Tabor 11 februarie-12.indd

Transcriere

1 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? DANIEL BUDA A uzim adesea afirmându-se în mass-media că Ierusalimul este oraşul sfânt pentru cele trei mari religii avraamite sau monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. De asemenea, auzim despre diferite situaţii de conflict din Ierusalim sau din Ţara Sfântă şi ne simţim implicaţi sufleteşte ca şi creştini, pentru că acolo sunt locurile unde s-a născut şi a trăit Mântuitorul Iisus Hristos şi de unde s-a răspândit Evanghelia prin Apostoli la toată făptura (Mc 16, 15). Aceeaşi implicare sufletească o încearcă cu siguranţă şi evreii şi musulmanii. Aceia dintre noi care s-au învrednicit să viziteze Ierusalimul şi celelalte locuri din Ţara Sfântă, inclusiv prin intermediul centrelor de pelerinaj ale Bisericii Ortodoxe Române, cunosc mai îndeaproape ce anume îşi doreşte un pelerin care ajunge în acele locuri sfinte: transport adecvat spre locul de pelerinaj, siguranţă în timpul pelerinajului, accesul neîngrădit la toate locurile sfinte, posibilitatea de a se ruga, reculege şi medita acolo, asistenţa spirituală şi ghid de specialitate într-o limbă pe care pelerinul o înţelege. De asemenea, îşi doreşte să vadă că locurile sfinte şi locaşurile acestora sunt bine întreţinute, într-o stare bună, restaurate şi potrivite pentru închinare. Aceste dorinţe nu se limitează doar la pelerinul creştin, ci sunt valabile şi pentru cel iudaic şi pentru cel musulman. Ne întrebăm totuşi: dacă toţi pelerinii îşi doresc acelaşi lucru, iar Ierusalimul este sfânt pentru adepţii religiilor monoteiste, este el un factor pacificator sau de conflict între adepţii acestor religii? Mulţi vom răspunde imediat că, cel puţin până acum, atât istoria cât şi prezentul ne pun în faţă cruda realitate a faptului că Oraşul Sfânt a fost şi este mai degrabă un factor de conflict. În acest studiu doresc să încerc formularea unui răspuns (în şapte puncte) la întrebarea din titlu, bazându-mă pe trecutul istoric al Ierusalimului şi pe realitatea prezentului, precum şi pe cele mai probabile scenarii legate de viitor. De asemenea, voi limita întrebarea la Bisericile creştine, întrebându-mă dacă Ierusalimul reuşeşte să fie factor pacificator măcar între cei care cred în Hristos ca Mântuitor al lumii. În sfârşit, ţin să precizez că acest studiu nu se bazează doar pe bibliografia indicată în note, ci şi pe propria mea experienţă în Ierusalim, precum şi cu Bisericile din Orientul Mijlociu. 41

2 Daniel Buda I. Stăpânitorii Ierusalimului de-a lungul istoriei Istoria Ierusalimului precum şi situaţia lui actuală au devenit de importanţă universală. Nu putem să vorbim despre statutul actual al Ierusalimului fără a aminti, pe scurt, cine anume l-a stăpânit de-a lungul istoriei. Lunga listă a stăpânirilor de mai jos demonstrează că acest oraş a fost râvnit, fie pentru importanţa lui strategică, fie pentru sfinţenia lui, fie pentru amândouă, de numeroase puteri politice. Iată stăpânirile de care a avut parte oraşul de-a lungul mileniilor 1 : î. Hr.: pe locul actual al Ierusalimului a vieţuit sporadic Paleanthropus Palaestinensis mileniul IV î. Hr. : omul primitiv care a locuit sporadic acolo a lăsat urme de ceramică; î. Hr.: omul din epoca bronzului a locuit acolo, fără ca prezenţa lui să aibă vreo continuitate cu urmele de locuire anterioară; stăpânirea canaanită (mileniul II î. Hr. 997 î. Hr.). Canaaniţii sau semiţii de vest au început locuirea neîntreruptă a Ierusalimului în decursul mileniului al doilea î. Hr. Aşezarea s-a dezvoltat în ceea ce astăzi am numi oraş în sec. XX-XVIII î. Hr. Iebuseii din clanul amoreilor au înţeles importanţa strategică a fântânii Gibon şi au construit deasupra ei prima cetate fortificată (de dimensiuni modeste), care a fost cunoscută cu numele indigen de Sion. Iosif Flaviu 2 credea că acesta a fost oraşul care a fost guvernat de către regele şi preotul Dumnezeului Celui Preaînalt Melchisedec (vezi Facerea 14, 17) în vremea când Avram trăia ca seminomad. Mai târziu, oraşul a fost întărit cu ziduri mai puternice. Cel puţin în vremea Faraonului Thutmose III ( î. Hr.), Ierusalimul s-a aflat sub stăpânire egipteană. Acesta a cucerit Ierusalimul, locuitorii devenind vasali ai statului egiptean. Iosua ( î. Hr.) a condus poporul evreu în Ţara Făgăduinţei şi a cucerit mai multe cetăţi canaanite, însă Ierusalimul a rezistat cuceririi evreilor vreme de mai bine de două secole datorită zidurilor sale puternice; stăpânirea isrealiană (997 î. Hr. cca. 922 î. Hr.) peste Ierusalim a început cu regele David. După ce a condus regatul evreu vreme de 7 ani din Hebron, David a reuşit să cucerească Ierusalimul de la iebusei (997 î. Hr.) şi să-l transforme în capitala sa politică şi religioasă. A adus chivotul Legii purtat de Moise prin deşert şi l-a aşezat în Ierusalim. De asemenea, el a întărit zidurile oraşului şi a început construirea mai multor edificii în Ierusalim (vezi II Regi 5, 1-12). Regele Solomon ( î. Hr.) a construit faimosul templu care-i poartă numele (vezi III Regi 5, 1 6, 38); Stăpânirea lui Iuda (cca. 922 î. Hr. 588/587 î. Hr.). După moartea lui Solomon, statul evreu s-a divizat în Israel şi Iuda, Ierusalimul rămânând doar capitala statului Iuda. În această perioadă, statul Iuda şi Ierusalimul s-au aflat sub ameninţarea marilor puteri vecine precum egiptenii, care în anul 917 î. Hr., prin regele Sesac al Egiptului, au invadat statul Iuda, au ocupat Ierusalimul şi au prădat templul; sirienii, care în timpul regelui Hazael (sfârşitul sec. al IX-lea î. Hr.), pe când în Iuda era rege Ioaş, au asediat Ierusalimul, retrăgându-se numai după ce Ioaş le-a dăruim mult aur, inclusiv vasele templului şi vistieria acestuia (vezi IV Regi 12, 17-18); Stăpânirea babiloniană (588/ î. Hr.). Ierusalimul a fost cucerit şi distrus, Templul lui Solomon prădat, iar populaţia fie ucisă, fie dusă în exil. Pentru evrei începea robia babilonică; Stăpânirea persană ( î. Hr.). În anul 538 î. Hr., Cyrus cel Mare al Imperiului Persan a cucerit Imperiul Babilonian preluând controlul asupra teritoriilor lui. El a emis un edict prin care le permitea evreilor să revină în pământul lor, Ierusalimul reintrând astfel în stăpânirea evreilor, dar sub suveranitate persană. Şeşbaţar a început să reconstruiască templul la scurtă 1 Cronologie realizată după art. Jerusalem din New Catholic Encyclopedia (NCE), vol. 7, pp ; art. Jerusalem I-V din Theologische Realenzyklopädie (TRE), vol. 16, pp Antichităţi iudaice,

3 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? vreme după 538 î. Hr. (vezi I Ezdra 5, 16) fiind terminat abia în 515 î. Hr. de către prinţul de origine davidică Zorobabel şi marele preot Iosua (vezi I Ezdra 6, 15). Neemia a reconstruit zidurile de apărare în jurul anului 438 î. Hr. (vezi Neemia 2, 11 6, 15); Stăpânirea elenistică (333 î. Hr. 63) a cunoscut mai multe faze. După ce Alexandru cel Mare ( î. Hr.) a cucerit Imperiul persan, el a preluat controlul şi asupra Ierusalimului. După moartea lui Alexandru, Ierusalimul a intrat în stăpânirea ptolemeilor din Egipt (până în 198 î. Hr.), iar apoi, în urma unui răboi, a seleucizilor din Siria (198 î. Hr. 63). Stăpânirea seleucidă s-a arătat mult mai intolerantă faţă de evrei. În anul 168 î. Hr., Antioch IV Epifanes al Siriei (215 î. Hr. 164 î. Hr.) a ocupat Ierusalimul şi a prădat templul (vezi I Macabei 1, 20-58), dorind să elimine religia iudaică şi să-i convertească pe evrei la elenismului păgân. Mai târziu, evreilor li s-a permis să se organizeze în cadrul stăpânirii Macabeilor (167-69). Iuda Macabeul a reuşit să purifice templul, în jurul anului 164 î. Hr., iar Simon Macabeul ( î. Hr.) a reconstruit zidurile oraşului. A urmat o perioadă de prosperitate. Acum au pătruns masiv elemente de cultură şi moravuri greceşti; Stăpânirea romană (63 î. Hr. 324 d. Hr.). Pompei a cucerit statul seleucid şi a preluat controlul, inclusiv asupra Ierusalimului. Caesar Augustus (63 î. Hr 14 d. Hr.) i-a permis lui Irod cel Mare (37 î. Hr. 4 d. Hr.) să se instaleze la Ierusalim ca rege al unui regat evreu dependent de Roma. Irod a construit multe edificii în stil greco-roman la Ierusalim, dar mai ales a reconstruit Templul. În anul 66 d. Hr., o revoltă iudaică a dus la distrugerea Ierusalimului şi a templului acestuia în anul 70 de către Titus. După înfrângerea celei de-a doua revolte iudaice sub Bar Kokhba (135 d. Hr.), împăratul Hadrian (76-138) a reconstruit oraşul după un plan roman, numindu-l Colonia Aelia Capitolina 3 ; 4 Stăpânirea bizantină ( ) a reprezentat începutul constituirii Ierusalimului creştin. Constantin cel Mare ( ) a construit aici basilica Sfântului Mormânt, precum şi alte edificii, iar mama sa Elena a descoperit Sfânta Cruce. Împăratul Justinian ( ) a construit, de asemenea, importante edificii şi biserici în Ierusalim; Stăpânirea persană ( ). În anul 611, Persia sassanidă (de religie zoroastriană) a invadat partea de răsărit a Imperiului Bizantin. După un lung asediu, Chosroes II ( ) a cucerit în 614 Ierusalimul, cu ajutorul populaţiei evreieşti. Mai multe mănăstiri şi biserici au fost distruse, iar Sfânta Cruce luată şi dusă la Ctesifon şi predată creştinilor nestorieni. Între oraşul a fost de fapt stăpânit de evrei, după care în 617 perşii au preluat din nou controlul; Stăpânirea bizantină reinstaurată ( ). Încă înainte de recucerirea Ierusalimului de către Heraclios ( ) şi readucerea Sfintei Cruci de la Ctesifon (629) în urma unei campanii militare de mare succes a lui Heraclios, un monah pe nume Modest a reînceput reconstruirea basilicii Sfântului Mormânt. Stăpânirea omayadă ( ). După un asediu de 4 luni, Patriarhul Sf. Sofronie al Ierusalimului ( ), care conducea armata de apărare a oraşului, a ajuns la un acord cu califul Omar I şi i-a cedat oraşul în termeni onorabili, creştinilor permiţându-li-se să facă pelerinaje la locurile lor sfinte. Cu ajutorul unor arhitecţi bizantini, califul Abd al-malik ( ) a construit pe locul templului lui Solomon moscheea lui Omar; 3 Numit Aelia după numele împăratului (Publius Aelius Trajanus Hadrianus Augustus) iar Capitolina după numele templului lui Jupiter Capitolinus. Denumirea de Aelia a fost păstrată până pe la sfârşitul secolului al IV-lea (vezi, de exemplu, Eusebiu, Martirii din Palestina, 11, 9-10), însă cea de Capitolina a fost abandonată foarte probabil în epoca constantiniană, tocmai pentru că aducea aminte de un templu păgân (TRE vol. 16, art. Jerusalem IV, p. 617). 4 Deşi dicţionarele pe care le-am consultat nu împart istoria Ierusalimului în perioada romană şi bizantină întrucât a existat o deplină continuitate între cele două stăpâniri, prefer totuşi să introduc aici o delimitare pentru a marca perioada dinainte de recunoaşterea creştinismului ca religie licită de cea de după. De asemenea, cei mai mulţi bizantinologi consideră că epoca bizantină a început o dată cu anul în care Constantin cel Mare a devenit stăpân peste întreg Imperium Romanum. 43

4 Daniel Buda Stăpânirea abasidă ( ). Abasizii suniţi, care după lupte interne au preluat puterea din mâinile califilor omayazi, au continuat atitudinea tolerantă faţă de creştini şi evrei. Pelerinajele creştinilor au putut avea loc fără mari complicaţii. Mai mult, Carol cel Mare (747/48-814) a primit titlul de protector al Locurilor Sfinte de la stăpânirea musulmană; Stăpânirea fatimidă ( ). În 979 fatimizii şiiţi au preluat prin lupte sângeroase controlul politic din mâna abasizilor. În anul 1009, Califul fatimid al-hakim a cucerit Ierusalimul, a distrus basilica Sfântului Mormânt şi Sfântul Mormânt însuşi. În urma negocierilor dintre califii care i-au urmat şi împăraţii bizantini, a fost posibilă reconstruirea, până în 1048, a basilicii Sfântului Mormânt, pe structura edificiului lui Modestus; Stăpânirea selgiucidă ( ). Selgiucizii suniţi conduşi de emirul Aziz au cucerit Ierusalimul de la fatimizi, după lupte extrem de sângeroase. Intoleranţa faţă de creştini a crescut, iar pelerinajele spre Ierusalim au devenit nesigure; Stăpânirea fatimidă restabilită ( ). Fatimizii au reuşit să preia din nou controlul asupra Ierusalimului prin lupte foarte sângeroase însă au menţiut-o numai puţine luni; Stăpânirea cruciată ( ). La 15 iunie 1099, Cruciada I a cucerit Ierusalimul. Godfrey de Bouillon, unul dintre liderii cruciadei, a fost numit Defensor Hierosolymitanae Ecclesiae, iar succesorul său, Dalduin I ( ), rege al Ierusalimului. Pelerinii creştini au putut să viziteze mult mai uşor Locurile Sfinte. S-a format o structură eclezială latină, cu patriarh, biserici, ordine călugăreşti etc.; Stăpânirea saladină. La 2 oct Ierusalimul a fost asediat şi cucerit din mâna cruciaţilor de către Saladin, sultanul Egiptului (1137/ ); Stăpânirea cruciată revine ( ). Frederic al II-lea ( ) a preluat fără luptă Ierusalimul de la musulmani, doar prin negocieri cu sultanul ayudit al-kamil al Egiptului ( ); Stăpânirea ayudită egipteană ( ). În 1244 un grup de mercenari a preluat controlul asupra Ierusalimului, în numele sultanului ayudit al Salim; Stăpânirea mamelucă egipteană ( ). În Egipt, dinastia mamelucă a preluat puterea de la dinastia ayudită şi inclusiv controlul asupra Ierusalimului. Desele schimbări de dinastii musulmane şi luptele pentru ocuparea Ierusalimului au adus oraşul în decădere. Mamelucii i-au recunoscut pe creştini şi evrei drept oameni ai cărţii, însă au fost adesea discriminaţi, fiind consideraţi cetăţeni de mâna a doua. Stăpânirea turcilor otomani ( ). Sultanul Selin I ( ) a preluat controlul asupra statului mameluc egiptean, deci inclusiv asupra Ierusalimului, care a devenit reşedinţa unui guvernator turc local. Creştinii au fost trataţi după legile specifice Imperiului Otoman. Stăpânirea britanică ( ). La 11 decembrie 1917 Ierusalimul a fost predat fără luptă de către turci trupelor britanice venind din Egipt. Prin tratatul de la Versailles, Palestina a devenit mandat britanic. O Înaltă Comisie a fost însărcinată cu conducerea acestui teritoriu. Sediul înaltului comisar a fost la Ierusalim. Stăpânirea israeliano-iordaniană ( ). După războiul israeliano-palestinian din , oraşul a fost împărţit între Israel (partea vestică mai nouă a oraşului) şi Iordania (partea estică, cu oraşul vechi). Stăpânirea israeliană asupra întregului oraş (1967-astăzi). După războiul de şase zile dintre Israel şi mai multe ţări arabe, Israelul a preluat controlul asupra întregului oraş. Ierusalimul a devenit capitala statului evreu în 1949 (când Israel controla doar o parte din el) fiindu-i reconfirmată această calitate în 1981 ca oraş reîntregit. Cred că cititorul înţelege acum, după citirea acestei lungi liste a celor care au stăpânit Ierusalimul, cât de complexă este problema statutului Ierusalimului. De asemenea, sper ca ideile formulate mai jos în mod punctual să răspundă, parţial desigur, întrebării din titlu. 44

5 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? 1. Pentru un pelerin cu intenţii exclusiv spirituale, aşa cum ar trebui să fie un pelerin autentic, nu este important cine anume deţine controlul politico-teritorial asupra Ierusalimului, ci doar ca pelerinajul lui să se desfăşoare în condiţiile amintite la începutul acestui studiu 5. Fără îndoială că în privinţa infrastructurii legate de transport, Israelul oferă cele mai bune condiţii. De asemenea, siguranţa în Ierusalim şi în alte Locuri Sfinte din Israel este asigurată de către statul evreu mai bine decât ar putea să o facă oricare altă putere politică a regiunii. Acest lucru se observă mai bine dacă comparăm securitatea oferită pelerinilor la Ierusalim cu cea oferită la Betleem, unde siguranţa oraşului este responsabilitatea poliţiei Autorităţii Palestiniene. Fără îndoială că zidul despărţitor construit între Israel şi Autoritatea Palestiniană îngrădeşte mult mobilitatea pelerinilor în drumul lor spre diferitele locuri de închinare (mai ales între Ierusalim şi Betleem). O mai bună colaborare între Israel şi Autoritatea Palestiniană este necesară în acest sens. În privinţa păstrării locurilor sfinte într-o stare bună, acest lucru depinde mai ales de unitatea religioasă (biserică, rabinat, imamat etc.), însă Israelul are direct interes ca acestea să fie restaurate şi îngrijite, fie şi numai pentru a nu le scădea potenţialul turistic. 2. Din păcate mulţi creştini şi musulmani nu au acces la locurile lor sfinte din Ierusalim datorită barierelor politice. Creştinii şi musulmanii din ţări care nu recunosc existenţa statului Israel sau nu au stabilit relaţii diplomatice cu statul evreu nu pot să-şi viziteze locurile lor sfinte. Dacă avem în vedere numărul statelor arabe cu majoritate musulmană, ale ţărilor din Asia de sud-est, de asemenea cu majoritate musulmană, şi Iranul, care nu au relaţii bune cu Israelul, realizăm cât de puţini musulmani pot să viziteze locurile lor sfinte din Ierusalim. Acest lucru este valabil şi pentru minoritatea creştină, ba chiar şi evreiască, din aceste ţări. Astfel, victime ale tensiunilor politico-militare nu sunt doar musulmanii, ci şi creştinii şi chiar evreii, privaţi astfel de bucuria pelerinajului. Mai dureros este faptul că lideri ai unor Biserici din Orientul Mijlociu cu reşedinţa, de exemplu, în Siria sau Liban, nu pot niciodată să-şi viziteze credincioşii lor care trăiesc permanent în Ierusalim sau în alte părţi ale Israelului. De asemenea, situaţia tensionată din regiune nu permite pelerinilor să viziteze alte locuri sfinte plasate în Liban sau Siria. În acest sens s-au făcut mari progrese în colaborarea Israelului cu Iordania şi Egipt care ne permit să nădăjduim că viitorul va aduce îmbunătăţiri. 3. Un factor major de conflict poate să-l constituie moştenirea istorică existentă în Ierusalimul de astăzi. Mă refer mai ales la acele locuri sfinte care se află pe acelaşi loc, sau foarte aproape, şi trebuie să fie împărţite între adepţii a două religii. Din fericire, creştinii sunt feriţi de astfel de cazuri majore. Pentru musulmani şi evrei, însă, cel mai sfânt loc din Ierusalim este acelaşi: complexul format din Moscheea lui Omar şi Moscheea Al-Aqsa se află pe locul unde a fost cândva templul evreiesc. Pentru evrei este locul cel mai sfânt din lume, iar pentru musulmani locul cel mai sfânt din Ierusalim (şi al treilea din lume). Deşi Ierusalimul se află sub control israelian, evreii trebuie să se mulţumească cu accesul la Zidul Plângerii, un loc de jale pentru pierderea templului. Numai că acest loc se pare că le-a fost accesibil deja în secolul al IV-lea 6, când oraşul nu se afla în stăpânirea lor. Lipsa 5 În acest sens, poziţia Bisericilor Ortodoxe Orientale faţă de puterea politică ce deţine Locurile Sfinte mi se pare agreabilă: nu este important cine le deţine, ci doar ca creştinii (şi pelerinii evrei şi musulmani) să aibă posibilitatea de a vizita locurile lor sfinte (RICHARD C. LUX, The Jewish People, the Holy Land, and the State of Israel, N.Y., 2010, p. 81; vezi şi MARIA THORDSON, Christians 2000 A.D. Men and women in the Holy Land of Christ: A Living Church History, Jerusalem, 1996, pp ). 6 S-a crezut multă vreme că, după distrugerea Ierusalimului şi a templului de către romani, pe locul acestuia a fost ridicat un templu dedicat lui Venus, după mărturia istoricului Cassius Dio (Istoria romană, LXIX, 2). Origen descrie respectivul loc în Comentariile la Matei I, 2; Fr. 469, dar nu aminteşte de prezenţa vreunui templu păgân. Un pelerin din Bordeaux (jurul anului 333) aminteşte că evreii primiseră permisiunea de a veni o dată pe an la locul unde fusese templul, spre a se închina (TRE, art. Jerusalem I, p. 590). 45

6 Daniel Buda unei schimbări majore în ceea ce priveşte locul cel mai sfânt al evreilor poate creea multe frustrări mai ales în rândul celor extremişti. Musulmanii suspectează că orice schimbare legată de situaţia complexului lor sfânt ar fi parte a unei strategii a evreilor de a distruge moscheile de acolo şi a reconstrui templul Istoria Ierusalimului trebuie să fie cercetată obiectiv. Evreii, creştinii şi musulmanii trebuie să realizeze că trecutul nu ne oferă doar exemple negative de intoleranţă, cruzimi şi excludere a altora de la locurile lor sfinte, ci şi cazuri de bună convieţuire şi de folosire a Ierusalimului ca factor pacificator. De exemplu, musulmanul Usama ibn Munqidh descrie în lucrarea sa Cartea contemplaţiei o experienţă personală din vremea când Ierusalimul se afla în stăpânirea cruciaţilor. El a mers să viziteze locurile sfinte ale islamului din Ierusalim, bucurându-se de o ospitalitate deosebită din partea templierilor: Când m-am dus să vizitez locurile sfinte din Ierusalim, m-am dus şi până la moscheea Aqsa, lângă care se găsea o mică moschee pe care francii au transformat-o în biserică. Când am intrat în moscheea Aqsa unde se găsesc templierii care sunt prietenii mei ei au golit mica moschee aşa încât să mă pot ruga 8. Am ales să dau acest exemplu de mică amploare şi mai puţin cunoscut, însă istoria ne oferă şi alte exemple de acorduri între stăpânitorii Ierusalimului şi reprezentanţii unei alte religii care stipulau accesul liber şi sigur al pelerinilor spre locurile lor sfinte. Fără a aluneca într-un pacifism ieftin sau a face rabat de la obiectivitatea istorică, mai buna cunoaştere a acestui gen de exemple de bună înţelegere şi sensibilitate faţă de pelerinajul semenilor de alte religii nu pot decât să aibă un efect pozitiv asupra creării unei atmosfere de pace în Ierusalim. 5. Nu trebuie ignorat nici factorul teologic. Creştinii trebuie să fie atenţi cu orice fel de teologizare a Ierusalimului sau a Israelului care identifică Israelul ca noţiune teologică cu statul Israel sau Ierusalimul ca noţiune teologică cu Ierusalimul terestru. Ca exemplu negativ ne stau în faţă cei peste 90 de milioane de creştini evangelicali care văd în statul Israel şi capitala lui instrumentul divin care ajută la îndeplinirea profeţiilor biblice, aşa cum le interpretează ei 9. Această percepţie teologică a creştinilor evangelicali uniţi în jurul organizaţiei International Christian Embassy Jerusalem 10 se traduce într-un suport entuziast faţă de statul evreu şi mai ales într-o atitudine absolut necritică faţă de acţiunile acestuia. 6. Promovarea acolo unde este posibil şi unde există certitudinea că ar avea efect pozitiv! a unui pelerinaj care să reuşească să treacă dincolo de orizontul spiritual al propriei religii ar putea da noi impulsuri mai bunei înţelegeri dintre adepţii religiilor avraamite, cu efecte globale, avându-se în vedere că pelerinii vin din toată lumea. De exemplu, creştinului care vizitează locurile sfinte creştine din Ierusalim s-ar putea să i se ofere posibilitatea de a vizita şi moscheile de pe Muntele templului, precum şi Zidul Plângerii. Ar fi nu numai o vizită la locul unde prin tradiţie Avraam tatăl credinţei (M. Eliade) a fost gata să-şi jertfească unicul fiu, la porunca Domnului, ci şi posibilitatea de a cunoaşte mai bine iudaismul şi islamul. Aşa-numitul pelerinaj inter-religios este încă la început şi este o cale ce trebuie încă explorată, cu mult spirit de discernământ A doua intifadă a fost declanşată în sept/oct de faptul că primul ministru de atunci al Israelului, Ariel Sharom, a vizitat esplanada moscheii Al-Aqsa după ce înainte, un tunel de sub esplanadă ar fi fost închis (vezi de exemplu JULIE M. NORMAN, The Second Palestinian Intifada. Civil Resistance, N. Y., 2010). 8 THOMAS ASBRIDGE, Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului sfânt, trad. de Cornelia Dumitru şi Miruna Andriescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, p RICHARD C. LUX, op. cit., p Vezi şi site-ul organizaţiei 11 Aceasta a fost şi tema unei conferinţe ţinute între decembrie 2011 la Ierusalim. Din păcate, nu au existat participanţi evrei sau musulmani, ci doar creştini de diferite confesiuni (vezi ştirea postată pe site-ul ENI ch, 3 ianuarie 2012, JUDITH SUDILOVSKY, Holy Land pilgrimage can lead to inter-religious understanding). 46

7 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? 7. Pentru că este preţios şi sfânt pentru majoritatea populaţiei planetei, Ierusalimul este râvnit nu numai să fie vizitat, ci să fie şi stăpânit. Lumea în care trăim astăzi, care oferă atâta flexibilitate şi multiple posibilităţi de a ne bucura de un bun, mai ales cu valoare în primul rând spirituală, fără a-l avea în stăpânire în sensul clasic al cuvântului, poate să deschidă noi căi de a face din Ierusalim ceea ce el ar trebui să fie, adică factor pacificator şi nu un factor de conflict, aşa cum s-a întâmplat adesea. II. Diversitatea prezenţei creştine în Ierusalim şi schimbările din ultimii ani Pentru a înţelege dinamica intercreştină din Ierusalimul de astăzi este nevoie de o prezentare foarte pe scurt a Bisericilor care au o prezenţă atât de lungă la Ierusalim încât poate fi considerată istorică, de o enumerare a prezenţelor ecleziale mai noi din Ierusalim, precum şi a schimbărilor, în opinia mea majore, ale dinamicii prezenţei creştine în Oraşul Sfânt din ultimii ani. Abia apoi vom putea încerca să răspundem la întrebarea: reuşeşte Ierusalimul să fie factor pacificator măcar între Bisericile creştine? Există treisprezece lideri de Biserici a căror prezenţă în Ierusalim este considerată istorică 12. Cea mai veche prezenţă creştină în Ierusalim este reprezentată astăzi de către Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului. Chiar şi reputata New Catholic Encyclopedia 13 consideră istoria Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului ca fiind legată de cea a începuturilor creştinismului în Ierusalim. Iacob cel Mic 14 este considerat drept primul episcop al Ierusalimului de către însuşi Eusebiu de Cezarea 15. După ce a murit ca martir în jurul anului 63 d. Hr., a fost urmat în scaun de Simon Apostolul, care a supravieţuit asediului din anul 70 d. Hr. şi a murit de asemenea ca martir în anul Eusebiu ne pune de asemenea la dispoziţie o listă de 13 episcopi ai Ierusalimului, care acoperă perioada anilor Dacă până la el episcopii Ierusalimului au fost de origine evreiască, începând cu Marcu al Caesareei ( ) toţi episcopii Aeliei au fost de origine neiudaică. Întrucât majoritatea populaţiei noului oraş era de origine păgână, Ierusalimul nu a fost considerat în secolul al II-lea între marile centre ale creştinismului, iar episcopul lui nu a fost trecut în rândul marilor lideri ecleziali, ci a fost doar sufragan al mitropoliei de Caesarea Maritima, care se afla sub scaunul patriarhal al Antiohiei. În vremea lui Constantin cel Mare, rolul Ierusalimului ca centru creştin a crescut enorm, iar pelerinajele au devenit tot mai dese. La Sinodul ecumenic de la Niceea, episcopul Aeliei a fost plasat după scaunele Romei, Alexandriei şi Egiptului, chiar dacă încă era sub jurisdicţia Caesareei Maritima. La sinodul de la Calcedon, episcopul Iuvenalie al Ierusalimului 17 ( ) a reuşit să obţină ridicarea scaunului său la rangul de patriarhie, cu jurisdicţie peste teritoriul de la sud de Liban până în Arabia, având 3 mitropolii şi 56 de scaune sufragane. Când Ierusalimul a fost cucerit de cruciaţi, Patriarhul ortodox s-a refugiat în Cipru. Refuzând orice discuţie legată de o posibilă unire cu Roma, toţi patriarhii greci ai Ierusalimului de până la cucerirea arabă au rezidat în exil, la Constantinopol. În timpul stăpânirii otomane instaurată peste Ierusalim în 1516, patriarhii Ierusalimului au fost supuşi legislaţiei otomane cu privire la creştinii greci. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului fusese deja declarat de către Mahomed II ethnarh, adică lider religios şi politic al grecilor ortodocşi din Imperiul Otoman. Deşi teoretic patriarhii Ierusalimului nu se aflau sub jurisdicţia Constantino- 12 În afara bibliografiei ce urmează a fi indicată mai jos, vezi şi MICHAEL PRIOR, WILLIAM TAYLOR (editori), Christians in the Holy Land, London, 1995; HABIB BARD (editor), Christianity. A History in the Middle East, Beitur, NCE, vol. 7, p WILHELM PRATSCHER, art. Jakobus, în Regilion im Geschichte und Gegenward (RGG) vol. 4, pp Istoria Bisericească, H. E. 2, 23. El ar fi primit această misiune de la Apostoli. 16 EUSEBIU, H. E., 3, LORENZO PERRONE, art. Juvenal von Jerusalem, în RGG vol. 4, p

8 Daniel Buda polului, totuşi în practică a existat o dominare venită de la Constantinopol, concretizată inclusiv în grecizarea ierarhiei, în detrimentul majorităţii arabe a creştinilor. Situaţia persistă până astăzi, în ciuda unor eforturi de schimbare 18. Actualul Patriarh ortodox al Ierusalimului, este Teofil al III-lea (din 2005 încoace), cu titlul de Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine 19. Deşi scaunul patriarhal al Ierusalimului a rămas fidel credinţei de la Chalcedon, totuşi, la Ierusalim şi în împrejurimi, au existat suficienţi monofiziţi încât, în 597, patriarhul monofizit al Antiohiei să-l numească episcop al Ierusalimului pe Sever, iar după el să existe până astăzi un şir neîntrerupt de episcopi necalcedonieni sirieni (orientali-ortodocşi). Astăzi, comunitatea sirienilor ortodocşi este condusă de Mitropolitul Mor Severius Malki Mourad, vicar patriarhal al Patriarhului sirian ortodox al Antiohiei Moran Mor Ignatius Zaka I Iwas, care poartă titlul de Patriarh al Antiohiei şi al întregului Răsărit, Lider suprem al Bisericii Universale Siriene Ortodoxe, cu sediul la Damasc, în Siria. Din familia Bisericilor Ortodoxe Orientale cu o prezenţă încă din primele secole în Ierusalim face parte Biserica Apostolică Armeană. La Ierusalim rezidă un patriarh armean al Ierusalimului 20 dependent de catolicosul suprem al tuturor armenilor de la Etchmiadzin, Armenia. Copţii au o prezenţă în Ierusalim care se pare că a început în secolul al IX-lea în vremea stăpânirii sultanilor egipteni asupra Ierusalimului. Ei deţin o biserică lângă basilica Sfântului Mormânt şi o mică parte din interiorul acesteia, care face obiect de dispută cu etiopienii (orientali ortodocşi). Biserica Coptă este reprezentată în Ierusalim de Arhiepiscopul Dr. Anba Abraham. Etiopienii au de asemenea o prezenţă foarte veche în Ierusalim, pe care, potrivit tradiţiei, ei o leagă de relaţia dintre regele Solomon şi regina din Saba. Există însă mărturii istorice că etiopienii creştini au o vehime de mai bine de 1500 de ani în Ierusalim, căci după cucerirea Ierusalimului de către sultanul Omar, el a confirmat etiopienilor (şi copţilor) permisiunea de a avea lăcaşurile lor în Ierusalim. Astăzi ei deţin o mică parte din biserica Sfântului Mormânt, mănăstirea Deir Sultan care este aproape de acoperişul basilicii Sfântului Mormânt şi un centru nou în partea de vest a Ierusalimului 21. Comunitatea etiopiană ortodoxă din Ierusalim este condusă de arhiepiscopul Abba Mathaious. După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul, ei au desemnat un patriarh latin al Ierusalimului în persoana lui Arnulf, capelanul cruciaţilor normanzi. La scurtă vreme, el a fost înlocuit cu Dagobert, fost Arhiepiscop de Pisa ( ). După ce Ierusalimul a fost cucerit de musulmani, patriarhul latin de atunci al Ierusalimului, Heraclius ( ), s-a refugiat împreună cu regele latin al Ierusalimului la Accho. Succesorii săi au rezidat de aici până la căderea oraşului în mâinile musulmanilor, în Linia patriarhilor latini ai Ierusalimului a continuat, însă titularii au stat la Roma până în 1847 când papa Pius IX ( ) a restabilit sediul lor la Ierusalim, profitând de slăbirea puterii otomane şi de faptul că sultanii din acea perioadă aveau tot mai mult nevoie de sprijinul puterilor catolice din vestul Europei. Grija pastorală a puţinilor credincioşi latini, precum şi a locurilor sfinte, a fost asigurată mai ales de către franciscani, toleraţi de turci la Ierusalim. Primii patriarhi latini ai Ierusalimului care au rezidat la Ierusalim după 1847 au fost de origine italiană. Actualul patriarh latin al Ierusalimului este Fouad Boutros, al doilea patriarh latin de origine arabă după Michel Sabbach 22. O altă entitate eclezială catolică, considerată a fi una dintre cele 13 prezenţe ecleziale istorice ale Ierusalimului, este cea a Custodiei Ţării Sfinte. Custodele Ţării Sfinte (oficiu îndeplinit astăzi de părintele Pierbattista Pizzaballa) este liderul franciscanilor din Ţara Sfântă, fiind numit de 18 Vezi în acest sens studiul lui THEODORE PULCINI, Tensions between the Hierarchy and Laity of the Jerusalem Patriarchate: Historical Perspectives on the Present Situation în St. Vladimir Theological Quarterly, 36, nr. 3, 1992, pp , care, chiar dacă a fost scris cu mulţi ani înainte, reflectă o situaţie care este, din păcate, actuală şi astăzi. 19 Site-ul oficial al Patriarhiei Ierusalimului este 20 Site-ul oficial al Patriarhiei armene a Ierusalimului este Actualul patriarh este Torkom Manoogian. 21 Dr. NEGUSSAY AYELE, History of the Ethiopian Church Presence in Jerusalem, studiu de bună calitate accesibil on-line pe 22 Site-ul official al Patriarhiei latine a Ierusalimului este 48

9 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? către şeful ordinului franciscanilor, cu aprobarea Vaticanului. El este responsabil pentru lăcaşurile sfinte aflate în posesia Bisericii Catolice în Ţara Sfântă. După ce patriarhii latini au putut rezida în Ierusalim, ei au îndeplinit pentru o vreme şi funcţia de custozi ai Ţării Sfinte. Papa Pius al XII-lea ( ) a reînfiinţat instituţia custodelui Ţării Sfinte şi ca o recunoaştere a rolului jucat de ordinul franciscanilor de-a lungul secolelor în Ierusalim. La Ierusalim există mici comunităţi care fac parte din familia celor unite cu Roma şi care provin fie din familia ortodocşilor răsăriteni, fie a celor ortodocşi orientali. Melkiţii sunt acei creştini din Orientul Mijlociu la origine ortodocşi răsăriteni, dar care au acceptat o unire cu Roma. Pentru ei a fost stabilită, începând cu 1772, o Patriarhie cu sediul la Antiohia, patriarhul purtând titlul de patriarh al Antiohiei şi al întregului Răsărit, al Alexandriei şi al Ierusalimului. La ora actuală, patriarh melkit este Gregorios III şi îşi are reşedinţa de asemenea la Damasc, în Siria. În Ierusalim şi Israel, această Biserică are aproximativ 3300 de credincioşi, fiind reprezentată în Ierusalim de vicarul patriarhal Arhiepiscopul Joseph-Jules Zerey 23. Din familia celor uniţi cu Roma, dar provenind din rândul ortodocşilor orientali şi cu o prezenţă în Ierusalim, fac parte: armenii catolici 24, sirienii catolici 25 şi maroniţii 26. Din tradiţia protestantă, de statutul de Biserici istorice în Ierusalim se bucură lutheranii şi anglicanii. Ambele Biserici sunt rezultatul unor misiuni din secolul al XIX-lea. În urma unei misiuni germane lutherane iniţiată din Prusia, mai mulţi locuitori, în special din zona Ierusalimului şi a Betleemului, s-au convertit la lutheranism. În 1959, lutheranii din Ţara Sfântă au devenit independenţi de lutheranii germani. În 1979 a fost ales primul episcop lutheran arab. Biserica Evanghelică Lutherană din Jordania şi Ţara Sfântă este condusă de episcopul Munib A. Younan care a fost ales în 2010 preşedintele Federaţiei Mondiale Lutherane 27. Anglicanii au fost invitaţi să vină şi să facă misiune în Ţara Sfântă de către relele Prusiei Frederik Wilhelm IV ( ), care avea viziunea unei uniuni protestante la nivel mondial. În 1841 a fost înfiinţată o episcopie anglo-prusacă, care a supravieţuit doar până în 1882, din cauza neînţelegerilor dintre germani şi englezi. În 1887 a fost înfiinţată o episcopie anglicană, separată de cea lutherană. În 1905 a fost ales primul episcop anglican de origine arabă. Actualul episcop anglican de Ierusalim este Suheil Dawari care depinde de Provincia Anglicană a Orientului Mijlociu din Comuniunea Anglicană 28. Ambii episcopi (lutheran şi anglican) îşi au sediul la Ierusalim. În afară de aceşti treisprezece lideri de Biserici istorice în Ierusalim, mai există alte biserici care de-a lungul secolelor XIX-XX au ţinut să aibă o prezenţă permanentă în Ierusalim: Biserica Evangelică Germană deţine o biserică mare în oraşul vechi (Erlöeserkirche) construită în secolul XIX, luteranii suedezi, finlandezi, norvegieni şi americani au mici aşezări sau centre. Federaţia mondială Lutherană deţine un spital (Augusta Victoria). Diferite Biserici Ortodoxe naţionale (Rusă, Română) au aşezăminte la Ierusalim. Există de asemenea clădiri deţinute de penticostali şi evangelicali. Până şi martorii lui Iehova şi mormonii şi-au deschis centre la Ierusalim. Câteva cuvinte trebuie să fie spuse şi despre noile schimbări ale situaţiei creştinilor din Ierusalim şi din Israel/Autoritatea Palestiniană. Potrivit unei statistici foarte recente dată publicităţii de Biroul Central de Statistică israelian, în Israel, populaţia creştină ar avea cel mai slab spor natural (0,7%), spre deosebire de cea a populaţiei evreieşti (1,7%) şi musulmane (2,7%). 2% din populaţia Israe- 23 The Catholic Churches of Byzantine Tradition. Hierarchical Schematism, Damascus, 2008 p. 12 (cu text în eng., germ. şi fr.); Vezi şi site-ul 24 Cu un exarhat patriarhal de Ierusalim şi Aman, asigurat de episcopul Msgr. Raphael Francois Minassian. Exarhatul depinde de patriarhul armean catolic din Cilicia, Liban (Schematism..., p. 65). 25 Cu o episcopie de Ierusalim, Palestina şi Iordania condusă de Mor Gregorios Butros (Malki), sufragan al patriarhului (sirian catolic) cu sediul la Damasc (Schematism..., p. 60). 26 Cu un exarhat patriarhal de Ierusalim, asigurat de Arhiepiscopul de Hifa şi Ţara Sfântă Mor Paul Nabil (El- Sayah). Depinde de patriarhul maronit cu sediul la Bkerké în Liban (Schematism..., p. 62). 27 Site-ul oficial al Bisericii este 28 Site-ul oficial al Bisericii este 49

10 Daniel Buda lului este creştină, o rată care se menţine constant din anii 1980 încoace. 80% dintre creştinii din Israel sunt arabi 29. Totuşi, oricine cunoaşte realitatea din Israel ştie că aceste statistici nu reflectă starea reală a numărului creştinilor din Israel. Voi oferi trei exemple care dovedesc clar că numărul creştinilor în Israel este mai mare decât spun statisticile. În ianuarie 2011 am avut onoarea de a fi primit, împreună cu o delegaţie a Consiliului Mondial al Bisericilor, într-o audienţă oficială, de către actualul Patriarh latin al Ierusalimului. Vorbind despre provocările prezentului pentru Patriarhatul ierusalimitean latin, el a amintit faptul că pe teritoriul Israelului trăiesc aproximativ de filipineze catolice venite să muncească mai ales ca îngrijitoare de bătrâni şi copii în familiile israeliene. Numărul catolicilor nou-veniţi în Israel ar depăşi astfel numărul catolicilor autohtoni. De aceea, una dintre priorităţile Patriarhului latin este asigurarea asistenţei pastorale pentru toţi catolicii din Israel. El şi-a exprimat certitudinea că multe dintre filipineze nu vor părăsi Israelul, prezenţa lor acolo constituind, într-un fel, viitorul Patriarhatului latin, mai ales că romano-catolicii arabi emigrează, datorită situaţiei de conflict permanent în care trăiesc. Al doilea exemplu este legat de comunitatea ortodocşilor orientali din Etiopia. Surprins fiind de numărul mare al credincioşilor etiopieni prezenţi la o slujbă din cadrul rugăciunii pentru unitatea creştină ţinută în mănăstirea etiopiană din Ierusalim, l-am întrebat pe un pastor lutheran ce locuieşte de mulţi ani în Ierusalim despre numărul etiopienilor creştini din Israel. El mi-a răspuns că este imposibil pentru cineva să avanseze o cifră, întrucât mulţi etiopieni care au imigrat în Israel, ca evrei etiopieni, sunt de fapt creştini în secret. Afirmaţia pastorului lutheran mi-a fost confirmată de mai mulţi clerici etiopieni. Al treilea exemplu, similar celui de-al doilea, este legat de o semnificativă creştere a numărului creştinilor ortodocşi ruşi în Israel, datorită faptului că mulţi dintre imigranţii ruşi în Israel, care în mod oficial sunt de religie iudaică, sunt de fapt creştini în secret. Aceste trei exemple arată cum în ultimii ani Biserici creştine din Israel, cu un număr redus de membri, au devenit repede mari, în vreme ce alte Biserici, odinioară mari, pierd tot mai mulţi credincioşi, în primul rând datorită emigrării 30. În urma acestei prezentări, putem spune că: 1. Puternica prezenţă instituţională creştină fie istorică, fie mai nouă în Ierusalim, arată rolul pe care acest oraş sfânt îl joacă în viaţa creştinilor din întreaga lume. Această creştere a prezenţei instituţionale, care nu reflectă întotdeauna şi creşterea numărului de creştini cu prezenţă permanentă în Ierusalim, ameninţă echilibrul şi aşa fragil existent între creştini în oraşul sfânt. Un dialog obiectiv pe tema Ierusalimului ar trebui să aibă în vedere două aspecte diferite: a) sensibilitatea Bisericilor istorice din Ierusalim faţă de orice schimbare a statutului prezenţei creştine în Ierusalim; b) necesitatea ca creştinii din întreaga lume să poată vizita Ierusalimul, bucurându-se de darurile spirituale oferite de acest oraş. O colaborare mai strânsă între Bisericile istorice din Ierusalim şi Bisericile surori din întreaga lume, mai ales a celor de aceeaşi confesiune, este absolut necesară. 2. Din nefericire, neînţelegerile dintre creştini, acolo unde ei împart aceeaşi biserică, adică la basilica Sfântului Mormânt din Ierusalim 31 şi la biserica nativităţii din Betleem 32, s-au transformat în adevărate bătăi semnalate de presa internaţională şi înregistrate, inclusiv video. Cele mai cunoscute sunt confruntările care au avut loc la Ierusalim 33 în noiembrie 2008 şi cele recente de 29 Ştire făcută publică la 6 ianuarie 2012 şi publicată pe 9 ianuarie de Agenţia de ştiri Ecumenical News International ( sub titlul «In Israel, Christian population has lowest growth rate, report says» (autor Judith Sudilovsky). 30 În opinia mea, recenta criză dintre Patriarhia română şi Patriarhia Ierusalimului trebuie analizată şi din perspectiva acestor schimbări de dinamică eclezială în Israel. 31 Împărţită între grecii ortodocşi, romano-catolici, armeni, copţi şi etiopieni. 32 Împărţită între greci ortodocşi, armeni şi romano-catolici. 33 Vezi ştirea publicată pe BBC News: Vezi şi imaginile video înregistra- 50

11 Ierusalimul factor pacificator sau de conflict între religiile avraamite? la Betleem din 28 decembrie anul trecut 34. Astfel de evenimente ar trebui evitate cu orice preţ, fiind nevoie de un dialog, în primul rând între patriarhul ortodox şi cel armean al Ierusalimului. O lămurire a status quo-ului pentru Ierusalim este urgent necesară Pentru a deveni cu adevărat factori de pace în Ierusalim şi parteneri credibili în dialog cu celelalte religii avraamite cu o puternică prezenţă în Ierusalim, creştinii ar trebui să aibă o puternică unitate internă. Din păcate aceasta este fragilă şi adesea se coagulează doar atunci când se profilează o ameninţare comună externă. Viitorul trebuie să aducă un dialog mai intens între creştini pe tema Ierusalimului, avându-se în vedere toate aspectele, extrem de complexe, ale acestui oraş. 4. Afirmaţia făcută în prima parte a acestui studiu, unde am vorbit despre faptul că Ierusalimul poate fi atât factor de pace cât şi de conflict între adepţii religiilor avraamite, depinzând doar de adepţii acestora care dintre aceşti doi factori primează, este, din păcate, la fel de valabilă şi pentru relaţia dintre diferitele tradiţii creştine. Abstract DANIEL BUDA, Jerusalim A Pacifying or Conflictual Factor between the Religions of Abraham? This article tries to answer to the question in the title based on the historical past of Jerusalem and on today s realities in the city. After a brief statement on the various political powers that governed Jerusalem from the beginning of time to the present days, the article suggests a few pragmatic solutions regarding the free access of the three religions of Abraham to their holy places. The second part narrows the question in the title to a few Christian confessions. The diversity of the Christian presence in the past and today is presented, being followed by a few points which might influence the transformation of Jerusalem into a pacifying factor between Christians. KEYWORDS: Jerusalem, pilgrim, political barriers, conflict, peace, diversity, confessions, the Church of the Holy Sepulcher te pe 34 Ştire consemnată de agenţia de ştiri ENI, 20 decembrie, ENInews Staff, «Clergy brawl erups at Betlehem`s Church of the Nativity». Vezi filmul on-line pe 35 Există două versiuni ale acestui status quo, una susţinută de greci, iar alta de armeni. Negocierile ar trebui să înceapă cu ajungerea la un acord cu privire la varinta autentică a acestuia. 51