Apropierea dintre Caragiale şi teatrul de păpuşi al timpurilor sale este cunoscută şi a fost luată în considerare de exegeţii

UNIVERSITATEA DE ARTE GEORGE ENESCU IAŞI FACULTATEA DE COMPOZIŢIE, MUZICOLOGIE, PEDAGOGIE MUZICALĂ ŞI TEATRU TEZĂ DE DOCTORAT COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. FLORIN FAIFER AUTOR: AURELIAN BĂLĂIŢĂ, Lect. univ. 2006

UNIVERSITATEA DE ARTE GEORGE ENESCU IAŞI FACULTATEA DE COMPOZIŢIE, MUZICOLOGIE, PEDAGOGIE MUZICALĂ ŞI TEATRU FIGURI PĂPUŞĂREŞTI ÎN OPERA LUI I.L. CARAGIALE. Valorificări regizorale TEZĂ DE DOCTORAT 2006

CUPRINS Capitolul I Argument... 1 pag. Capitolul II Despre comic şi mai ales despre comicul caragialian în teatrul de păpuşi şi marionete 1. Modalităţi comice... 17 2. Procedee comice... 25 3. Teme şi motive comice... 35 4. Tipuri de comic... 38 5. Personajul comic... 42 Capitolul III Valenţe păpuşăreşti ale limbajului dramatic caragialian... 44 1. Forme de limbaj.... 49 2. Elemente verbale.... 56 3. Elemente paraverbale.... 61 Capitolul IV Propuneri scenice. Retrospectivă... 76 1. Soluţii păpuşăreşti în teatrul de actori.... 77 2. Spectacole integrale în limbaj păpuşăresc.... 88 Capitolul V Figuri păpuşăreşti în proză... 117 a. Pedagogul.... 124 b. Copilul răzgâiat.... 127

c. Cuconiţe, dame şi madame.... 130 d. Amicul.... 131 e. Autorul.... 133 f. Alte figuri.... 141 Capitolul VI Comediile.. 145 1. Revelaţia comică a obiectelor în O noapte furtunoasă... 146 2. Competenţă şi inocenţă în Conul Leonida faţă cu reacţiunea... 160 3. Joc de măşti în D-ale carnavalului.... 167 4. Pălăria - ax comic în O scrisoare pierdută.... 182 Capitolul VII Orizont deschis - perspective păpuşăreşti ale operei caragialiene... 209 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.. 213

FIGURI PĂPUŞĂREŞTI ÎN OPERA LUI I.L. CARAGIALE. VALORIFICĂRI REGIZORALE Capitolul I Argument Apropierea dintre Caragiale şi teatrul de păpuşi al timpurilor sale este cunoscută şi a fost luată în considerare de exegeţii marelui dramaturg ca foarte importantă pentru intregirea imaginii acestuia. Ioan Constantinescu afirmă în Caragiale şi începuturile teatrului modern european: Influenţa stilului păpuşăriei asupra artei comice a lui Caragiale este de domeniul evidenţei. Şi, mai mult: Caragiale a văzut, se pare, în teatrul de marionete şi posibilitatea teatrului ca artă totală.» 1 Din opera caragialiană, în care se disting trei universuri diferite - comic, tragic şi fantastic - în demonstraţia ce urmează ne vom opri la acele pasaje cu evidente valenţe păpuşăreşti, din comedii (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, D-ale carnavalului) şi din anumite proze. Vom încerca să identificăm cât mai multe dintre atributele care amintesc de teatrul de animaţie şi vom cauta să arătăm cum credem noi că ar putea fi valorificate prin limbajul specific al acestuia. Proza satirică şi comediile lui Caragiale au un relief distinct, bine conturat când sunt privite din dimensiunea ludicului. Putem interpreta scrierile pentru teatru ale lui Caragiale ca jocuri (O scrisoare pierdută ca un joc al alegerilor politice, O noapte furtunoasă ca un joc al onoarei de familie, D-ale carnavalului ca un joc de măşti al relaţiilor extraconjugale, Conul Leonida faţă cu reacţiunea ca un joc al inocenţilor despre revuluţie ), în care regula jocului respectiv nu este alta decât descoperirea regulii corespunzătoare jocului. Tot aşa, prezenţa numeroasă a simbolurilor la Caragiale stimulează abordarea într-un limbaj care operează cu simboluri scenice corespondente, din sfera teatrului de păpuşi valorificând şi, de ce nu, chiar propunând simboluri noi. 1 I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile teatrului modern, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 100

Avem de-a face cu esenţe ale vorbirii, cuvântul este preţios, încărcat de semnificaţii. Dialogurile sunt scurte, iar monologurile nu au întinderi mari, nejustificate, lipsite de mişcare interioară şi expresivitate exterioară. Avem de-a face în ideea pe care o urmărim cu o necesară condensare de acţiune. Orice abordare păpuşărească ne poate oferi prilejul de a sparge şabloanele care s- au instalat în timp, prin repetare, în ceea ce priveşte construcţiile regizorale ori scenografice, în interpretarea actoricească, de a discredita manierismul instalat în jurul unora şi a altora. Aparenţa caricaturală a ipochimenilor face iarăşi posibilă o analogie între lumea lui Caragiale şi cea a reprezentărilor păpuşăreşti. De cele mai multe ori schiţele pe care le execută scenografii pentru conceperea personajelor sunt, de fapt, veritabile caricaturi ale fiinţelor care populează universurile create de autor. Ele surprind măşti reprezentative care vor prinde viaţă prin corpurile actorilor, în teatrul de dramă sau prin trupuşorul păpuşilor, în teatrul de animaţie. Elementele carnavaleşti la Caragiale sunt numeroase, cele mai multe dintre ele regăsindu-se, desigur, în D-ale carnavalului. Pe parcursul lucrării le vom evidenţia, în relaţie cu posibile variante de expresie scenică. Actualitatea incontestabilă a operelor caragialiene, expresie a actualităşii ideilor sale, este poate cel mai solid argument pentru orice întruchipare artistică, indiferent de tipul de limbaj folosit. A monta un spectacol păpuşăresc pliat pe intenţiile dramaturgului înseamnă a-i găsi esenţa specifică şi a o transfigura ca atare. Capitolul 2 Despre comic şi mai ales despre comicul caragialian în teatrul de păpuşi şi marionete 1. Modalităţi comice În acest subcapitol ne propunem să delimităm câteva dintre modalităţile comice pe care autorul dramatic le are la dispoziţie şi care sunt aduse din scrierile dramatice în pâlnia acestui laborator de creaţie artistică. Astfel, privim din unghiul teatrului de

animaţie şi exemplificăm din aria creaţiei comice caragialiene satiricul, parodicul, grotescul, ironicul, umoristicul. 2. Procedee comice Între procedeele caragialiene care pot fi valorificate cu mijloace păpuşăreşti analizăm imbrogolio, quiproquo-ul, travestiul, anticlimaxul comic, procedeele fonetice, procedeele lexicale, enumerarea, repetiţia comică, inversiunea, păpuşa cu sfori, acumularea, măştile şi costumul comic, pantomima, i lazzi, numele proprii. 3. Teme şi motive comice Temele cele mai frecvente sunt: politicul, universul feminin, armata, justiţia, defectele umane de natură morală (avariţia, lăcomia, necinstea, lenea, desfrâul, minciuna), universul funcţionarilor publici, aspectele vieţii cotidiene. Una dintre temele cele mai des abordate este cea a mediocrităţii, a prostiei, altfel zis. Temele vizează aspectele generale. Motivele comice sunt cele care particularizează, concretizează universul comic. În continuare ne oprim asupra câtorva dintre ele: cuplul comic, păcălitorul păcălit, motivul lumii pe dos. 4. Personajul comic Personajul comic din teatrul de animaţie poate fi sau obiect sau subiect al comicului. El creează nu doar simple caractere, încadrabile în câteva tipologii, ci le şi diferenţiază, dându-le individualitate distinctă. Majoritatea personajelor comice caragialiene se aseamănă izbitor cu nişte marionete. 5. Tipuri de comic Se pot identifica mai multe tipuri de comic. Comicul de situaţie creează imaginea unei lumi carnavaleşti precum şi impresia de mecanizare a vieţii, devenită un mecanism cu piese interşanjabile şi cu efecte reversibile. În comicul de caracter rigiditatea, automatismul, distragerea şi nesociabilitatea se întrepătrund în cazul unui singur personaj. Comicul de moravuri provine din discrepanţa dintre firea reală a personajelor şi ceea ce mimează acestea, din contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Caragiale şi-a îndreptat tot arsenalul de mijloace pe care le avea la îndemână împotriva moravurilor timpului său.

Comicul poate fi generat la orice nivel al limbajului: fonetic, lexical, morfologic sau sintactic. Apar astfel diverse procedee de realizare a comicului. Capitolul III Valenţe păpuşăreşti ale limbajului dramatic caragialian Considerăm că elementele păpuşăreşti sunt acele elemente care îşi pot găsi expresii adecvate în forme scenice viabile specifice teatrului de animaţie, în contextul unei reprezentaţii teatrale unitare. 1. Forme de limbaj Modul predominant de expunere este dialogul, completat cu monologul, fiind modalităţi foarte eficiente de caracterizare a personajelor, de control şi diversificare a tensiunii dramatice. Dialogul are, la Caragiale, atributul fundamental pentru scenariul păpuşăresc de calitate, acela de a conţine replici scurte. Noi dăm câteva exemple de dialoguri care pot fi foarte bine valorificate, prin cuplul comic, în teatrul de animaţie. Monologul caragialesc este o sursă care îşi aşteaptă valorificări pe măsură în limbajul păpuşăresc, nu numai în contextul pe care îl explorăm. Se pot imagina scenarii destinate scenei de animaţie compuse doar din monologuri ale unor personaje. Facem apoi o clasificare a didascaliilor caragialiene şi urmărim importanţa funcţionalităţii lor în contextul reprezentărilor păpuşăreşti. 2. Elemente verbale În acest subcapitol urmărim câteva aspecte legate de textul vorbit din scrierile comice ale lui Caragiale. Mai întâi semnalăm prezenţa termenilor-pivot. Apoi cercetăm semnificaţiile numelor personajelor urmărind cum se pot reflecta în întruchipări păpuşăreşti.

Putem spune că rostirea personajelor caragialiene se adaptează uşor exprimării verbale a păpuşilor. Este o vorbire comică, dinamică, imaginativă, caricaturală, care se integrează uşor în expresivitatea limbajului specific care ne preocupă în acest demers teoretic. 3. Elemente paraverbale Putem distinge trei tipuri de comunicare nonverbală, atât în viaţa obişnuită, cât şi în cea transfigurată, scenică: a. Paralimbajul (adică felul în care se spune ceva) ; b. Modul de utilizare a spaţiului pentru comunicare ; c. Limbajul corpului (mimică, gestică). Urmărim, prin câteva exemple, modul specific prin care comunică personajelepăpuşi în diferite tipuri de reprezentaţie păpuşărească după scrierile comice ale lui Caragiale. În concepţia decorurilor se ţine seama de faptul că personajele sunt păpuşi şi nu actori. La fel ca şi păpuşile, scenografia va urmări sugestia şi nu copia universului care urmează a fi reprezentat, într-o compoziţie estetică unitară. Să nu uităm că în teatrul de animaţie avem de-a face cu o metamorfozare a lumii materiale, prin prezenţa păpuşilor ca instrument al actorului, ca vehicul de existenţă a personajelor. Un obiect (sau o compoziţie de elemente plastice) care desemnează un personaj devine simbolic o fiinţă. Un element foarte important pentru teatrul de animaţie, prin care se concretizează limbajul dramatic, este eclerajul. Pentru alcătuirea decorului sonor al reprezentaţiilor păpuşăreşti, găsim în textele caragialiene repere semnificative. Numim figură păpuşărească întruchiparea scenică a unui tip comic prin mijloacele specifice de expresie ale teatrului de animaţie. Un tip de personaj poate fi reprezentat plastic printr-o galerie întreagă de păpuşi, diferite din punctul de vedere constructiv şi al modalităţii de mânuire, dar exprimând în mod esenţial aceeaşi structură care defineşte o tipologie.

După părerea noastră, marele avantaj al teatrului de animaţie este totala libertate de expresie, în sensul că tot ceea ce poate fi creat la nivelul imaginaţiei poate fi materializat prin creaţie scenică. Capitolul IV Propuneri scenice. Retrospectivă 1. Soluţii păpuşăreşti în teatrul de actori Încercăm aici să punem în evidenţă câteva dintre elementele specific păpuşăreşti prezente în câteva dintre montările Caragiale cu actori şi să subliniem care sunt beneficiile pe care le aduc. 2. Spectacole integrale în limbaj păpuşăresc În această parte a lucrării facem o panoramare a montărilor Caragiale din teatrele de păpuşi şi marionete şi din şcolile universitare de profil, oprindu-ne cu precădere asupra câtorva dintre cele mai reuşite. Capitolul V Figuri păpuşăreşti în proză Tipologia zugrăvită în dramaturgie este lărgită şi completată de tipologia abordată în schiţe. Scriitorul radiografiază cu mijloace foarte subtile şi eficiente profile ale moftangiilor : orăşeanul de cartier mărginaş, burghezul mediocru, funcţionarul inferior, copilul rău crescut, amicul prefăcut, gazetarul lipsit de principii, teoreticianul universal competent, preotul, învăţătorul incult, şcolarul, toţi la un loc alcătuind un tablou pitoresc al Bucureştiului şi al provinciei de acum o sută de ani, dar cu răsfrângeri înspre actualitate. Arătând trăsăturile lor definitorii, sugerăm variante de întruchipare pentru câteva dintre figurile păpuşăreşti care simbolizează o tipologie bine conturată, cum ar fi pedagogul, copilul răzgâiat, cuconiţe, dame şi madame, amicul, autorul, şi altele.

Capitolul VI Comediile Comediile lui I. L. Caragiale alcătuiesc un tot unitar prin care se radiografiază lumea, aşa cum a cunoscut-o autorul la sfârşitul secolului al XIX-lea. În acelaşi timp, constituie o pătrunzătoare analiză a fiinţei umane de pretutindeni dintr-o perspectivă critică. Prezenţa în comedii a modalităţilor şi procedeelor de creare a comicului care s-ar potrivi şi teatrului de animaţie, prezenţa a numeroase elemente specifice păpuşeriei, între care personajele-măşti, funţionarea mecanică a personajelor, bastonadele, elementele carnavaleşti, schematizarea caricaturală, pantomima, costumul comic, incită la abordarea celor patru comedii din perspectiva limbajului teatrului de animaţie. 1. Revelaţia comică a obiectelor în O noapte furtunoasă Propunem reprezentarea în limbajul teatrului de animaţie a comediei O noapte furtunoasă cu ajutorul unor păpuşi de mai multe tipuri (pot fi câte mai multe pentru fiecare personaj), în funcţie de cerinţele scenice ale momentelor cu wayanguri scurte, bi-ba-bo cu gabit care poate fi prelungit şi figuri de umbre, mânuite într-un decor foarte simplu. Un rol foarte important în desăvârşirea scenografică a spectacolului şi în desfăşurarea lui propriu-zisă îl vor avea obiectele din spaţiul scenic şi cu care vor intra personajele în contact. O modalitate foarte sugestivă de caracterizare a personajelor este şi aceea relevată de obiectele lor personale, de comportamentul faţă de acestea şi faţă de celelalte obiecte cu care vor avea de a face. Mult mai mult faţă de teatrul cu actori, în teatrul de animaţie, pe lângă funcţionalitatea obişnuită, obiectelor li se atribuie prin metamorfozare şi alte funcţionalităţi, neaşteptate, precum şi valori simbolice şi sugestive. Obiectele din O noapte furtunoasă, dincolo de ipostazele comice pe care le generează, reuşesc să traseze orizontul foarte limitat al lumii în care se mişcă ridicolele personaje. 2. Competenţă şi inocenţă în Conul Leonida faţă cu reacţiunea În Conul Leonida faţă cu reacţiunea, cea mai concentrată comedie caragialiană, suntem introduşi în intimitatea comică a micii burghezii funcţionăreşti cu vizibile

aderenţe de mahala 2, după expresia lui Pompiliu Constantinescu, acolo unde, într-o odaie modestă, doi pensionari, Leonida în halat, în papuci şi cu scufia de noapte, Efimiţa, în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată la cap cu tulpan alb, rememorează întâmplări care i-au tulburat, cum ar fi revoluţia de la 11 februarie, discuţia având loc la un nivel rizibil. În varianta pe care o propunem, folosim pentru întruchiparea eroilor din Conul Leonida faţă cu reacţiunea păpuşi combinate, de o foarte mare simplitate: sunt alcătuite doar din capuri şi din mâini. Pensionarii evoluează într-un cadru cât se poate de simplu, într-un cadru dreptunghiular, de aproximativ doi metri lungime şi un metru înălţime, deasupra unei plapumi montate pe cei doi arlechini într-un plan înclinat, pentru a sugera perspectiva patului. 3. Pălăria - ax comic în O scrisoare pierdută O scrisoare pierdută este cea mai complexă comedie caragialiană, care nu se poate reduce la o singură schemă, majoritatea procedeelor uzitate fiind subordonate satirei social-politice şi comicului de caracter. Varianta noastră de reprezentare a comediei O scrisoare pierdută s-ar înfăptui pe o scenă de dimensiuni mari, prin evoluţia personajelor întruchipate de păpuşi cu mimică, animate de mânuitori costumaţi identic cu păpuşile, dar care nu vor anima păpuşile la vedere decât în anumite momente. Un singur personaj ar beneficia de alt tip de reprezentare, Dandanache, figurat printr-o marionetă cu fire lungi. Decorurile ar fi alcătuite dintr-o turnantă mare, în formă de pălărie rotundă şi din steaguri tricolore, pe beţe lungi, montate în diferite poziţii în suporţi mobili, putînd astfel delimita diferite planuri şi constituind şi paravane pentru mânuitori. În reprezentaţia noastră, sub pălării stau capete goale, sau umplute cu altceva decât se pretinde. Toate personajele piesei, inclusiv Zoe, poartă câte o pălărie. 4. Joc de măşti în D-ale carnavalului Eroii farsei sunt măşti care simbolizează caricatural tipuri umane sărac mobilate interior. Registrul lor comportamental este şi el reductibil la un mecanism. Prin jocul 2 Pompiliu Constantinescu, op. cit. p. 131

măştilor, nu intrăm în posesia unei realităţi simplificate, ci schematizată superior, mult mai complexă decât înfăţişarea directă a lucrurilor, adică de un grad mai înalt al generalităţii comice. 3 Preferăm o montare a comediei cu păpuşi cu mimică, ajutate de măşti care să se aplice peste acestea în actul al II-lea şi de figuri de teatru de umbre în scenele care această modalitate ar susţine intenţiile de reprezentare. Aceste variante constructive pentru personajele păpuşi atrag o serie de avantaje în expresivitate.. Acţiunea este un teatru în teatru, o comedie mare, cu schimbări de măşti, scandaluri şi vesele petreceri, întreţinând iluzia specific carnavalescă. 4 Procedeul principal folosit de Caragiale în D-ale carnavalului este qui-pro-quo-ul multiplicat, lanţul confuziilor care prilejuiesc şi dezvoltarea situaţiilor comice, şi focalizarea asupra caracterelor personajelor. Capitolul VII Orizont deschis - perspective păpuşăreşti ale operei caragialiene Teatrul de animaţie, credem, îşi va valorifica din ce în ce mai mult capacitatea de a apropia creaţia caragialiană de copii şi adolescenţi în forme accesibile ale limbajului scenic, pregătindu-i pe aceştia pentru confruntarea cu aspectele nedorite din societate. Teatrul de păpuşi ne apare cu claritate ca fiind o alternativă modernă de explorare a lumii caragialiene, cu o certă perspectivă de dezvoltare, în acord cu tehnicile din ce în ce mai avansate care influenţează toate artele spectacolului. Vor coexista maniere de reprezentare mai vechi, orientate spre formele tradiţionale, dar şi multe experimente în direcţia unor formule inedite, combinaţii curajoase de mijloace, îmbiări care astăzi ne pot apărea incompatibile. 3 Idem, pag. 183 4 V. Fanache, Caragiale, Ediţia a III-a adăugită, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 51