Clopotele_LT.indd

Transcriere

1 I La început au fost clopotele. Trei clopote, turnate din lopeţi, greble şi sape strâmbe, ceaune crăpate, pluguri tocite, o sobă ruginită şi câte o monedă de aur topită în fiecare dintre ele. Erau negre şi aspre, mai puţin de jur-împrejurul buzelor argintii, unde ciocanele de lemn ale mamei mele bătuseră de un milion de ori. Mama era destul de mică încât să poată dansa sub ele, în clopotniţă. Când se legăna, tălpile i se desprindeau de pe podeaua cu scânduri lustruite, astfel că, atunci când ciocanul lovea clopotul, îi simţea vibraţia din coroana acestuia până-n vârful degetelor de la picioare. Erau Cele Mai Răsunătoare Clopote de pe Pământ, aşa spuneau toţi locuitorii din Uri, şi chiar dacă acum ştiu unul mai puternic, aşezarea lor deasupra Văii Uri le făcea, într-adevăr, foarte răsunătoare. Dangătul lor putea fi auzit de pe apele lacului Lucerna până deasupra zăpezilor din Pasul Sankt Gotthard. Chemarea lor îi întâmpina pe negustorii care veneau din Italia. Coloanele de soldaţi elveţieni îşi astupau urechile cu palmele când mărşăluiau pe drumul din Uri. Când clopotele începeau să bată, cirezile de boi nu voiau să se mai urnească. Până şi cei mai graşi bărbaţi îşi pierdeau pofta de mâncare de la vibraţiile din măruntaiele lor. Toate vitele care păşteau pe păşunile din împrejurimi surziseră de mult. Chiar şi văcarii cei mai tineri

2 12 Richard Harvell erau la fel de tari de urechi ca bătrânii, deşi se ascundeau în colibele lor dimineaţa, la amiază şi noaptea, când mama bătea clopotele. M-am născut în acea clopotniţă, deasupra bisericuţei. Acolo am fost alăptat. Când era destul de cald, acolo şi dormeam. Ori de câte ori mama nu le bătea cu ciocanele, ne cuibăream sub clopote, în turnul clopotniţei, cu cei patru pereţi deschişi către lume. Mă adăpostea de vânt şi mă mângâia pe frunte. Deşi nu-mi adresa nici un cuvânt, şi nici eu ei, îmi privea gura când gânguream ca orice copil mic. Mă gâdila ca să râd. Când am învăţat să merg de-a buşilea, mă ţinea de picior ca să nu alunec peste margine, să cad şi să mă zdrobesc de stâncile colţuroase de dedesubt. Ea m-a ajutat să stau în picioare. Îi strângeam în fiecare pumn câte un deget, şi ea mă tot conducea în cerc pe lângă fiecare margine, de o sută de ori pe zi. În ce priveşte spaţiul, clopotniţa noastră era o lume foarte strâmtă majoritatea ar fi văzut-o ca pe o închisoare pentru un copil. Dar în ce priveşte sunetul, era cea mai grozavă casă de pe pământ. Căci toate sunetele scoase vreodată erau captate în metalul clopotelor şi, în clipa-n care mama le bătea, dădea drumul în lume frumuseţii lor. Atâtea urechi auzeau prin munţi ecoul dangătului tunător. Unii îl urau, alţii erau inspiraţi de forţa lui sau atât de fermecaţi, încât rămâneau cu privirea pierdută; sau plângeau, căci vibraţiile îi făceau să-şi scuture tristeţea. Dar nu li se părea frumos. N-avea cum. Frumuseţea dangătului era destinată doar mamei mele şi mie. Aş vrea ca acesta să fie începutul: mama şi clopotele acelea, Eva şi Adam pentru vocea mea, pentru bucuriile şi tristeţile mele. Dar bineînţeles că nu ăsta-i adevărul. Am şi tată; şi mama avea unul. Chiar şi clopotele aveau un tată. Al lor a fost Richard Kilchmar care, într-o noapte din anul 1725, se clătina pe o masă, aşa de beat, încât a văzut două luni în loc de una.

3 Clopotele 13 Şi-a închis un ochi şi l-a mijit pe celălalt, astfel încât cele două luni s-au contopit într-un singur glob difuz. S-a uitat în jur: două sute de bărbaţi umpleau Piaţa Altdorf, într-un oraş care se afla, şi se mândrea cu asta, tocmai în centrul Confederaţiei Elveţiene. Sărbătoreau recolta, încoronarea noului papă şi noaptea caldă de vară. Două sute de bărbaţi înfundaţi până la glezne în noroiul îmbibat cu pişat. Două sute de bărbaţi cu halbe de şnaps înţepător făcut din perele cultivate în Uri. Două sute de bărbaţi la fel de beţi ca Richard Kilchmar. Linişte! a strigat el în întunericul nopţii, care i se părea la fel de limpede şi de caldă precum gândurile lui. Am să vorbesc! Vorbeşte! au urlat ei. S-a făcut linişte. În înălţimi, Alpii străluceau în lumina lunii ca nişte dinţi înfipţi în gingiile negre şi găunoase. Protestanţii-s nişte câini! a strigat el, ridicând halba şi împleticindu-se, mai să cadă de pe masă. Toţi l-au ovaţionat şi i-au blestemat pe câinii din Zürich, care erau bogaţi. I-au blestemat pe câinii din Berna, care aveau arme şi armată şi puteau să treacă munţii şi să cucerească Uri dacă voiau. I-au blestemat pe câinii din landurile germane din nord, care nu auziseră niciodată de Uri. I-au blestemat pentru că urau muzica, pentru că o defăimau pe Maria, pentru că voiau să rescrie Cartea Sfântă. Blestemele astea, mocnind de două sute de ani în capitalele Europei, i-au străpuns inima lui Kilchmar. L-au făcut să-i dea lacrimile bărbaţii ăştia din faţa lui îi erau fraţi! Dar ce le putea răspunde? Ce le putea promite? Atât de puţin. Nu le putea construi un fort cu tunuri. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Uri şi totuşi nu-şi putea permite o armată. Nu-i putea alina cu înţelepciunea lui, căci nu era bun la vorbă. Atunci au auzit cu toţii răspunsul la rugămintea lui tăcută. Era un dangăt care i-a făcut să-şi ridice ochii înceţoşaţi către cer. Cineva se urcase în clopotniţa bisericii şi trăsese clopotul. Era cel mai frumos, cel mai sfâşietor sunet pe care Richard Kilchmar

4 14 Richard Harvell îl auzise vreodată. Reverbera din zidurile caselor, ecoul i se întorcea din munţi, iar vibraţia îi gâdila pântecele umflat. Când sunetul s-a stins, s-a aşternut o linişte la fel de caldă şi de umedă ca lacrimile pe care Kilchmar şi le ştergea de la ochi. A încuviinţat dând din cap către mulţime. Două sute de capete i-au răspuns la fel. O să vă dau clopote, a şoptit el. Şi-a aruncat băutura din pahar spre cerul nopţii, apoi a ridicat vocea: o să construiesc o biserică pentru ele, sus în munţi, pentru ca ecoul să răsune în fiecare palmă de pământ din Uri! O să fie Cele Mai Răsunătoare şi Cele Mai Frumoase Clopote! I-au răspuns cu urale şi mai gălăgioase decât înainte. El şi-a ridicat triumfător braţele. Şnapsul i se prelingea pe frunte. Apoi bărbaţii şi-au adâncit privirea în halbe şi le-au dat pe gât, pecetluind astfel făgăduiala lui Kilchmar. După ce a înghiţit ultima picătură, Kilchmar s-a clătinat, s-a împiedicat şi a căzut. Şi-a petrecut restul nopţii în noroi, visându-şi clopotele. A făcut ochi sub un petic de cer albastru, înconjurat de douăzeci de feţe cuvioase. Îndrumă-ne! l-au implorat. Veneraţia lor l-a pus cumva din nou pe picioare şi, după câteva înghiţituri zdravene din sticlele lor, a simţit şi mai tare că pluteşte. În scurt timp s-a trezit călare pe cal, în fruntea unui convoi format din cincizeci de cai, câteva căruţe pline de femei, copii şi câini care zburdau prin iarbă. Nu ştia încotro să-i îndrume, căci până în ziua aceea, munţii i se păruseră ameninţători şi duşmănoşi. Dar acum îi conducea pe drumul din Uri spre Italia, spre papă, spre gheţarii care străluceau la soare, iar când i-a venit inspiraţia, s-a abătut din drum şi a început să urce. Şi-au tot urcat până aproape de crestele înzăpezite. Kilchmar conducea acum cinci sute de locuitori din Alpii Uri, care l-au urmat până au ajuns la un promontoriu stâncos şi au zărit valea

5 Clopotele 15 care se întindea înaintea lor, brăzdată de râul Reuss ca de un fir alb şi subţire. Aici, a şoptit el. Aici Aici, l-au îngânat ei. Aici. S-au întors să vadă cătunul din vale, nimic altceva decât o îngrămădeală de case dărăpănate. Sătenii şi vitele lor costelive se uitau la rândul lor cu uimire la adunarea de pe dealul stâncos. Acest sat mic şi înfometat despre care scriu este Nebelmatt. În acest sat m-am născut (arză-l-ar focul şi înghiţi-l-ar o avalanşă!). Biserica lui Kilchmar a fost terminată în 1727, înălţată numai cu truda celor din Uri şi cu piatră din Uri, astfel încât, în lunile de iarnă, indiferent de cât lemn ardea în sobă, rămânea la fel de rece ca muntele pe care a fost construită. Era o biserică mică şi joasă, ce aducea cu o gheată. Episcopului i s-a cerut într-o petiţie să trimită un preot potrivit pentru frigul şi pustietatea locului. Răspunsul lui a sosit după câteva zile, în persoana unui preot tânăr care se încrunta la uşa lui Kilchmar eru ditul părinte Karl Victor Vonderach. Omul potrivit, scria episcopul, pentru a fi delegat pe un munte rece şi îndepărtat. Nu-l trimite înapoi. Acum biserica avea un conducător, douăsprezece bănci rustice şi un acoperiş care nu lăsa să pătrundă înăuntru o bună parte din apa de ploaie, dar tot nu avea ceea ce Kilchmar le promisese. Nu avea clopote. Aşadar, Kilchmar şi-a pregătit căruţa, şi-a sărutat soţia şi a spus că avea să facă un drum la Sankt Gallen, ca să găsească cel mai bun meşter de clopote din lumea catolică. A pornit-o huruind spre nord, în strigăte patriotice, şi nu a mai fost văzut niciodată în Uri. Construirea bisericii îl ruinase. Astfel, la un an după ce ultima plăcuţă de ardezie a fost pusă pe acoperiş, biserica înălţată pentru a găzdui Cele Mai

6 16 Richard Harvell Frumoase şi Mai Răsunătoare Clopote nu avea nici măcar o talangă atârnată în clopotniţă. Locuitorii din Uri sunt nişte oameni mândri şi inventivi. Cât de greu poate fi să faci un clopot? s-au gândit ei. Matriţe de argilă, nişte metal topit, câteva grinzi pe care să atârni clopotele la sfârşit nimic mai mult. Poate că Dumnezeu l-a trimis pe Kilchmar numai ca să-i pornească pe drumul lor. Dumnezeu are nevoie de fierul tău, aşa era răspândită vorba. Adu-I arama și tinicheaua ta. Lopeţi ruginite, sape rupte, cuţite oxidate, ceaune crăpate toate erau aruncate într-o grămadă care, în scurt timp, ajunsese să troneze în Piaţa Altdorf, chiar pe locul unde Kilchmar îşi pecetluise făgăduiala, în urmă cu trei ani. Mulţimea primea cu urale orice donaţie nouă. Un om şi-a târât soba care ar fi trebuit să-i ţină de cald în acea iarnă. Dumnezeu s-o binecuvânteze, a şoptit cineva când o văduvă bătrână şi-a azvârlit bijuteriile în grămadă. Au curs lacrimi când cele mai bogate trei familii s-au adunat şi au contribuit cu câte o monedă de aur. Era nevoie de zece căruţe trase de boi ca să transporte metalul în sat. Sătenii, deşi nu prea aveau ce metal să ofere, nu s-au lăsat mai prejos. Nouă zile şi nouă nopţi cât au păzit cuptorul de topit improvizat, au pus la bătaie tot şnapsul care le mai rămânea în sticle la revărsatul zorilor, plus un set complet de dinţi de lup, un corn încovoiat de ilex şi o bucată mare de cuarţ prăfuit. Doisprezece bărbaţi s-au ales pe viaţă cu urme de arsuri în ziua când au turnat supa încinsă în matriţe. Primul clopot era rotofei ca un curcan gras, al doilea, destul de mare cât să ascundă sub el o capră mică, iar al treilea, nemaipomenitul clopot al treilea, era înalt cât un om şi a fost nevoie de şaisprezece cai ca să-l ridice în turnul clopotniţei. Toţi locuitorii din Uri s-au adunat pe o colină la poalele bisericii, ca să audă bătaia clopotelor pentru prima dată. Când totul a fost rânduit, oamenii şi-au îndreptat smeriţi ochii către