Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 391 RĂSPUNDEREA PENALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI Mihnea Alexandru CERCHEZ Abstract : The public administration is established on the legality principle, enforcing the law as it is, the infringement of the law, as the commitment of some facts that defy the protected laws, this supposes the juridical responsibility in its numerous forms. The judicial institution stated that the responsibility of the civil servant can be consisted in: disciplinary responsibility on the basis of the infringement of the disciplinary norms mentioned in the service report; contraventional liability for the assumption of committing some antisocial facts considered as minor offences by the law; patrimonial responsibility on the basis of the provisions of Law no. 52 from the Constitution of Romania and the Law no.554/2004 of the contentious administrative; civil responsibility as a consequence of the personal facts of the civil servants, by causing some damages to the third, independently by the responsibilities of the public position; penal responsibility when the civil servant commits facts that are considered offences in the Penal Code or by the special laws. As far as the provisions are concerned, the Status of the civil servants, the guilty infringement of the service duties by the civil servants leads to disciplinary responsibility, contraventional liability, civil and penal responsibility and the responsibility of the civil servant for the offences committed during the service or that are in connection with the responsibilities of the position that he occupies, is related to the penal law. Key words: public administration; penal responsibility; civil servant; offence; the functions of the public position. 1. Consideraţii introductive Constituţia României cuprinde dispoziţii care reprezintă cadrul principial de reglementare a răspunderii juridice a funcţionarilor publici. În accepţiunea dispoziţiilor legii fundamentale, respectiv art. 16 alin. (3) : Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul înţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, iar raportat la dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. j):,,reglementarea Statutului funcţionarilor publici se face numai prin lege organică. Statutul funcţionarilor publici a fost adoptat prin Legea nr. 188/ 1991, lege care a suferit numeroase modificări şi completări, cele mai importante fiind cele aduse prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi, ulterior, prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. 1 Statutul funcţionarilor publici defineşte funcţionarul public prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) ca fiind,,persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Potrivit dispoziţiilor statutare, persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. Funcţia publică reprezintă, porivit dispoziţiilor art 2 alin. (1) din Statut ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. Dispoziţiile Constituţiei cuprinse la art. 16 ale alin. (3) coroborate cu dispoziţiile art. 73 alin. (3), lit j), dar şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici constituie temeiul constituţional, dar şi cadrul legal pentru regimul juridic general al funcţiei publice 2. Dispoziţiile Statutului nu se aplică tuturor celor numiţi într-o funcţie publică. Astfel, nu intră sub incidenţa Statutului personalul contractual salariat din aparatul propriu al autoritatilor si institutiilor publice, care desfasoara activitati de secretariat, administrative, protocol, gospodarire, intretinere-reparatii si de deservire, paza, precum si altor categorii de personal care nu exercita prerogative de putere publica; personalului salariat incadrat, pe baza increderii personale, la cabinetul demnitarului, corpului magistratilor, cadrelor didactice, persoanelor numite sau alese in functii de demnitate publica 3. În Codul penal al României noţiunea de funcţionar public are o accepţiune mult mai largă, spre deosebire de accepţiunea consacrată în Statutul funţionarilor publici. Din perspectiva dreptului penal, este lipsit de relevanţă titlul însărcinării şi modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare), pentru existenţa calităţii de funcţionar public, fiind suficient ca subiectul activ al infracţiunii să îndeplinească o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane juridice de interes public 4. Mediator, SCPM,,Cerchez & Asociaţii ; e-mail: cerchezalex@yahoo.com 1 Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicat in Monitorul Oficial, al României, nr. 365 din 29.05.2007 2 Mihăilescu M. E., Drept administrativ. Parte generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 404. 3 Mastacan O., Răspunderea penală a funcţionarului public, ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, https://www.ujmag.ro/drept/drept-penal/raspunderea-penala-a-functionarului-public-editia-a-iv-a 4 Codul penal al României - Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24.07.2009.
392 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe Raportat la aceste considerente, este esenţial să primeze, în comportamentul funcţionarilor publici responsabilitatea, îndeplinirea funcţiei cu o convingere ce derivă din înţelegerea fenomenelor şi a sarcinilor sale, convins fiind că slujirea cu credinţă a interesului public este baza comportamentului său profesional şi moral 5. Administraţia publică se întemeiază pe principiul legalităţii, aplicarea legii în litera şi spiritul ei, abaterea de la lege urmarea săvârşirii unor fapte de natură să aducă atingere valorilor ocrotite angajează răspunderea juridică, în multiplele ei forme. Doctrina a statuat în sensul că, răspundetrea funcţionarului public poate fi angajată sub următoarele forme: răspunderea disciplinară, întemeiată pe încălcarea normelor disciplinare, specifice raportului de serviciu, răspunderea contravenţională, pentru ipoteza săvârşirii unor fapte antisociale consacrate de lege drept contravenţii, răspunderea patrimonială, întemeiată pe dispoziţiile art. 52 din Constituţia României 6 şi Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, răspunderea civilă, urmarea faptele personale ale funcţionarilor publici, cauzatoare de prejudicii terţilor, independent de exerciţiul funcţiei publice, răspunderea penală, care se angajează atunci când funcţionarul public săvârşeşte fapte incriminate ca infracţiuni de Codul penal sau de legile speciale. Raportat la dispoziţiile art. 75 coroborate cu dispoziţiile art. 86 Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz, iar răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă, se angajează potrivit legii penale. Pe cale de consecinţă, angajarea raspunderii penale a funcţionarului public, are loc în condiţiile reglementate de Codul Penal şi Codul de Procedură Penală ale României. Codul Penal reglementează, prin dispoziţiile sale, infracţiuni a căror săvârşire angajează răspunderea penală a funcţionarilor publici, respectiv infracţiunile de corupţie şi infractiunile de serviciu, infracţiunile de fals sau infracţiunile la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice, precum: luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, delapidarea, purtarea abuziva, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflitul de interese, folosirea de informaţii privilegiate, divulgarea informaţiilor secrete de stat, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, neglijenţa în păstrarea informaţiilor, obţinerea ilegală de fonduri, deturnarea de fonduri, falsificarea de monede, timbre şi alte valori, falsul material în înscrisuri oficiale si falsul intelectual, deturnarea de fonduri, divulagarea secretului economic etc. 7 Noul Cod penal defineşte infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale, ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Analizând dispoziţiile art 15 din noul Cod penal care trasează definiţia infracţiunii, pot fi identificate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi anume: fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea), fapta să fie ilicită (antijuridicitatea) şi fapta să fie imputabilă (imputabilitatea). În ipoteza în care se constată lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, soluţiile instituite de legea penală sunt clasarea, dispusă de procuror şi achitarea inculpatului dispusă de către instanţa de judecată. Cod penal actual, spre deosebire de Codul penal anterior nu reglementează pericolul social al faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, pentru infracţiunile care prezintă un grad redus de pericol social, pentru care nu se legitimizează declanşarea sau continuarea procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată, aplicând principiul oportunităţii, pot dispune renunţarea la urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 318 Cod procedură penală sau renunţarea la aplicarea pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 80 din Noul Cod penal. În acord cu prevederile noului Cod penal, vinovăţia este subsumată conceptului de imputabilitate. Vinovăţia, deşi reglementată de legiuitor printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, nu constituie, de facto, o trăsătură esenţială a infracţiunii, ci doar un element de ordin subiectiv din cuprinsul normei de incriminare - intenţie, culpă, praeterintenţie - analizat în cadrul tipicităţii infracţiunii. Angajarea răspunderii penale, în general, a funcţionarului public, în special, este posibilă doar în măsura în care dispoziţiile procesual penale permit exercitarea acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate. Există şi situaţii în care legea penală înlătură sau exclude această aptitudine funcţională, în sensul că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată în cazurile expres consacrate prin dispoziţiile art. 16 Cod procedură penală 8. Cazurile reglementate prin dispoziţiile art. 16 pot fi clasificate în două categorii de impedimente relative la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale: impedimente rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale şi impedimente rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale 9. 5 Slăniceanu I. P., Teoria Funcţiei Publice, Editura Evrika, Brăila, 1999, p. 389. 6 Constituţia României revizuită în anul 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 767 din 31.10. 2003. 7 Codul penal al României - Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24.07.2009. 8 Neagu I, Damaschin M, Tratat de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 270. 9 Codul de procedură penală al României Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 15.07.2010.
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 393 Cauzele sau impedimentele care reuzultă din lipsa de temei a acţiunii penale, instituite prin dispoziţiile art. 16 lit. a-d Cod procedură penală sunt: fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea, există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. În ceea ce priveşte cauzele care rezultă din lipsa de obiect a acţiunii penale, consacrate prin dispozţiile art. 16 lit. e-j Cod procedură penală sunt: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie pevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori a inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în acele cazuri în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea sau a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. Răspunderea penală poate fi definită ca fiind un raport juridic penal, de constrângere, născut urmarea săvârşirii unei infracţiuni, raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut constă, pe de o parte, în dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica pedeapsa prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să o execute, iar, pe de altă parte, în obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept 10. Analizând dispoziţiile art. 15 noul Cod penal, pot fi trasate următoarele condiţii ale angajării răspunderii penale: Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (tipicitatea). Conform dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din noul Cod penal, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Se reclamă astfel, preexistenţa normei juridice, în temeiul căreia fapta este incriminată ca infracţiune fapt abstract şi săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni care aduce atingere preceptului normei de incriminare, infracţiunea prefigurându-se astfel ca un fapt perturbator al ordinii sociale şi care impune reacţia socială în vederea restabilirii ordinii sociale astfel încălcate. În acord cu dispoziţiile art. 16 lit. a) si lit. b) Cod procedură penală, acţiunea penală nu poate fi exercitată dacă fapta nu există sau dacă aceasta nu este prevazută de legea penală si, prin urmare, răspunderii penale nu poate fi angajată. Fapta savârşită să fie imputabilă şi să nu fie justificată. Imputabilitatea este acea situaţie juridică în care se află persoana care a săvârşit cu vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală 11. Făptuitorul trebuie să fie responsabil, ceea ce presupune aptitudinea psiho-fizică de a înţelege semnificaţia şi consecinţele faptelor sale (factorul intelectiv) şi de a fi stăpân pe faptele sale (factorul volitiv). Imputabilitatea reclamă îndeplinirea unei condiţii negative, aceea de a nu exista o cauză de neimputabilitate dintre cele instituite prin dispoziţiile art. 24-31 Cod penal: constrângerea morală, constrângerea fizică, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală reprezintă o altă condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală. Calificarea unei fapte ca fiind nejustificată implică îndeplinirea unei alte condiţii negative, aceea de a nu exista o cauză justificativă dintre cele consacrate prin dispoziţiile art. 19-22 Cod penal, respectiv: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. Inculpatul să fi participat la săvârşirea infracţiunii în calitate de autor, coautor, instigator sau complice şi să aibă capacitate juridică penală. Aceasta cerinţă este consacrată prin dispoziţiile art. 16 lit. c) Cod procedură penală care instituie un impediment rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale, care impiedică astfel exercitarea acţiunii penale în acele situaţii în care fapta nu a fost săvârşită de inculpat, răspunderea penală fiind o răspundere pentru fapta proprie. Prin sintagma,,săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea uneia dintre faptele sancţionate de legea penală ca infracţiune consumată sau în stare de tentativă, precum şi participarea la săvârşirea acestora în calitate de autor, instigator sau complice. Capacitatea juridică penală implică aptitudinea unei persoane de a răspunde din punct de vedere panal pentru fapta săvârşită. Capacitatea juridică se prefigurează ca fiind aptitudinea psiho-fizică a infractorului de a săvârşi o infracţiune, asumându-şi consecinţele acesteia, respectiv restrângerea sau privarea sa de drepturi şi libertăţi, urmarea pedepselor aplicate. Să nu fi intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală, condiţie negativă consacrată prin dispoziţiile art. 16 lit. e-j, Cod procedură penală, care reglementează impedimentele rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale, respectiv: lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie pevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori a inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în acele cazuri în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea sau a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. 10 Bulai C., Manual de drept penal. Parte generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1997, p 308. 11 Antoniu G., Bulai C, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 425.
394 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe În ceea ce priveste consecinţele răspunderii penale asupra raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, învederăm faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (2) din Statutul funcţionarilor publici, în cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea uneia dintre următoarele infracţiuni, respectiv infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intentie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publica pe care acesta o deţine. Astfel, conform dispoziţiilor art. 94 alin. (1) din Statut, raportul de serviciu se suspenda de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre urmatoarele situaţii: este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu şi în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intentie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice. 12 Raportat la dispoziţiile art. 86 alin. (5) din Statut, din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporara a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice 13. În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv işi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare, potrivit art. 86 alin. (3) din Statut. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă. Raportat la dispoziţiile art. 94 alin. (2) din Statut, în termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luării la cunoştinţă de motivul încetării suspendării de drept, funcţionarul public este obligat să informeze în scris persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică despre acest fapt. Neinformarea persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică atrage încetarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia cazului în care funcţionarul public a fost arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu. Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică are obligaţia să asigure, în termen de 5 zile de la expirarea termenului prevăzut sus menţionat, condiţiile necesare reluării activităţii de către funcţionarul public 14. În acord cu dispoziţiile art 95 alin. (4) din Statut, suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile de suspendare de drept şi în alte cazuri reglementate prin legi speciale, prin act administrativ al persoanei care are competenţa numirii în funcţia publică. Potrivit dispoziţiilor statutare, reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care se constată precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii. Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, în condiţiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză. Perioada suspendării raporturilor de serviciu în cazurile în care funcţionaul public este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu şi în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni nu se consideră vechime în funcţia publică. În conformitate cu prevederile articolulului 98 din Statut, raportul de serviciu existent încetează de drept: când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea pentru săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiunilor de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, ori s-a dispus aplicarea unei pedepse privative de libertate, la data ramânerii definitive a hotărârii, dar şi ca urmare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, ca pedepse complementare, sau ca urmare a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, ca măsură de siguranţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţii 15. 12 13 14 15
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 395 Potrivit dispoziţiilor statutare, constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui. Raportat la dispoziţiile statutare, funcţionarul public are obligaţia să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu, la modificarea, suspendarea şi la încetarea raportului de serviciu. Totodata, la încetarea raportului de serviciu funcţionarul public nu îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, dacă raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia. Funcţionarii publici nu beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru somaj, în ipoteza în care raporturile de serviciu le-au încetat din motive imputabile acestuia. Analiza actelor normative incidente în diferite ramuri ale răspunderii juridice, ne permite să concluzionăm în sensul că instituţia răspunderii penale a funcţionarului public este supusă unei continue evoluţii, din perspectiva reconfigurării realităţii sociale, sub imperiul modificărilor legislative.