DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV ȘI LA UN PROCES ECHITABIL ÎN JURISPRUDENȚA ACTUALĂ A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE Anelis-Vanina ISTRĂTESCU Abst

Transcriere

1 DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV ȘI LA UN PROCES ECHITABIL ÎN JURISPRUDENȚA ACTUALĂ A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE Anelis-Vanina ISTRĂTESCU Abstract: The judiciary s decision-making, regarded as a pillar of the rule of law State, must base itself on one hand, on the existence of efficient procedural remedies, capable of guaranteeing the access to justice to those addressing to courts, and on the other hand, to confer to the addressees those specific guarantees aimed at ensuring the equity of the proceedings in all its forms. In the so intricate equation of making justice, the right to an effective remedy and to a fair trial provided under Article 47 of Charter of Fundamental Rights of the European Union represents the quintessence of any judicial dispute of which full exertion requires the establishment of all facilities, supports and mechanisms affording the litigating parties the concrete and effective possibility to present their cases and have the benefit of the legal arsenal able to obtain the settlement of the litigations brought to courts in an optimal and predictable manner in compliance with the fundamental core principles governing the democratic society. Knowing and applying of the CJEU case-law relative to the right to an effective remedy and to a fair trial become an imperative need, both by considering the respect of supremacy of the EU law over the national law, as well as for ensuring a unitary protection system in favour of all persons falling under the EU jurisdiction. Key-words: effective remedy, fair trial, access to a court. Modificările produse în plan intern în urma intrării în vigoare a noilor Coduri au avut ca fundament, principiul primordialității dreptului UE în raport cu dreptul intern, pornind de la premisa că ordinea juridică națională se subsumează celei europene, cu care trebuie să se armonizeze într-o modalitate eficientă și constructivă, în realizarea dezideratului perpetuu al protecției supremației drepturilor omului, prin adoptarea de acte normative având forță juridică supranațională, cu aplicare unitară și coerentă în fiecare stat unional. În spectrul instrumentelor de protecție a drepturilor și libertăților individuale se regăsește și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, act care reafirmă drepturile ce rezultă în special din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune ale statelor membre 1 și care confirmă dorința Uniunii de a se înzestra cu un catalog de drepturi fundamentale specifice ordinii comunitare 2. Prioritatea dreptului UE față de cel național a format de-a lungul timpului, obiectul unei ample analize, reluate inclusiv în practica recentă a CJUE, de pildă, prin hotărârea dată în cauza Stefano Melloni 3, în care instanța de la Luxemburg a decis că s-ar aduce atingere supremației dreptului Uniunii, în măsura în care s-ar permite unui stat membru să împiedice aplicarea unor acte de drept al Uniunii pe deplin conforme cu carta, din moment ce acestea nu ar respecta drepturile fundamentale garantate de constituția statului respectiv, dar și că invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele de natură constituțională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul acestui stat (pct. 58 și 59 din hotărâre). Formator la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecționarea Avocaților (INPPA) Bucureşti; asistent universitar doctor la Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative din cadrul Universităţii Spiru Haret Bucureşti; avocat în cadrul Baroului Bucureşti; istratescu_anelis@yahoo.com. 1 A se vedea Diaconu N., Dreptul Uniunii Europene - Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2011, p Dragoman I., Dreptul european al drepturilor omului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, p C-399/11, Hotărârea din 26 februarie

2 Raportul dintre dreptul național și dreptul UE a fost examinat și în hotărârea dată în cauza Morcillo și Garcia 4, în considerentele căreia s-a reținut că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii, trebuie analizat, ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale și că trebuie să se ia în considerare principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (pct. 34). Optica Curții UE se explică prin relația strânsă a drepturilor omului cu dreptul popoarelor la autodeterminare, în sensul că numai un popor liber îşi poate crea sistemul legislativ și instituțiile care să promoveze și să apere drepturile omului 5. Pe aceeași linie de gândire, în hotărârea dată de CJUE în cauza Orizzonte Salute 6, Curtea a reafirmat principiile echivalenței și efectivității, reiterând că, în lipsa unei reglementări a Uniunii într-o materie anume, revine fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, atribuția de a stabili modalitățile procedurii administrative și pe cele ale procedurii jurisdicționale, destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca modalitățile procedurale identificate de stat să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare întemeiate pe ordinea juridică internă sau să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (pct. 46). O abordare mai nuanțată a înrâuririi dreptului unional asupra celui intern s-a realizat prin hotărârea dată de CJUE în cauza Târșia 7, în care s-a decis că principiul echivalenței nu se opune ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curte ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă. (pct. 35) Examinarea comparativă a dispozițiilor normative europene existente în materia accesului la justiție, ne face să observăm că garanțiile procesuale conferite beneficiarilor dreptului Uniunii Europene au o sferă de reglementare complementară sistemului de protecție consacrat la nivelul Consiliului Europei, cele două sisteme îmbinându-se și completându-se într-un proces simbiotic, ceea ce permite, atât aplicarea lor concomitentă în practica instanțelor judecătorești interne din Statele membre, cât și interpretarea sistematică a normelor privitoare la același drept. Congruența celor două sisteme își are izvorul în art. 52, alin. 3 din Carta mai-sus amintită, care statuează fără echivoc că înțelesul și întinderea unor drepturi ce corespund unor drepturi din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt aceleași ca și cele prevăzute în convenție, permițând chiar instituirea unei protecții lărgite în favoarea individului, dar și în art. 53 din Cartă, potrivit căruia niciuna din dispozițiile Cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute în special de Convenția specificată anterior. Pe de altă parte, corelația existentă între cele două sisteme reiese și din jurisprudența CEDO, din care menționăm hotărârea dată în cauza Dhahbi c. Italiei 8, în care s-a constatat, inter alia, violarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6, par. 1 din Convenție, ca urmare a omisiunii instanțelor judecătorești interne ale căror hotărâri nu erau susceptibile de o cale de atac în 4 C-169/14, Hotărârea din 17 iulie În acest sens, Diaconu I., Introducere în dreptul internațional public Note de curs, Editura Pro Universitaria, București, 2015, p C-61/14, Hotărârea din 6 octombrie C-69/14, Hotărârea din 6 octombrie Cauza nr /09; în hotărârea sa din 8 aprilie 2014 pronunțată în cauza Dhahbi, CEDO reiterează per a contrario, principiile statuate în hotărârea Vergauwen c. Belgiei (cauza nr. 4832/04, par ), în care a respins ca inadmisibilă plângerea privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, observând că refuzul de sesizare a CJUE a fost motivat de Curtea Constituțională din Belgia. 2

3 dreptul intern, de a motiva refuzul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii într-o cauză cu care au fost învestite. Așadar, nu ne referim la situația refuzului adresării unei întrebări preliminare instanței de la Luxemburg pe considerentul neîndeplinirii condițiilor de sesizare 9, ci la ipoteza refuzului nemotivat al instanțelor interne de a da curs unor astfel de solicitări, cu consecința privării persoanelor interesate de posibilitatea concretă și efectivă de a accede la forul judiciar european de interpretare a dreptului Uniunii. Extinderea protecției drepturilor omului își are rațiunea în responsabilitatea și îndatoririle specifice asumate de Uniunea Europeană față de persoanele aflate sub jurisdicția sa, dar constituie și un mijloc viabil și eficace de ocrotire a valorilor indivizibile și universale ale demnității umane care au fundamentat adoptarea Cartei. Cu toate acestea, terminologia utilizată pentru delimitarea conceptuală a unor drepturi nu este aceeași în actele normative europene, cum nu există identitate nici în privința conținutului efectiv al drepturilor ocrotite, deși urmăresc aceeași finalitate: protecția justițiabilului. Astfel, dacă în textul Convenției Europene a Drepturilor Omului regăsim dreptul la un remediu judiciar efectiv consacrat într-o normă distinctă (art. 13), ca drept complementar dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din aceeași Convenție, el este perceput de legiuitorul UE ca parte componentă a unui drept mai larg, stipulat în art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, a cărui valorificare implică încălcarea prealabilă a drepturilor și libertăților garantate de dreptul Uniunii. Spre deosebire de Cartă, care conține o prevedere generică a dreptului la un remediu efectiv, dispoziția corelativă din Convenție cuprinde o explicitare mai nuanțată, statuând că dreptul specificat poate fi valorificat, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, dispoziție care în opinia noastră, s-ar putea aplica, mutatis mutandis, și în cazul violărilor comise în materia dreptului UE. Corelația dintre cele două norme a făcut și obiectul unei examinări comparative din partea CJUE, de pildă, în hotărârea dată recent în cauza Tall 10, în care s-a constatat că primul paragraf al articolului 47 din Cartă se întemeiază pe art. 13 din CEDO (pct. 52). Pe de altă parte, remarcăm că sub aspect conceptual, dreptul la un remediu efectiv este unul și același cu dreptul la o cale de atac eficientă, diferențele de terminologie datorându-se traducerii diferite a textului din limba engleză în limba română, deși atât Carta, cât și Convenția, utilizează aceeași sintagmă, anume aceea de right to an effective remedy. În lumina scopului, dar mai ales a spiritului UE, considerăm că dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 47, alin. 1 din Cartă trebuie înțeles lato sensu, respectiv ca beneficiu conferit atât pentru atacarea în justiție a unor acte emise de autorități cu încălcarea reglementărilor UE, cât și pentru declanșarea căilor de atac în fața instanțelor judecătorești ierarhic superioare, chemate să exercite controlul judiciar asupra deciziilor emise de instanțele inferioare. Cu toate acestea, în hotărârea pronunțată în cauza Samba Diouf 11, CJUE a concluzionat că principiul protecției jurisdicționale efective conferă particularului un drept de acces la o instanță judecătorească, iar nu la mai multe grade de jurisdicție 12 (pct. 69 din hotărâre). 9 Pentru detalii, Fabian G., Drept procesual al Uniunii Europene Sedes Materiae, Editura Hamangiu, București, 2014, p Rolul CJUE în cadrul procedurii preliminare este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii principale, acest rol revenind instanței naționale. 10 C-239/14, Hotărârea din 17 decembrie C-69/10, Hotărârea din 28 iulie Din această perspectivă, sistemul de protecție al UE apare mai restrictiv în comparație cu cel existent la nivelul Consiliului Europei, care prin art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenției, consfinţește principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală. A se vedea, spre exemplu, hotărârea CEDO în cauza Grecu c. României (cauza nr /01, hotărârea din 30 noiembrie 2006), în care s-a constatat încălcarea dreptului la un grad dublu de jurisdicție în materie penală, decurgând din inexistența în dreptul național a unor norme de reglementare a căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță. 3

4 De asemenea, observăm o întrepătrundere armonioasă și o complementaritate evidentă între dispozițiile instrumentelor normative europene ce reglementează conținutul dreptului la un proces echitabil, privit ca piatră de temelie a actului de justiție, dar și ca element fundamental de protecție a justițiabilului în fața conduitelor arbitrare, părtinitoare ori abuzive manifestate de agenții statali, pentru asigurarea echilibrului menit să consolideze încrederea în sistemul judiciar. Garanțiile procesuale generale izvorâte din art. 6, par. 1 din Convenție, aplicabile deopotrivă în materie civilă și penală, aferente dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, public și în termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială constituită prin lege, sunt reunite într-o formulă mai concisă și mai sintetică în cuprinsul art. 47, alin. 2 din Cartă, acest paralelism normativ având rolul de a potența importanța acestui drept fundamental individual în ierarhia valorilor ocrotite la nivel european, dar și de a-i facilita exercițiul în raporturile cu organele judiciare, care devin obligate să respecte exigențele unei proceduri echitabile, sub toate aspectele. În doctrină s-a afirmat că dreptul la un proces echitabil a devenit în mod progresiv un drept substanțial, evoluție datorată literalmente elanului său care l-a condus la a oferi o garanție formală și apoi la a proteja drepturile substanțiale, mergând chiar dincolo de drepturile garantate expres de Convenție 13. Ca și în cazul Convenției, garanțiile dreptului la un proces echitabil configurate în art. 47 din Cartă se completează cu cele consacrate jurisprudențial, cum este principiul contradictorialității, explicitat de CJUE în hotărârea dată în cauza Banif Plus, 14 în care s-a arătat că garanția respectivă nu conferă fiecărei părți la un proces doar dreptul de a lua cunoștință de înscrisurile și de observațiile prezentate de partea adversă în fața instanței și de a le discuta, ci implică și dreptul părților de a lua cunoștință și de a discuta motivele de drept invocate din oficiu de instanță pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia (pct. 30). Noțiunea de proces echitabil capătă însă o protecție sporită și un conținut mai complex în cazul art. 47, alin. 2 și 3 din Cartă, în raport cu art. 6 par. 3 din Convenție, sub aspectul dreptului la apărare, înțeles ca parte intrinsecă a unei proceduri echitabile și explicitat ca posibilitate acordată oricărei persoane de a fi consiliată, apărată și reprezentată, inclusiv sub forma dreptului la asistență judiciară gratuită, acordată celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a le asigura accesul efectiv la justiție. Altfel spus, în viziunea sistemului UE de protecție a drepturilor omului, dreptul la apărare este perceput ca fiind o componentă esențială, un instrument indispensabil al accesului la un proces echitabil, indiferent de natura lui, pentru eficientizarea căruia s-a resimțit necesitatea încorporării dreptului la asistență judiciară gratuită într-o normă distinctă, de sine-stătătoare. Examinarea comparativă a celor două dispoziții ne conduce la concluzia că, spre deosebire de art. 6 din Convenție, care reglementează într-o manieră expresă dreptul la apărare (inclusiv dreptul la asistență juridică gratuită) doar în cazul acuzaților în materie penală, art. 47 și 48 din Cartă oferă o astfel de garanție specială oricărei persoane participante în proces, fără a distinge cu privire la natura litigiului sau a calității persoanei solicitante de asistență sau reprezentare juridică, ceea ce semnifică faptul că textul Cartei poate fi invocat ca temei juridic și poate suplini inexistența reglementării unui astfel de beneficiu în textul Convenției, în sfera litigiilor civile. Astfel, în cauza DEB Deutsche Energiehandels c. Germaniei 15, CJUE a statuat, soluționând o cerere de trimitere preliminară, că principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum este consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretat în sensul că nu este exclus ca acesta să fie invocat de persoane juridice și că asistența acordată în temeiul acestui principiu poate să acopere, printre altele, scutirea de la plata avansului din cheltuielile de procedură și/sau asistența unui avocat. Instanța europeană a lăsat însă la latitudinea magistratului național, prerogativa de verificare a condițiilor acordării asistenței Renucci J-F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p C-472/11, Hotărârea din 21 februarie C-279/09, hotărârea din 22 decembrie

5 judiciare, prin prisma scopului legitim și raportului rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, dar și prin raportare la obiectul litigiului, șansele de succes și miza urmărită de reclamant, complexitatea dreptului și a procedurii aplicabile, iar în cazul persoanelor juridice, forma și scopul lucrativ și nelucrativ, capacitatea financiară a acționarilor și asociaților, ca și posibilitatea de a-și procura sumele aferente introducerii acțiunii în justiție. Observația prezintă relevanță, întrucât, în absența unei dispoziții care să consacre expressis verbis dreptul la apărare și implicit dreptul la asistență juridică gratuită în materie civilă în textul Convenției, transpunerea practică a acestor garanții s-a realizat, doar prin prisma jurisprudenței CEDO cristalizate în această materie 16, care a conturat o serie de reguli diriguitoare și repere destinate creării unui cadru adecvat de asigurare a facilităților privind apărarea calificată, prin intermediul avocaților. În egală măsură, remarca noastră prezintă însemnătate și din perspectiva insuficientei aplicări a dreptului UE în plan intern, în contextul în care studiul practicii judiciare interne referitoare la ajutorul public judiciar relevă faptul că într-o majoritate covârșitoare, instanțele judecătorești naționale s-au dovedit extrem de reticente în a reține incidența prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în hotărârile judecătorești pronunțate, fie din considerentul necunoașterii lor și a jurisprudenței relevante CJUE, fie ca urmare a înlăturării lor implicite, prin aplicarea prioritară a dreptului intern (OUG nr. 51/ ) ori a jurisprudenței CEDO în domeniul ajutorului public judiciar. În același timp, dreptul la asistență și reprezentare juridică, afirmat într-o manieră generică în cuprinsul art. 47, alin. 2 și 3 din Cartă, se completează cu dreptul la apărare a cărui respectare trebuie garantată acuzaților, potrivit art. 48, alin. 2 din același act. Din această perspectivă, textul convențional cuprinde un ansamblu mai vast de garanții decât cele stipulate de Cartă, susceptibile de a edifica un sistem consolidat de protecție împotriva arbitrariului și excesului de putere, care nu se limitează doar la dreptul acuzatului de a se apăra și de a beneficia de serviciile unui avocat ales sau desemnat din oficiu, dar implică și dreptul la informare asupra naturii și cauzei acuzației, dreptul de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, ca și dreptul de a audia martorii apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării, toate aceste componente formând un tot unitar care potențează substanța procesului echitabil. Aplicarea judicioasă a acestor principii transpare și din jurisprudența relevantă a CJUE, din care menționăm hotărârea dată în cauza M.M 18, în care instanța europeană a statuat că respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii și a afirmat importanța dreptului de a fi ascultat și conținutul său foarte larg în ordinea juridică a Uniunii, considerând că acest drept trebuie să se aplice oricărei proceduri susceptibile de a conduce la un act cauzator de prejudiciu și implică posibilitatea petentului să își exprime în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (pct. 81, 85 și 87 din hotărârea evocată). Cercetarea detaliată a celor două instrumente juridice europene evidențiază o diferență de abordare și în privința prezumției de nevinovăție, pe care art. 6, par. 2 din Convenție o califică drept o garanție specială a procesului echitabil, conferită persoanelor acuzate de comiterea unor 16 A se vedea în acest sens, în materie civilă, cu titlu exemplificativ, Bertuzzi c. Franței (cauza nr /97, hotărârea din ) ori în materie penală, A.T. c. Luxemburg (cauza nr /13, hotărârea din 9 aprilie 2015), Dvorski v. Croatia (cauza nr.25703/11, hotărârea din 20 octombrie 2015), Borg. c. Maltei (cauza nr.37537/13, hotărârea din 12 ianuarie 2016), în care CEDO a constatat existența unei încălcări a art. 6, par. 3 din Convenție, decurgând din omisiunea Statelor de a le garanta petenților dreptul de a fi asistați de apărător. 17 Act normativ publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 327/ și adoptat în vederea transpunerii Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE privind îmbunătățirea accesului la justiție în cazul litigiilor transfrontaliere, prin stabilirea de reguli minimale comune referitoare la asistența judiciară acordată în cadrul acestor categorii de cauze. Prin art. 6 lit. a din Ordonanță se prevede între altele, ca formă a ajutorului public judiciar, plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice, și după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu. 18 C-277/11, Hotărârea din 22 noiembrie

6 infracțiuni, în vreme ce art. 48 alin. 1 din Cartă o individualizează ca drept de sine-stătător, disociat de cel la un proces echitabil instituit în favoarea oricărui acuzat pe care Statul l-ar putea trage la răspundere, ceea ce ne determină să considerăm că în optica UE beneficiul dreptului operează nu doar în materie penală, cât și în sferă contravențională, disciplinară, administrativ-fiscală sau chiar civilă ori comercială. În sprijinul celor afirmate, facem trimitere expresă la hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Eturas și alții, 19, prin care s-a reiterat că prezumția de nevinovăție constituie un principiu general al dreptului Uniunii, prevăzut la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pe care statele membre sunt obligate să îl respecte atunci când aplică dreptul concurenței al Uniunii (pct. 38). Garanția generală din Cartă a fost completată, prin adoptarea Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, 20 a cărei aplicabilitate se limitează strict în cazul persoanelor fizice, suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, în toate fazele procesuale, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția, fără a avea incidență în cazul procedurilor civile sau administrative, inclusiv atunci când procedurile administrative pot conduce la sancțiuni (art. 2). Acest act întregește garanțiile dreptului la un proces echitabil consfințit prin alte trei directive anterioare, anume Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale 21, Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate 22 și Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului 23. Noua directivă (UE) 2016/343 consacră garanții specifice cu implicații deosebite în planul protecției dreptului la un proces echitabil, calificând dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina, ca aspecte importante ale prezumției de nevinovăție (pct. 24 și 25 din preambul), pentru stabilirea încălcării cărora se stipulează că ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul CEDO (pct. 27), o astfel de trimitere reflectând încă o dată strânsa legătură între dreptul UE și cel consacrat la nivelul Consiliului Europei. De altfel, chiar în cuprinsul pct. 48 din preambulul Directivei se prevede că nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de Cartă sau de CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În aplicarea acestui principiu, legiuitorul UE statuează că dreptul de a păstra tăcerea consfințit de art. 7, alin.1 și dreptul de a nu se autoincrimina garantat de art. 7, alin. 2 nu pot fi folosite împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nici nu pot constitui dovezi ale săvârșirii unor infracțiuni (art. 7, alin. 5). În viziunea emitentului directivei, prezumției de nevinovăție îi este corelativă obligația autorităților publice de a nu face declarații publice de natură a incrimina o persoană suspectată și acuzată de comiterea unei infracțiuni, ceea ce nu exclude dreptul acestora de a difuza informații publice privind procedurile penale, în cazurile în care este necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public sau să aplice măsuri de constrângere fizică, atunci când circumstanțele o 19 C-74/14, Hotărârea din 21 ianuarie Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L65/11 martie Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L142/1 iunie Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 294/6 noiembrie Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 315/14 noiembrie

7 impun, ori din considerente de securitate sau de împiedicare de la sustragere ori de a lua contact cu terțe persoane (art. 4 corob. cu art. 5). Garantarea procesului echitabil transpare și din reglementarea expresă a dreptului persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la proces, al cărui caracter relativ implică inclusiv posibilitatea de a renunța la exercițiul acestui drept în mod expres sau tacit, dar și de a pronunța o hotărâre de stabilire a vinovăției sau nevinovăției în absența celui vizat, cu condiția informării sale de către autorități, prin citarea personală sau informarea oficială a acesteia într-o altă modalitate, asupra datei și locului procesului, inclusiv în cazul în care a fost mandatat un avocat desemnat de cel suspectat sau acuzat ori de către Stat, care reprezintă persoana vizată (art. 8, alin. 1 și 2 din directivă rap. la pct. 33, 35, 36, 37 din preambul). De altfel, garanții similare sub aspectul prezenței acuzatului la proces, au fost evocate de CJUE și în cauze anterioare noii directive, din care menționăm cazul Melloni precitat, în conexiune cu exigențele aplicării mandatelor europene de arestare (pct. 49). Dreptul la un remediu judiciar efectiv prevăzut de art. 47 din Cartă dobândește protecție consolidată, prin reglementarea în cuprinsul art. 9 din Directiva menționată anterior, a dreptului la un nou proces sau la o altă cale de atac, care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi care ar putea conduce la anularea hotărârii inițiale, în cazul persoanelor care nu au fost prezente la propriul proces, iar Statul nu le-a informat în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării, sau nu le-a asigurat reprezentarea prin avocat, ulterior informării prealabile despre existența acelui proces. Cercetarea cazuisticii recente a CJUE privind dreptul la un remediu efectiv și la un proces echitabil evidențiază mai mult decât oricând, influența decisivă a sistemului de protecție a drepturilor omului creat la nivelul Consiliului Europei asupra modalității de concepere, interpretare și aplicare a dreptului UE, aspect rezultat nu doar din referirile concrete la principiile cristalizate în jurisprudența CEDO referitoare la garanțiile procesuale, dar și din considerentele avute în vedere prin deciziile date în soluționarea unor cereri de trimitere preliminară, care întăresc și reafirmă rolul primordial ocupat de valorile sociale ocrotite prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în ierarhia priorităților legiuitorului unional. În egală măsură, raportul de complementaritate și interdependență dintre cele două sisteme se confirmă și prin recunoașterea eficacității dreptului UE și a jurisprudenței relevante a CJUE chiar de către CEDO, un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l hotărârea dată în cauza Avotins c. Letoniei 24, în care Curtea de la Strasbourg a reiterat faptul că statele contractante își mențin obligațiile asumate în mod liber prin aderarea la Convenție, chiar și atunci când fac aplicarea dreptului UE (par. 101) și că mecanismul de control al respectării drepturilor fundamentale individuale prevăzut de dreptul Uniunii Europene asigură o protecție comparabilă sau echivalentă cu cea oferită de Convenție 25 (par. 104, 109). În acest context, le revine instanțelor judecătorești interne să aplice într-o manieră coerentă, previzibilă și unitară jurisprudența CEDO și CJUE, în deplină concordanță cu scopul, dar mai ales cu spiritul ce se degajă din Convenție și Cartă, în vederea atingerii obiectivului respectării supremației drepturilor omului în statul de drept. 24 Cauza nr /07, hotărârea din 23 mai CEDO a reamintit unele considerente reținute în cauza Bosphorus c. Irlandei (cauza nr.45036/98, hotărârea din 30 iunie 2005, par ), aplicând așa-numita prezumție Bosphorus (prezumție de protecție echivalentă). 7