca drept fundamental al cetăţeanului. Potrivit primei accepţiuni, libertatea are în vedere posibilitatea de mişcare a persoanei, însoţind toate manifestările sociale ale acesteia, fiind inclusă în conceptul de inviolabilitate a persoanei. În cea de-a doua, ea apare ca un ansamblu de drepturi consacrate şi garantate prin Constituţie. Libertatea individuală este un drept fundamental al omului. Acestea sunt drepturi subiective şi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt înscrise şi garantate de norme ca declaraţii de drepturi, constituţii sau legi fundamentale [1]. Ca drept fundamental al omului, libertatea persoanei este o componentă majoră a condiţiei umane, un imperativ impus de necesitatea de progres al societăţii contemporane. Omul trăieşte în societate, fiind membru al unei colectivităţi şi prin urmare, întinderea drepturilor şi libertăţilor care i se recunosc, ca şi măsura transpunerii lor în fapt, depind de condiţiile economice, sociale şi politice specifice fiecărui stat. În opinia unor autori, negarea sau suprimarea libertăţii individuale, a drepturilor fundamentale, echivalează cu oprimarea persoanei, deci cu frânarea evoluţiei şi progresului social, după cât manifestarea fără nici un fel de limită a libertăţilor individuale, creează pericolul anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii. Tocmai din dorinţa de a se evita extremele, starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept, care îi stabilesc conţinutul şi îi determină întinderea, consacrându-se un status libertatis al persoanei [5]. În aceste condiţii, libertatea este o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a societăţii, care pe plan normativ îmbracă forma dreptului de a pune în valoare toate însuşirile, atributele, interesele şi dorinţele legitime ale omului [9]. Constituţia Republicii 161
Moldova în articolul 25 stipulează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Pentru prima dată pe continentul european libertatea individuală este prevăzută în primul act constituţional britanic Magna Carta Libertatum din 1215 articolul 19, care prevedea că niciun om liber nu va fi arestat sau deţinut în închisoare sau lipsit de proprietate, sau declarat înafara legii, sau prigonit în alt mod şi nu vom merge asupra lui şi nu vom trimite asupra lui, decât în baza unei sentinţe legale, de către persoane egale lui şi conform dreptului ţării [15]. Totodată, prin acest act, articolul 36 se întăreşte instituţia controlului judiciar al legalităţii arestării învinuitului şi posibilităţii liberării pe garanţie, instituţie cunoscută în Anglia şi până la semnarea Cartei Libertăţilor, care mai târziu apare sub denumirea unei proceduri de protecţie a individului - habeas corpus [15]. Procedura de habeas corpus presupunea la origine dreptul persoanei arestate de a-i fi adus, în cel mult 24 de ore, corpul în fața autorităţilor judecătoreşti pentru ca judecătorii să verifice cauzele detenţiunii (arestării) în vederea protejării dreptului persoanei la libertate. În urma judecăţii, judecătorul trebuia să decidă dacă arestatul rămâne în detenţie sau nu. Liberarea se putea face cu sau fără cauţiune, iar rearestarea era de neconceput pentru aceleaşi fapte. Neexecutarea deciziei judecătoreşti de liberare era sancţionată cu amendă [6]. Libertatea individual se regăseşte în continuare în Anglia, căpătând o dezvoltare mai amplă în Habeaus Corpus Act din 1679, precum şi în Petition of Right din 1688, care au inclus într-o formă rudimentară eliminarea arbitrarului în reţinerea unei persoane [11]. În scopul asigurării libertăţii individuale Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a interzis expres practica arestării administrative în baza renumitelor lettres de cachet eliberate de rege, ce conţinea numai ordinul de întemniţare a unei persoane, fără a indica învinuirea şi termenul de deţinere. Iar uneori lettres de cachet se dădeau persoanelor favorite în alb (in blanc), fiind posibilă arestarea oricărei persoane [12]. În concepţia juridică din ultimele decenii a devenit o opinie de necontestat că libertatea persoanei trebuie garantată de legislaţia oricărui stat. Dispoziţiile care permit privarea de libertate ca sancţiune de natură penală sau ca măsură judiciară urmează să corespundă unor standarde de largă aplicabilitate înscrise în diverse documente internaţionale. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 prevede în articolul 3 că Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa, 162
Revistă ştiinţifico-practică Nr.2/2018 iar articolul 9 prevede că Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar. În 1776, pe continentul american apare Declaraţia de independenţă a Statelor Unite, influenţată de stilul constituţiilor engleze, care proclamă: inalienabile şi printre acestea se numără străduinţa la viaţă, libertate şi fericire; în vederea acestor drepturi, oamenii instituie guverne, care îşi dobândesc puterea legală prin consimţământul celor guvernanţi; că dacă oricând, oricare formă de guvernământ periclitează aceste scopuri, poporului îi este de la sine înţeles adevărul, că toţi oamenii se nasc egali şi creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi stă în putere de a o răsturna şi de a instaura o nouă guvernare [12]. Constituţia SUA adoptată în 1787 n-a întărit drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în Declaraţia de independenţă a Statelor Unite, se ratifică de către adunările legislative ale statelor în 1789-1791 Legea cu privire la drepturi, care conţine primele zece amendamente ale Constituţiei SUA [14]. Amendamentul patru al Constituţiei SUA prevede dreptul poporului de a fi asigurat în ce priveşte persoana, locuinţa, documentele şi bunurile sale împotriva unor percheziţii şi confiscări excesive, nu va fi violat şi nu se vor emite mandate decât pe bază de motive probabile, susţinute prin jurământ sau declaraţie solemnă, descriindu-se în detaliu locul care va fi percheziţionat şi persoanele sau obiectele care trebuie reţinute. Una din motivaţiile ce au stat la baza Revoluţiei franceze a fost şi problema asigurării libertăţii individuale, care este prevăzută în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, ce a conturat conceptul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inspirat de teoria dreptului natural şi de teoria contractului social. Articolul 7 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului prevedea că nici un om nu poate fi condamnat, reţinut sau arestat decât în cazurile şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege. [14] Tot Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului în articolul 4 prevedea că: Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe cele care asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege. Convenţia europeană a drepturilor omului semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în articolul 5 se stipulează principiul că Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertate 163
în afară de cazurile următoare şi potrivit căilor legale [2]. Printre excepţiile de la regula că nimeni nu poate fi privat de libertate figurează şi arestarea preventivă. Din prevederile Convenţiei europene se degajă şi câteva idei generale dintre care pot fi menţionate: - privaţiunea de libertate în principiu nu poate fi dispusă decât de un magistrat; - privaţiunea de libertate urmează să asigure infractorului aducerea în faţa organului competent să-l tragă la răspundere penală pentru fapta săvârşită; - privaţiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat; - privaţiunea de libertate să fie limitată în timp, în aşa fel încât până la soluţionarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenţie să aibă o durată cît mai scurtă; - privaţiunea de libertate să poată fi înlocuită în anumite condiţii legale cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără menţinerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiţii de control judiciar, pe cauţiune etc.) - privaţiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în faţa judecătorului, cei interesaţi având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac. La indicaţiile orientative cuprinse în Convenţia Europeană urmează a se adăuga ca dispoziţii generale normele constituţionale şi anume: libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută [7], ea poate fi restrânsă în scopul realizării interesului general numai prin lege. Constituţia Republicii Moldova în articolul 54, alineatul 2 prevede ca Exerciţiul drepturilor si libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri, decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, a bunăstării economice a ţării, ordinii publice, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Restrângerea poate fi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau libertăţii (art. 54, al. 4 al Constituţiei Republicii Moldova). Reieşind din natura libertăţii individuale, restrângerea poate fi adusă acestui drept în scopul apărării ordinii de drept în general şi desfăşurării instrucţiei penale în special. În literatura de specialitate s-a menţionat, că 164
Revistă ştiinţifico-practică Nr.2/2018 acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când este cazul) sunt şi trebuie săi fie la rândul lor condiţionate şi clar determinate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată şi nici o persoană care este inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni politice [7]. În scopul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal se pot dispune luarea unor măsuri faţă de persoana învinuită de săvârşirea unor infracţiuni ce privesc direct libertatea individuală, cum este reţinerea sau arestarea, precum şi percheziționarea acesteia. În concluzie, urmează a se reţine că limitele aduse libertăţii individuale nu trebuie privite ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a acesteia, ele sunt prevăzute şi strict determinate de lege, au un caracter de excepţie fiind instituite şi trebuind a fi folosite numai în cazuri de extremă necesitate, sunt proporţionale cu nevoile create în interesul superior, pe care îl deservesc şi sunt de interpretare restrictivă [13]. Pentru a se evita eventualele abuzuri şi pentru a da dreptul persoanei care consideră că față de ea s-a luat o măsură ilegală de privaţiune a libertăţii, legea permite persoanei lipsite de libertate prin arestare sau deţinere să depună un recurs în instanţa de judecată competentă în tot cursul procesului penal. Dincolo de posibilitatea contestării legalităţii arestului sau detenţiei, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri contrar dispoziţiilor prezentului articol are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii (art. 6 alin. 7 CPP al RM). Întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, codul a învederat regula ca în cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate fi eliberat provizoriu sub control judiciar sau pe cauţiune de către instanţa de judecată. În cursul procedurii penale, nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentului inuman ori degradant. Analizând cele menţionate mai sus, pot spune că numărul şi diversitatea garanţiilor care asigură libertatea persoanei în cursul procesului este foarte mare, astfel pot fi grupate în câteva aspecte semnificative: 1. Cazurile şi condiţiile generale ale luării măsurilor de prevenţie sunt strict enumerate şi explicate de lege, în aşa fel încât nimănui să nu i se poată restrânge libertatea decât în împrejurările prevăzute şi prescrise limitativ. 2. Cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive dacă consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe într-un termen cît mai scurt, asupra legalităţii arestării sau deţinerii sale şi să dispună liberarea sa, dacă arestarea sau deţinerea sunt ilegale. 165
3. Celui reţinut sau arestat i se aduc îndată la cunoştinţă, în cel mult trei ore, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării şi calificarea juridică a infracţiunii de săvârşirea căreia ea este bănuită sau învinuită, fapt despre care se face o menţiune în procesul- verbal de reţinere sau în mandatul de arestare. 4. Pentru a nu parcurge procesul penal în stare de arest, învinuitul sau inculpatul privat de libertate, care îndeplineşte anumite condiţii legale, poate fi pus în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. 5. Persoana, împotriva căreia s-a luat ilegal arestul preventiv, are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. 6. Măsurile preventive, având un caracter provizoriu [8] se revocă obligatoriu la cerere sau din oficiu, când nu mai este nevoie de ea sau se înlocuieşte cu o măsură mai blândă, când aceasta o cer împrejurările cauzei. Referinţe bibliografice 1. Arseni AI., Dreptul constituţional şi instituţii politice. Chişinău, 1997, p. 97. 2. Cloşca Ionel, Suceava Ion, Maxim loan, Badescu Gheorghe. Consiliul Enropei. Drepturile Omului, Documente. Ed. Themis Edit SRL, Bucureşti, 1994, p. 17. 3. Deleanu Ion. Dreptul constituţional şi instituţii politice. Teoria Generală, vol. II, Bucureşti, 1991, p. 47. 4. Demeter I., Declaraţia drepturilor omului. Bucureşti, 1968, p. 39. 5. Istrati Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale. Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 1. 6. Muram Ioan, Iancu Gheorghe. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului (Partea 1), Bucureşti, 1992. 7. Muraru Ioan. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.1, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 248, p. 248-249. 8. Neagu I. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti, Ed. Artprint, 1994, p. 310. 9. Pavaleanu Vasile, Pavaleanu Liliana. Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p.7. 10. Popa Vasile, Popeti Comeliu, Adamescu Ion. Drepturile omului (concept, legislaţie, practica statelor). Editura Presă Universitară Româna, Timişoara, 1994, p. 34 11. Popa Vasile. Podeti Corneliu, Adamescu loan. Drepturile omului, p. 41. 12. Rebreanu Mircea. S.IJ.A. Constiţie. Democraţie, p. 61, p. 86-87. 13. Volonciu Nicolaie. Tratat de procedură penală. (Partea Generală), Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 404. 14. Бежиков OB-Федотов M. A. Oчерки no истории суда и уголовного npouecca, М-ва, 1989. p. 458, p. 256-257. 15. Meжутов. B., B. Вe6yтов M.A. Oчepки cyдa и yroловнoro npoцecca в paзвитыx странах, Государство и право буржуазных зарубежных стран, Из-во юридическая литература, Mocквa, 1957, p. 316, p. 354-355. 166