Cristina Butnaru FĂRĂ VANGELIS

Cristina Butnaru FĂRĂ VANGELIS 1

FĂRĂ VAGELIS Cristina BUTNARU Copyright Editura Lumen, 2018 Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2 Editura Lumen este acreditată CNCS edituralumen@gmail.com prlumen@gmail.com www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com Redactor: Roxana Demetra STRATULAT Design copertă: Roxana Demetra STRATULAT Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată, indiferent de mediul de transmitere, este interzisă. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUTNARU, CRISTINA Fără Vangelis / Cristina Butnaru. - Iaşi : Lumen, 2019 ISBN 978-973-166-513-9 821.135.1 2

Cristina Butnaru Fără Vanfdlgs 3

4

Cuprins 1. Reîntoarcerea... 5 2. Nela... 14 3. Matei... 20 4. Mai aproape de sensuri... 26 5. Radu... 34 6. Furia... 41 7. Confruntări... 48 8. Dezamăgirea... 55 9. Între două inimi... 62 10. Vidul... 71 11. Teama... 77 12. Decizii... 85 13. În faţa evidenţei... 93 14. Semnale...101 15. Trezită din somn...112 16. Eliberarea...119 17. Întâlnirea...125 18. Confuzia...131 19. Alice...138 20. Întrebări...145 21. Confidenţe...153 24. Fără Vangelis...158 25. Casa...163 26. Ştefania...174 27. Mistere...180 28. De la început...189 29. Faţă în faţă...197 30. Dezvăluiri...206 31. Amintiri...216 32. Mara...227

1. Rdîntoarcdrda Soarele lumina în deplinătatea puterii sale când Mara ajunse la poarta din lemn şi o împinse cu ezitare. O încâlcitură de buruieni robuste se transformase însă în lacăt natural pentru bârnele îmbătrânite. Femeia de patruzeci de ani privi peste bariera lemnoasă ce înţepenise între poteca lată şi aleea invadată, cândva, de flori văratice. Doar două dalii imense, bordo, îşi mai aplecau capetele sferice peste gard, ca într-un gest de melancolic salut. Mara îşi îndreptă privirea spre panta pe care tocmai o urcase cu o oarecare greutate. Urmări umbra fugară a unei piruete de mătase albă care dispăru, ca într-un abur, pe drumeagul de-atâtea ori păşit în copilărie. Apoi se zămisli din nou chiar lângă ea, aproape atingând-o cu faldul răcoros. Femeia clipi de câteva ori, se frecă la ochi şi alungă vedenia pe care o puse pe seama oboselii. Imediat, un freamăt sufletesc ca o strânsoare scurtă, apoi un gând vlăguit, o îndemnară să se întoarcă în gara mică. În clipa aceea, Mara ar fi vrut să se urce în primul tren şi dispară printre munţi aşa cum venise: într-o călătorie ce lega, parcă la nesfârşit, două lumi şi două vieţi. Inspiră, cu ochii închişi, aerul încă rece al dimineţii. Se întrebă cum i-ar fi fost dacă s-ar fi întors, imediat, acasă. Poate că ar fi găsit toate piesele vieţii sale la locurile lor, ori măcar în fragila armonie statică pe care o crease în urmă cu doi ani. Şi poate ar fi constatat că drumul fusese o farsă imaginativă, că nimic din ceea ce o purtase departe nu exista în realitate. Ultima discuţie cu pragmatica ei prietenă Nela îi amplifica însă în minte, aproape asurzitor, realitatea. Mara avea în faţa ochilor liniile şi dreptunghiurile ce alcătuiau o schemă cu 5

Cristina BUTNARU nume, cadrane şi sentimente, pe care Nela o denumise,,planul eliberator. Cu tonul ei persuasiv şi cu jocuri de cuvinte, o convinsese că,,,psiho-logic, avea nevoie de detaşare şi de un loc potrivit pentru meditaţie. Făcuse o analogie interesantă între starea de încordare dureroasă şi un cozonac ce creştea greu din cauza supraîncărcării cu ingrediente. Apoi o asigurase că tihna şi răbdarea aveau să-l transforme într-un succes culinar. Totul este să dai răgaz fiecărei componente să se asimileze, să-şi găsească corespondenţe în celelalte. Du-te în locul acela liniştit şi re-creşte în ochii tăi, draga mea! După atâta frământare interioară, eşecul este imposibil, conchisese Nela, satisfăcută de metafora pe care o găsise foarte potrivită. Eşti plină de originalitate, îi răspunsese Mara, râzând. M-aş fi gândit la multe, însă în niciun caz la un cozonac. Dar ştii ce e interesant? Că ceea ce spui pare plauzibil. Mara surâse şi îşi sprijini fruntea de poartă. O amuzase viziunea Nelei, care era o gurmandă şi-i vorbise despre cozonac salivând în faţa schemei de pe măsuţa din balcon. Îi dădea, din nou, dreptate. Era necesar să se desprindă din tăvălugul faptic ce-i atrofiase vitalitatea. Trebuia se adăpostească într-un spaţiu intim, în care evocările să curgă natural, în ritmul lor, eliminând surplusuri şi balasturi. Vântul uşor se transformă într-o rafală scurtă ce-i aruncă Marei peste faţă câteva şuviţe din părul lung şi arămiu. Deschise ochii şi privi aleea uşor şerpuită, năpădită de urzici şi de ierburi înalte. Dincolo de poartă, se afla, poate, liniştea ei. Însă imaginea casei bătrâneşti n-o calma deloc. În copilărie, îi asemuise faţada cu un chip zâmbitor, ce o privea prin ferestrele mici, ca doi ochi hazlii. Perdelele multicolore, brodate manual şi încreţite la mijloc, lăsau loc câte unui ghiveci cu muşcate roşii. Florile se uscaseră de mult, iar culorile broderiei se estompaseră. Viaţa micii case se duse, şi ea, odată cu anii. Mara deveni anxioasă la ideea că va intra în camerele răcoroase, 6

Fără Vangelis mirosind a praf şi a pustietate. Îşi întoarse capul către masivul nu prea înalt al Obcinelor Bucovinei, cândva atât de dragi. Încercă să retrăiască, precum în copilărie, încântarea pe care i-o provoca priveliştea. Dar obţinu doar un frison, accentuat de încă o rafală de vânt. Nevoia de răsfăţ într-un pat moale reuşi, până la urmă, să-i învingă îndoielile. În ultimii ani îi lipsise un concediu adevărat, care să-i alunge extenuarea. Totuşi, ar fi dat şi peisajul, şi aerul proaspăt, şi liniştea... ar fi dat orice pe siguranţa apartamentului din Bucureşti, în care trăise cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei.,,cât mi-aş dori să adorm şi să mă trezesc acasă! Să respir uşurată că discuţia cu Nela a avut loc numai în mintea mea, că drumul până aici a fost doar o plăsmuire a imaginaţiei Femeia oftă şi împinse, cu hotărâre, poarta care se deschise cu un hârşâit lent. În faţa casei era umbră. Mai mulţi pomi fructiferi îşi împrăştiau crengile, haotic, peste pridvorul ce scârţâia şi el a bătrâneţe. Mara se aşeză pe o bancă joasă, cu vopseaua scorojită. Răscoli precipitată prin geanta încăpătoare. Era sigură că pusese totul acolo, în ordine. Simţi cum o cuprindea un val de căldură neprietenoasă. Mâinile începură să-i tremure, apoi şi picioarele. I se făcu ciudă pe dispoziţia ei, căci ajunsese la Vatra Moldoviţei ca să se elibereze inclusiv de neliniştile ce apăreau din senin şi o obligau să găsească siguranţa unei încăperi. Apoi zâmbi, din nou.,,oh, Doamne, ce să caute cheia în geanta mea? Fir-ar ea de obişnuinţă! Îşi controlă respiraţia, bătăile inimii şi reuşi să se calmeze. Cheia putea fi numai acolo unde-i spusese tanti Vica, atunci când vorbise cu ea la telefon, în urmă cu câteva zile. Se deplasă şovăitoare, dar picioarele o ascultau bine. Ridică bârna pe care i-o indicase femeia din comună. Nu era nimic dedesubt! Privi împrejur şi văzu totul ca într-o imagine blurată. Frici neaşteptate începură să se ciocnească, furibunde, în mintea ei. Cercetă cadranul ceasului bărbătesc pe 7

Cristina BUTNARU care şi-l pusese la mână în timpul călătoriei. Data era evidentă sub razele deja puternice ale soarelui: 28 iulie 2016. Uşoara ameţeală o dezorientă şi îi trimise în corp o neplăcută senzaţie de electrocutare. Mara se dezmetici când o pisicuţă cenuşie, vărgată, i se alintă la picioare. Mieunatul slab, dar insistent, o făcu să se întrebe câte minute se scurseseră de când stătea acolo, pe bancă. Mica felină eliberă, ca într-o salbă de foneme consecutive, un sunet familiar şi aproape uman. Femeia îşi reveni complet şi încercă un zâmbet când îi atinse, cu vârfurile degetelor, blana pufoasă. Se strădui să se convingă că nu leşinase. Că doar pierduse, un pic, noţiunea timpului şi a spaţiului. Se ridică şi se îndreptă, din nou, către poartă. Era puţin iritată pe ea însăşi. Îşi blamă inconştienţa de a călători fără telefon. Dar hotărâse să se izoleze total de viaţa ei de la oraş şi trebuia să-şi respecte promisiunea. Avea s-o caute în sat pe tanti Vica.,,La ţară, oamenii ştiu unii de alţii. Era sigură că va găsi, cu uşurinţă, informaţii.,,sunt de-a dreptul infantilă! Desigur că tanti Vica a uitat, doar e o femeie în vârstă, îşi explică ea absenţa cheii de sub lemnul vechi. Înainte de a ieşi pe uliţa strâmtă, improvizată din poteca ce fusese pietruită stângaci, îşi aminti de obiceiurile ei feminine, pe care le respecta oriunde s-ar fi aflat. Se grăbi spre pridvorul răcoros unde îşi lăsase bagajul. Scoase portfardul voluminos şi îşi învigoră expresia facială prin câteva mişcări rapide. Îşi studie chipul într-o oglindă mică. Pentru cei ce o cunoşteau, în special pentru bărbaţi, Mara era o femeie atrăgătoare. Auzea însă, din ce în ce mai des, o completare:,,atrăgătoare pentru vârsta ei. Cu toate că sintagma ce conţinea un compliment oarecum forţat o frustra uneori, îi făceau bine aprecierile. Vârsta era o scuză plauzibilă pentru ridurile fine şi pentru cearcănele ce-i furau din profunzimea privirii. Totuşi, nu estompau frumuseţea ochilor de un albastru limpede şi intens. 8

Fără Vangelis După ce-şi finisă machiajul discret, dori să se privească, pe de-a-ntregul, într-o oglindă mai mare. O găsi întro fereastră a casei ce nu mai semăna deloc cu un ochi hazliu, ca în trecut. Părul cu onduleuri mari îi sticlea din loc în loc, de la razele ce pătrundeau prin umbra deasă. Trupul cu forme pline, dar armonioase, arăta zvelt în reflexia semiobscură. Nu conştientiză aerul adolescentin pe care i-l dădea tricoul roşu ce atârna asimetric şi uşor neglijent peste blugii indigo. Dar simţi efectul reconfortant al libertăţii şi expiră uşurată. Chipul i se însenină, căci energia îi revenise. Îşi luă rucsacul pe umăr şi porni, sprintenă, în comună. Poteca nu era lungă, dar panta încetinea mersul omului neobişnuit cu astfel de căi. Se termina într-un drum secundar, iar apropierea de amiază intensificase forfota oamenilor. Întâlni însă doar câţiva turişti şi un copil de vreo nouă ani, ce-i zâmbi isteţ ca răspuns la întrebarea despre tanti Vica. Nu aflase mare lucru, pentru că puştiul era venit în vacanţă la bunici,,,tooocmai de la Iaşi. Mara porni înspre centrul localităţii, mergând pe lângă calea ferată paralelă cu drumeagul. Studia împrejurimile şi ar fi vrut să-şi amintească de copilărie. Dar bliţurile din memoria ei configurau doar o dorinţă aproape obsesivă, aşa cum o simte un micuţ despărţit pentru o vreme de părinţi:,,vreau acasă!. Pe măsură ce se apropia de o arie mai populată a comunei, se lărgea şi zona pietonală cu un fel de trotuar încropit superficial. Localnicii încă treceau rar, aşa că Mara spera la mai multe informaţii în vreun magazin comunal. La fiecare pas, crâmpeie de trecut încercau să-şi facă loc printre experienţele vieţii ei. Când venise ultima oară în casa bunicii, avea cincisprezece ani. În mod ciudat, amintirile nu-i trezeau bucurii, nici măcar nostalgii. Incitată de nefirescul unei revederi lipsite de duioşie, Mara se întrebă de ce. Renunţă imediat la căutarea răspunsului şi se îndreptă spre un acoperiş din lemn ce umbrea câteva mese din plastic. 9

Cristina BUTNARU Bună ziua! salută Mara, încercând să pară voioasă. Îi displăcu imaginea celor cinci bărbaţi cam neîngrijiţi care sorbeau, înainte de amiază, din halbe cu bere rece. Ziua bună, măi fată! îi răspunse unul dintre ei, scrutându-i silueta înaltă. Omul părea trecut de şaizeci şi cinci de ani. Femeia îşi ţinu uşorul dezgust sub control şi zâmbi plăcut. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. O caut pe doamna Vica. Pe tanti Victoriţa Ursescu... adică pe tanti Vica, cum îi spunem noi, în familie. Se supără, fugitiv, pentru propria-i fâstâceală. Oamenii se uitară lung la ea, apoi schimbară priviri ciudate. Se aşeză o tăcere scurtă, dar încordată. Zi-i mata, nea Iorgule, că eşti mai în vârstă şi mai deschis la minte, mormăi unul dintre ei către cel care răspunsese la salutul femeii. Dar dumneata cine eşti? o întrebă Iorgu, de-odată înviorat de complimentul mai tânărului său comesean. Mara Stoian, de la Bucureşti. Tanti Vica e o mătuşă. De fapt, e verişoară cu mama. Of, încercă ea să glumească pentru a înviora atmosfera, mereu m-am încurcat în gradele de rudenie. Pare-mi-se că n-ai mai dat pe aici, remarcă bărbatul. Parcă nu te-am mai văzut pe la noi prin comună. N-am mai venit de mult, aveţi dreptate. Puteţi sămi spuneţi unde locuieşte tanti Vica? Tocmai pentru că a trecut atâta timp, eu... Tanti-ta Vica e îngropată de un an şi jumătate, măi fată. Iaca, asta e! Toţi ne ducem. Dumnezeu s-o odihnească în pace! mai spuse Iorgu făcându-şi semnul crucii. Un gând recalcitrant, rătăcit printr-un vis, o trezi din somn. Din reflex, îşi căută telefonul pe poliţa de lângă pat, dar îşi aminti că Bucureştiul era departe şi se ridică în picioare. Pe 10

Fără Vangelis masa mare, din mijlocul camerei, se afla ceasul de mână care îi devenise talisman. Indica ora două. Mara îşi roti ochii, apoi şi-i opri asupra veiozei mici, adusă de acasă. Becul nu se stinsese complet. Împrăştia în jur un halo palid, aşa că femeia verifică întrerupătorul. Se afla pe poziţia închis. Nedumerită, se concentră la gândul din somn. Să fi fost o voce? Un sentiment? O amintire? Nu reuşi să-şi clarifice sursa insomniei, aşa că ieşi în pridvor. Aerul rece o încleştă în câteva minute. Vara trecuse de jumătate, dar se gândi că, în capitală, abia peste un anotimp nopţile vor fi la fel de înviorătoare. Pentru prima dată de când se afla în localitatea montană, Mara absorbi cu bucurie mirosul proaspăt de cetină, care îi invadă plămânii. Îi plăcea răcoarea. Era linişte, frumos şi curat în jurul ei. Preţ de alte câteva minute, ascultă brazii, care se legănau în adieri blânde. Îşi dori să se plimbe puţin, însă îi era frig. Ar fi trebuit să intre în casă, să-şi caute un pulover, iar farmecul nopţii s-ar fi disipat. Decise să mai rămână în pridvor pentru un scurt timp. A doua gură de aer proaspăt o proiectă pe Mara într-o revelaţie: îi era bine! Mirosul muntelui îi aminti, în sfârşit, de copilărie. De anii frumoşi de la începutul vieţii ei, când se juca în curtea aceea cu alţi copii. Tot acolo, mamele îi strigau, cu o prefăcută autoritate, la masă.,,câte imagini dragi! Îşi aminti şi de serile în care se adunau cu toţii. Rude pe care nu le putea identifica nominal i se perindau pe sub privire într-o realitate aproape tangibilă. Se aşezau şi mâncau ceva cu nelipsita mămăligă. Şi aroma de plăcinte calde! Parcă începuse să miroasă sublim a brânză uşor sărată, coaptă în aluat dospit. Stafidele, aduse din unghere doar de bunica ei ştiute, presărate ritualic în umplutura dulce şi aromată, întregeau imaginea reînviată. Mara verifică, în spatele casei, locul în care cuptorul din lut ascunsese, de atâtea ori, tainice şi ispititoare miresme. Găsi un morman de vase şi de alte lucruri pe care nu le putea distinge în noapte, aruncate peste ceea ce părea a fi o movilă atent modelată. O nostalgie lină o cuprinse când îşi dădu seama 11

Cristina BUTNARU că sub construcţia din cărămizi se concentra, într-un simbol, toată copilăria ei. Înainte de a intra în casă, Mara mai inhală, de câteva ori, aerul ozonat. Încercă să zărească masivul muntos din depărtare, dar observă, în vale, două sfere luminoase în mişcare.,,ce mister ascund? Lumini la ora aceasta din noapte? se întrebă ea. Îi reveni obsesia pentru gândul ce-o trezise, apoi o altă amintire o ajunse din urmă. Făcuse un traseu greu cu Radu şi, acolo sus, în munţi, aşteptau semnale ale fenomenelor paranormale despre care citiseră pe internet. Noaptea era la fel de liniştită, băuseră câte un pahar cu vişinată şi îşi trăiau dragostea care parcă se adunase, toată din lume, doar în nucleul lor. Ameţiţi puţin de la efort, de la alcool şi de la atracţia dintre ei, li se năzărise că vedeau entităţi nepământene. Atunci, în Bucegi, fuseseră lanternele unor drumeţi întârziaţi. Iar valea Obcinelor străfulgera doar de la farurile maşinilor ce rar mai brăzdau şoseaua, în beznă. Mara chicoti, uşor dezamăgită de prozaicul descoperit în spatele brazilor. Frisoanele o cuprinseră de-a binelea, dar încă nu voia să se întoarcă în casă când auzi vocea blândă a Vicăi: Fato, o să răceşti! Intră degrabă, până nu te-apucă strănutul, că de-acolo gata frigurile! Imediat, îi puse pe spate un pled de lână plăcut la atingere. Lasă, tanti Vica, nu te necăji, îi răspunse Mara, veselă. Am trecut eu prin altele mai rele decât răcoarea nopţilor de munte. Şi n-am răcit. Dar căldura asta moale îmi prinde bine. Săru` mâna! Dar ce cauţi tu în toi de noapte afară? Că ajunge câtă neodihnă ai acolo, la oraş. Ia şi dormi, să te întremezi, că ai venit cam palidă aici, la noi. Dorm, tanti, dorm. Numai că uite, ceva s-a cuibărit în visul meu şi era aşa, ca între somn şi veghe. M-am trezit. Nu- 12

Fără Vangelis i dau de capăt, că altfel aş dormi ca un prunc. Marei îi plăcea să-şi adapteze vocabularul, astfel încât să poată conversa facil cu oricine. Îşi formase adaptabilitatea demult, în activitatea didactică. Pe atunci, se bucura mereu când observa că învăţăceii aveau în priviri scânteia înţelegerii. Îşi păstrase darul şi ţinea la el. Pentru nimic în lume n-ar fi afişat un aer de infatuare academică în compania oamenilor simpli. Tu, fată, astea-s vise de noapte, zise Vica fluturându-şi mâna de parcă ar fi vrut să alunge o insectă zburătoare. Lasă-le în plata Domnului, că aşa cum vin, aşa se risipesc. Hai mai bine şi te bagă în pat, că ţi-am pus aşternut parfumat cu balsam, cum vă place la oraş. Să vezi cât de repede ai să adormi! Mâine dimineaţă, înainte de a mă duce la văcuţele mele, ţi-oi face şi cafea, că beau şi eu. Ce, eu să nu fiu doamnă? Vica râse uşor forţat. În realitate, trezirea Marei şi visul ei nedesluşit o îngrijorau. Voia să pară,,dată cu lumea învăţată, după cum singură spunea, şi îi plăcea să se arate zeflemistă faţă de superstiţiile de tot felul. De fapt, credea cu tărie în ele şi-şi făcea cruce, pe furiş, ori de câte ori îi tăia calea vreo pisică neagră. Altminteri, era o femeie tonică şi veselă. Vioiciunea îi era sporită de gura ce părea că stă mereu în poziţia de surâs, de obrajii rubiconzi, ba chiar şi de statura minionă. Cafea! exclamă Mara, pentru care cuvântul avea o semnificaţie aparte. Ideea e grozavă şi o cafea aromată s-ar potrivi de minune acum. Că aşa ceva n-am mai auzit în toţi aproape şaptezeci de ani ai mei, tu, fată! se răsti fals Vica, clătinându-şi capul cu mâinile pe urechi. Cafea la trei dimineaţa şi-apoi la somn? Dar cine să pomenească de asemenea poznă când la ora asta trebuia să dormim amândouă neîntoarse? Hai, repede în pat, că ziua încă-i lungă şi acuşi se face de răsărit! Iar eu am treburi, fato. Animale, gospodărie. Trebuie să ajung îndată la muls, că doar ai să vrei brânză proaspătă. Hai! 13

Cristina BUTNARU Tanti Vica, rosti Mara cu o voce abia auzită, dar dumneata cum de ai rămas cu mine azi noapte? Fără să aştepte reacţia bătrânei, continuă: Te rog frumos, hai să bem o cafea şi să povestim până în zori. Faci asta pentru mine? Te rog! Dacă cineva ar fi trecut, la ora cinci dimineaţa, prin dreptul aleii uşor şerpuite, ar fi văzut două mogâldeţe acoperite cu un pled lânos, înghesuite pe o bancă veche din lemn. Păreau aţipite, însă Mara şi Vica încă vorbeau despre obiceiurile vechi ale familiei, despre frumuseţea locurilor şi despre anii de aur ai femeii care venise în munţi să se regăsească. Şi să se asculte pe sine în ritm cu legănarea lină a brazilor. 14

www.edituralumen.ro www.lumenpublishing.com