Titlu

Transcriere

1 UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti Autor: asist. univ. Antonio-Roberto Momoc Conducător ştiinţific: prof. univ. dr. Zoltán Rostás Şcoala doctorală a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială Bucureşti / 14

2 Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti are ca principal obiectiv inventarierea orientărilor, opiniilor, atitudinilor, proiectelor politice şi a comportamentelor politice şi administrative ale membrilor Şcolii Monografice a lui Dimitrie Gusti. În acord cu metoda biografiei reprezentative, studiul a urmărit istoria traseului intelectual şi politic al membrilor Şcolii şi a liderului acesteia, Dimitrie Gusti. În Argumentul pentru o istorie politică a Şcolii de Sociologie de la Bucureşti sunt prezentate obiectivul fundamental al studiului şi metoda de cercetare. Biografia reprezentativă este metoda care urmăreşte istoria vieţii unui individ, interesul cercetătorului concentrându-se asupra contextelor formative şi a experienţelor împărtăşite cu alţii care au urmat trasee formative, pedagogice, culturale, academice, politice asemănătoare. Cercetarea de istorie politică asupra membrilor Şcolii Monografice se centrează pe contextele cultural-politice împărtăşite de către monografiştii care au urmat o traiectorie politică sau intelectuală asemănătoare. Complementar, au fost explicate atât opţiunile pentru doctrine politice diferite, cât şi refuzul de a participa la anumite acţiuni politice sau de a adera la anumite organizaţii politice sau instituţii culturale. În scopul de a inventaria orientările politice şi de a reconstitui traseele culturale ale monografiştilor au fost identificate nestructurat atitudinile gustiştilor aşa cum au fost declarate atât în documente sociale precum publicistica vremii, cât şi în documentele personale devenite publice ca jurnale, corespondenţă, memorii, amintiri sau convorbiri de istorie orală. Parcursul formativ-cultural al gustiştilor scoate în evidenţă raportul monografiştilor cu proiectele politice de modernizare din perioada interbelică românească, precum şi modul în care monografiştii au acceptat sau au respins ideologiile politice ale vremii. Consecinţele social-economice ale primului război mondial, criza financiară internaţională şi pierdere legitimităţii de către regimul de partide, revoluţia bolşevică din Rusia şi ascensiunea fascismului în Italia, şi apoi în Europa occcidentală, constituie contextul politic care a influenţat atitudinile şi comportamentul politic al membrilor Şcolii de Sociologie de la Bucureşti. Obiectivul principal al tezei a aşadar fost acela de a inventaria tendinţele, opţiunile, convingerile şi acţiunile politice ale profesorului Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi. În acest sens, surse precum articolele din presa cotidiană sau săptămânală ori studiile ştiinţifice ale membrilor Şcolii au dezvăluit opiniile politice ale gustiştilor şi comportamentul lor politic. Angajarea monografiştilor în instituţii de stat, aderarea lor la mişcări politice sau înscrierea în organizaţii ştiinţifice, ori frecventarea partidelor politice, a cercurilor culturale sau a asociaţiilor ştiinţifice 2 / 14

3 au dat la rândul lor măsura angajamentului lor politic. Aici sursele revelatoare au fost documente personale devenite publice precum jurnalul, caietele personale, corespondenţa, memoriile, şi mai recent, convorbirile de istorie orală. În unele cazuri a putut fi urmărită şi activitatea ministerială sau angajarea administrativă în instituţiile culturale care au condus la un anumit un comportament politic favorabil Monarhiei sau Legiunii. Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti urmăreşte activitatea politică a monografiştilor întreprinsă în special în anii 20-30, precum şi grupurile ştiinţifice şi ideologice care s-au format de-a lungul perioadei interbelice în interiorul Şcolii Gusti. Dacă în anii 20 încă nu erau clar conturate convingerile şi opţiunile politice ale tinerilor studenţi, în anii 30 Şcoala Monografică şi-a sporit numărul de membri şi au apărut inevitabil şi disidenţe: grupul Rânduiala, reprezentat de Dumitru Constantin Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi I. Samarineanu s-au despărţit de Şcoala Monografică nu doar ştiinţific, ci şi politic intrând în Mişcarea Legionară. Participarea la activităţi politice comune sau angajarea gustiştilor în cadrul aceloraşi organizaţii politice sau instituţii culturale de stat a constituit un criteriu de ordin teoretic pentru clasificarea gustiştilor în grupuri. Atunci când mai mulţi monografişti s-au angajat în aceleaşi instituţii sau, dimpotrivă, au refuzat să se angajeze în acele instituţii culturale, am încadrat acei monografişti în grupuri care nu au existat propriu-zis din punct de vedere sociologic: grupul gustiştilor de la Fundaţia Culturală Regală sau, dimpotrivă, grupul gustiştilor care au refuzat să intre în Fundaţia Regală; sau altfel spus grupul care a îmbrăţişat activismul cultural versus grupul celor care au refuzat activismul cultural. Prezentul studiu încearcă o grupare a monografiştilor în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile culturalpolitice interbelice ale unor instituţii aflate în perimetrul puterii politice. Teza începe cu investigarea traseului formativ al lui Dimitrie Gusti, liderul Şcolii de Sociologie la Bucureşti. Studiul se opreşte în detaliu asupra parcursului intelectual şi cultural al lui Dimitrie Gusti. Din primul capitol, Dimensiunea politică a sistemului gustian Sociologie Politică Etică a fost urmărită viaţa intelectuală a tânărului intelectual din perioada studiilor din Germania cu psihologul Wilhelm Wundt, precum şi anul petrecut în Franţa cu Emile Durkheim. Capitolul 1 îl urmăreşte pe Gusti până când ocupă Catedra de Istoria Filosofiei Antice, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Litere din Iaşi şi mai exact până la momentul când îşi expune pentru prima oară sistemului său de gândire Sociologie-Politcă-Etică. Regimul neo-absolutist al lui Wilhelm al II-lea de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care a studiat Dimitrie Gusti, era o monarhie ameninţată de mişcarea socialistă-republicană, motiv pentru care chema poporul de partea ei, cerând sprijinul claselor de jos. Din aceste cauze, regimul militarist al lui Wilhelm al II-lea care oferea asistenţă socială claselor defavorizate, era apreciat de gânditorii politici monarhişti, drept o Monarhie socială. Gusti nu avea cum să nu facă cunoştinţă pe durata studiilor în Germania cu gestică şi 3 / 14

4 simbolistica Monarhiei prusace. Wilhelm al II-lea afişa rolul de protector al clasei de jos prin continuarea politicilor asistenţiale ale statului social introduse de cancelarul lui Wilhelm I, Otto von Bismarck. Profesorul Gusti va imagina mai târziu în România, într-un mod destul de asemănător, intervenţia monarhiei Hohenzollern în plan social. Carol al II-lea era elogiat de către Preşedintele Fundaţiei Culturale în anii 30, ca fiind Regele ţăranilor şi al satelor româneşti. 1 Primul capitol face demonstraţia influenţelor venite dinspre Monarhia socială germană asupra concepţiei politice a lui Gusti. Sociologul român va conduce acţiunea culturală la sate după anul 1934 din fruntea unor instituţii patronate de Regele Carol al IIlea. Lucrarea de doctorat O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti inventariază încă din primul capitol ideile sociologice şi politice care l-au influenţat pe Dimitrie Gusti atunci când şi-a conceput sistemul Sociologie-Politică-Etică şi când şi-a construit doctina naţionalistă (analizată pe larg în capitolul Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian). Una din direcţiile de cercetare viitoare deschisă de prezentul studiu este verificarea dacă sistemul de gândire gustian Sociologie-Politică-Etică expus încă din 1910 în Cursul introductiv de istorie a filosofiei greceşti, etică şi sociologie are la origine sistemul pe care îl urmăreşte pe durata întregii sale vieţi filosoful francez Claude Henri de Saint-Simon, Ştiinţă-Industrie- Religie, o ipoteză lansată în această teză. Primul capitol tratează şi modul în care se raportează Dimitrie Gusti la idelogiile politice extremiste cu consecinţe majore în regimurile europene ale secolului XX: comunismul şi fascismul. În anii 20, în condiţiile ameninţării bolşevice şi a revoluţiilor comuniste din Rusia şi Ungaria, Dimitrie Gusti respingea proiectul leninist. În studiul Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, el face o critică dură la adresa proiectelor politice de stânga care au eşuat în ultimele secole şi se pronunţă şi împotriva celor care se conturau după primul război mondial pe scena politică europeană. Gusti se declară inamic al comunismul şi pentru că proiectul marxist propune o negare a continuităţii şi a permanenţei statului. 2 Apropiat al Dinastiei, Gusti ştia că Monarhia este incompatibilă cu comunismul. În vreme ce statul monarhic înseamnă ordine, ierarhie, organicitate, unitate, etatism, comunismul este antagonic social, cultivă conflicte şi dezbinare în corpul comunităţii politice şi urmăreşte nivelarea societăţii şi desfiinţarea statului. 1 Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti 6 iunie 1938 în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, , cu prilejul celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui deal IV-lea Congres al Căminelor Culturale, Atelierele Luceafărul din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol, Bucureşti, p. XXIII, p. XXXI 2 Fărcăşanu, Mihail (2006), Monarhia Socială, ediţie îngrijită de Pippidi, Andrei, Ed. Domino, Bucureşti, p / 14

5 Leninismul era cu atât mai periculos cu cât se folosea de marxism pentru a se legitima politic în ochii clasei muncitoare, dar în realitate Lenin nu-l continua pe Marx. Bolşevismul reprezintă pentru Gusti doar un alt tip de experienţă socială nereuşită. Deşi se pretinde de sorginte marxistă, leninismul nu are absolut nimic în comun cu tezele lui Marx. Lenin este în dezacord cu analiza sociologică marxistă îmtrucât pentru el revoluţia socială nu va izbucni în mod necesar acolo unde capitalismul este mai dezvoltat, ci acolo unde proletariatul va voi, accentul fiind pus pe voinţa politică a proletariatului şi nu pe determinismul marxist al legilor economice. În 1920 Rusia lui Lenin era pentru Dimitrie Gusti republica socialistă în care domnesc intoleranţa, pedeapsa cu moartea, supravegherea, spionajul, batalioanele de represalii, pedepsele pentru simple bănuieli politice, tribunalele revoluţionare şi comisiile extraordinare cu puteri nelimitate, cu alte cuvinte un regim de distrugere fizică şi de violenţă sângeroasă şi arbitrară. 3 În vreme ce demontează leninismul ca teorie şi practică politică, Dimitrie Gusti nu sesizează în aceeaşi perioadă pericolul fascist şi consecinţele acestei ideologii pe care le identifica atunci când analiza bolşevismul. În prelegerea publică de la ISR din anul 1922, Gusti laudă naţional-socialismul italian făcând apologia fascismului: În fascism nu avem de a face, cum se crede, cu o mişcare avântat nebuloasă şi sentimentală, ci cu un program bine înjghebat de reconstrucţie naţională şi socială şi care se poate caracteriza ca un naţionalism socialist sau socialism naţional. Ei bine, ce a adunat pe membrii acestui partid la un loc şi ce face tăria lui? În primul rând iubirea aprinsă de patrie şi reacţiunea împotriva slăbiciunii autorităţii Statului care, la un moment dat, a fost incapabil a se opune invaziei misticismului venit din Rusia. În jurul acestui program s-au strâns elementele cele mai disparate posibil, reprezentanţii tuturor claselor sociale. 4 Spre desobire de dezintegrarea socială pe care o aduce conflictul social-economic promovat de comunismul bolşevic, naţional-socialismul italian construit corporatist oferea lui Gusti un model de coeziune socială şi unitate naţională. Această armonie şi unitate a corpului comunităţii politice putea fi asigurată din perspectiva filosofiei politice, doar de Monarhie, de care sociologul se va apropia în a doua jumătate a anilor 30. În conferinţele găzduite de Institutul Social Român, Dimitrie Gusti a propus şi o definiţie partidului politic. Gusti înţelege să clasifice doctrinar partidele după criteriul ideal al conţinutului programului politic. Profesorul distinge astfel între partide de principii, care au program politic şi partide oportuniste, care 3 Gusti, Dimitrie (1993) Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p Idem (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic, Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, pp / 14

6 urmăresc doar preluarea puterii politice. 5 Partidul de program urmăreşte guvernarea pentru a-şi pune în practică principiile din programul politic, în vreme ce partidul oportunist urmăreşte să preia puterea doar cu scopul de a guverna. Gusti se arată a fi în dezacord cu definiţia pe care o dă partidului Max Weber, afirmând despre sociologul german că face o clasificare confuză şi falsă. 6 În definiţia lui Weber, partidul este organizaţia politică ce are ca scop în sine preluarea şi exercitarea puterii. Weber distinge între partidele care urmăresc scopuri concrete şi cele care urmăresc scopuri abstracte, teoretice. În concepţia etică a profesorului Dimitrie Gusti, partidele care urmăresc scopuri concrete sunt de fapt partidele oportuniste, în vreme ce partidele de program sunt cele care ar trebui să guverneze. În capitolul al doilea Institutul Social Român, incubator al politicianului interbelic a fost cercetat conţinutul statutelor şi legilor în baza cărora au funcţionat organizaţiile la care au activat gustiştii. Au fost efectuate interpretări juridice comparative între legile de funcţionare ale acelor orgnizaţii culturale, fie aparţinând societăţii civile, fie aparţinând statului, din care gustiştii au făcut parte: Legi şi Statute de funcţionare ale Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, Institutul Social Român, Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, Serviciul Social. (Paragrafe extrase din aceste legi de funcţionare se regăsesc în Anexele lucrării). Studiul arată că în anii 20 organizaţiile gustiene erau preocupate de starea gravă a claselor populare, iar în dezbaterile de la ISR erau invitaţi reprezentanţi ai tuturor partidelor sistemice, cu excepţia comuniştilor şi a legionarilor. Dincolo de analiza juridică de drept administrativ comparat asupra Legilor de funcţionare ale instituţiilor în care au activat monografiştii, capitolul Institutul Social Român, incubator al politicianului interbelic prezintă modul cum a fost pus în aplicare proiectul gustian (de inspiraţie saint-simoniană) că omul politic, pentru a acţiona eficient, trebuie să se lase asistat de către cel ce deţine expertiza, de către tehnicianul sau savantul care are avantajul cercetărilor de teren. Ştiinţa trebuia pusă în slujba naţiunii în sensul că rezultatele cercetărilor sociale trebuiau puse la dispoziţia omului politic care va înbunătăţi, cu asistenţa ştiinţei, viaţa celor mai mulţi care alcătuiau naţiunea, ţărănimea română. Politicieni, experţi, reprezentanţi ai diferitelor curente culturale erau invitaţi în Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială şi apoi la dezbaterile publice de la Intitutul Social Român. Obiectivul principal al ISR era acela al găsirii celor mai potrivite soluţii legislative de reformă şi modernizare a societăţii. Indirect, la ISR omul politic sau tehnicianul se putea forma ca buni managerii şi ca viitor miniştri. 7 Orice om de ştiinţă sau om politic din rândul partidelor parlamentare putea să devină membru ISR dacă fusese invitat de Gusti, iar profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea programului 5 Ibidem, p Ibid., p Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, p / 14

7 instituţiei. Invitarea personalităţilor politice, culturale, ştiinţifice la conferinţele publice avea ca intenţie să îi determine pe oamenii politici să abordeze ştiinţific problemele administrative. Rezultatul imediat al acestor invitaţii a fost sporirea capitalului de imagine pe care Gusti l-a obţinut din partea elitei politice a vremii. Din dezbaterile de la ISR, putea fi preluate ulterior în activitatea politică proiecte de legi. Cea mai elocventă în acest sens este dezbaterea care a avut loc în jurul proiectului de Constituţie liberală. Din studiile din cadrul secţiilor de politică externă, de urbanism sau de statistică au apărut ulterior proiecte de legi. Capitolul dedicat Profesorului Gusti şi implicării în instituţiile puterii de stat în anii 30 abordează concepţia politică gustiană aşa cum a fost pusă în practică. Aflat la conducerea Ministerului Instrucţiunii, Artelor şi Cultelor, Gusti încearcă între să introducă acele reforme prin care să aducă mai aproape omul de ştiinţă de realităţile sociale româneşti: propunerea refuzată a Senatului cultural (ca oamenii de ştiinţă să fie consultaţi în problemele administraţiei de stat de către Guvern şi Parlament) o regăseşte aprobată în state mai puţin democratice ca Germania lui Hitler şi în Cehoslovacia. În acelaşi capitol este tratată relaţia personală şi instituţională dintre Dimitire Gusti şi Regele Carol al II-lea din perioada în care sociologul român ocupă mai întâi poziţia de Director al Fundaţiei Culturale Regale (începând din 1934 până în 1939) şi apoi aceea de Preşedinte al Serviciului Social, cu rang de Ministru de stat ( ). Conţinutul Legii Serviciului Social stipulează că Ministrul Dimitrie Gusti, deşi poate lua parte la şedinţele Consiliului de Miniştri oricând sunt discutate probleme ce privesc Serviciul obligatoriu, totuşi nu se face răspunzător politic decât vizavi de Regele Carol al II-lea. În capitolul patru intitulat Orientări politice ale discipolilor lui Dimitrie Gusti prezentul studiu prezintă Şcoala de Sociologie de la Bucureşti ca pe unul dintre competitorii cu proiect de modernizare pe care îl propune societăţii şi statului naţional român aflate în plină criză economică şi politică interbelică. Confruntat cu dificultăţile de după Unirea administrativă a unor regimuri social-politice foarte diferite, cu schimbarea monedelor aflate în circulaţie în noile teritorii, cu unificarea codurilor juridice 8, şi apoi cu criza financiară mondială din anii 30, statul liberal interbelic a ales calea omogenizării culturale şi a centralizării naţionale (prin Şcoală, Administraţie, Armată naţională şi Biserică majoritară), românizând instituţiile şi oraşele ţării întregite 9, ca răspuns la aceste probleme. Actor politic semnificativ al perioadei interbelice cu proiect ştiinţific propriu de modernizare a societăţii româneşti tradiţionale, Şcoala Sociologică de la Bucureşti a intrat inevitabil într-o competiţie nedeclarată cu alte organizaţii politice sau culturale care îşi propuneau salvarea naţiunii româneşti. Parţial, în a doua parte a anilor 30, Şcoala de Sociologie de la Bucureşti a constituit unul dintre acele instrumente 8 Prost, Henri (2006), Destinul României , ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania, Bucureşti, p Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, , Ed. Humanitas, Bucureşti, p / 14

8 ale puterii de stat (aflată în sfera de influenţă a Monarhiei) care au intrat în competiţia nedeclarată cu Mişcarea Legionară. 10 Spre deosebire de soluţiile propuse de ceilalţi competitori, soluţia gustiană era de natură ştiinţifică, fundamentată pe cercetările monografice. Capitolul Orientări politice ale discipolilor face o trecere în revistă a doctrinelor vremii, atât a celor progresiste cât şi a celor autohtoniste, cu care membrii Şcolii Gusti au intrat în contact într-o mai mare sau mai mică măsură. Monografiştii fie au preluat din doctrinele politice contemporane lor, fie nu s-au lăsat deloc influenţaţi de curentele cultural-politice care se exprimau în România interbelică. De la dreapta (cele mai multe doctrine erau naţionaliste pe scena politică românescă) la stânga politică, au fost inventariate doctrina naţional-liberală, doctrina naţional-ţărănistă, doctrina socialdemocrată, precum şi curentele extremiste legionarismul şi comunismul. Au fost făcute referiri şi la curentele culturale care au influenţat doctrine şi partide politice: gândirism, poporanism, sămănătorism. Au fost comparate curentele dezvoltate în jurul revistelor Gândirea lui Nichifor Crainic şi Sburătorul a lui Eugen Lovinescu, punându-se în opoziţie proiectele autohtonist-conservatoare cu cele progresist-liberale. Mentorul tinerei generaţii nu este însă nici Eugen Lovinescu care a îndrumat tineri literaţi, nici Dimitrie Gusti care a îndrumat tineri sociologi. Mentor este considerat de către cei mai mulţi tineri intelectuali profesorul-filosof Nae Ionescu. 11 Lucrarea a urmărit influenţa politică pe care a exercitat-o asupra tinerei generaţii de intectuali (inclusiv asupra tinerilor care frecventau cercul Criterion), profesorul-filosof Nae Ionescu. În acelaşi capitol s-au făcut referiri la atacurile ideologizate din presa anilor 30 ale foştilor elevi ai lui Gusti, Amzăr şi Bernea, (în Caetele legionare ale revistei Rânduiala) asupra lui Traian Herseni şi ale sistemului gustian. O atitudine diferită faţă de Herseni a avut gustistul Ion Ionică, el intrând în polemică cu eseistul Emil Cioran. Au fost punctate asemănările şi deosebirile traseului politic şi formativ în cazurile gustiştilor Mircea Vulcănescu şi Dumitru Cristian Amzăr, ambii situaţi la intersecţia influenţelor dinspre filosofia lui Nae Ionescu şi Şcoala Dimitrie Gusti. De la inventarierea doctrinelor politice şi a curentelor culturale care circulau în epocă şi a căror influenţă a fost acceptată în grade diferite de către gustişti, capitolul propune o clasificare a grupurilor care s-au format în cadrul Şcolii de Sociologie de la Bucureşti în funcţie de afilierea la anumite mişcări politice sau de participarea la activismul cultural al unor instituţii de stat. Şcoala Monografică nu s-a dezvoltat deloc ca un bloc unitar, iar disidenţele au început să apară în anii 30 după ce liderul Şcolii, Dimitrie Gusti preia conducerea Fundaţiei Culturale Regale. Studiul 10 Vezi capitolul Un competitor nedeclarat din Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti, pp Livezeanu (1998), op. cit., p / 14

9 departajează membrii în grupuri în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile cultural-politice ale unor instituţii aflate în sfera de influenţă a Monarhiei. Primul grup gustist se constituie înainte de apariţia propriu-zisă a Şcolii de Soiologie la Geneva. Din Grupul Universitar pentru Societatea Naţiunilor au făcut parte în anii 20 asistentul G. Vlădescu-Răcoasa şi Mircea Vulcănescu, iar în anii 30 Victor Rădulescu Pogoneanu, Anton Golopenţia, D. C. Amzăr şi Brutus Coste. Sunt gustişti care au beneficiat de burse sau cursuri de vară în această organizaţie universitară democrată-europenistă iniţiată de colaboratorul lui Gusti, Vlădescu-Răcoasa. 12 O parte dintre aceşti tineri care au avut această experienţă comună la studii în Europa au rămas destul de legaţi în activitatea lor ştiinţifică ulterioară şi i-am inclus în Grupul monografiştilor care au intrat în diplomaţie: Victor Pogoneanu, Brutus Coste, D.C. Amzăr. Deşi din perspectivă sociologică, nu au alcătuit grupuri propriu-zise, facem distincţia între grupurile ştiinţifice (precum Grupul românesc de la Geneva) şi grupuri care devin ideologice în timp: Grupul sociologilor care au îmbrăţişat activismul cultural la Fundaţia Culturală Regală este reprezentat de Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, iar Grupul sociologilor care n-au intrat în Fundaţia Culturală Regală şi care au refuzat activismul cultural este alcătuit din Mircea Vulcănescu, Xenia Costa Foru, Traian Herseni. Singurul grup care s-a constituit într-o grupare formală este cercul disident legionar de la revista Rânduiala. Subcapitolul Orientări politice ale discipolilor. Definirea traseului politic al pricipalilor colaboratori este o inventariere a acelor idei politice sub imperiul cărora care s-au format monografiştii. A fost urmărit parcursul politic al monografiştilor, atitudinile politice şi comportamentul lor politic: Henri H. Stahl este unul dintre membrii de bază ai Şcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, un tehnician al metodei monografice şi, în practica politică a anilor 30, un activist cultural. El s-a încadrat în Fundaţia Regală, a scris articole propagandistice pentru Curierul Echipelor Studenţeşti şi a ocupat postul de director de studii la Fundaţia patronată de Regele Carol. Cu toate că serveşte intereselor monarhiei lui Carol al II-lea, Henri H. Stahl construieşte despre sine în Amintirile... sale, precum şi în convorbirile de istorie orală 13 imaginea unui intelectual aflat sub influenţa sămănătorismului istoricului naţionalist Nicolae Iorga. Dominantă asupra sa, i se pare lui Stahl că ar fi influenţa social-democraţiei austro-marxiste, care s-ar fi exercitat prin intermediul fratelui său după mamă, Şerban Voinea. Un alt discipol important al lui Dimitrie Gusti, teoreticianul monografiei, Traian Herseni, reprezintă intelectualul interbelic care poate face cu uşurinţă trecerea de la stânga la dreapta politică, aderând la ideologii politice de esenţă milenaristă, care aveau în comun proiectul utopic mesianic. Traian Herseni scrie 12 Stahl, H., Henri (1981), Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, Ed. Minerva, Bucureşti p Vezi Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti 9 / 14

10 în revistele de Stânga la începutul anilor 30, face apologia mişcării muncitoreşti, pentru ca în 1937 să devină legionar. Preocupat de cariera sa academică, Herseni nu-l va ataca niciodată pe Dimitrie Gusti şi nici Şcoala Monografică, deşi aderă la mişcarea extremistă a lui Corneliu Zelea-Codreanu. Mircea Vulcănescu este un alt tânăr monografist în anii 20, pentru că în anii 30 Vulcănescu refuză direcţia în care se îndrepta Şcoala de Sociologie de la Buureşti, aceea a activismului cultural de la Fundaţia Regală. Ca student, Mircea Vulcănescu este ASCR-ist (ortodoxist, naist) şi, în acelaşi timp, face parte din Grupul Românesc de la Geneva (democrat-europenist). În anii 30, Mircea Vulcănescu, deşi naist în articolele din presă, nu va intra în mişcarea lui Zelea-Codreanu, ci va prefera să rămână funcţionar al statului liberal burghez. Nu va ceda nici presiunilor profesorului-filosof atunci când Nae Ionescu îi cere în mod explicit favoruri fiscale fostului său elev ajuns Director al Vămilor. 14 Octavian Neamţu este continuatorul lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiilor Culturale Regale. Organizator al echipelor regale studenţeşti după 1934, Octavian Neamţu îmbrăţişează activismul cultural în slujba monarhiei carliste. Neamţu aderă la proiectul naţionalist al lui Dimitrie Gusti, însuşindu-şi tezele ştiinţei naţiunii ale profesorului. Este naţionalist, fără a fi anti-semit. De fapt, putem constata faptul că Şcoala lui Dimitrie Gusti adoptă şi propune o atitudine iluministă, autoritară de modernizare, deşi nu alunecă în extremism şi nici nu derapează în şovinism, aşa cum a făcut-o Mişcarea studenţească Legionară (excepţie Grupul disident de la Rânduiala). Neamţu propune ridicarea satului românesc, fără a gândi soluţii îndreptate împotriva minorităţilor etnice sau ale vreunui duşman social sau cultural. Activistul cultural Octavian Neamţu exprimă în articolele sale din Curierul echipelor studenţeşti un mesianism ştiinţific, pe care îl preia din doctrina sociologică a lui Gusti, inspirată din Saint- Simon. Anton Golopenţia este funcţionar în anii 30 în Ministerul Instrucţiei, Artelor şi Cultelor, fiind între şeful de Cabinet al lui Dimitrie Gusti. După 1934, împreună cu H.H. Stahl şi Octavian Neamţu, slujeşte monarhiei lui Carol al II-lea în cadrul echipelor regale. Anton Golopenţia se desparte de Dimitrie Gusti nu politic, ci doar din perspectiva doctrinei sociologice. Golopenţia este un sociolog administrator, care apreciază că sociologia trebuie şi poate fi utilizată în folosul puterii de stat. El are convingerea că sociologia poate fi utilă administraţiei de stat, căreia trebuie să îi furnizeze informaţii de pe teren din cercetare. Golopenţia a considerat că sociologia este de folos statului, dar este inutilă în a defini naţiunea, comunitate politică ce trebuie studiată cu ajutorul altor instrumente. În ultimul capitolul referitor la Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian, este prezentat proiectul naţional al lui Dimitrie Gusti. Profesorul imagina soluţii de conceperea a noului stat naţional român şi de ridicare a naţiunii române similar cu modul în care naţionaliştii germani şi italieni construiau pe principii 14 Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, p / 14

11 culturale statele lor naţionale. Aflat sub influenţa psihologismului german wundtian, Gusti se apropie de definiţia culturală a naţiunii, de concepţia germană a lui Fichte şi Herder şi de aceea a italianului Mazzini. Sociologul român admira politicile naţionalismului cultural din Germania nazistă şi fascismul lui Mussolini, modelate în cadrul sistemului său de mesianismul pozitivist de sorginte saint-simoniană. După 1918, administraţia noului stat român şi-a propus construcţia culturală a naţiunii române prin mijloacele politicii de stat ale culturii. Statul liberal a recurs la soluţia politicii educaţionale şi la politica culturii. Strategia guvernamentală a fost aceea de cucerire a instituţiilor culturale şi educaţionale de către statul român şi de către elitele locale, pentru a definitiva problema unificării şi a construirii naţiunii etnice române 15. Sistemul de învăţământ şi instituţiile culturale au contribuit din plin la această strategie. Guvernul liberal a sprijinit românizarea oraşelor, acolo unde etnicii români se aflau în minoritate. Urmărind să transforme şi să reformeze, proiectul naţional gustian s-a fundamentat pe concepţia pozitivistă: naţionalismul însemna pentru Gusti a acţiona cultural potrivit unei metode ştiinţifice, pornind de la rezultatele cercetărilor monografice de teren. Şcoala deşi necesară, nu mai era şi suficientă. Ştiinţa naţiunii a lui Dimitrie Gusti impunea ca necesară munca culturală la sate a elitelor (a proaspeţilor absolvenţi de facultate) cu obiectivul a-l ajuta pe ţăranul român să se dezvolte ca personalitate socială în mediul său tradiţional. Monarhia este pentru Dimitrie Gusti cea care asigura terenul favorabil pentru organizarea naţiunii. În jurul instituţiei monarhice orbitează pe parcursul istoriei, elementele constitutive ale naţiunii: cultura naţională, biserica majoritară, tradiţia, familia. 16 Monarhia lui Carol al II-lea este pentru Gusti socială şi culturală. Noutatea adusă de cercetare constă în faptul că sistemul gustian este puternic influenţat de filosofia politică reformistă a contelui de Saint-Simon, influenţă despre care s-a vorbit prea puţin. Gusti prelucrează doctrina creştinismului social a contelui francez în sensul în care Ştiinţa este cea care îi ia locul lui D-zeu ca salvatoare a Omului. S-a scris mai mult despre influenţa exercitată de pozitivismul lui Comte şi mai puţin despre concepţia mesianică asupra omului de ştiinţă saint-simonian care se regăsesc în doctrina naţionalistă a lui Dimitrie Gusti. Mesianismul doctrinei politice a lui Dimitrie Gusti propunea, în ton cu ideologiile politice ale epocii, salvarea naţiunii prin intermediul Omului Nou. Dimitrei Gusti este pozitivist, dar nu revoluţionar, adoptând perspectiva mesianică despre ştiinţă a contelui de Saint-Simon. Pentru gânditori ca Alain Besançon, 15 Livezeanu (1998), op. cit., p Fărcăşanu (2006/1940), op. cit., p / 14

12 ideologiile politice ale secolului XX, comunismul şi nazismul, sunt erezii creştine de tip laicizat, apropiate de mileranism 17, promisiuni ale unor societăţi viitoare mai bune. Mai mult, François Furet face demonstraţia că socialismul şi fascismul sunt două ideologii revoluţionare, care promit societăţi politice viitoare perfecte. Pentru Furet, fascismul nu este contrarevoluţionar, ci dimpotrivă sprijină dreapta europeană prin ideea revoluţionară, adică prin ruptura radicală de tradiţia conservatoare: Odată cu Mussolini, revoluţia îşi regăseşte farmecul în sânul maselor populare. În fascism, există o idee a viitorului total absentă în ideologia şi în politica contra-revoluţionară din secolul al XIXlea. 18 Furet pune în opoziţie raţionalismul pozitivist al lui Auguste Comte pe care îl etichetează drept conservator şi organicist, (întrucât viza reformarea societăţii treptat, raţional, prin mijloacele ştiinţei) cu fascismul pe care îl apreciază ca fiind iraţional şi revoluţionar. În vreme ce Omul Nou al legionarilor era Românul moral, legionar, născut din nou printr-o revoluţie naţională spirituală (într-o concepţie semnificativ încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti este ţăranul român sau muncitorul român care acceptă să fie modelat în şcoala savantului pe care o deschide Şcoala Gusti la nivelul Căminului cultural. Pentru Gusti şi pentru discipolii săi, în special prin cei angajaţi la Fundaţia Culturală Regală, salvarea satului românesc şi a naţiunii se instituie într-un mod reformist, prin ştiinţă şi cultură. François Furet explică faptul că în tradiţia contra-revoluţionară se celebrează societatea organică, străină de spiritul fascismului, care este revoluţionar: organiciştii au nostalgia unei lumi ierarhice. 19 Filosofia fascismului se fondează pe afirmarea puterilor iraţionale ale vieţii în opoziţie cu raţionalismul pozitivist extras din opera lui Auguste Comte. 20 Din acest motiv Dimitrie Gusti se îndepărtează de fascismul revoluţionar (cu care nu are nimic în comun, cu excepţia mesianismului) şi se apropie de Monarhia autoritar-conservatoare a lui Carol al II-lea. Dimitrie Gusti este un pozitivist raţionalist, iar pozitivismul său, fără a fi revoluţionar, promite instaurarea treptată, raţională a unei societăţi perfecte, prin mijloacele ştiinţei. Omul Nou pentru Şcoala de Sociologie de la Bucureşti şi pentru Dimitrie Gusti este personalitatea creatoare de valori culturale, este personalitatea socială care poate contribui la ridicarea morală, economică, socială a naţiunii române. Din acest motiv monografistul sau viitorul specialist are datoria de a merge la ţară pentru muncă voluntară în slujba satului (şi a naţiunii) înainte de a-şi practica profesia. 17 Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>-ului, Ed. Humanitas, Bucureşti, p Furet, François, Nolte, Ernst (2007), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti, p Ibidem, p Ibid., p / 14

13 BIBLIOGRAFIE: Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>ului, Ed. Humanitas, Bucureşti Chioveanu, Mihai (2005), Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Ed. Universităţii din Bucureşti Deletant, Dennis, Bărbulescu, Mihai, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Hitchins Keith (2007), Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti Durandin, Catherine (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaşi Furet, Francois (1996), Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed. Humanitas, Bucureşti Furet, Francois, Nolte, Ernst (2000), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1910), Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etica şi sociologie, Institutul de Arte grafice Carol Gobl, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1921), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice, Cultura Naţională, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol. Doctrinele partidelor politice), Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, 2 decembrie 1922, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1923), Noua Constituţie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, cu o anexă cuprinzând Noile Constituţii Europene, Cultura Naţională, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1924), Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie 1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1934), Un an de activitate la Ministerul Instructiunii, Cultelor şi Artelor , Tipografia <<Bucovina>>, I.E. Torouţiu, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1937), Ştiinţa naţiunii, Imprimeria Centrală, Bucureşti, extras din nr. 2-3, anul II, februarie-martie 1937, Institutul Social Român Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti 6 iunie 1938 în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, , cu prilejul celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui de-al IV-lea Congres al Căminelor Culturale, 13 / 14

14 Atelierele Luceafărul din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol, Bucureşti Gusti, Dimitrie (1946), Sociologia Militans, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol I. Cunoaştere, Fundaţia Regele Mihai I, Bucureşti Hitchins, Keith (2004), România: , Humanitas, Bucureşti Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, , Ed. Humanitas, Bucureşti Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I şi II, (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed. Enciclopedică, Bucureşti Muller, Jerry (1987), The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German conservatism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey Neumann, Victor (2004), Neam, popor sau naţiune, Despre identităţile politice europene, Ed. Curtea Veche Nolte, Ernst (2005), Războiul civil European , Naţional socialism şi bolşevism, Grupul Editorial Corint, Runa, Bucureşti Prost, Henri (2006), Destinul României , ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania, Bucureşti Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti Rostás, Zoltán (2001), O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Ed. Paideia, Bucureşti Rostás, Zoltán (2003), Sala luminoasă, Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureşti Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti Scurtu, Ioan (1991), Monarhia în România , Ed. Danubius, Bucureşti Stahl, Henri, H. (1981) Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, Ed. Minerva, Bucureşti Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureşti Vulcănescu, Mircea (1998), Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, Bucureşti Vulcănescu, Mircea (2003), De la Nae Ionescu la Criterion, (ediţie îngrijită de Marin Diaconu), Ed. Humanitas, Bucureşti 14 / 14