Culoarea în lumea copiilor

Culoarea în lumea copiilor Prof. înv. Preşcolar Sălişte Ioana Mihaela, G.P.P. NORD 2, Rm. Vâlcea Lumea este colorată! O lume fără culori n-ar fi numai tristă, ci ar părea moartă. Gândiţi-vă doar la marea deosebire dintre o zi de vară însorită, scăldată de cerul albastru, de flori, frunze şi o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă, când totul este dominat de cenuşiu sau la trista înfăţişare a naturii ce se pregăteşte de iarnă, există culori, chiar dacă reduse la o gamă. Total lipsit de culoare este numai întunericul absolut. O cât de slabă raza de lumina naşte culori. De lumină depinde existenţa culorilor, lumina este chiar izvorul lor. 1 Insemnătatea culorii este dovedită prin dominaţia ei în ansamblul percepţiilor vizuale. Semnificativ în acest sens este faptul că omul primeşte aproximativ 90% din totalul informaţiilor despre mediul înconjurător prin vedere şi numai 10% prin simţuri. Culoarea este deci principalul element prin care aparatul senzorial receptează semnalele emise de lumea exterioară. Cel care a demonstrat pentru prima dată că lumina este culoare şi că lumina solară se descompune în şapte culori atunci când este trecută printr-o prisma de cristal triunghiulară a fost fizicianul Isaac Newton. Aceste şapte culori (numite şi culorile spectrale) sunt culorile curcubeului: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Culorile pigmentare (vopsele) sunt obţinute pe cale chimică din pulberi colorate combinate cu diferiţi lianţi. In funcţie de liantul folosit, sunt vopsele pe bază de apă (acuarele, tempera, guaşe) şi vopsele pe bază de ulei. Culorile pigmentare se definesc prin luminiozitate sau valoare şi puritate sau saturaţie. Luminiozitatea reprezintă intensitatea culorii (culori deschise: galben, oranj, şi culori închise: albastru, violet). Puritatea exprimă gradul de strălucire cromatică în raport cu strălucirea culorilor pure. Cu cât o culoare este mai pură în componenţa ei, neexistând o altă culoare şi nici alb sau negru, ea are un grad mai mare de strălucire. Culorile pot fi clasificate în: culori primare (de bază) : roşu (R ), galben (G), albastru (A): culori binare de gradul I (rezultate din amestecul culorilor primare, două câte două): R+G= oranj ( O), G+A= verde(v), R+A= violet (Vi); 1 Constantin, P., Să vorbim despre culori Bucureşti, 1986, Editura Ion Creangă

culori binare de gradul II: amestecul unei culori primare cu una din culorile vecine binare de gradul I (ex R+O=roşu aprins) culori terţiare: se obţin prin amestecul culorilor binare de gradul I, două câte două (ex. V+O=ocru, O+Vi=maro-roşcat) culori complementare: sunt culori aşezate pe cercul cromatic pe acelaşi diametru. Perechile de culori complementare sunt: galben este complementar cu violet, roşu este complementar cu verde, albastru este complementar cu oranj. culori calde: roşu, oranj, galben; ele ne dau senzaţia de căldură, ne duc cu gândul la soare, foc, vară şi sugerează bucuria, sărbatoarea, exuberanţa, dându-ne impresia de apropiere în spaţiu. culori reci: verde, albastru, violet; ele ne dau senzaţia de rece, ne duc cu gândul la răcoarea pădurilor, a apelor, la iarnă şi sugerează tristeţea, calmul, liniştea, dândune impresia de depărtare în spaţiu. culoarea cea mai deschisă: galben; culoarea cea mai închisă: violet: Pentru a obţine acel echilibru armonic pe care îl presupune orice lucrare de artă, este necesară stăpânirea cu pricepere tehnică a contrastelor cromatice. Contrastele cromatice sunt determinate de strălucirea, cantitatea, luminozitatea şi puritatea culorii. Ele se obţin când între culori se creează diferenţe puternice. Johannes Itten a fundamentat teoria culorilor şi a stabilit şapte contraste cromatice: 1.Contrastul complementar. Rezultă din alăturarea culorilor complementare, care se cer reciproc. Juxtapuse, îşi măresc puterea de strălucire până la maxim. 2.Contrastul închis-deschis (clarobscur) se obţine prin alăturarea unor culori cu valori tonale diferite. Acest contrast mai este cunoscut şi sub denumirea de perspectivă tonală. 3.Contrastul de calitate rezultă din alăturarea unor culori strălucitoare cu unele stinse. Calitatea unei culori este dată de gradul ei de puritate. Culorile se pot tulbura cu alb, negru, gri. 4.Contrastul de cantitate rezultă din alăturarea unor culori ce acoperă suprafeţe de mărimi diferite. 5.Contrastul simultan şi succesiv are la bază legea complementarităţii şi se manifestă atunci când o culoare pură cere fiziologic culoarea ei complementară. 6. Contrastul culorii în sine apare prin alăturarea unor culori pure, curate. 7. Contrastul cald-rece apare în situaţia în care culorile calde sunt alăturate celor reci.

Intâlnirea copilului cu diverse culori devine mai captivantă atunci când i se oferă libertatea de a descoperi şi exersa vraja care face să apară o nouă nuanţă sau să dispară o culoare de bază, amestecându-le. Curiozitatea aceasta îi oferă copilului prilejul de a se iniţia în tehnici simple, pe înţelesul lui. In practică există trei tipuri de amestecuri cromatice şi acromatice: amestecul fizic, amestecul optic şi amestecul substrativ. Amestecul fizic este procedeul prin care se realizează combinarea materială dintre culori. Practicienii susţin că prin amestec fizic se pot obţine aproximativ 900 de tente de culoare pe care le poate distinge retina ochiului. Din amestecul fizic al culorilor şi nonculorilor se obţin: tonurile rezultă din amestecul fizic dintre o culoare şi alb sau negru în cantităţi diferite; când amestecul cu alb sau negru este progresiv, se obţine scara tonală a unei culori sau degradeul; dacă într-o pictură se utilizează doar tentele unei culori diferenţiate ca tonalitate prin amestecuri cu alb şi cu negru, tema plastică este monocromia; (fig. 9) nuanţele rezultă din amestecul fizic dintre o culoare şi cele semene vecine în cercul cromatic, cu condiţia ca una din cele două culori intrate în amestec să fie luată în cantitate mai mare; griurile colorate- se obţin din amestecul fizic a două complementare plus alb, iar procedeul se numeşte grizare; griurile colorate se numesc tonuri rupte şi se obţin şi prin amestecul fizic a două complementare, amestecul fizic a două culori opuse în cercul cromatic, amestecul fizic a unei culori primare cu o culoare binară de gradul al II lea sau amestecul fizic dintre o culoare pură şi gri neutru; (fig. 10) griurile neutre amestecul fizic dintre alb şi negru; când cele două nonculori sunt luate în cantitaăţi progresive, se obţine scara valorică a griului neutru. Amestecul optic presupune compunerea pe retină a unei tente colorate, provocată de juxtapunerea unor tente mici de culoare pură sau ruptă. Fenomenul reconstituie optic dominanta cromatică a unei suprafeţe care a fost divizată în tente mici. Juxtapunând pe o suprafaţă tente scurte de roşu şi albastru, amestecul se realizează optic şi se percepe violetul. O altă modalitate de amestec cromatic se realizează prin suprapunerea tentelor transparente de culoare. La preşcolari nu se poate utiliza deoarece implică multă acurateţe şi pricepere.

Alegerea culorilor este legată de intensitatea sau delicateţea afectivităţii. Culorile oferă informaţii pentru înţelegerea sentimentelor. Widlocher (1965) indică faptul că orice culoare are o valoare expresivă: tonalităţile opace evocă materia solidă, cele vii au o conotaţie aeriană. Organizarea culorilor poate lăsa impresia de armonie sau dezarmonie. Prioritatea formei asupra culorii (prin utilizarea creionului negru pentru contururi şi o paletă săracă de culori) indică o persoană raţională, în timp ce persoanele senzitive vor fi preocupate mai mult de culoare decât de formă. Intensitatea culorii denotă o afectivitate bogată, timidă şi nuanţată în cazul culorilor dulci sau intensă în cazul culorilor vii. Problematica semnificaţiei şi rezonanţei afective a culorilor a preocupat în mod special cercetătorii din domeniul psihologiei o dată cu dezvoltarea psihologiei experimentale. Psihologii au constatat relaţia existentă între culoare sau combinaţiile de culori şi stările afective ale persoanei. «Culorile închise au un efect depresiv, descurajant, negativ, cele prea vii sunt obositoare, culorile deschise au un efect stimulant, vesel, pozitiv. Roşul are efect stimulant asupra respiraţiei, circulaţiei sanguine şi tonusului muscular dar şi asupra funcţionării intelectuale şi dă senzaţia de apropiere în spaţiu; verdele are efect hipotensiv şi vasodilatator, este o culoare rece, liniştitoare, calmantă asupra sistemului nervos central şi dă senzaţia de depărtare în spaţiu; galbenul este o culoare veselă, caldă, care stimulează sistemul cardio-vascular, vederea, calmează psihonevrozele şi dă senzaţia de apropiere în spaţiu; albastrul scade presiunea sanguină şi tonusul muscular, calmează respiraţia şi frecvenţa pulsului, este o culoare foarte rece, liniştitoare, în exces poate provoca depresie şi dă senzaţia de depărtare în spaţiu; violetul creşte rezistenţa cardio-vasculară şi pulmonară, este o culoare rece, cu efecte excitante asupra sistemului nervos central, descurajantă, neliniştitoare şi dă senzaţia de apropiere foarte mare în spaţiu.» 2 În alegerea practică a culorilor copilul este pus în faţa unei situaţii de opţiune, actul de alegere se presupune că implică întregul sistem motivaţional al acestuia. Preferinţele şi respingerile exprimate oferă puncte de reper pentru conturarea unei imagini despre personalitatea abordată de diagnostician. Max Luscher a folosit ca material util pentru explorarea personalităţii umane tocmai culoarea, pe care a denumit-o limba maternă a inconştientului. El a elaborat pentru prima dată un test al culorilor în 1947, folosit şi astăzi în psihodiagnostic şi cunoscut după numele său: Testul Lucher sau Testul culorilor. Testul pune subiectul în situaţia de a ordona anumite 2 Radu, A., Educaţia plastică la orice vârstă, Bucureşti, 2008, Editura Ars Docendi

culori după preferinţa sa. Testul complet conţine şapte seturi de culori sau subteste, preferată fiind însă forma prescurtată, care se rezumă la opt culori: roşu, galben, albastru, verde, violet, ocru, gri şi negru. Astfel, se consideră că propensiunea către culorile fundamentale (galben, roşu, albastru, verde) ar exprima dezvoltarea armonioasă a persoanei, în timp ce respingerea uneia sau a mai multor culori de bază ar fi un semn al dezechilibrului. 3 Asocierea culorilor în diade are, de asemenea, semnificaţii psihologice: - albastru-verde: indivizi pasivi, în caz de fixaţie, tendinţă la pasivism, - roşu-galben: indivizi activi, în caz de fixaţie, tendinţă la activism, - albastru-galben: heteronomie (orientat din punct de vedere relaţional către exterior, către ceilalţi, maleabilitate, acceptarea uşoară a altor opinii, conduite; sensibilitate, feminitate, dizolvare), în caz de fixaţie, tendinţă la heteronomie, - albastru-roşu: adaptabilitate, în caz de fixaţie, tendinţă la identificare, - verde-roşu: autonomie (orientat din punct de vedere relaţional către sine; voinţă, masculinitate, tensiune), în caz de fixaţie, tendinţă la autonomie, - verde-galben: însingurare, în caz de fixaţie, tendinţă la izolare. În alegerea făcută, «copilul îşi proiectează în fapt starea sa afectivă pe care încearcă să o compenseze prin preferinţa pentru o culoare sau alta, care să reflecte ceea ce îi lipseşte sau ceea ce constituie aspiraţia sa. În atribuirea anumitor culori unor personaje desenate, copilul îşi va proiecta afectele sale legate de personajul respectiv, ceea ce ne va trimite la tipul de investire relaţională. 4 Bibliografie: 1. Radu, A., Educaţia plastică la orice vârstă, Bucureşti, 2008, Editura Ars Docendi 2. Constantin, P., Să vorbim despre culori Bucureşti, 1986, Editura Ion Creangă 3 Radu, A., Educaţia plastică la orice vârstă, Bucureşti, 2008, Editura Ars Docendi 4 Radu, A., Educaţia plastică la orice vârstă, Bucureşti, 2008, Editura Ars Docendi