MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CATEDR

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CATEDRA ECONOMIE ŞI TURISM NOTE DE CURS la disciplina ECONOMIA TURISMULUI (Ciclul I) Elaborat titular de curs:c.lupu Doctor în științe economice T.CHIRA Magistru, lector universitar CHIȘINĂU 2016

Cuprins 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE TURISM 2. ORGANIZAREA ŞI COORDONAREA ACTIVITĂŢII DE TURISM ÎN PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL 3. PIAŢA TURISTICĂ 4. OFERTA ŞI PRODUCŢIA TURISTICĂ 5. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE TURISM 6. SERVICIILE TURISTICE 7. FORŢA DE MUNCĂ ÎN TURISM 8. MIJLOACE DE PLATĂ UTILIZATE ÎN TURISM 9. BAZA TEHNICO-MATERIALĂ ÎN TURISM 10. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ ÎN DOMENIUL TURISMULUI 11. CIRCULAŢIA TURISTICĂ INTERNAŢIONALĂ

Capitolul I Concepte, definiţii şi noţiuni introductive privind turismul Turismul, ca ramură a sectorului terţiar şi, totodată, ca ramură de interferenţă, reprezintă o opţiune strategică importantă pentru dezvoltarea multor economii naţionale, datorită efectelor sale benefice în plan economic, social, cultural, precum şi, într-o anumită măsură, asupra mediului natural. Sunt numeroase ţările care au depus eforturi investiţionale şi organizatorice importante în dezvoltarea activităţii de turism, iar rezultatele pozitive s-au concretizat în creşterea numărului de turişti, a numărului de zileturist şi a volumului încasărilor obţinute din turism. Urmare dinamicii deosebit de ridicate, înregistrată în ultimele două decenii, s-a ajuns la efecte importante ale turismului în plan economic, la scară mondială, respectiv la participarea acestuia cu cca. 12% la crearea produsului mondial brut şi cu cca 8% la numărul locurilor de muncă, devenind, totodată, cel mai important component al comerţului internaţional. Deosebit este şi aşa-numitul efect multiplicator al turismului, respectiv faptul că turismul antrenează numeroase alte ramuri economice, a căror activitate depinde, în mare măsură, de fenomenul turistic (în special, construcţiile şi serviciile, în general, agricultura, industria alimentară, industria materialelor de construcţii, a prelucrării lemnului etc.) La efectele economice ale turismului trebuie adăugate şi cele sociale, activităţile turistice răspunzând unei multitudini de nevoi, de la cele de odihnă şi recreare, de îngrijire a sănătăţii, până la cele de îmbunătăţire a nivelului de cunoaştere, de cultură şi instruire, de comunicare, etc. S-a ajuns, astfel, ca, din punct de vedere statistic, peste 50% din populaţia lumii să fie antrenată, anual, în circulaţia turistică. În numeroase ţări ale lumii, turismul reprezintă un adevărat motor al creşterii economice, atât pentru multe ţări în curs de dezvoltare, cât şi pentru numeroase ţări cu economii dezvoltate. Este vorba, în primul rând, de un turism de masă, răspândit la nivel global, dar şi de numeroase nişe de piaţă, adresate unor categorii restrânse de beneficiari. Dacă turismul permite ţărilor în curs de dezvoltare să-şi atragă investiţii străine, săşi recupereze valuta investită, să creeze locuri de muncă şi să-şi îmbunătăţească infrastructura, tot turismul este cel care contribuie, pe de altă parte, din ce în ce mai mult, la distrugerea mediului, la pierderea sau deteriorarea patrimoniului, la destabilizarea unor culturi, etc. Fenomenul turistic nu este unul nou, primele forme de turism fiind practicate încă din perioada Antichităţii. În istoria omenirii, preocupările pentru călătorie au fost continue, ca şi dorinţa de a descoperi şi redescoperi locuri, culturi noi, etc. Meritul societăţii noastre contemporane este acela de a aduce turismul, altădată rezervat unor elite, la îndemâna tuturor şi de a face din acesta un produs oferit consumului de masă 1. Marea inovaţie a secolului XX, în materie de turism, a fost transformarea turismului într-o veritabilă industrie fără fum. 1 Joël Raboteur, Introduction à l économie du tourisme, L Harmattan, Paris, 2000, p. 8

1.1. Conceptele de turism şi turist Conceptul de turism a apărut după cel de turist. Noţiunea de turism vine de la transcripţia în limba engleză a cuvântului francez tour, utilizat în Anglia în secolul al XVIII-lea. Marele Tour ( The Tour ) evoca, în acea perioadă, călătoria de studii, dezinteresată, pentru descoperiri culturale, cu precădere, pe care o efectua, în Europa, tânărul aristocrat englez. Această călătorie iniţiatică, menită să permită cunoaşterea unor culturi străine, avea ca finalitate perfecţionarea educaţiei respectivilor tineri. Efectuarea acestui tur îl consacra, de fapt, pe respectivul tânăr, ca Gentleman. Aşadar, în acea perioadă, cuvântul turist era aplicabil, îndeosebi, călătorilor englezi şi abia în secolul al XIX-lea avea să fie extinsă şi pentru călătorii francezi, în bună măsură datorită publicării operei lui Stendhal, intitulată Memoriile unui turist (1838) 2. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a ajuns la o anumită uniformizare a terminologiei privind turismul, astfel că, puteau fi regăsite, în multe limbi, cuvinte precum turism şi turist. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) defineşte turistul ca fiind orice persoană care se află într-o altă ţară sau în alt loc, situat în ţara sa de reşedinţă, altul decât cel ce corespunde domiciliului său obişnuit şi pentru care motivul principal al vizitei este altul decât acela de a exercita o activitate remunerată la locul vizitei sale. La rândul său, OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), referindu-se la turiştii străini, îi defineşte pe aceştia ca fiind persoane care nu îşi au reşedinţa în ţara de destinaţie şi sunt admişi în acea ţară pe baza unei vize (dacă aceasta este cerută), pentru motive de petrecere a timpului liber (agrement), recreare, vacanţă, vizite la prieteni şi rude, sănătate sau tratament medical sau pentru pelerinaje religioase. Turiştii trebuie să petreacă cel puţin o noapte (să înnopteze) într-o unitate de cazare colectivă sau privată, în ţara de destinaţie, iar durata sejurului lor nu poate depăşi 12 luni 3. În privinţa turismului, OECD a formulat propria sa definiţie, respectiv: activităţile persoanelor care călătoresc către sau îşi petrec sejururile în afara mediului lor obişnuit, pentru o perioadă consecutivă de mai puţin de un an, pentru plăcere, afaceri sau alte motive, cu nu au legătură cu exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat 4. Definiţia dată noţiunii de turism, de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) este următoarea 5 : Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei lor obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir*, pentru afaceri sau alte motive. Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, prin călătorie înţelegând, în sens larg, deplasare, de la o localitate, la alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în afara mediului obişnuit al unei persoane, în orice scop (cu câteva excepţii, în primul rând 2 Idem 3 Recommendations on Statistics of International Migration, Revision 1, Statistical papers, Series M, Nr. 58, United Nations, New York, 1998 (Glossary) 4 Tourism Satellite Account: Recommended Methological Framework, Eurostat, EECD, WTO, UNSD, 2001 5 O.M.T., Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5 * Noţiunea de loisir semnifică timp liber, respectiv timpul liber de care poate dispune o persoană în afara ocupaţiilor sale obişnuite, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu (Coordonator), Lexicon de termini turistici, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177].

atunci când persoana respectivă urmează să desfăşoare, în locul în care călătoreşte, o activitate remunerată sau se află în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest, închisoare, etc.). 1.2. Categorii de turişti În majoritatea statelor lumii sunt acceptate şi utilizare clasificările de bază ale OMT privind categoriile de turişti, realizate în 1963, respectiv 1968, clasificări vizând două criterii principale: motivele călătoriei (sejurului) şi durata voiajului (sejurului). Motivul principal al călătoriei (vizitei) este acel motiv în absenţa căruia călătoria sau vizita nu ar mai fi fost efectuată. Motivul călătoriei este criteriul prin care se face distincţia dintre turişti şi ceilalţi călători. În anul 1963, OMT a propus clasificarea în şase grupe a motivelor pentru care oamenii fac turism: - timp liber, odihnă, vacanţe; - vizite la rude şi prieteni; - afaceri, motive profesionale; - tratament medical; - pelerinaje şi alte motivaţii religioase; - alte motive. În 1968, OMT a propus o clasificare a turiştilor în trei categorii: a) turiştii propriu-zişi, care călătoresc de plăcere, în timpul lor liber; b) turiştii de afaceri, cărora le sunt asimilaţi toţi cei care călătoresc din motive profesionale; c) alte categorii de turişti. După durata sejurului pot fi identificate două categorii de vizitatori: a) excursioniştii (vizitatori de o zi, care nu înnoptează în locul vizitat) b) turiştii propriu-zişi (adică acei vizitatori care stau cel puţin o noapte în locul vizitat). 1.3. Definiţii utilizate în turismul internaţional În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT 6, se pot distinge trei forme elementare ale turismului: 1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar în interiorul acelei ţări, dar în afara reşedinţei lor obişnuite. 2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o ţară dată, alta decât cea unde îşi au reşedinţa obişnuită. 3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date, care călătoresc şi îşi petrec sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor obişnuită. Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe moduri, rezultând următoarele categorii ale turismului: a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor; 6 www.ec.europa.eu/eurostat

b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent) c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul receptor. O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată, la solicitarea O.M.T., în cadrul Conferinţei internaţionale privind statisticile şi sondajele, în iulie 1991. Această definiţie porneşte de la noţiunea de vizitator şi face distincţia dintre turist şi vizitator de o zi sau excursionist. Clasificarea călătorilor internaţionali, realizată de Organizaţia Mondială a Turismului, este prezentată în figura nr. 1. Figura nr. 1: Clasificarea călătorilor internaţionali Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) 1.3.1. Vizitatorul internaţional

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la vizitator, care reprezintă conceptul de bază în ansamblul statisticilor turismului. Conform definiţiei oficiale a O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. Astfel, în cadrul statisticilor, termenul de vizitator internaţional desemnează orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată. Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi călători internaţionali sunt 7 : reşedinţa şi motivaţia călătoriei. - Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele care nu îşi au locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care locuiesc în mod permanent (îşi au domiciliul permanent) în străinătate. Astfel, un cetăţean al unei ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care vizitează ţara C, cheltuie banii pe care i-a câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de alegere a destinaţiei turistice, de eforturile de promovare turistică a ţării C, vizând ţara B. Astfel, este normal ca acest turist să fie înregistrat, în statisticile oficiale, după ţara sa de reşedinţă şi nu după naţionalitatea sa, în scopul de a putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe turistice şi transferurile de valută efectuate. - Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele care se deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi retribuit pentru munca sa. La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada de şedere în ţara vizitată, să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade transformându-l pe vizitator (din punct de vedere statistic) în rezident al acelei ţări. Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al călătoriei este diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat. 1.3.2. Turistul internaţional Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali, alături de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte 24 de ore, respectiv când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt consideraţi a fi turişti, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore, deci fără a comporta o înnoptare, sunt consideraţi a fi vizitatori de o zi sau excursionişti. Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori internaţionali 8 : a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi însoţesc sau li se alătură; 7 Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2 e édition, Economica, Paris, 2007, pp. 8-9 8 ***Eurostat, Newcronos, www.ec.europa.eu/eurostat

b) Persoanele cunoscute sub denumirea de lucrători la graniţă, care locuiesc în apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată; c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara lor de origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură sau îi însoţesc; d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi; e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră, formal, într-o ţară, prin controlul paşaportului, precum pasagerii aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă perioadă, într-o anumită zonă a terminalului sau pasagerii transferaţi direct între aeroporturi sau terminale, ori pasagerii unei nave cărora nu li permite să debarce. Definiţia turiştilor internaţionali este, deci, următoarea: Turiştii internaţionali sunt vizitatori temporari, care se află, pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru mai puţin de 12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate în: - loisir (petrecerile timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport; - afaceri, familie, deplasări profesionale. Din această definiţie se poate remarca faptul că, termenul de turist nu se aplică doar vacanţierilor, adică persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi persoanele aflate în călătorii de afaceri. 1.3.3. Vizitatorul de o zi (excursionistul) Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest caz) care nu petrece nicio noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în locul, respectiv ţara vizitată. În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie foarte mare, îndeosebi pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de croazieră. Atât timp cât respectivii vizitatori înnoptează la bordul navei, aceştia sunt înregistraţi, în principiu, în localitatea unde acostează navele, la rubrica vizitatori de o zi şi nu la turişti. Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât vizitatorii de o zi sau excursioniştii sunt turiştii, care consumă mai multe servicii turistice, inclusiv cele de cazare, pentru cel puţin o noapte. 1.4. Factorii determinaţi ai evoluţiei turismului Turismul evoluează sub influenţa unui număr mare de factori 9, ce acţionează în mod global sau parţial, asupra unei forme sau componente a activităţii turistice. Factorii respectivi participă în diferite proporţii la determinarea fenomenului turistic, în funcţie de conţinutul lor specific, de momentul şi locul impactului. Pe de altă parte, intercondiţionalitătile acestor factori, simultaneitatea acţiunii lor potenţează efectul final, făcând, astfel, dificilă descifrarea aportului fiecăruia dintre ei. 10 9 Minciu Rodica, Economia Turismului, ediţia a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Uranus, București,2005, pp.39-49 10 Minciu Rodica, Baron P., Neacșu N., Economia turismului, Univ. Independentă Dimitrie Cantemir, București, 1993, p.17

Cei mai importanţi factori ai evoluţiei turismului pot fi consideraţi următorii: creşterea economică, oferta turistică, evoluţia demografică şi timpul liber. Pentru a putea fi cuantifice influenţele acestor factori, este necesară structurarea lor în categorii relative omogene. Există numeroase modalităţi de clasificare a determinanţilor turismului, precum şi de evaluarea a mărimii şi sensului acţiunii acestora. Astfel, una dintre cele mai importante clasificări se realizează după criteriul conţinutului sau naturii factorilor determinanţi. Conform acestui criteriu, putem distinge următoarele categorii de factori: a) economici (veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, preţurile şi tarifele produselor turistice etc.); b) tehnici (performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale structurilor de primire turistică sau ale agenţilor de turism); c) sociali (procesul de urbanizare, timpul liber, moda în sensul preferinţelor pentru anumite destinaţii sau produse turistice, etc.) d) demografici (evoluţia populaţiei, modificarea duratei medii a vieţii, structura populaţiei pe vârste, pe categorii socio-profesionale sau pe alte criterii); e) psihologici, educativi şi de civilizaţie (nivelul de instruire, dorinţa de cunoaştere, de cultură, caracterul individual, temperamentul indivizilor); f) naturali (aşezarea geografică a obiectivelor şi echipamentelor turistice, relieful, clima, elemente ale florei şi faunei, poziţia fată de căile de comunicaţii); g) organizatorici şi politici (regimul vizelor, formalităţile de frontieră, facilităţi acordate turismului organizat, varietatea tipologică a aranjamentelor turistice, conflictele sociale, militare, entice, religioase, etc.). După un alt criteriu, cel al duratei acţiunii lor în timp, factorii pot fi: a) cu acţiune permanentă (sau de durată), precum: creşterea dimensiunilor timpului liber, modificările veniturilor populaţiei, mişcarea demografică, etc.); b) sezonieri (cu acţiune ciclică): succesiunea anotimpurilor, structura anului şcolar/univeristar, activităţile din agricultură, etc. c) conjuncturali (accidentali), printre care: condiţiile meteorologice, crizele economice, financiare sau politice, catastrofele naturale, atacurile teroriste, confruntările armate, etc.). În funcţie de importanţa sau rolul lor în determinarea fenomenului turistic, factorii pot fi grupaţi în următoarele categorii: a) factori primari, având rol definitoriu asupra evoluţiei circulaţiei turistice (oferta turistică, veniturile populaţiei, mutaţiile demografice, preţurile, timpul liber); b) secundari (complexitatea formalităţilor de viză şi control la frontieră, acordarea unor facilităţi, climatul internaţional sau regional, etc.) După direcţia de acţiune a factorilor ce influenţează turismul, aceştia pot fi împărţiţi în: a) factori exogeni, ce cuprind elemente de ordin mai general, din afara ofertei turismului, şi care stimulează sau, dimpotrivă, împiedică dezvoltarea acestuia. Dintre aceşti factori, fac parte: evoluţia demografică, evoluţia veniturilor populaţiei, creşterea gradului de urbanizare, sporirea mobilităţii populaţiei, datorită creșterii gradului de motorizare etc. b) factori endogeni, ce se referă la modificările din conţinutul activităţii turistice: diversificarea gamei de produse şi servicii oferite, nivelul tarifelor practicate şi

acordarea unor facilităţi, dotarea cu forţă de muncă, nivelul de pregătire al personalului, etc. O altă clasificare are drept criteriu orientarea influenţei factorilor asupra celor două categorii corelative ale pieţei. Confrom acestui criteriu, există: a) factori ai cererii turistice: venituri, timp liber, grad de urbanizare; b) factori ai ofertei turistice: diversitatea şi calitatea serviciilor, costul prestaţiilor, condiţiile naturale, baza tehnico-materială; c) factori ai confruntării dintre cerere şi ofertă: calitatea infrastructurii, existenţa, calitatea şi diversitatea ofertei agenţiilor de voiaj, cadrul legislativ, etc. Există şi alte modalităţi şi criterii de clasificare a factorilor de influenţă ai turismului, ce pot fi utilizate în funcţie de scopurile analizelor. Este important să fie înţeles faptul că aceşti factori acţionează simultan, cu intensităţi diferite, în anumite perioade de timp, fiind foarte dificilă separarea şi cuantificarea exactă a influenţei fiecăruia. În continuare sunt prezentaţi câţiva dintre cei mai importanţi factori determinanţi ai turismului: Veniturile populaţiei. Majoritatea specialiştilor din domeniu apreciează experienţa veniturilor ca fiind principala condiţie pentru manifestarea cererii turistice. Acest indicator exprimă, în mod sintetic, nivelul de dezvoltare economică şi socială al unei ţări sau regiuni, sau indirect, posibilităţile populaţiei respective pentru practicarea formelor de turism, suportul material al dezvoltării turismului. De regulă, nivelul de dezvoltare economică-financiară se măsoară prin nivelul produsului naţional brut (PIB) pe locuitor. Veniturile populaţiei au ca destinaţie, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale ale oamenilor, reprezentând aşa-numitul consum obligatoriu, ce are dimensiuni relativ constante, deoarece este determinat de caracterul cvasilimitat al nevoilor fiziologice ale indivizilor. In al doile rând, disponibilităţile băneşti ale populaţiei sunt cheltuite pentru satisfacerea unor cerinţe legate de satisfacerea unui anumit grad de confort şi abia în ultimă instanţă, restul disponibilităţilor bănesţi se alocă pentru obţinerea unor bunuri şi servicii legate de petrecerea timpului liber. Odată cu cresterea globală a veniturilor sale, partea destinată acoperirii nevoilor fundamentale ale fiecărui individ scade relativ, devenind, astfel, mai mari, disponibilităţile băneşti pentru aşa-numitele consumuri libere. Staticianul german Ernst Engel a demonstrat cu rigoare stiinţifică existenţa unor legislaţii în repartizarea veniturilor pe diferite categorii de necesităţi, precum si în modificarea structurii acestor nevoi în funcţie de variaţia veniturilor. Conform acestor legităţi, cheltuielile pentru turism, ce fac parte din categoria consumurilor libere, se află în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor, iar variaţia lor este, de regulă, mai amplă 11. Altfel spus, o creştere a veniturilor băneşti, într-o anumită proporţie, ar conduce la o sporire, într-o proporţie mai mare sau cel puţin egală, a cheltuielilor pentru turism. Influenţa veniturilor asupra turismului este atât cantitativă, întrucât conduce la modificarea numărului de turişti şi de zile-turist, dar şi calitativă, determinând alegerea 11 Minciu, Rodica, op. cit., p. 42

unor destinaţii mai îndepărtate, a unor structuri de primire turistică de categorii superioare, opţiunea pentru anumite tipuri de mijloace de transport, etc. Măsurarea influenţei veniturilor asupra cererii sau consumului turistic se poate realiza utilizând coeficientul de elasticitate ( E v ), potrivit relaţiei: E v = : = : unde: C = cererea sau consumul turistic; V = veniturile; = variaţia Prin valorile luate, situate, de regulă, între + 1,2 şi + 1,4, coeficientul de elasticitate indică o legătură directă şi puternică între modificarea veniturilor populaţiei şi cea a cererii/ consumului turistic. În România, în condiţiile diminuării semnificative a veniturilor reale ale populaţiei, în perioada 1991 2000, s-a înregistrat o diminuare importantă a circulaţiei turistice, coeficientul de elasticitate luând valori cuprinse între 1,6 şi 2,0. Preţurile şi tarifele. Acestea reprezintă un alt important factor determinant al evoluţiei turismului. Datorită complexităţii activităţii turistice, influenţa preţurilor şi tarifelor se desfăşoară pe mai multe planuri. Acţiunea acestora pot viza ansamblul produsului turistic sau numai una (ori mai multe) dintre componentele sale : transport, cazare, alimentaţie, agrement. Preţurile şi tarifele se stabilesc în raport cu destinaţia turistică, respectiv cu zona, cu perioada de pe parcursul anului (în funcţie de sezon), cu categoria de confort a structurilor de primire turistică sau a mijloacelor de transport utilizate, etc. În general, preţurile şi tarifele mai ridicate limitează accesul la serviciile turistice, conducând la scăderea numărului de turişti şi de zile-turist, la reducerea duratei medii a sejurului şi a gamei de servicii turistice achiziţionate de turişti. Pe de altă parte, preţurile şi tarifele mai reduse stimulează, în general, cererea pentru anumite categorii de turişti. În practică, relaţia dintre preţuri/tarife şi dezvoltarea turismului este mult mai complexă, existând şi situaţii de reacţii adverse, cum ar fi situaţia în care, tarife scăzute ori reducerea drastică a acestora să genereze neîncrederea turiştilor în calitatea serviciilor, ceea ce conduce la refuzul acestora de a cumpăra asemenea produse sau servicii. Comensurarea influenţei preţurilor şi tarifelor asupra turismului se realizează utilizând coeficientul de elasticitate E p, potrivit relaţiei: E p = = : = : unde: P = preţul; C = cererea; = variaţia Coeficientul de elasticitate ia, de regulă, valori negative, ca expresie a reacţiei contrare a celor două fenomene, şi mai mici decât -1. Explicaţia acestei sensibilităţi mai reduse a turismului faţă de preţuri constă în faptul că variaţiile de preţ sunt mai puţin spectaculoase, acestea afectează mai uniform categoriile de consumatori, clientela este mai fidelă faţă de anumite destinaţii turistice, se manifestă o anumită rigiditate a obiceiurilor de consum ş.a.

Reacţia consumatorului de produse şi servicii turistice poate fi influenţată, însă şi de modificări ale preţurilor sau tarifelor produse pe alte pieţe decât cea turistică (autovehicule, carburanţi, echipamente, etc.) Oferta turistică reprezintă un factor cu influenţă directă asupra consumului turistic. Aceasta cuprinde resursele turistice naturale şi antropice, echipamentele, forţa de muncă şi produsele turistice, componente ce exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice. Existenţa acestor resurse turistice este esenţială pentru dezvoltarea turistică a unei localităţi sau a unei zone. Sunt, însă, numeroase situaţii în care, resurse mai modeste, având valoare turistică mai redusă, au devenit mai atractive pentru turişti, prin calitatea superioară a prestaţiilor, prin dotări şi amenajări corespunzătoare, care să favorizeze practicarea unor forme de turism mai puţin dependente de cadrul natural (turismul de afaceri, de cumpărături, de recreare, etc.). Progresul tehnic influenţează gradul de mobilitate a populaţiei, favorizând deplasarea în scop turistic, dar acţionează şi asupra altor fenomene, precum: urbanizarea, industrializarea, calitatea mediului înconjurător, acestea acţionând, la rândul lor, asupra dezvoltării turismului. Deosebit de importantă este influenţa dezvoltării transporturilor asupra turismului. Orice manifestare vizând perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport, precum şi a gradului de dotare cu automobile, determină variaţii ale mişcării turistice. De asemenea, progresul tehnic acţionează şi asupra dotării cu echipamente şi utilaje mai performante a structurilor de primire turistică având funcţii de cazare, alimentaţie publică, agrement sau tratament, precum şi asupra activităţii agenţilor de turism (prin utilizarea sistemelor de rezervare computerizată, a comunicării prin internet, etc.) Procesul de urbanizare determină o serie de mutaţii în structura nevoilor populaţiei, influenţând direct şi evoluţia turismului. Dincolo de avantajele urbanizării asupra dezvoltării economice şi creşterii calităţii vieţii, aceasta provoacă şi o serie de efecte negative, precum poluarea mediului şi creşterea solicitării nervoase a locuitorilor, în special în marile oraşe. Apare, astfel, nevoia de evadare din aceste aglomeraţii urbane, spre zone nepoluate, linişte, pentru odihnă, recreare, distracţie, îndeosebi la sfârşit de săptămână, dar şi în perioadele de vacanţe sau concedii. Evoluţia demografică, respectiv dinamica populaţiei şi unităţile ce intervin în structura acestora, pe vârste, profesii, medii, etc., influenţează în mod direct dezvoltarea turismului. Astfel, prin creşterea numărului de locuitori, se creează premisele sporirii numărului de turişti potenţiali. In privinţa structurii pe vârste a populaţiei, trebuie subliniată participarea în proporţii diferite, a grupelor de vârstă, la mişcarea turistică. Fenomenul îmbătrânirii populaţiei, creşterea duratei medii a vieţii, a condus la sporirea numărului persoanelor de vârsta a treia, adică a acelor persoane cu cele mai mari disponibilităţi de timp liber. Dacă aceştia dispun şi de venituri importante, aşa cum se întâmplă în ţările occidentale, unde pensiile medii ating valori ridicate, acest segment de populaţie devine o clientela ideală pentru activităţile turistice. Şi distribuţia populaţiei pe categorii socio-profesionale prezintă importanţă deosebită pentru determinarea fenomenului turistic. Studiile au demonstrat că segmentele de populaţie cu nivel superior de pregătire, precum şi întreprinzătorii (patronii) manifestă

mai multă înclinaţie către consumul turistic, atât datorită unei percepţii deosebite asupra semnificaţiei călătoriilor, dar şi pentru că dispun de mijloace băneşti necesare. La cealaltă extremă se poziţionează lucrătorii agricoli şi locuitorii din mediul rural, atât, datorită structurii anului de producţie agricolă, cât şi ca urmare a gradului mai scăzut de pregătire şi a unei alte ierarhizări a nevoilor din partea acestora. Un factor determinant al evoluţiei turismului de importanţă deosebită este timpul liber. Evoluţiile acestuia condiţionează manifestarea cererii pentru consumul produselor turistice. De-a lungul timpului, în ultimele decenii, datorită progreselor înregistrate în activitatea economică, a avut loc şi o continuă diminuare a duratei zilei şi a săptămânii de lucru, precum şi creşterea duratei concediului de odihnă plătit, care, în majoritatea ţărilor lumii (cu unele excepţii, în special Japonia şi SUA) este de cca 30 zile/an. Turismul, ca modalitate plăcută de petrecere (ocupare) a timpului liber, se poate practica în special la sfârşit de săptămână şi în perioadele de concedii sau vacanţe. 1.5. Fluxurile turistice internaţionale Un flux turistic este reprezentat de un număr de persoane care circulă între un bazin de cerere şi unul de ofertă turistică 12, iar modul de formare şi amploarea acestuia sunt condiţionate de caracteristicile celor două bazine, precum şi de o serie de factori, de o mare diversitate, care determină intensitatea şi structura circulaţiei turistice internaţionale. Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi totalitatea fluxurilor ce iau naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare de turişti 13. Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii, având economii dezvoltate şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt suficient de mari pentru a-şi permite să cumpere produse turistice, ţările receptoare de turişti sunt cu mult mai numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât şi ţări în curs de dezvoltare. Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate, din punct de vedere economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate, care îşi pot permite să plătească preţul unor călătorii internaţionale. Aceste ţări se mai numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice), deoarece călătoriile rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de cheltuieli valutare, în mod similar cumpărării de bunuri din import. Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice (naturale şi antropice) deosebite, iar ţările unde se află locurile respective sunt considerate exportatoare de servicii turistice, acestea beneficiind de încasări valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a cheltuielilor realizate, în ţările respective, de către turiştii străini care le vizitează. 12 Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992, p. 81 13 Minciu, Rodica, op. cit., p. 57

1.5.1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor internaţionale în scop turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale formării fluxurilor turistice internaţionale. François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale 14 : cele motivate de preţuri, de climat şi de diverse motive personale ale turistului. a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara frontierelor ţării unde aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor produselor turistice practicate în diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică prin nivelul mai scăzut al salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare. Iar dacă ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o industrie a mâinii de lucru (adică utilizează un număr mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri scăzute de calificare), ponderea costurilor cu forţa de muncă în costurile totale fiind ridicată, atunci putem înţelege mai bine de ce pot să apară diferenţe importante ale preţurilor unor produse turistice similare, în funcţie de costul forţei de muncă utilizate în turism, în ţări diferite. Acest diferenţial al preţurilor este deosebit de important, de exemplu, pentru motivaţiile turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau pentru vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific. b) Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul internaţional al turismului. O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din Caraibe, din Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor, oferind garanţia că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite şi posibilitatea de a face baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă pentru thalasoterapie. c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii principale: - Loisir * şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile realizate în afara timpului obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi diverse: odihnă, dorinţa de smulgere sau evadare din mediul său obişnuit, descoperiri culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc. - Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale. În această categorie sunt incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de aeronave sau nave maritime care efectuează escale în diferite ţări, funcţionarii guvernamentali şi ai organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care lucrează la instalarea unor utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până la un an). - Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la congrese sau la alte tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde etc.). După alţi autori 15, atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de participanţii la manifestări expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori 14 Vellas, François, op. cit., pp. 10-11 * Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de

profesionali), precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă componente ale turismului de afaceri. - Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri medicale, fie pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de medicina profilactică (preventivă): repunerea în formă, thalasoterapie, balneoterapie etc. Sunt incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile termale şi tratamentele terapeutice de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic etc.). - Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare sau perfecţionare profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri pot să dureze un întreg an şcolar sau chiar mai mult. - Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau pentru o vizită la un loc sfânt. Într-o altă abordare, se poate aprecia că 16 un turist îşi va alege o destinaţie turistică internaţională în următoarele situaţii: - oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată; - produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate, fie datorită faptului că respectivele produse sunt mai bine vândute la export, adică turiştilor străini; - absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de exemplu, posibilitatea de practicare a unor cure balneo-medicale sau a talazoterapiei ori a sporturilor de iarnă etc.); - cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu, vizitarea Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a Turnului Eiffel, la Paris etc.). În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele 17, cum ar fi: existenţa unor factori naturali deosebiţi, dorinţa de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice, ştiinţifice sau profesionale etc., fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari categorii 18 : a) Sunlust, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii naturale (existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de destinaţii, principalele criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele. b) Wonderlust, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale de participare la diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor monumente, muzee sau a unor obiective naturale deosebite). Factorul decisiv în alegerea destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi diferenţierea acesteia faţă de ofertele interne, de produse similare. 1.5.2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale termeni turistici coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177) 15 Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1 16 Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28 17 Minciu, Rodica, op. cit., p. 57 18 Gray, P. H., International Travel International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale schimburilor economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în circulaţia turistică internaţională, o au fluxurile turistice interne şi cele intra-regionale (realizate între ţările situate în aceeaşi regiune turistică). Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale se desfăşoară pe distanţe scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul sau între ţările cu economie dezvoltată, din Europa, America de Nord şi Asia 19. Analiza fluxurilor turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori fizici (numărul de sosiri la frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional). 1.5.2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America (SUA şi Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Spania) şi Asia (Japonia), reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică la nivel mondial. Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii. Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări europene, ceilalţi provenind de pe continentul american (sub 20%) şi din Asia de Sud şi Pacific (regiune ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de turişti internaţionali, în ultimii ani), în timp ce, împreună, Africa şi Asia de Sud abia ating 3%. Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele capete ale fluxurilor turistice mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial, există trei mari bazine de destinaţie turistică sau trei mari lacuri de vacanţă ale lumii, cum le-a denumit Georges Cazes 20, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor regiuni emiţătoare, care reprezintă inima sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor turistice emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euromediteranean, cu o concentrare turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane. Celelalte două sunt: bazinul America de Nord Caraibe, zonă denumită şi Mediterana americană 21 şi bazinul Asia de Est şi Pacific. Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază caracterul discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile, observabile pe plan economic, ale nivelului de dezvoltare sau ale puterii de cumpărare ale diferitelor regiuni ale lumii. Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune 22, respectiv: 1) Apropierea de marile surse de bogăţie, ce constituie rezervoarele de turişti care deţin o parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient de mare pentru a-şi permite consumuri turistice importante, cu caracter ludic şi recreativ, în cadrul sejururilor lor în străinătate. 19 Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114 20 Cazes, G., Fondements pour une géographie du tourisme et des loisirs, Bréal, Paris, 1992 21 Stock, M. (coordonator), Le tourisme. Acteurs, lieux et enjeux, Belin, Paris, 2003, p. 131 22 Idem, p. 140

2) Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de viaţă extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin categoriei ţărilor celor mai bogate, în timp ce prelungirile lor meridionale corespund categoriei ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice şi sociale favorizează o glisare a fluxurilor turistice de la un ţărm, la altul, al Mediteranei, către graniţele Asiei de Sud Est şi către Sudul frontierei Statelor Unite ale Americii sau Mexicului, spre ţărmurile din America Centrală. Aceste fluxuri răspund unei puternice atracţii a turiştilor pentru regiunile cele mai însorite, indiferent că este cazul unui climat mediteranean, subtropical sau tropical. În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult mai etalate în timp. Fiecare dintre aceste bazine este dominat de clientele regionale, privilegiate, ce reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie explicabilă prin apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică. Deplasările respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează realizarea de sejururi scurte, fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele orare. 3) Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic, politic etc. Astfel, vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor europene, facilitând primirea persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc aceste limbi. Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile de simplificare a formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale privind adaptarea unor măsuri comune în acest scop. Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se completează sau se alimentează reciproc 23, respectiv: 1) Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice) 2) Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii) De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere în totalul fluxurilor turistice, de cca 80%. 1) Circulaţia turistică intra-regională Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale: a) Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în aceeaşi regiune cu ţările vizitate (de exemplu, turiştii italieni care vizitează Spania) b) Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în afara regiunii vizitate (de exemplu, turiştii americani sau japonezi care vizitează, succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări aflate în aceeaşi regiune turistică, generând, astfel, un flux turistic intra-regional). Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie menţionată mai sus. Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 85% din totalul fluxurilor intraregionale, la nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin tot din ţări europene. Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt următoarele 24 : 23 Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116 24 Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58

- cel orientat pe direcţia Nord Sud, de tip sunlust; - cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către destinaţii aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate (fluxuri de tip wonderlust şi sunlust). Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din Estul continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab ca intensitate şi având ca motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust. Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt 25 următoarele: - Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de mare valoare; - Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi feroviară), ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei turistice; - Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe; - Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de trecere a frontierei facilitează deplasările turistice. Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul american, în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi Canada, precum şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din America Centrală. În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale sunt dominate de turiştii japonezi, care frecventează, în special, ţări învecinate: China, inclusiv Hong Kong, Taiwan şi Coreea de Sud. 2) Circulaţia turistică inter-regională Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre Asia de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei acestor zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip sunlust. Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa şi spre Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La acestea, mai poate fi menţionat şi fluxul, aflat în creştere, al turiştilor europeni, spre continentul african (în câteva ţări ale Africii de Nord şi în Africa de Sud). Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, ce atrag, anual, tot mai mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa deţinea o pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent, ponderea este de cca 55%, deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat Europa a fost în creştere, de la un an la altul. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a volumului fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului turiştilor americani înregistrând un mare declin, în toate regiunile importante, receptoare de turişti şi, în special, în Europa, fenomen care s-a atenuat treptat, în anii următori. America de Nord şi cea de Sud primesc, împreună, în medie, în jurul a 10 milioane de 25 Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115

turişti pe an, din Europa, fluxurile respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA. Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se îndreaptă turiştii din America de Nord, precum şi din Europa şi Japonia. Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, cea de-a doua regiune a lumii, ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa jumătate din numărul de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează cea mai importantă dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca destinaţie Asia de Est şi de Sud. Cea de a patra destinaţie mondială regională este Africa. Spre acest continent s-au înregistrat chiar diminuări ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul numărului de turişti veniţi în Africa se opresc în nordul continentului, majoritatea lor fiind europeni, iar, mai recent, a crescut numărul celor ce ajung în Africa de Sud. 1.5.2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate. Cauzele sezonalităţii turistice sunt 26, pe de o parte, naturale (poziţia geografică, succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor culturale, istorice, de artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi cauze (condiţii) economico-organizatoare şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi universitar, regimul concediilor plătite şi durata lor etc.). Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa pe glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în zona bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice 27. Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează spre ţările cu industrie turistică dezvoltată, precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari, respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux turistic minim şi cea din luna cu aflux turistic maxim 28. În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform pe parcursul anului, în principal datorită ofertei turistice, care nu depindă de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă specializată, în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end. Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară, în pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică adoptată şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din turism, care şi-au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe care l-au atins. Un alt exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă extremă, este cel al Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de 26 Idem, pp. 119-120 27 Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, Teză de doctorat, ASE Bucureşti, 2004, anexa 13 28 Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 119-120