Aplicabilitatea etapei de regularizare la soluționarea cererilor formulate în procedura insolvenței În practica, întâlnim destul de des situații în care cererile formulate în procedura insolvenței (i) fie sunt soluționate într-o perioada îndelungata de timp, (ii) fie sunt anulate pentru neîndeplinirea unor condiții de forma, înainte de a se fixa primul termen de judecata. Una dintre cauzele acestor situații se poate regasi, dincolo de supraîncarcarea unor complete de judecata, în aplicarea unui formalism excesiv cu privire la derularea etapelor procesuale. Dupa cum am observat, principalul motiv al acestor probleme rezida, printre altele, în aplicarea procedurii de regularizare chiar și în acele proceduri speciale care sunt incompatibile cu etapa de regularizare a cererilor de chemare în judecata. Ca urmare, observam ca, în aceste situații, creditorii/debitorii nu mai beneficiaza de garanțiile procesuale aferente cauzelor care, prin natura lor, trebuie judecate cu celeritate sau de urgența, fiind încalcate atât principiile fundamentale ale procesului civil cât și drepturile persoanelor care urmaresc realizarea sau protejarea unui drept prin cererea depusa. În procedura insolvenței, atât sub imperiul vechii reglementari 1, cât și sub reglementarea actuala 2, etapa de regularizare a contestațiilor formulate de creditori ar trebui (i) fie interpretata și aplicata de instanțe într-un mod adaptat specificului procedurii, (ii) fie chiar lipsita de efecte, atunci când aceasta vine în contradicție clara cu procedura specifica de soluționare a cererii. De lege ferenda, compatibilitatea etapei regularizarii cu procedurile speciale de soluționare a cererilor în materia insolvenței poate fi reglementata în mod clar, pentru a crea previzibilitate soluționarii cererilor în mod echitabil, în termene optime și previzibile. 1. Rolul etapei de regularizare în cadrul procesual civil comun Introducerea etapei de regularizare în Codul de procedura civila a avut la baza ideea de a ușura desfașurarea etapelor procesuale prin înlaturarea formalismului procesual în perioada dintre inițierea acțiunii în justiție și fixarea primului termen de judecata. În acest fel, este cunoscuta intenția legiuitorului de a obține un parcurs de soluționare al cauzelor fara ca procesul sa fie impietat de amânari sau dezbateri contradictorii inutile, cauzate de lipsurile de forma ale cererii de chemare în judecata. Articolul 200 alin. (1)-(3) din Codul de Procedura Civila, generatorul procedurii de regularizare, are urmatorul conținut: Art. 200 - Verificarea cererii si regularizarea acesteia "(1) Completul caruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifica, de îndata, daca cererea de chemare în judecata îndeplineste cerintele prevazute la art. 194-197. page 1 / 5
(2) Când cererea nu îndeplineste aceste cerinte, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mentiunea ca, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicarii, trebuie sa faca completarile sau modificarile dispuse, sub sanctiunea anularii cererii. Se excepteaza de la aceasta sanctiune obligatia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozitiile art. 202 alin. (3). (3) Daca obligatiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevazut la alin. (2), prin încheiere, data în camera de consiliu, se dispune anularea cererii. De menționat faptul ca instanța constituționala a respins în mod consecvent excepțiile de neconstituțuonalitate care ținteau acest articol. Cu toate acestea, observam ca, și în prezent, pe rolul Curții Constituționale înca se mai afla cereri care vizeaza neconstituționalitatea acestor prevederi, fie singulare, fie conexate cu alte prevederi legale. În cadrul materialului de fața, ne rezumam sa aratam pe scurt scopurile și efectele etapei de regularizare, astfel cum au fost constatate de Curtea Constituționala, începând cu primele decizii emise și pâna în prezent, pentru a le utiliza în cadrul specific al analizei noastre: remedierea unor lipsuri ale actiunii introductive, astfel încât, la momentul demararii procedurii de fixare a primului termen de judecata, aceasta sa cuprinda toate elementele prevazute de art. 194 din Codul de procedura civila. disciplinarea partilor dintr-un proces si, în acest fel, respectarea principiului celeritatii si a dreptului la un proces echitabil 3. fixarea corecta a cadrului procesual, în vederea evitarii acordarii de noi termene de judecata pentru complinirea lipsurilor permitând astfel o buna desfasurare a judecatii întrun termen optim si previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedura civila 4. protectie a pârâtului, caruia i se comunica o cerere de chemare în judecata completa fata de care va putea formula aparari prin întâmpinare. rolul de a degreva instantele de judecata de cereri incomplete, fiind de natura a pregati judecata sub toate aspectele sale 5. Procedura regularizarii cererii introductive se întemeiaza si pe solutia de principiu consacrata de art. 14 alin. (2) din Codul de procedura civila potrivit careia partile trebuie sa îsi faca cunoscute reciproc si în timp util, direct sau prin intermediul instantei, dupa caz, motivele de fapt si de drept pe care îsi întemeiaza pretentiile si apararile, precum si mijloacele de proba de care înteleg sa se foloseasca, astfel încât fiecare dintre ele sa îsi poata organiza apararea 6. De asemenea, Curtea Constituționala a retinut ca interpretarea si aplicarea legii (i.e. în ceea ce privește regularizarea cererii) se efectueaza de catre instantele de judecata, singurele competente sa aprecieze, în concret, în ce masura anumite lipsuri ale cererii de chemare în judecata (cum ar fi neindicarea codului numeric personal, sau, dupa caz, a contului bancar al partilor, "în masura în care acestea sunt cunoscute", astfel cum precizeaza în mod expres art. 194 din Codul de procedura civila) au o suficienta gravitate, în sensul imposibilitatii complinirii acestora din actele depuse la dosar, pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizarii. 7 2. Principiul celeritații și procedura de regularizare În practica, s-au înmulțit situațiile în care procedura de regularizare se întinde pe o perioada destul de îndelungata de timp. Acest fapt poate fi pus pe lipsa, de lege lata, a unui termen limita pâna la care judecatorul ar avea obligația de a verifica daca cererea este de competența sa și daca sunt îndeplinite condițiile de forma ale cererii introductive. Simpla mențiune privind obligația verificarii de îndata a acestor elemente nu reprezinta un beneficiu pentru parți, ci, dupa cum s-a constatat, doar o simpla posibilitate a judecatorului de a lua în considerare page 2 / 5
data recomandata, fixata de programul informatic ECRIS 8. În aceste condiții, principiul celeritații 9, de altfel un scop în sine al procedurii de regularizare, este alterat chiar de desfașurarea acestei etape procesuale. Cu atât mai mult, daca analizam procedurile speciale, carora li se aplica, în cazul în care acestea nu dispun altfel, dreptul procesual comun, vom observa ca etapa de regularizare nu își poate atinge scopurile pentru care aceasta a fost instituita, menționate în deciziile instanței consituționale expuse mai sus. 3. Etapa regularizarii cererilor de chemare în judecata în contextul aplicarii procedurilor speciale de soluționare a cererilor în materia insolvenței În cadrul legislativ al procedurii de insolvența este reafirmat principiul celeritații. Un lucru benefic, cu atât mai mult cu cât lipsa respectarii acestui principiu ar afecta iremediabil drepturile creditorilor înscriși la masa credala, care, sa dam numai un exemplu, nu mai beneficiaza de acumularea accesoriilor creanței pe care o dețin împotriva debitorului lor înca de la deschiderea procedurii de insolvența. Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 (corespondent al art. 5 alin. (2) din vechea lege a insolvenței), organele care aplica procedura trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de prezenta lege, precum si realizarea, în conditiile legii, a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni. Consideram ca celeritatea reglementata în procedura insolvenței nu trebuie interpretata în contextul cererilor de drept comun, ci în funcție de caracteristicile procedurii de insolvența și de specificul acțiunilor formulate pe parcursul etapelor acestei proceduri. Altfel, legiuitorul putea face trimitere la principiile fundamentale ale procesului civil din Codul de procedura civila și nu sa reitereze acest principiu în legislația speciala. Dincolo de aceasta celeritate specifica soluționarii cererilor în materia insolvenței, instanțele sunt nevoite sa aiba în vedere și specificul procedurii insolvenței, atunci când aceasta este completata de dreptul comun. Astfel, prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 85/ 2014 conțin dispoziții obligatorii pentru aplicarea normelor procesuale civile în materia insolvenței însa și norme derogatorii de la procedura comuna: toate cererile, contestatiile, actiunile întemeiate pe dispozitiile prezentului capitol se judeca potrivit prevederilor Codului de procedura civila cu privire la judecata în prima instanta, cu mentiunea ca termenul pentru depunerea întâmpinarii este de maximum 15 zile de la comunicare, raspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecatorul-sindic fixeaza, prin rezolutie, în termen de maximum 5 zile de la data depunerii întâmpinarii, primul termen de judecata, care va fi de cel mult 30 de zile de la data rezolutiei. În ceea ce priveste cererile de deschidere a procedurii de insolventa ori în alte cazuri în care legea prevede termene speciale se va tine cont de aceste termene speciale. În cazul cererii de deschidere a procedurii insolventei nu sunt aplicabile dispozitiile art. 200 din Codul de procedura civila privind regularizarea cererii. Prin urmare, legea insolvenței prevede ca toate cererile, contestatiile, actiunile întemeiate pe dispozitiile capitolului la care acestea se aplica (în fapt, acestea fiind aplicabile si insolventei grupului de societati, falimentului institutiilor de credit si falimentului societatilor de asigurare/reasigurare în virtutea trimiterii din art. 183, art. 204 si art. 242) se judeca potrivit prevederilor Codului de procedura civila cu privire la judecata în prima instanta, cu modificarea corespunzatoare a dispozitiilor art. 201 NCPC si cu mentiunea ca dispozitiile art. 200 NCPC nu sunt aplicabile la solutionarea cererii de deschidere a procedurii. Într-o interpretare per a contrario, dispozitiile privind regularizarea cererilor se mențin aplicabile celorlalte cereri/contestatii formulate în cursul procedurii, acestea putând fi regularizate daca nu îndeplinesc cerintele legii, cu respectarea termenelor speciale prevazute în prezentul cod pentru solutionare 10. Cu alte ocazii, s-a aratat ca page 3 / 5
procedura de regularizare este necesar a fi realizata și în cazul reglementarilor speciale, în masura în care acestea nu conțin dispoziții contrare 11. Cu toate acestea, prevederile articolului 12 ind. 1 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedura civila au rolul de a îndruma instanțele care, atunci când primesc cererile creditorilor, iau decizia de aplicare a regularizarii cererilor. Potrivit acestor prevederi, daca prin lege nu se prevede altfel, dispozitiile art. 200 din Codul de procedura civila privind verificarea cererii si regularizarea acesteia nu se aplica în cazul incidentelor procedurale si nici în procedurile speciale care nu sunt compatibile cu aceste dispozitii. Dupa cum am observat, cererea de deschidere a procedurii insolventei este singura cerere reglementata de legea insolvenței careia nu i se aplica procedura de regularizare. Despre celelalte cereri, contestații sau acțiuni ale creditorilor, legiuitorul, fara a indica faptul ca dispozițiile articolului 200 se aplica și acestor cereri, lasa la aprecierea instanțelor judecarea potrivit prevederilor Codului de procedura civila cu privire la judecata în prima instanta. Odata constat faptul ca procedura insolvenței este o procedura speciala, se impune activarea prevederilor art. 12 ind. 1 din Legea 76/2012, care obliga instanța instanța sa analizeze compatibilitatea regularizarii cu principiile și specificul procedurii insolvenței. Prin urmare, în lipsa unei prevederi exprese cu privire la aplicarea etapei de regularizare la contestațiile depuse de creditori, instanța ar trebui sa analizeze ex officio compatibilitatea contestațiilor creditorilor cu procedura speciala de soluționare a acestora. În aceeași masura în care dispozițiile altor articole din Codul de procedura civila privitoare la judecata în prima instanța (e.g. art. 238 estimarea duratei procesului sau art. 199 alin. (2) cu privire la stabilirea în mod aleatoriu a instanței de judecata) nu pot fi aplicate în procedura insolvenței, și prevederile articolului 200 pot cadea sub aceeași incompatibilitate în a-și produce efecte. În ceea ce privește vechea reglementare a procedurii de insolvența, potrivit art. 5 alin. (2), organele care aplica procedura trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de prezenta lege, precum si realizarea în conditiile legii a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni. În continuare, articolul 149 prevede ca dispozitiile legii se completeaza, în masura compatibilitatii lor, cu cele ale Codului de procedura civila [...]. Aceasta masura a compatibilitații, a fost lasata, și în trecut, la îndemâna instanțelor de judecata, acestea fiind obligate sa asigure celeritatea specifica procedurii de insolvența raportat la drepturile și obligațiile participanților la operațiunile respective. Menționam, de asemenea, ca problema a facut obiectul dezbaterilor reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Înaltei Curți de Casație și Justiție cu președinții secțiilor civile (Craiova, 21 martie 2014), ocazie cu care, se arata, soluția agreata de participanți a fost în sensul ca procedurii insolvenței - o procedura speciala, derogatorie, caracterizata prin celeritate, nu îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia regularizarii cererilor. Cu alte ocazii, s-a ajuns la concluzia ca procedura regularizarii în materia insolvenței nu poate fi exclusa de plano iar aceasta trebuie adaptata exigențelor de celeritate specifice, caracterizate prin termene mai scurte, lipsa caracterului obligatoriu al raspunsului la întâmpinare, fixarea primului termen de judecata 12. Reluând scopurile pentru care etapa regularizarii a fost instituita (e.g. remedierea unor lipsuri ale actiunii page 4 / 5
introductive, disciplinarea partilor dintr-un proces, fixarea corecta a cadrului procesual, protectia pârâtului, rolul de a degreva instantele de judecata de cereri incomplete, imposibilitatea complinirii lipsurilor din actele depuse la dosar) putem observa ca acestea apar ca inadecvate raportat la obiectul unor contestații sau acțiuni formulate în cadrul procedurii insolvenței (e.g. contestații la rapoartele de activitate, contestații la tabelele de creanța, acțiuni în anularea hotarârii adunarii creditorilor, etc.), chiar și fara lua în calcul derogarile procedurale de soluționare a acestor cereri (e.g. termene mai scurte, depunerea întâmpinarilor, etc.) Daca adaugam și faptul ca principiul soluționarii cererilor cu celeritate în materia insolvenței ar trebui sa prevaleze în fața dispozitiilor de drept comun, aplicarea etapei de regularizare s-ar regasi profund limitata și, în multe dintre cazuri, chiar inaplicabila în contextul procedurii speciale a insolvenței. De reținut: Procedura insolvenței este o procedura speciala, care conține norme derogatorii de la dreptul procesual comun și care conține o celeritate specifica procedurii insolvenței, necesara respectarii drepturilor creditorilor și debitorilor. Drepturile creditorilor, dar și ale debitorilor, pot fi afectate de întârzierile cauzate de aplicarea procedurii de regularizare a cererilor în procedura insolvenței. În situația în care ar ramâne aplicabila etapa de regularizare, aceasta ar trebui completata și adaptata de catre instanțele judecatorești cu prevederile speciale referitoare la procedura de soluționare a cererilor în materia insolvenței. În cele mai multe cazuri, etapa regularizarii cererilor în cadrul procedurii insolvenței se dovedește imposibil de aplicat din punct de vedere procedural. În vechea reglementare a procedurii insolvenței, compatibilitatea etapei de regularizare este considerata a fi contradictorie prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea 76/2012 iar noua lege a insolvenței nu deroga expressis verbis de la aplicarea acestor prevederi. În situația în care cererile formulate în materia insolvenței sunt anulate de judecatorul sindic ca urmare și în temeiul aplicarii procedurii de regularizare, creditorii au șanse sporite de a obține reluarea judecații acestor cereri. page 5 / 5