In memoriam DINU LIPATTI Mărturii

Madeleine Lipatti In memoriam DINU LIPATTI Mărturii Traducerea textelor din limba franceză de Ileana Littera Traducerea textelor din limba germană de Adrian Pop Traducerea textelor din limba engleză de Matei Bănică Editura Muzicală GRAFOART

CUPRINS DEDICAŢIE... 7 AMINTIRI... 17 MĂRTURII... 44 Ernest Ansermet (1952)... 45 Wilhelm Backhaus (1952)... 49 Brigitte V. Barbey (1952)... 51 Nadia Boulanger (1952)... 53 Nadia Boulanger (1970)... 57 Carl J. Burckhardt (1952)... 59 Jacques Chapuis (1950)... 63 Jacques Chapuis (1970)... 67 Alfred Cortot (1952)... 73 Henri Dubois Ferrière (1970)... 77 Paul Ducotterd (1952)... 81 George Enescu (1950)... 83 Edwin Fischer (1952)... 85 Pierre Fournier (1970)... 87 Henri Gagnebin (1952)... 89 Henri Gagnebin (1970)... 91 Bruno Leonardo Gelber (1970)... 93 Maurice Gendron (1970)... 95 Arthur Honegger (1952)... 97

Antonio Janigro (1970)... 99 Herbert von Karajan (1952)... 101 Jacques Laval (1950)... 103 Jacques Laval (1970)... 105 Walter Legge (1952)... 107 Walter Legge (1970)... 111 Nikita Magaloff (1952)... 115 Nikita Magaloff (1970)... 117 Igor Markevitch (1950)... 119 Frank Martin (1952)... 121 Frank Martin (1970)... 125 Yehudi Menuhin (1970)... 127 R.-Aloys Mooser (1970)... 129 Alexis Roland-Manuel (1952)... 131 Paul Sacher (1952)... 133 Paul Sacher (1970)... 139 Hédy Salquin (1970)... 141 Béla Síki (1950)... 143 Béla Síki (1970)... 145 Robert Weisz (1970)... 147 O SCRISOARE... 149 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI... 161

DEDICAŢIE Cum să aleg, din comoara unde sunt adunate amintirile noastre, pe cele capabile să-l evoce cât mai exact pe Dinu Lipatti, omul sobru, de o profundă seriozitate, hărăzit de Dumnezeu unui destin deopotrivă fabulos şi tragic? În această carte, alţii decât mine vor spune ce a însemnat el pentru Muzică, pentru toţi cei ce l-au cunoscut şi au avut prilejul de a-i fi aproape, dar şi pentru atât de numeroşii săi ascultători. Mi-am propus sarcină ce mă mângâie şi mă îndurerează totodată să le ofer celor ce îi păstrează neştirbită amintirea câteva crâmpeie din copilăria lui, aşa cum mi-a povestit-o el, dar şi din viaţa noastră comună. Am preferat acest cuvânt pentru că, fiind din aceeaşi familie cu comuniune, se potriveşte perfect anilor în timpul cărora niciun gest, niciun gând, nicio intenţie a unuia dintre noi nu i-au rămas străine celuilalt. Comuniune în viaţa de zi cu zi, comuniune în meserie căutarea Adevărului, probleme muzicale, probleme de pianistică, întrepătrundere a două suflete unite de o dragoste atât de puternică, încât nici moartea nu a putut-o distruge. Voi încerca să refac aici traseul unei vieţi aflate sub semnul Frumuseţii şi al Suferinţei. Ştiu că pentru asta ar fi nevoie de un alt condei decât al meu, din păcate atât de stângaci şi, pe deasupra, devenit şi mai nesigur ca de obicei în urma pierderii pe care am suferit-o. Mă sperie această misiune, dar dacă ţin să o îndeplinesc e pentru că ea are în ochii mei gravitatea unei îndatoriri. Am adunat, timp de luni de zile, mărturiile din volumul de faţă, mărturii ale prietenilor lui Dinu, ca să le închin memoriei lui, pentru a păstra vie amintirea acestei fiinţe într-adevăr excepţionale. Pe Dinu l-am văzut prima dată în 1922, la Bucureşti, la o serbare de binefacere : un băieţel de cinci ani, într-un costum de catifea neagră, era aşezat în faţa unei pianine. Lângă băiat, aplecat către el, tatăl lui părea că-l îndeamnă să cânte. A urmat îndată o suită de mici piese inventate pe loc, care 7

In memoriam Dinu Lipatti Mărturii Acestea sunt ultimele lui cuvinte, afirmarea încrederii lui depline, a credinţei lui neclintite în Dumnezeu. Şi, cu privirea înălţată spre Ceruri, a plecat spre adevărata sa patrie 16

AMINTIRI Cu o adâncă emoţie, dar şi cu strângere de inimă, voi încerca să-l evoc aici pe Dinu Lipatti, mort la Geneva în 2 decembrie 1950, la vârsta de treizeci şi trei de ani. Prietenii lui, elevii lui, toţi cei ce au asistat la concertele lui nu l-au uitat, dar câţi dintre tinerii care îi ascultă astăzi discurile ştiu că, în el, omul era la înălţimea artistului? Douăzeci de ani pot părea o grămadă de vreme. Totuşi, actualitatea lui Lipatti şi-a păstrat întreaga importanţă, întreaga semnificaţie. Timpul nu i-a putut estompa imaginea, ea rămâne vie, luminoasă, prin autenticitatea absolută a artistului, prin totala sa devoţiune faţă de Muzică. Discurile înregistrate de el stau mărturie întru aceasta, o mărturie nepieritoare. Lipatti este aproape un simbol al perfecţiunii. El nu-şi apăra adevărul său, ci Adevărul. Toţi au înţeles asta ; Lipatti se dăruise trup şi suflet muzicii, o slujea cu inima, cu mintea, cu toate forţele lui. Felul lui de a cânta atât de pur, atât de nobil este o reflectare a sufletului său, a ceea ce era el în viaţa de zi cu zi : o fiinţă de o calitate umană excepţională. Era plin de bunăvoinţă, generos şi simplu, de o simplitate care nu trecea neobservată şi nu lăsa pe nimeni indiferent. În ciuda evidentei sale valori, avea o purtare modestă, deosebit de respectuoasă faţă de toată lumea. Avea, mai ales, o calitate rar întâlnită : era încrezător, credea că oamenii sunt buni, că minciuna nu există. Sufletul îi era atât de curat, încât epura realitatea de toate urâţeniile ei, căutând neîncetat desăvârşirea, perfecţiunea. Dinu Lipatti s-a născut la Bucureşti, în 19 martie 1917. România era în plin război, invadată de trupe străine, devastată de epidemii, de foamete, de o mizerie generalizată. Într-o astfel de lume a văzut lumina zilei acest copil purtător al unui mesaj de pace şi de speranţă. Dinu mi-a vorbit îndelung despre copilăria lui fericită, despre dragostea cu care părinţii lui îi înconjurau făptura atât de fragilă şi, încă de pe atunci, 17

Amintiri ajuns la deplina maturitate, celălalt foarte tânăr, dar din aceeaşi familie de spirite, cea a Slujitorilor muzicii. Mi-ar trebui prea multe pagini ca să descriu ce a însemnat această înţelegere reciprocă. Backhaus era extrem de rezervat, aş zice chiar timid, Dinu aşijderea, dar muzica îi unea, ea avea primul şi unicul loc în viaţa lor. Ştiu cât de mult l-a durut pe Backhaus moartea lui Dinu, pe care îl considera fiul său spiritual, demn să preia ştafeta. Maestrul şi soţia lui mi-au fost şi mie prieteni buni şi credincioşi, ne vedeam de fiecare dată când veneau la Geneva. Lui Backhaus îi plăcea să lucreze la pianul lui Dinu. Intra în modestul nostru apartament ca într-un sanctuar, se apropia încet de pian, se uita la fotografiile lui Dinu şi, după ce schimba câteva vorbe cu mine ca între prieteni, se aşeza în faţa claviaturii. Lucra vreme îndelungată, cizela unele pasaje ; l-am auzit repetând de zeci de ori, cu o infinită răbdare, aceeaşi 31

Amintiri se vindece, de a-i salva de la un destin la fel de tragic ca acela al lui Dinu Lipatti. Nici nu terminasem bine de scris aceste rânduri când am aflat că starea sănătăţii dragului nostru prieten, doctorul Henri Dubois-Ferrière, s-a înrăutăţit subit. Mă grăbisem să-i trimit aceste Amintiri despre cel de care a fost atât de apropiat spiritual şi sufleteşte. Sper ca primirea lor să-l fi bucurat măcar un pic şi să-l fi îmbărbătat! Îl revăzusem de câteva ori când era internat în spital. Amintirea convorbirilor noastre mă răscoleşte : apropierea morţii îi era încă de pe atunci întipărită pe chip. Dar, chiar dacă respira cu greu, era perfect lucid, senin precum toţi cei drepţi. Ochii lui limpezi erau, ca întotdeauna, deopotrivă binevoitori şi maliţioşi. Râsesem chiar, cu poftă. Ca şi Dinu, doctorul refuza să abandoneze lupta, să abdice ; voia să joace partida până la capăt. Slavă Domnului, partida nu ţinuse mult, la fel ca la Dinu. Umbra morţii a planat deasupra lor ani în şir, dar nu a izbutit să le întunece strălucirea, să le şubrezească spiritul, să le amorţească sensibilitatea. Acum, aceşti doi ireproşabili sunt aproape de Dumnezeu, uniţi ca fraţii în Eternitate Mai mult ca oricând, suntem datori să acţionăm în sensul sugerat de acest doctor însufleţit de dorinţa de a salva cât mai multe vieţi, participând cu toate puterile noastre, cu întreaga noastră energie la înfăptuirea năzuinţelor lui de mai bine. 43

Ernest Ansermet (1952) Moartea lui Dinu Lipatti De câte ori nu ne-am temut de ea de-a lungul celor şapte ani care s-au scurs de când boala care l-a răpus s-a manifestat pentru prima oară! O presimţisem, din nefericire, nu o dată, mai ales cu prilejul ultimului său concert de la Geneva, din 22 februarie 1950, când se smulsese literalmente de pe patul lui de suferinţă ca să interpreteze pentru noi Concerto de Schumann, o interpretare pe care n-o vom uita niciodată, căci nu părea să vină de la o făptură omenească, de la un om în carne şi oase. În ziua aceea, orchestra şi publicul, reunite de aceeaşi puternică emoţie în jurul acestui poet al pianului, percepuseră în mesajul lui accentele prevestitoare ale unei apropiate despărţiri. Dar dacă evenimentul acesta avusese o asemenea rezonanţă în sufletele noastre e, în primul rând, pentru că protagonistul lui ne cucerise, de la bun început şi definitiv, pe toţi. Lui Dinu Lipatti îi fuseseră de ajuns doar câteva apariţii pentru ca publicul genevez, rareori unanim în preferinţele lui, să recunoască în el, la unison, o fiinţă excepţională. Îmi dau acum seama că vă vorbesc despre omul şi nu despre artistul Lipatti. O fac deoarece, într-adevăr, oricât de mari au fost meritele lui pianistice, oricât de desăvârşită, de strălucitoare a fost tehnica lui, atunci când cânta aveai, de la primele acorduri, impresia că ţi se adresează o persoană, cineva care vrea să stea de vorbă cu tine, care vrea să-ţi comunice ceva. Preocupările artizanale, cum îi plăcea lui să le numească, îl absorbeau cu totul, clipă de clipă, dar nimic din toată truda asta nu răzbătea până la noi : ascultându-l, uitam de ele, într-atât muzica pe care o cânta era dominată de prezenţa lui sau, mai exact spus, într-atât în această muzică accentul omenesc şi personal căpăta autenticitate, convingere şi forţă. Iar asta se întâmpla fiindcă execuţia lui Dinu Lipatti confirma încă o dată un adevăr vechi de când lumea : în ultimă instanţă, creaţia unui artist înseamnă dăruire de sine. Şi mai 45

Nadia Boulanger (1952) La 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a încetat să mai sufere ; a intrat în împărăţia Păcii veşnice după care tânjea sufletul lui, găsindu-şi în sfârşit liniştea şi izbăvirea de un lung martiriu. Pentru noi, moartea sa e un adevărat dezastru. Cântărim tot ceea ce am pierdut şi ne uităm la tot ceea ce am primit doar printr-un văl de doliu. Dispariţia oamenilor tineri, frumoşi, dornici de viaţă şi înzestraţi cu toate darurile e de-a dreptul năucitoare şi nu e de mirare că rămânem înmărmuriţi, căci avem nevoie de timp ca să învăţăm cum să potolim violenţa durerii prin amintirea bucuriei. George Enescu îl ştia pe Dinu de când era copil, eu l-am cunoscut la vârsta adolescenţei. Câte n-am putea spune despre el noi doi! Enescu i-a intuit multiplele talente, le-a văzut manifestându-se pentru prima oară şi a înţeles repede la ce se putea aştepta de la băieţelul marcat încă de pe atunci de destinul său. Când a venit la Paris, Dinu era nu numai un pianist în toată puterea cuvântului, format de acea formidabilă Florica Musicescu pentru care avea un adevărat cult, ci şi un compozitor înarmat cu solidele cunoştinţe sădite în el de Mihail Jora. Conştiinţa lui artistică era însă atât de puternică, încât, departe de a se mulţumi cu ceea ce învăţase deja, era intens preocupat de ceea ce credea că n-a aflat încă. Înfăţişarea lui spunea totul despre el. Chipul palid şi senin, privirea catifelată, atât de pătimaşă, atât de blândă, atât de gravă, frumoasele lui mâini albe, toate îi dezvăluiau tăria, dar şi delicateţea sufletului. Lăsa o impresie de extraordinară puritate, căci păstrase, intact, amestecul de voioşie şi de seriozitate propriu copilăriei. Cât de mult aş vrea să-mi amintesc tot ce mi-a 53

Nadia Boulanger (1970) La 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stingea din viaţă, lăsând în urma sa un gol pe care nimic nu l-ar mai putea umple. Cei care l-au cunoscut, cei care l-au iubit sunt şi acum profund marcaţi de dispariţia acestui om excepţional. În jurul lui se crea un spaţiu de lumină şi de puritate. Căldura lui, crezul lui, seriozitatea lui, chiar şi veselia lui aveau ceva irezistibil. A venit însă vremea să-i aşezăm moartea în umbra vieţii sale, căci ne-au rămas de la el înregistrările care nu ne vor părăsi şi prin care Lipatti continuă să fie prezent. Mai mult decât orice comentariu, aceste discuri ne spun cine era, ne vorbesc despre personalitatea lui puternică, despre inteligenţa şi sensibilitatea lui, despre acea profundă cunoaştere a artei pianistice care îi permitea să le restituie operelor interpretate nu numai forma lor de ansamblu, ci şi, cu cea mai mare precizie, fiecare dintre detalii. Ce lecţie reprezintă aceste interpretări, ce minunată lecţie pentru cel ce ştie să le asculte, ce sursă inepuizabilă de reflecţie şi de încântare! Rigoarea cu care era stabilită arhitectura operei, sobrietatea interzicând orice exces, îi îngăduia imaginaţiei, fanteziei, să-şi îndeplinească rolul şi să pună în acelaşi timp în lumină gândirea şi poezia. Că e vorba de Bach, de Chopin, de Grieg, de Schumann, de Mozart sau de Ravel, întotdeauna şi pretutindeni întâlnim valorizarea cea mai exactă şi cea mai deplină a fiecărei opere în perfecţiunea ei, în ordinea ei, în frumuseţea ei suverană şi în trăsătura ei dominantă. Interpretarea lui Dinu Lipatti era luminată din interior, fiind izvorâtă 57

Carl J. Burckhardt (1952) Sunt puţini oamenii pe care să-i văd atât de desluşit înaintea ochilor ca pe DINU LIPATTI. În orice clipă pot să-l rechem în minte, şi atunci privirea lui se odihneşte într-a mea cu bunătate curată şi întrebătoare, atunci îi aud vocea inconfundabilă, vocea pe care o insufla instrumentului său deîndată ce îl atingea. În viaţă ne-am întâlnit doar arareori, prima oară ca şi ultima dată pe patul său de boală; şi cu toate acestea, amintirea ce-i reţine figura sălăşluieşte în zonele cele mai pline de bucurie şi mai senine ale trecutului pe care-l pot cuprinde cu privirea. O lumină ce nu pâlpâie niciodată, o putere statornică în care nu se zăreşte nici cel mai mic tremur acestea-i sunt proprii celui răpit, aşa cum au aparţinut şi celui în viaţă. De îndată ce gândul se opreşte asupra lui, această putere luminoasă începe să iradieze, spornic şi purificator, această putere proprie fiinţei sale atât de integre, şi care i-a permis ca în scurta lui viaţă să îndure ceea ce i s-a impus ca suferinţă şi să împlinească ceea ce i s-a încredinţat ca misiune. A fost un Mesager, de unii recunoscut după lumina lină ce purcedea dintr-însul în timp ce păşea prin mulţime. Îmi răsună şi acum în gând cântul său; mi se pare că aud fiecare sunet. De fiecare dată când cânta pentru noi retrăiam minunea naşterii unei opere care, desăvârşită cândva, adesea în vremuri de mult trecute, se sustrage noilor întrupări atunci când nu este creată din nou întocmai ca în prima zi. În aceasta stă mărimea, de acelaşi rang cu a creatorului, a adevăratului interpret. Fie că Lipatti intona acea misterioasă rugăciune din a o sută patruzecişişaptea cantată a lui Bach, pe care o retrăia şi o făcea să retrăiască cu puritatea copilăriei şi cu o intimitate mereu nouă, mereu emoţionantă, fie că reda Mozart sau Chopin sau se întorcea cu plutitoare uşurinţă la rădăcinile 59

Alfred Cortot (1952) Dispariţia anumitor fiinţe predestinate nu ne lasă doar cu o rană în suflet şi cu mintea parcă golită de gânduri. Ea e însoţită, în unele cazuri deosebit de dureroase, de o stupoare amestecată cu revoltă, care pune sub semnul întrebării toate motivaţiile încrederii noastre instinctive în judiciozitatea scopurilor providenţei. Aceasta a fost şi reacţia provocată nu numai în lumea prietenilor săi muzicieni, ci şi în mulţimea ascultătorilor săi fervenţi de moartea iubitului nostru Dinu, al cărui strălucit debut în carieră avusese ca urmare crearea unei atmosfere de legendă cvasiromantică şi de tandreţe plină de compasiune pentru omul a cărui existenţă era ameninţată, aşa cum se ştia încă de pe atunci, de o boală incurabilă. Ceea ce făcea ca tânărul pianist să fie nu numai admirat, ci şi iubit. Şi asta nu doar graţie interpretărilor sale, în care excepţionalele merite ale virtuozului se aliau cu privilegiile celei mai rare sensibilităţi muzicale. Era iubit şi admirat mai ales pentru tot ceea ce modestia lui înnăscută, aristocratica rezervă a atitudinii lui, simplitatea şi uşurinţa contactului cu publicul lăsau să se întrevadă ca trăsături esenţiale ale personalităţii sale, ale caracterului său. Un caracter al cărui curaj eroic avea să fie zi de zi pus la încercare, în cel mai crud mod cu putinţă, în cursul lungilor ani de suferinţă când, deşi speranţa vindecării îl părăsea tot mai des, el nu-şi pierdea nici entuziasmul, nici dăruirea totală care îi caracterizau execuţiile. Modul în care Lipatti traducea operele maeştrilor purta pecetea unei autenticităţi care îl situa în planul inspiraţiei clarvăzătoare. El nu se mulţumea să cânte ca atare textul muzical cu câtă scrupuloasă exactitate!, el îi restituia, printr-un soi de întrepătrundere 73

Henri Dubois Ferrière (1970) Când a avut loc ceremonia oficială de omagiere a memoriei lui Dinu Lipatti, la 5 decembrie 1950, în marea sală de concerte a Conservatorului din Geneva, Nadia Boulanger, care îl considera pe Dinu fiul său spiritual şi discipolul său cel mai drag, temându-se că emoţia care o copleşea în acele momente atât de tragice o va împiedica să vorbească, m-a rugat pe mine să o fac în locul ei. Am decis atunci să spun câteva cuvinte despre prietenul care a fost Dinu Lipatti pentru toţi cei ce au avut imensul privilegiu de a-l cunoaşte. În inima lui Dinu sălăşluiau comori de dragoste şi de delicateţe pe care le împărtăşea cu cei din jurul său fără să le drămuiască. Prima dată când m-am dus la el, Raymond Sarasin, care avea privilegiul de a-l trata pe Dinu de mulţi ani, mi-a spus : O să vedeţi ce fiinţă excepţională este omul ăsta, iar eu am fost cucerit încă de la început de privirea lui Dinu, de ochii săi mari şi luminoşi în care parcă se reflecta cerul, de fruntea lui armonioasă şi senină şi de surâsul lui de o nespusă bunătate, dar care ştia să fie uneori şi niţeluş ironic, fără răutate însă. Întreaga lui făptură părea să iradieze o asemenea demnitate, o asemenea conştiinţă nu a propriei valori, ci a măreţiei misiunii sale de artist, încât era imposibil să te afli în apropierea lui, fie şi doar câteva clipe, fără să te simţi oarecum transfigurat. Nadia Boulanger ne spunea odată că Dinu era hărăzit în sensul etimologic al cuvântului, adică avea un har de la Dumnezeu, fusese ales de Dumnezeu. Era, într-adevăr, o fiinţă angelică şi, când stăteai de vorbă cu el, uitai de prestigiul lui, de cât de important era ca persoană, şi te lăsai imediat subjugat de farmecul lui, de simplitatea şi de candoarea lui infantilă. Nu ştia ce-i aia şiretenie, era străin de orice şarlatanie şi nu admitea niciun 77

Henri Gagnebin (1952) Dragă Dinu Lipatti, Războiul, care face mult rău, dar care poate uneori face, fără să vrea, şi ceva bun, te-a adus printre noi, vrând parcă să ne arate că omul nu e întotdeauna o fiară crudă şi nemiloasă, că poate fi şi o făptură a lui Dumnezeu plină de bunătate, simplă, pură, lipsită de orice ură, de orice invidie, de orice josnicie. Ai rămas alături de noi şapte ani, ani pe care prezenţa ta i-a înfrumuseţat şi, aş zice, i-a binecuvântat. Ne-ai dăruit comorile minunatului tău talent de pianist, limpede precum cristalul, profund fără emfază, înaripat de suflul divin al sufletului tău, cald şi primitor ca inima ta. Părea că voiai să-ţi ascunzi, din pudoare, tehnica miraculoasă, ca şi cum te-ai fi temut să te faci remarcat când, de fapt, pentru tine conta doar mesajul marilor creatori interpretaţi. Iar când ai devenit faimos, când publicul entuziast te aclama, când Parisul, Londra, Italia, Belgia, Olanda te proclamau unul dintre cei mai de seamă artişti ai timpului nostru, păreai mereu gata să te scuzi pentru succesul repurtat. Niciodată pe deplin satisfăcut de tine însuţi, continuai să lucrezi cu şi mai multă ardoare pentru ca zborul să-ţi fie mai înalt, iar căutarea adevăratei frumuseţi cât mai intensă. Ceea ce ne mai plăcea nespus la tine era intransigenţa în privinţa respectului datorat artei, furia ta dezlănţuită împotriva cârpacilor, a iresponsabililor şi a vanitoşilor. Şi totuşi, niciodată nu i-ai dat frâu liber acestei furii, n-ai rostit vreun cuvânt răutăcios, nu l-ai ocărât pe niciunul dintre confraţii tăi. Erai un om bun, plin de compasiune. Aveai sufletul neîntinat al unui copil, râsul voios al celor ce refuză amărăciunea, generozitatea inimilor nobile. 89

Antonio Janigro (1970) L-am întâlnit pe Dinu Lipatti în anii treizeci. Am fost de la bun început cucerit de talentul lui, iar faptul că aveam aceleaşi concepţii în materie de artă ne-a apropiat şi mai mult, astfel încât pot spune că prietenia noastră datează tocmai din acei îndepărtaţi ani de studii. Urmam pe atunci cursurile Şcolii Normale din Paris, unde, la clasa de muzică de cameră a lui Diran Alexanian, cântam amândoi într-un mic trio de elevi, în colaborare cu Ginette Neveu. A fost doar începutul unei experienţe pentru mine de neuitat. La Paris, în cadrul Festivalului muzicii româneşti (1937), am avut onoarea de a participa, împreună cu Dinu şi cu Lola Bobescu, la prezentarea în public a unui trio compus de Dinu. Studierea aprofundată a acestei creaţii mi-a revelat calităţile lui excepţionale de compozitor, calităţi care, din păcate, n-au avut suficient timp pentru a da mai multe roade. Tot la Paris, în anul următor, am dat un concert în duet pentru Uniunea Interaliată. Apoi, la Bucureşti, în 1943, am participat împreună la un program de sonate. Cu ocazia acestui sejur în România am fost primiţi de George Enescu, care a avut amabilitatea să ne asculte şi să ne dea câteva sfaturi preţioase. Mai târziu, Enescu a promis că va cânta cu noi la Bucureşti Triplul Concert de Beethoven, dar, cum războiul era în toi, comunicaţiile se întrerupseseră, aşa că a trebuit să renunţăm la frumosul nostru proiect. După o despărţire forţată de circa trei ani, ne-am întâlnit din nou în 1946 în Elveţia, unde am susţinut împreună o serie de programe de sonate. Din nefericire, împrejurările ne-au dat încă o dată peste cap un alt 99

Walter Legge (1952) DINU LIPATTI a avut însuşirile unui sfânt. Harul cu care fusese binecuvântat, modestia, blândeţea, voinţa sa de fier, nobleţea şi semeţia gândurilor şi acţiunilor sale erau calităţi care se răsfrângeau asupra tuturor celor care l-au cunoscut, dar şi asupra celor mai îndepărtaţi ascultători din sălile unde a concertat. Bunătatea şi generozitatea lui au trezit în conştiinţa celor din jurul său credinţă, speranţă şi dorinţă de a-şi ajuta semenii. A fost un om bun în toată puterea cuvântului şi o fire deosebit de sensibilă. În tot ceea ce întreprindea era un adevărat aristocrat, incapabil de gânduri sau fapte vulgare. Exigent şi remarcabil în tot ceea ce făcea, era incapabil să-i dea unui elev un exemplu de frazare greşită şi nu putea nici măcar să imite prostul gust. Îi plăcea nespus să facă înregistrări. De nenumărate ori mi-a spus : Nu vreau să mai dau concerte poate doar ca repetiţii pentru imprimări. Să ne dedicăm amândoi viaţa înregistrărilor. Perfecţionist incurabil, era încântat să lucreze într-un mediu în care putea să repete până când era convins că nu se poate cânta mai bine, unde o putea lua de la început şi cea mai mică inexactitate putea fi înlăturată. Asemenea imperfecţiuni erau însă rare : nivelul tehnicii sale era atât de înalt, încât a fost cel mai curat interpret cu care mia fost dat să lucrez. Nenumăratele reluări urmăreau doar atingerea unui ideal de frumuseţe şi de sensibilitate. Numai boala de care suferea este de vină pentru numărul relativ mic de înregistrări pe care le-a făcut. În 1950, de Paşti, l-am vizitat la Geneva şi i- am promis că dacă se va înzdrăveni suficient, voi găsi mijloacele să-l înregistrez oricând şi oriunde s-ar afla. Ultimele înregistrări au fost realizate 107

Walter Legge (1970) Încă din ultimii trei ani ai scurtei sale vieţi, Dinu Lipatti a devenit o legendă. De la moartea sa prematură, la vârsta de treizeci şi trei de ani, legenda geniului său a fost cunoscută în întreaga lume. Acum, după douăzeci de ani de la ultimul său concert, faima sa şi aprecierea artei sale s-au răspândit pretutindeni. O nouă generaţie de elevi pianişti şi melomani care nici nu erau născuţi când Lipatti a murit, ascultă, aproape fără să le vină să creadă, puţinele înregistrări pe care ni le-a lăsat. Astfel, ei descoperă o personalitate muzicală extraordinară, unică, şi o măiestrie pianistică ce nu poate fi întâlnită la niciun alt virtuoz din trecut sau din prezent. Diferenţa dintre interpretarea lui Lipatti şi cea a predecesorilor, contemporanilor şi succesorilor săi nu este o diferenţă calitativă, ci o diferenţă vizând întreaga natură a artei sale. După prima înregistrare importantă a lui Lipatti, Concertul de Grieg, l- am rugat pe Arthur Schnabel să asculte câteva pasaje. Schnabel nu era foarte interesat de Grieg sau de Concertul său, dar era interesat de tinerii artişti. După aproximativ trei minute din prima parte, el a dorit să asculte cadenţa. A ascultat-o o dată, de două ori, de trei ori, apoi iar Schnabel era zgârcit cu laudele a spus: Nu este doar o interpretare uimitoare, este un fel complet nou de a cânta la pian. Înainte de a discuta despre multiplele şi variatele calităţi ale lui Lipatti, aş vrea să ating un aspect al interpretării sale care a fost mai rar menţionat - virtuozitatea lui. Virtuoz şi virtuozitate au devenit cuvinte aproape jugnitoare, şicanări folosite în special de către jurnaliştii muzicali. Când nu 111

Nikita Magaloff (1952) Cum aş putea evalua pierderea ireparabilă, durerea, golul imens lăsat de moartea lui Dinu Lipatti? Aş fi vrut să o pot face în aceste rânduri, dar ştiu că niciunul dintre cuvintele mele n-ar fi fost de ajuns pentru a aduce cel mai potrivit omagiu artistului pe care îl admiram atât de mult şi prietenului la care ţineam nespus Cât de tare regret, în acest moment, că nu mă pricep să mânuiesc condeiul cu o uşurinţă care mi-ar fi îngăduit să mă opresc la atâtea amintiri, să evoc atâtea clipe de neuitat petrecute în tovărăşia lui Lipatti Nu cunosc niciun alt om a cărui personalitate să aibă o strălucire asemănătoare celei pe care o răspândea el ; iată de ce dispariţia lui i-a făcut pe mulţi dintre admiratorii săi anonimi, care credeau că îl preţuiesc doar ca artist, să-şi dea seama că îl plâng deopotrivă pe omul care a fost Dinu Lipatti. Pentru mine, care am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape, şocul a fost neînchipuit de dureros. Alţii au ştiut cum să evoce meritele sale artistice, calităţile lui excepţional de om şi de artist, astfel că multe cuvinte frumoase şi adevărate s-au adunat într-un emoţionant omagiu. Eu prefer să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei lui, a voioşiei lui, a duioşiei care se degaja din prietenia lui. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea să fie, însă, la fel de bine, cel mai ghiduş şi mai năstruşnic dintre prieteni. Şi totodată cel mai fermecător! Concentraţiei extreme, convingerii şi forţei care îi caracterizau interpretările, Dinu ştia să le adauge elanul juvenil şi veselia spontană a unui ştrengar pus pe şotii atât de proprii lui, calităţi pe care prietenii erau încântaţi să le descopere! 115

Igor Markevitch (1950) 3 Alţi vorbitori vi-l vor prezenta pe Dinu Lipatti artistul, sau profesorul, sau interpretul. Eu aş dori să vi-l prezint dintr-un unghi mai familial : Dinu era naşul fetiţei mele. Despre acest naş atât de fin, de distins, de original aş vrea să vă spun şi eu câte ceva. Asemenea tuturor celor care îi erau aproape, şi noi voiam să credem că se va vindeca ; ne gândeam că această credinţă a noastră reprezenta şi ea un ajutor, un soi de energie afectuoasă pe care i-o transmiteau prietenii lui şi care îl va susţine până când va trece hopul cel mare al îngrozitoarei lui boli. E, în oarecare măsură, motivul care ne-a determinat ca atunci când s-a apropiat data naşterii copilaşului nostru, aflat deocamdată în stadiul de realitate viitoare, să-l alegem pe Dinu ca naş. Nu numai că eram fericiţi de această nouă punte de legătură cu el, pe care îl iubeam ca pe un frate, dar ne mai spuneam şi că Dinu va vedea în asta o dovadă în plus a încrederii nostre în viitorul lui! Şi, într-adevăr, a fost atât de profund mişcat de cererea noastră, încât a început să-i acorde o atenţie ieşită din comun, ca şi cum acea nouă viaţă de care urma să fie legat ar fi fost o garanţie, un sprijin în plus şi o încurajare de a tinde fără teamă spre viitor. Aşa că, deşi fetiţa mea nu l-a avut ca naş decât de-abia câteva luni de zile, nu regretăm nici o clipă că am avut această idee când ne gândim cât de mult l-a bucurat ea pe Dinu. Îşi luase rolul foarte în serios, cu acea silinţă de elev sârguincios cu care îndeplinea orice sarcină. În prima zi când s-a simţit mai bine, l-am adus cu maşina la noi ca să-şi cunoască fina. A luat-o în frumoasele lui mâini albe, a aşezat-o pe genunchi cu spaima să nu o scape şi cu un respect aproape religios i-a surâs, mândru nevoie mare, după care n-a mai îndrăznit 3 Text difuzat de Radio-Geneva în decembrie 1950 apud Hommage à Dinu Lipatti, Geneva, <1952>, pp. 69-70. 119

Paul Sacher (1952) DINU LIPATTI a venit în Elveţia în toamna lui 1943, purtând deja în sine germenul bolii sale. Aici s-a simţit la adăpost şi a vrut să solicite cetăţenia ţării noastre. Muzicienii elveţieni l-au primit cu prietenie, şi Conservatorul din Geneva l-a numit profesor al unei clase de pian. Am fost martori la felul cum, în şapte ani, înzestratul tânăr artist a ajuns la o desăvârşire pentru care doar puţini sunt cei aleşi. Pe 2 decembrie 1950, la vârsta de treizecişitrei de ani a plecat dintre noi. Cu toate că am avut fericirea de a face adesea muzică cu Dinu Lipatti, nu-i voi descrie evoluţia ca pianist, particularitatea cântului său şi măreţia sa ca muzician. Voi încerca mai degrabă să reţin împrejurările, fundalul pe care s-a derulat viaţa lui. Intenţia mea este mai puţin aceea de a contura portretul omului, oricât de ispititor ar fi acest lucru, ori de a urmări variatele trăsături de caracter ale acestei personalităţi puternice, cât aceea de a-l lăsa pe Lipatti însuşi să vorbească. A fost un pasionat al corespondenţei, şi îmi stau la dispoziţie numeroase scrisori pe care el ni le-a scris soţiei mele şi mie. În oglinda propriilor lui cuvinte, destinul acesta va prinde viaţă în faţa noastră. Tânărul artist a trebuit să-şi părăsească patria, acolo unde se ştia în pericol pe sine şi familia sa. A urmat pierderea proprietăţilor moştenite. Apoi a trebuit să aştepte ani întregi până când s-a putut căsători cu tovarăşa sa de viaţă, căci obţinerea actelor necesare s-a izbit de obstacole aproape de netrecut. Încercarea mamei sale de a părăsi la rândul ei România nu a reuşit iniţial. I-a fost îngăduit finalmente doar să-şi revadă fiul bolnav cu puţin înaintea sfârşitului acestuia. Toate acestea precum şi dificultăţile materiale l- ar fi apăsat însă mai puţin dacă viaţa lui nu ar fi fost marcată de boală. Cu 133

Hédy Salquin (1970) Extraordinara putere de seducţie pe care Dinu Lipatti o exercita asupra publicului său şi asupra tuturor celor cu care intra în contact izvora, în primul rând, din viaţa sa lăuntrică, din nobleţea sufletului său călit, încetul cu încetul, în lupta cu cele mai cumplite suferinţe. Desigur, era înzestrat de la natură cu abilităţi pianistice inegalabile, dar ar fi putut deveni un artist la fel de mare în oricare alt domeniu al muzicii, până-ntr-atât era mai întâi muzician şi de-abia apoi instrumentist, datorită tehnicii sale impecabile, hrănite de resursele cele mai bogate ale tuşeului şi de celebra sa forţă ce rezida în supleţea totală. Simţul răspunderii faţă de compozitori, aspiraţia spre interpretarea ideală erau atât de puternice, de depline la el, încât studia ani în şir o bucată muzicală înainte de a o cânta. Planificările lui se eşalonau pe o durată de doi ani sau chiar mai mult de atât ; admiratorilor dornici să-l audă cât mai curând în unul sau altul din marile concerte le spunea : Peste trei ani, poate!. Absorbit de obligaţiile didactice, surmenat de turnee, şubrezit de o boală tot mai nemiloasă, Lipatti a fost, în fiecare clipă din viaţa sa, întruchiparea eroică a unei conştiinţe artistice şi umane absolute. La treizeci de ani de-abia împliniţi, avea filozofia unui înţelept şi seninătatea unui sfânt. O lecţie de-a lui, ţinută în istorica sală numărul 9 a Conservatorului sau în apartamentul său din Centrul Vechi al oraşului, echivala cu un pelerinaj din care discipolii se întorceau întremaţi, învioraţi, aducând cu ei, pe lângă o mulţime de informaţii de natură tehnică, admirabil expuse de tânărul profesor, un tezaur de cugetări originale, valabile deopotrivă pentru artă şi pentru viaţă. De altminteri, Dinu Lipatti nu le separa niciodată : viaţa lui era consacrată în întregime Artei. Dacă, în manifestările şi în opiniile sale, se arăta 141

O SCRISOARE Într-una din zile, Lipatti a primit o scrisoare de la cineva din Africa de Sud. Un tânăr pianist, elev al unui Conservator, îi cerea foarte respectuos sfatul : cum ar putea împăca un interpret drepturile şi îndatoririle lui faţă de opera interpretată? Dornic să întreţină flacăra muzicii pretutindeni unde se lăsa întrezărită el îşi înţelesese vocaţia ca pe o responsabilitate, ca pe o avuţie pe care era dator să o împartă cu alţii, Lipatti i-a răspuns tânărului pianist cu acea seriozitate care îi caracteriza toate acţiunile. Iată acest răspuns, admirabilă profesiune de credinţă, care ne apare ca un veritabil portret al sufletului său. Adevărata şi singura noastră religie, singurul nostru punct de sprijin, obiectiv şi de netăgăduit, este textul scris. Nu trebuie să ne aflăm niciodată în culpă faţă de el, ca şi cum nişte judecători nemiloşi ne-ar cere zilnic să dăm socoteală de faptele noastre în privinţa lui. Dată fiind existenţa acestui tribunal suprem instituit de noi înşine, din proprie voinţă, tocmai pentru a proteja ceea ce socotim a fi «crezul nostru», «evanghelia noastră», adică textul scris, trebuie să-l studiem pe acesta, să-l asimilăm, să confruntăm variantele în care a fost editat, pentru ca în cele din urmă să ne oprim la acea imagine a lui care corespunde cel mai fidel gândirii din care a izvorât. Ajunşi aici, nu trebuie să uităm că, pentru a-şi trăi propria lui viaţă, textul respectiv trebuie s-o absoarbă pe a noastră, să se încarce cu ea ; ca în cazul construirii unei case, va trebui să-i adăugăm carcasei de beton a scrupulozităţii noastre toate acele lucruri de care e nevoie ca să terminăm casa : elanul inimii noastre, spontaneitatea, libertatea, diversitatea de sentimente etc. Casella spune undeva, referindu-se la capodopere, că ele nu trebuie respectate, ci iubite, căci respectăm doar lucrurile moarte, iar o capodoperă nu moare niciodată. Majoritatea virtuozilor nu reuşesc să îmbine în interpretările lor cele două atitudini fundamentale amintite mai sus şi atunci fie cântă cu 149

La vârsta de 10 ani, Bucureşti (1927). Dinu Lipatti, la concursul internaţional de la Viena (1933). 151

Mâinile lui Dinu Lipatti (1948). Choralul de Bach manuscris Dinu Lipatti

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI După cum însuşi titlul o arată, ediţia de faţă se doreşte a fi un Omagiu adus lui Dinu Lipatti. La aproape 68 de ani de când ne-a părăsit, Dinu Lipatti a devenit o adevărată legendă, după cum l-a denumit Nikita Magaloff pe bună dreptate. Conceput sub forma unui combo, prezentul volum reuneşte textele volumelor Hommage à Dinu Lipatti, Labor & Fides, Genève, 1952 şi 1970 In memoriam Dinu Lipatti 1917-1950, Labor & Fides, Genève, 1970. Volumul de faţă apare în limba română simultan cu volumul pereche, publicat în limba originală în care a fost scris (predominant în limba franceză, dar şi în germană şi engleză). Prezentul volum este structurat în trei părţi. Prima conţine Dedicaţia (text provenit din volumul citat apărut în 1952) şi Memoriile (text provenit din volumul citat apărut în 1970) aparţinând soţiei lui Dinu Lipatti, Madeleine Lipatti. Cea de-a doua secţiune conţine Mărturiile unora dintre prietenii lui Dinu Lipatti, cunoscute personalităţi ale lumii muzicale din epocă, pianişti, compozitori sau dirijori celebri. Aceste texte sunt prezentate în ordinea alfabetică a numelor şi în ordinea cronologică a publicării lor. Cea de-a treia secţiune este rezervată unei scrisori extrem de emoţionante a lui Dinu Lipatti către un tânăr pianist, o adevărată profesiune de credinţă. Am reprodus toate fotografiile autorilor mărturiilor care se regăseau în volumul din 1970 citat mai sus ; pentru a suplini lipsa acestor fotografii din volumul din 1952, am adăugat fotografii ale autorilor textelor care nu se regăseau şi în ediţia din 1970. De asemenea, am reprodus fotografiile care se aflau în anexa celor două volume, o parte dintre ele fiind mai puţin cunoscute. Prezenta ediţie urmăreşte redarea cât mai fidelă a textelor. În foarte puţine situaţii ne-am permis să corectăm discret mici erori de datare ale Madeleinei Lipatti pentru a corespunde adevărului istoric, aşa cum ne este cunoscut astăzi, erori provenite dintr-o profundă emoţie şi subiectivitate a autoarei. 161

Mulţumim Domnului Grigore Bărgăuanu, biograful lui Dinu Lipatti, pentru că a fost alături de echipa editorială, fiind, după cum ne-a obişnuit, de un real suport ştiinţific, încă de la idee până la BT. Mulţumim Doamnei Profesor Ileana Littera pentru traducerea din limba franceză a textelor Madeleinei Lipatti, a scrisorii lui Dinu Lipatti, precum şi a majorităţii mărturiilor, aparţinând lui Ernest Ansermet, Brigitte V. Barbey, Nadia Boulanger, Jacques Chapuis, Alfred Cortot, Henri Dubois Ferrière, Paul Ducotterd, George Enescu, Pierre Fournier, Henri Gagnebin, Bruno Leonardo Gelber, Maurice Gendron, Arthur Honegger, Antonio Janigro, Jacques Laval, Nikita Magaloff, Igor Markevitch, Frank Martin, R. Aloys Mooser, Alexis Roland Manuel, Hédy Salquin, Béla Síki, Robert Weisz. Închinăm volumul de faţă memoriei Doamnei Ileana Littera, fiind cea din urmă lucrare a sa ; regretăm că acest volum nu a văzut văzut lumina tiparului înainte de dispariţia sa. Intelectual distins, profesor dedicat, traducătoare pasionată, revizor acribios, Doamna Littera a fost alături de colectivul redacţiei Grafoart pentru mai bine de 13 ani contribuind permanent la îmbunătăţirea calităţii ediţiilor noastre. Sperăm că, alături de Marele Dinu Lipatti, ne va călăuzi în continuare profesional şi personal. Păstrăm un adânc respect şi profundă consideraţie. Nu în ultimul rând, mulţumim Domnului Profesor Adrian Pop pentru traducerea textelor din limba germană aparţinând lui Wilhelm Backhaus, Carl J. Burckhardt, Edwin Fischer, Herbert von Karajan, Paul Sacher. Onoarea traducerii textelor din limba engleză semnate de Walter Legge şi Yehudi Menuhin ne-a aparţinut. Editorul 162