Omul religios în viziunea lui Mircea Eliade În cea mai mare parte a sa, opera lui Eliade nu este altceva decât o apologie a omului religios. Discursul şi scrisul lui Eliade descifrează, practic, rostul şi semnificaţiile dimensiunii religioase a fiinţei umane, corelate ca într-un mănunchi cu alte dimensiuni: culturală, civilizaţională, socială etc. În felul său, Eliade este unic, pentru că analiza sa privind omul este şi ea unică. Universul şi structura sa interioară, cunoştinţele sale enciclopedice privind profilul irepetabil al omului, l-au ajutat să ne facă să înţelegem cu mult mai mult decât până odinioară sensul existenţei omului, a omului total, cum afirmă el, adică a omului în deplinătatea sa existenţială. Pentru Mircea Eliade, omul nu poate fi redus doar la statutul de fiinţă pur biologică, trecătoare; dimpotrivă, prin creaţie, omul este destinat veşniciei Creatorului său, o veşnicie pe care o poartă în permanenţă în darul şi dorul său de a fi religios. Opera lui Eliade a adus şi aduce servicii imense conştiinţei religioase în general şi celei creştine în special. Puternic marcată de desacralizarea socială şi culturală, conştiinţa creştină a fost la un moment dat, mai ales după ceea ce s-a numit secolul luminilor, în situaţia de a-şi pierde încrederea în sacru, în valorile religioase. Evident, fără sacru, viaţa religioasă e serios ameninţată. În acest context, Eliade nu face altceva decât să redeschidă gustul pentru sacru, pentru religios. El scoate în evidenţă demnitatea şi coerenţa omului religios, descalificând anumite teorii sociologice sau chiar teologice, orientate spre desacralizarea lumii 1. În general, adevărata hermeneutică a lucrărilor lui Eliade se constituie într-o relaţie intimă cu cele trei elemente fundamentale ale Material susţinut în cadrul Colocviului Naţional Mircea Eliade: Destin şi Operă, Universitatea Al. I Cuza, Iaşi, 30-31 martie 2007. 1 J. M. Velasco, Eliade şi teologia creştină câteva repere, în: M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, Ed. Echinox, Cluj, 2001, p. 133.
346 gândirii tradiţionale: mit, rit şi simbol. Eliade gândea şi trăia realmente aceste valori în viaţa lui de fiecare zi. Cel ce studiază temeinic istoria religiilor, spunea Eliade, nu rămâne în istorie, ci devine un alt om. Aceasta înseamnă că o adevărată şi constantă apropiere de istoria fenomenului religios, deşi nu ne deschide calea, în mod obligatoriu, spre accesul la sfinţenie, ne impune totuşi anumite întrebări fundamentale privind fiinţa şi destinul nostru 2. 1. Împreună cu Eliade în universul simbolismului religios Eliade are meritul incontestabil de a fi relegitimat raţiunea simbolică. Tema mitului, ritului, ca şi cea a simbolului, afirmă J.M. Velasco 3, constituie domeniul privilegiat în care se pot verifica efectele nocive produse asupra minţii omeneşti de către raţionalism şi pozitivism. Doar o lectură superficială a mitului a putut conduce la un proiect atât de şubred şi irealist precum demitologizarea nu numai a creştinismului, ci şi a raţiunii în general. Lucrări ale lui Eliade, cum ar fi Mituri, vise şi mistere, Mitul eternei reîntoarceri sau Aspecte ale mitului scot în evidenţă, în mod clar, legitimitatea raţiunii simbolice, contribuind serios la recuperarea ei şi a prestigiului său. După raţionalism şi pozitivism, Eliade ne-a arătat că avântul criticii nu trebuie să ne determine, totuşi, să ignorăm alte straturi, dimensiuni şi niveluri ale raţiunii, cum ar fi cea simbolică, pentru că acest fapt presupune, indubitabil, sărăcirea raţiunii, a culturii şi a omului însuşi. Pătrunzând în labirintul simbolurilor, Eliade ajunge la concluzia că simbolismul reprezintă un dat imediat al conştiinţei totale, adică al omului ce conştientizează poziţia sa în univers. Simbolismul aduce în prim plan dubla dimensiune a omului, constând în deschiderea sa către Dumnezeu, către Transcendent, iar apoi condiţia sa pur umană. În viziunea lui Eliade, sacrul are însuşirea de a se face cunoscut, de a se manifesta (hierofania), de a se face prezent în realitatea profanului, convertind-o pe aceasta într-o purtătoare a unei semnificaţii transcen- 2 P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 93. 3 J. M. Velasco, loc. cit., p. 129.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 347 dente, în vreme ce simbolul apare în ipostaza de limbaj al vieţii prin excelenţă. Simbolurile sunt o prelungire a descoperirii lui Dumnezeu şi prezintă dimensiuni ale realităţii inaccesibile experienţei obişnuite 4. Orice simbol religios reprezintă o creaţie spirituală logică, articulată şi organizată într-un anume sistem, la fel de coerent. În ansamblul său, simbolismul integrează şi articulează într-un sistem elemente comune şi relaţii eterogene sau izolate. Devenind simboluri, adică semne ale unei realităţi transcendente, componentele-obiecte anulează limitele lor concrete, încetează să mai fie doar fragmente izolate, pentru a se integra unui sistem. Aceste componente, în ciuda precarităţii şi caracterului lor disparat, îşi realizează, prin participare şi integrare într-un simbol, propria lor logică. Toate miturile şi toate ritualurile de cult sunt, prin urmare, logice în sensul că formează laolaltă un sistem simbolic care, într-un anumit sens, este anterior fiecăruia luat separat 5. Sistemul simbolic precede, asimilează şi structurează totalitatea simbolurilor. În viziunea lui Eliade, simbolul îşi descoperă importanţa în mod spontan. Omul nu-şi creează simbolurile, ci acestea îi sunt date, revelate, într-un cuvânt îl preced. Pe de altă parte, statutul şi funcţionalitatea simbolului sunt autonome. Orice simbolism este independent de faptul dacă este înţeles sau nu, el îşi conservă conţinutul, chiar dacă acesta a fost uitat, dovadă fiind simbolurile preistorice a căror semnificaţie a fost pierdută de multă vreme pentru a fi apoi redescoperită 6. Aşa încât, istoricul religiilor are acum şi aici posibilitatea de interpreta un simbol fără să mai fie nevoit să întrebe câţi dintre cei dinaintea sa şi la un anume moment istoric au înţeles toate semnificaţiile şi implicaţiile acelui simbol 7. La toate nivelurile de cultură, omul religios manifestă dorinţa de a trăi conform simbolului, motiv pentru care ar putea fi numit şi homo 4 M. Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 15. 5 Idem, Tratat de istoria religiilor, Ed, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 410. 6 Idem, Imagini şi..., p. 29 sq. 7 Idem, Nostalgia originilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 43.
348 symbolicus. Omul, spune M. Eliade 8 simte nevoia de a trăi în conformitate cu simbolul, cu arhetipul. În măsura în care omul modern se regăseşte pe sine în simbolismul arhaic antropocosmic, redobândeşte o nouă dimensiune existenţială; regăseşte un mod de a fi autentic, care îl protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l scoate totuşi din istorie. De fapt, susţine Eliade, prin simboluri lumea comunică cu noi, ni se revelează. Fireşte, nu e vorba de un limbaj utilitar şi obiectiv, deoarece simbolul nu copiază realitatea obiectivă, ci revelează ceva mai profund, ceva mai fundamental 9. Descifrată în lumina simbolurilor religioase, însăşi viaţa omenească lasă să se întrevadă că ea vine din altă parte, de foarte departe, de la Dumnezeu. Hermeneutica creatoare a lui Eliade defineşte procesul de cunoaştere iubitoare a unui hermeneut care se transpune voluntar într-o stare de aşteptare umilă, pentru ca în cele din urmă să primească revelaţia sensului autentic. Natale Spineto, unul dintre iscusiţii interpreţi ai gândirii lui Eliade, formulează aceeaşi problemă în termeni filosofici: Cred că această credinţă hermeneutică, pe care o găsim la Eliade, este foarte apropiată de ideea unei precomprehensiuni, foarte prezentă în opera lui Ricoeur, de exemplu [...]. Pentru a înţelege faptele religioase trebuie să avem un fel de credinţă în puterea lor revelatoare. Această credinţă ne pune într-o stare de spirit specială, aptă să primească semnificaţiile faptelor respective 10. Eliade a înţeles marea bogăţie a simbolului mai ales în urma experienţei acumulate în India. După cum el însuşi mărturiseşte, acolo a înţeles cu adevărat gestul unui ţăran român, de pildă, când îngenunchează şi-şi face cruce în faţa unei icoane: Înaintea şederii mele în India, eram puţin jenat de latura fetişistă a cutărui sau cutărui gest şi mă gândeam că adevărata religie era mai întâi de toate reflecţie şi meditaţie, ca orice 8 Idem, Jurnal, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 166. 9 Idem, Mefistofel şi Androginul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 193 sq. 10 Apud Cristian Bădiliţă, Pentru o hermeneutică creatoare sau Reîntâlnirea cu Mircea Eliade, în: M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 8-9.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 349 creştin care se crede evoluat. Descoperind însă importanţa extraordinară a simbolismului pentru poporul indian, am înţeles cât de mult subestimasem odinioară sensul existenţial al simbolului 11. 2. Homo religiosus În viziunea lui Eliade, un adevărat istoric al religiilor are, în primul rând, obligaţia de a cerceta ceea ce rezultă din întâlnirea omului cu sacrul homo religiosus, cu alte cuvinte afirmarea omului desăvârşit din punct de vedere spiritual. Disciplina istoriei religiilor descoperă omul în integritatea fiinţei sale. Omul religios apare în toate locurile şi timpurile, începând cu popoarele cele mai arhaice. Din această perspectivă, istoria religiilor valorizează o dimensiune spirituală care se continuă de-a lungul întregii istorii. E vorba, în primul rând, de un fel de realizare, aproape experimentală, a unităţii neamului omenesc, dar nu ca specie biologică, ci ca fiinţă umană, ca spirit. Un spirit care creează şi lucrează atât în lumea aborigenilor din Australia, cât şi în cea a ultimilor mistici şi teologi ai Occidentului creştin, dată fiind perenitatea sacrului..., elementul esenţial al condiţiei umane 12. Eliade este convins de faptul că principala vocaţie a omului de a fi în lume este aceea de a fi religios, adică de a trăi experienţa sacrului, a lui Dumnezeu. Religia sau religiile, subliniază Eliade 13, nu mai pot fi considerate etape depăşite în evoluţia spiritului uman, întrucât comportamentul religios reprezintă dintotdeauna o permanenţă a conştiinţei umane. Eliade nu se lasă nici pe departe impresionat de diferitele aspecte ale geniului uman ; nu se lasă impresionat, de pildă, de multiplele creaţii ale artei occidentale sau orientale, de anumite sisteme filosofice sau morale ; e interesat mai degrabă de decriptarea sacrului care se ascunde în ele. În momentul în care se dobândeşte capacitatea de descifrare a valorilor religioase şi morale ale omului, camuflate în obiecte comune sau 11 M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 21. 12 Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 193. 13 Ibidem, p. 198 sq.
350 evenimente cotidiene, o dată ce ne convingem că ele există acolo, o dată ce le descoperim, viaţa devine pentru fiecare dintre noi infinit mai bogată. În demersul său spre homo religiosus, Eliade nu a negat, dar nici nu a acceptat pe deplin metodele utilizate de ştiinţele umaniste, naturale sau teologice. În viziunea sa, omul religios nu poate fi redescoperit decât prin interdisciplinaritate. Un astfel de studiu trebuie să completeze şi să dea substanţă ştiinţelor umane. Nu este o simplă dorinţă, ci un principiu indispensabil. Datorită metodei folosite, Eliade a contribuit consistent la extinderea acestui domeniu: pe orizontală, în sensul că a inclus tot ceea ce vizează istoria şi culturile umanităţii; iar pe verticală, în sensul că a reuşit, ca nimeni altul, să exploreze structurile profunde ale omului şi relaţia sa cu Dumnezeu. Istoria, sub ochii noştri, dă dreptate lui Eliade, aşa cum a făcut-o şi în cazul lui R. Guénon, în sensul că lumea de astăzi tinde tot mai mult să redescopere adevărata identitate a omului, omul religios din fiecare dintre noi. Omul total, la care face mereu aluzie Eliade, e pe cale să se impună ca o realitate indiscutabilă; şi în faţa ateilor care devin preocupaţi de sacru, dar şi în faţa acelor teologi care reduc religia doar la un fel de discuţie scolastică 14. Deschizându-se spre universul sacrului, omul religios ajunge să se cunoască mai bine pe sine, dar şi lumea din care face parte, folosindu-se de imaginile şi simbolurile religioase. Această dublă cunoaştere este fundamentală, pentru că face din el, aşa cum sugerează Eliade, nu doar un om obişnuit, ci un om desăvârşit. Omul religios este omul care nu se poate detaşa niciodată de universul sacrului, ba dimpotrivă se regăseşte în el sau cel puţin în preajma lui 15. Într-o mărturisire fără egal, P. Barbăneagră afirmă că prin Eliade a reuşit să înţeleagă cu adevărat semnificaţia omului religios şi importanţa supremă a sacrului, a prezenţei lui Dumnezeu în noi toţi, în societate şi în întreaga lume creată. Această nouă imagine, pentru mine 14 P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 77. 15 S. L. Lupu, Teoria cunoaşterii faptului religios la Mircea Eliade, în: S. Tofan (coord.), Mircea Eliade. Lecturi (in)fidele, Ed. Dominus, Galaţi, p. 57.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 351 tulburătoare, a racordării cu o Tradiţie multimilenară care avea drept idee principală faptul că sacrul nu reprezintă o descoperire a conştiinţei umane într-o anumită epocă a evoluţiei ei, ci că făptura umană însăşi este rezultatul unei valori care o precede, adică a sacrului..., m-a obligat să regândesc totul..., să regândesc zona culturii moderne 16. Privind profund spre prezent şi viitor, Eliade s-a arătat mereu încrezător în faptul că, dacă omul religios va fi redescoperit, este imposibil ca, în raport cu vidul spiritual din societatea de astăzi, această reînviere a adevăratului om să nu producă un nou început, un început fără precedent. A fost mereu de părere că omul religios va renaşte printre ruinele unei societăţi contemporane, în mare parte, desacralizată. 3. Reducţionismul şi desacralizarea omului modern Omul de astăzi, spune Eliade 17, trăieşte într-o natură fără model, fără Creator, fără ţel, căzând pradă unui nihilism anunţat cu mult mai devreme de Nietzsche, prin ceea ce el numea moartea lui Dumnezeu, un echivalent în fapt al crizei omului modern. Omul modern, susţine Eliade, este omul care a început să refuze experienţa religioasă ca posibilitate de cunoaştere, omul care refuză categoric structurile mentale şi spirituale ale religiei. În acest context, el refuză nu doar creştinismul, ci orice posibilitate a unei experienţe şi a unei gândiri mitologice sau religioase. Sugerând moartea lui Dumnezeu în conştiinţa lumii, care va marca istoria următoarelor două secole, Nietzsche nu face altceva decât să creeze premisele pentru cele mai vii controverse pe fondul desacralizării lumii moderne. Un alt filosof german, Heidegger, interpretând spusele acestuia, susţine că lumea creştină occidentală s-a detaşat mult, prin instituţionalizare, de experienţa şi mărturia Bisericii primare. Pe de altă parte, în viziunea teologului şi filosofului creştin Christos Yannaras 18, 16 P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 91. 17 Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 196. 18 Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 36.
352 proclamarea morţii lui Dumnezeu, în sensul celor spuse de Nietzsche, înseamnă negarea temeiurilor principale ale conştiinţei în sine a oricărui european, o invitaţie la conştientizarea caracterului iraţional al existenţei, subminare chiar a normelor uzuale ale vieţii sociale. Mircea Eliade înţelege, însă, afirmaţiile lui Nietzsche dintr-o perspectivă cu totul aparte, considerând că, după moartea Dumnezeului iudeo-creştin, omul e obligat să trăiască singur într-o lume radical desacralizată. Această lume desacralizată şi absolut imanentă este lumea unei istorii finite, fără o raportare precisă la veşnicia lui Dumnezeu. Ca fiinţă istorică, omul L-a ucis pe Dumnezeu şi, după... acest deicid, el este obligat să trăiască exclusiv în istorie 19. Privit din această perspectivă, Eliade se apropie de Heidegger, în sensul că, în viziunea amândurora, omul modern ar fi eşecul propriei ignoranţe şi autosuficienţe. Opera lui Eliade are, între multe altele, şi un caracter profetic, respectiv acela de a revela omului modern secularizat modul religios de a fi în lume. Eliade are tot timpul în vedere profilul unui astfel de om, afirmând că omul areligios respinge transcendenţa, acceptă relativitatea realităţii şi chiar se îndoieşte uneori de sensul existenţei. Omul modern areligios îşi asumă o nouă stare existenţială, recunoscându-se doar ca subiect şi agent al istoriei şi refuzând orice chemare la transcendenţă 20. Unui asemenea profil al omului modern secularizat, Eliade îi propune exact contrariul: întoarcerea spre sacru, spre Dumnezeu. Opoziţia sa faţă de modernitatea secularizată nu este una antipedagogică, întrucât Eliade înţelege că atitudinea modernului este în cea mai mare parte motivată: el reacţionează în acest fel în faţa unei istorii care aproape că îl sufocă, fără a-i mai putea da vreun sens. Atitudinea omului modern izvorăşte dintr-o filosofie a istoriei. De aceea, Eliade îi propune omului modern o filosofie a istoriei care să-l ajute să depăşească neputinţa de a da sens istoriei, prin înţelegerea sacralităţii universului. În viziunea lui Eliade, sensul istoriei constă în dezvăluirea sau surprinderea semnificaţiilor, chiar dacă nu toate, pentru că istoria nu-şi dezvăluie 19 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 82. 20 Idem, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 176 sq.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 353 sensul ultim decât la sfârşitul său. Cu alte cuvinte, sensul adevărat al istoriei rămâne doar cel eshatologic 21. În lumea de azi, subliniază Eliade, sacrul, religiosul, adânc impregnat în conştiinţa omului, n-a dispărut, ci este permanent prezent şi activ, dar într-o formă camuflată. El este prezent inclusiv în creaţiile, instituţiile sociale, tehnologie, idei morale, arte absolut secularizate, care nu pot fi corect înţelese dacă nu li se cunoaşte matricea religioasă originară pe care ele au criticat-o, în mod tacit, au modificat-o sau au respins-o, devenind ceea ce sunt acum: valori culturale profane 22. În analiza sa, Eliade ajunge la concluzia că orice mit nu dispare completamente din conştiinţa omului, ci doar îşi schimbă şi îşi camuflează într-o anume formă funcţiile; miturile supravieţuiesc în lumea modernă, dar într-o formă laicizată şi laicizantă, aşa încât noutatea lumii moderne se traduce prin revalorizarea la nivel profan a vechilor valori sacre 23. Acest aspect devine şi mai evident atunci când analizăm atitudinea omului de astăzi faţă de timp; este vorba de teama sa faţă de timpul istoric, de dorinţa şi încercarea sa de a anihila omogenitatea acestui timp prin spectacol (cinematograf, teatru) sau lectură; literatura, în viziunea lui Eliade, are o funcţie eminamente religioasă, pentru că asemenea cinematografului şi teatrului, ne oferă mediul de a regăsi de această dată în plan psihologic, distincţia făcută de omul arhaic odinioară între timpul sacru primordial şi timpul profan, uzat şi desacralizat 24. Din păcate, progresul civilizaţiei umane, absolut indispensabil de altfel, a fost însoţit de regresul comportamentului religios al omului, întreaga istorie fiind doar o formă de desacralizare crescândă a omului 25. În dialectica sa cu filosofia materialistă despre lume şi om, Eliade este de părere că apropierea de istorie, într-o percepţie materialistă, ar 21 A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 226 sq. 22 M. Eliade, Nostalgia originilor, p. 26. 23 Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 131. 24 Cf. idem, Sacrul şi profanul, p. 67. 25 M. Meslin, Ştiinţa religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 56.
354 putea justifica ideea de progres, dar nu mai poate da seama de pierderea capacităţii omului modern de a da sens, de a investi cu o anume semnificaţie, întrucât Eliade are convingerea că orice concepţie istoricistă trebuie depăşită prin valorizarea religioasă transistorică a lumii, prin raportarea ei la Dumnezeu. Religiile care s-au raportat la istorie din perspectiva transistoricităţii, în viziunea lui Eliade, sunt creştinismul şi iudaismul, a căror categorie fundamentală în comportamentul religios este credinţa. Pe aceeaşi linie, el susţine că omul modern, crizele şi angoasele sale se ancorează deopotrivă în lipsa sa de credinţă 26. În măsură ce o societate îl uită pe Dumnezeu, ea se alienează treptat-treptat până la a se sinucide. Aşa cum afirmă Eliade, dacă cineva ar realiza o asemenea societate, ar declanşa într-o generaţie, două înnebunirea oamenilor şi surparea ei. Noi trăim într-o societate care nu a atins încă acest punct critic, dar cred că se îndreaptă spre el 27. Trăim într-o societate, continuă Eliade, în care încercăm să ne realizăm doar prin cultură, adică prin acea activitate a imaginarului care îl plasează în centru pe om, ci nu pe Dumnezeu. Lipsit de Dumnezeu, imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii. Dar, în măsura în care generaţiei noastre, subliniază Eliade, nu-i mai este îngăduită o altă cale spre împlinire, nu ne rămâne decât să apelăm la cultură şi să încercăm să obţinem cât mai mult prin ea. Cât mai mult, ajungând chiar până la deculturalizare, în sensul asimilării perspectivelor oferite de cultură şi convertirii lor într-un alt cod, specific viziunii spiritual-religioase. Este şi motivul pentru care Eliade a devenit unul dintre cei mai mari gânditori tradiţionalişti contemporani. În India, Eliade a trăit realmente deculturalizarea la cel mai înalt nivel. Fiind îmbibat el însuşi de cultura occidentală, a reuşit să priceapă acolo limitele culturii şi necesitatea omului religios şi valorile sale 28. 26 M. Eliade, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 158. 27 Apud P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 84 sq. 28 Ibidem, p. 85.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 355 Revenind din India în România şi mai apoi în Europa, Eliade se va axa, asemenea unui adevărat demiurg al culturii, pe două proiecte majore: pe de o parte, va recurge la o rememorizare fundamentală a tradiţiei religioase indiene, iar pe de altă parte, rezultat al deculturalizării cunoscute în India, va contribui la rememorizarea culturii europene din perspectiva tradiţiei, adică din perspectiva gândirii simbolice, rituale şi mitice 29. Această acţiune îl face pe Eliade să fie, într-un anume fel, unic. Dacă R. Guénon, atunci când a intrat în conflict cu intelectualii Occidentului şi cu Biserica, considerându-se un neînţeles, a plecat la Cairo şi s-a convertit la islam, Eliade a rămas pe poziţii, în cetate, pentru a încerca să o salveze. Nimeni n-a reuşit mai mult decât el să desţelenească spaţiul culturii contemporane şi să dea vigoare marilor tradiţii religioase atât de copleşite de urmările secolului luminilor 30. Într-o lume desacralizată şi devalorizată religios, Eliade continuă să rămână optimist. El consideră că, în ciuda circumstanţelor actuale, în care secularizarea e evidentă, omul poate şi trebuie să rămână pe mai departe religios. Având acest crez, Eliade ne oferă şi explicaţia: orice tip de reducţionism în calea omului religios se va transforma, mai devreme sau mai târziu, într-un eşec lamentabil. Această ultimă creaţie a gândirii... occidentale, «teologia morţii lui Dumnezeu»,... derivă din dezastrele provocate de reducţionism, fiind opera maeştrilor reducţionismului. Este vorba de Karl Marx, care reduce întreaga cultură şi toate activităţile creatoare sau spirituale ale omului la nişte legi economice; marele Nietzsche, care şi el, în răzvrătirea sa împotriva lumii, lumea contemporană lui, a propus... o lume la urma urmei reducţionistă; dar mai ales Freud, care prin marile sale descoperiri, prin importanta descoperire a rolului inconştientului, a încercat să explice creaţiile religioase, ca şi toate celelalte creaţii spirituale şi culturale ale umanităţii, prin procese pur biologice, mai precis sexuale 31. 29 Ibidem, p. 86. 30 Ibidem, p. 88. 31 Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 196 sq.
356 Pornind de la aceste consideraţii, Eliade afirmă că a gândi ca un istoricist, ca un freudian sau ca un marxist nu înseamnă altceva decât a renunţa la vocaţia primordială a omului, adică a dispărea ca om. E posibil, spune Eliade, ca marxismul şi interpretarea materialistă a istoriei să fi fost pentru om cea de pe urmă încercare la care a fost supus, o încercare... care riscă să-l piardă pe om, aflat de atâtea ori în istorie atât de aproape de pierzanie 32. 4. Profilul creştin al lui Eliade Eliade nu a fost niciodată un simplu savant neutral, spectator critic şi detaşat în lungul său periplu prin istoria religiilor. Emil Cioran îl acuza pe Eliade că ar pune toate credinţele religioase pe acelaşi plan, fără să adopte vreuna. Răspunzând acestor provocări, M. Eliade răspunde că e doar o aparenţă:... Cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te stărui să înţelegi alte religii n-are de-a face cu propria mea experienţă. El nu crede că aş fi un om religios..., tocmai pentru că eu mă interesez de toate posibilităţile experienţei religioase.... Eu mă străduiesc să înţeleg, dar nu ca un orientalist sau indianist 33. În opinia lui J. M. Velasco 34, opera lui Eliade a exercitat o influenţă deosebită asupra unui număr mare de gânditori creştini. A fost, în acelaşi timp, extraordinar de benefică pentru numeroşi intelectuali, întrucât a fecundat modul de gândire al fiecăruia, a deschis un orizont cu mult mai larg al preocupărilor şi a contribuit decisiv la spargerea acoperişului raţionalismelor înguste şi a pozitivismelor reducţioniste. Această influenţă exercitată asupra multor gânditori a condus la crearea unui climat intelectual extrem de favorabil în vederea valorizării domeniului spiritual şi religios, la posibila renaştere a unei spiritualităţi ce constituie aluatul din care poate creşte mai uşor credinţa. 32 Ibidem, p. 197. 33 M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 48. 34 J. M. Velasco, Eliade şi teologia creştină..., în: M. Eliade, Întâlnirea cu sacrul, p. 128.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 357 Pe de altă parte, datorită lui Eliade şi a altora, teologia creştină contaminată excesiv de raţionalismul modern, a devenit mai sensibilă la condiţia religioasă a creştinismului, mai atentă la dimensiunea sacră a realităţii. Acest fapt a permis teologiei să-şi recupereze dimensiunea de cunoaştere religioasă, cunoaştere pe care, în bună parte, o pierduse. Într-o pagină din Jurnalul său, Eliade îl citează pe teologul şi filosoful catolic Teilhard de Chardin: Să-L aduc pe Hristos... în inima realităţilor care au reputaţia de a fi cele mai periculoase, cele mai naturaliste, cele mai păgâne, iată evanghelia şi misiunea mea 35. Ca şi de Chardin, Eliade vorbeşte de un creştinism cosmic, în sensul că doar creştinismul a avut capacitatea şi înţelepciunea de a asimila şi încreştina tradiţii, obiceiuri, dar şi limbajul simbolic al păgânismului. Eliade redescoperă în percepţia filosofului catolic un optimism similar aceluia al ţăranilor creştini români, creştini aparţinând acelui creştinism cosmic de mult dispărut în Occident. Ţăranul crede că lumea e bună, că a redevenit aşa prin întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului. Eliade susţine că însuşi optimismul său îşi are temeiul în această atitudine care nu poate fi ignorată. Comparându-se cu Teilhard de Chardin, Eliade afirmă că teologul catolic a ajuns la aceste concluzii prin descoperirea cosmogenezei, în vreme ce el prin înţelegerea religiilor cosmice, în rândul cărora include şi creştinismul rural din Europa răsăriteană, care e de fapt un fel de liturghie cosmică 36. Întrând în dialectică cu teologii creştini ai ultimelor două secole, Eliade le reproşează că nu au fost la înălţimea misiunii lor, pentru că nu au încercat să dea ştiinţelor sensul pe care-l au. Orice act ştiinţific sau tehnologic, spune el, este şi un act dacă nu religios, cel puţin conform unui simbolism de origine creştină 37. Redescoperirea omului religios din fiecare dintre noi reprezintă, în viziunea lui Eliade, o nouă perspectivă a 35 Ibidem, p. 132. 36 Ibidem. 37 M. Eliade şi redescoperirea sacrului, p. 198.
358 umanităţii, pentru că, aşa cum afirmă el, dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă 38. Interpretând semnificaţia întrupării lui Hristos, Eliade apreciază că religia creştină face din evenimentul istoric propriu-zis mediul care revelează maximum de transistoricitate, mediul care transcende istoria în sine. Dumnezeu nu doar intervine, ca în iudaism, în istorie, lăsându-şi amprenta propriei voinţe asupra ei, ci coboară El însuşi în istorie, într-o fiinţă istorică, în om. De aceea, pentru Eliade, existenţa istorică a lui Iisus Hristos reprezintă hierofania supremă, teofania sau descoperirea totală a lui Dumnezeu 39. Eliade crede că există un început şi un sfârşit al istoriei religioase a umanităţii, ideea aceasta clarificându-se în funcţie de conceptul de hierofanie supremă, de descoperire deplină şi definitivă a lui Dumnezeu. Există o progresie, crede Eliade, a hierofaniilor în istoria religioasă a omenirii, dar venirea lui Hristos marchează ultima şi cea mai înaltă manifestare a sacralităţii în lume 40. Referindu-se la esenţa mesajului creştinismului, respectiv ideea morţii şi învierii lui Hristos în istorie, Eliade afirmă că Iisus a pătimit în istorie şi din cauza istoriei, dar a înviat împotriva ei, biruind-o şi anulându-i teroarea şi blestemul 41. Într-un alt loc, Eliade completează această concepţie, adăugând evenimentul care va avea loc la sfârşitul istoriei, parusia. El consemnează, totuşi, faptul că desăvârşirea spirituală a omului se poate realiza în lumea aceasta, iar istoria poate fi transfigurată 42. În această viziune, extazul mistic al sfinţilor creştini nu este altceva decât o reîntoarcere în Paradis, prin transfigurarea şi depăşirea istoriei 43. 38 Ibidem. 39 M. Eliade, Imagini şi simboluri, p. 10. 40 Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 245. 41 Apud A. Marino, Hermeneutica lui M. Eliade, p. 257. 42 M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 329 sq. 43 Idem, Mituri, vise şi mistere, în: Eseuri, p. 175 sq.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 359 Paradoxul creştinismului este că, dacă trecutul istoric este abolit prin mântuire, prezentul, deşi transfigurat, rămâne tot în istorie 44. Pentru a-l înţelege pe Eliade în toată complexitatea sa, trebuie să-i cercetăm întreaga operă, care nu poate fi redusă nicidecum doar la lucrările sale fundamentale de istoria religiilor, întrucât, în afară de acestea, el ne-a lăsat multe articole, comentarii, memorii, nuvele şi romane, toate exprimând deopotrivă crezul său religios, filosofic şi existenţial. La fel de importantă este, în acelaşi timp, viaţa lui însuşi, aşa cum l-au cunoscut cei din jurul său. Făcând referire la mult discutata credinţă sau necredinţă a lui Eliade în valorile religioase creştine despre care a scris, celebrul dramaturg E. Ionesco afirmă: Mă aflam la New York când am aflat vestea morţii lui Mircea Eliade. Erudiţia sa era fabuloasă. Pasiunea de cercetător, enormă: ştia totul despre religii. Era de o asemenea discreţie, încât niciodată n-am ştiut dacă era cu adevărat credincios sau nu. Dar a adus lui Dumnezeu servicii incalculabile. [...] A creat credincioşi şi, prin aceasta, a schimbat spiritual o mare parte a lumii 45. Întrebată în legătură cu poziţia lui Eliade faţă de creştinism, soţia sa, Cristinel Eliade, a ţinut să sublinieze: Cel ce a trecut prin toate doctrinele credinţelor şi religiilor, ale civilizaţiilor şi culturilor umane, avea termenii necesari de comparaţie şi dacă acum găsiţi ce vedeţi pe pereţii acestei case (n.b.: icoane şi cucifix), e dovada că Eliade a voit să se vadă clar adeziunea sa sufletească la creştinismul ancestral, aşa cum era el viu în familia sa din Bucureşti. El a murit ca un creştin adevărat, căci el trăia în ultimii ani ca un monah oriental, devotat lucrurilor spirituale, consolat de forţa creştinismului 46. Pe de alt parte, aşa cum subliniază unul dintre cei foarte apropiaţi 47, e greu de pătruns în universul interior spiritual al lui Eliade, pentru că a fost silit să se autosegmenteze, datorită împrejurărilor, între două 44 Idem, Împotriva deznădejdilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 146. 45 Cr. Bădiliţă, Eliadiana, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 9. 46 Apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Eliade credinciosul, în: Jurnalul literar, nr. 1-2, mai 1998. 47 P. Barbăneagră, Optimismul tragic al lui Eliade, ibidem, p. 99.
360 atitudini. El personal, era profund creştin-ortodox. Nu se ruga decât în spiritul religiei ortodoxe. Dar, pentru că Dumnezeu a vrut ca el să fie istoric şi filosof al religiilor, considera că nu-şi putea permite să abordeze celelalte religii în funcţie de religia lui şi să facă, astfel, misionarism creştin-ortodox. Asta l-ar fi împiedicat să înţeleagă complexitatea faptului religios la scară planetară. Ca profesor de istoria religiilor, încerca să se obiectiviveze pe cât posibil. Dar Eliade era în adâncul fiinţei lui profund român şi creştin-ortodox. Într-un interviu realizat cu P. Barbăneagră, pe marginea filmului realizat de acesta despre M. Eliade, Cristian Bădiliţă remarca faptul că modelul existenţial pentru marele istoric al religiilor era omul religios. Şi tot la fel, remarca aerul duhovnicesc al figurii lui Eliade şi înţelepciunea duhovnicească a cuvintelor rostite de el. Aproape că am simţit o asemănare între figura lui Eliade, mai ales din ultimele scene, şi figura părintelui Stăniloae 48. P. Barbăneagră face referire chiar la o anume înţelepciune monahală care îl caracteriza pe Eliade. Nu obişnuia să vorbească niciodată despre el însuşi, iar atunci când se afla în compania altora ieşea întotdeauna ultimul. Îl simţeai tot timpul stăpânit de acest imens har al uitării de sine 49, afirmă acelaşi P. Barbăneagră. 5. În loc de concluzii Biografia şi bibliografia lui Eliade sunt şi vor rămâne copleşitoare pentru posteritate. Lungul său periplu fizic, intelectual, spiritual şi religios, pornind din Bucureştiul natal şi trecând prin Calcutta, Londra, Lisabona, Paris şi Chicago, se continuă din primăvara lui 1986 în labirintul veşniciei timpului, ale cărui semnificaţii profunde s-a străduit să le descifreze, ca nimeni altul, de-a lungul vieţii. Cu siguranţă, dacă n-ar fi avut parte de experienţa şi cunoştinţele acumulate pe acest lung parcurs, n-ar fi reuşit să realizeze niciodată acea lucrare unică şi irepetabilă, prin care va rămâne pentru totdeauna în istorie: Enciclopedia religiilor. Este 48 Ibidem, p. 88 sq. 49 Ibidem.
OMUL RELIGIOS ÎN VIZIUNEA LUI MIRCEA ELIADE 361 vorba de 18 volume la care au participat 1400 de specialişti sub conducerea sa, în încercarea de a rememora tot ceea ce este mai important şi mai reprezentativ în istoria şi fiinţa omenirii, adică dimensiunea sacrului; mai mult decât atât, a reuşit acest lucru într-un moment în care această valenţă sacră este poate mai ameninţată ca oricând să dispară. Dacă, din nefericire, o mare nenorocire sau catastrofă s-ar bate cândva asupra omenirii, această lucrare monumentală coordonată de el ar putea deveni, între altele, factorul esenţial prin care lumea s-ar reînnoda cu trecutul ei. La o sută de ani de la naşterea sa, după ce a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în exil, ne punem, desigur, întrebarea ce consecinţe ar fi putut avea reîntoarcea sa în propria ţară, dacă ar fi trăit şi după 1989. După ce făcuse ocolul lumii, este indiscutabil că s-ar fi recunoscut în tradiţia unei ţări care era a lui şi pe care o purtase continuu în adâncul minţii şi sufletului; ţara cu una dintre cele mai vechi memorii sacre din lume. [...] Ar fi existat posibilitatea unei interpretări, în funcţie de viziunea lui Eliade, a memoriei indo-europene aşa cum ea a supravieţuit miraculos în România 50. Oricum, ne consolăm cu faptul că M. Eliade va rămâne pentru multă vreme de aici înainte, dacă nu pentru totdeauna, un instrument fără care nu se va putea opera niciodată în istoria religiilor, dar şi a culturilor şi civilizaţiilor. Eliade va rămâne, cu certitudine, una dintre soluţiile-cheie la care va trebui să se apeleze în decriptarea marii ecuaţii a fenomenului religios în ansamblul său. La fel cum în matematică nu poţi opera fără a cunoaşte operaţiile elementare de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire, tot la fel în lumea universului religios atât de bogat nu poţi opera fără M. Eliade. 50 Ibidem, p. 102.
362 The Religious Human Being in Mircea Eliade s Work Abstract: The work of Mircea Eliade represents an apology of the religious dimension of the human nature correlating it with the cultural dimension, social dimension etc. of the human being. Eliade showed us that the symbolic aspect of the reason must not be ignored because symbolism brings forward the double dimension of the human being: his opening toward God and his human condition. Another important aspect underlined by Eliade is the religious behaviour as a distinct feature of the human conscience and the human s condition of homo religiosus. He also noticed the reductionism and the desacralization of the contemporary man. Although he studied a multitude of religions and believes Eliade remained a Christian Orthodox.