DISCIPLINE OBLIGATORII

Transcriere

1 DISCIPLINE OBLIGATORII MACROECONOMIE Conf. univ. dr. Mădălina Constantinescu SEMESTRUL II OBIECTIVE Obiectivul esenţial al cursului îl constituie formarea specialiştilor în economie având profunde cunoştinţe teoreticometodologice, indispensabile pentru înţelegerea complexităţii vieţii economice reale, a dinamicii structurilor economice, a raporturilor multiple dintre agenţii vieţii economice. D. Macroeconomie 14. Fundamentele macroeconomiei Macroeconomia. Probleme şi politici macroeconomice În deceniile trei şi patru ale secolului XX ştiinţa economică fundamentală s-a divizat în două: macroeconomia, care studiază economiile naţionale ca entităţi proprii şi microeconomia care studiază comportamentul uman la nivelul firmelor şi gospodăriilor. Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa cum apare ea la scara economiei naţionale a unei ţări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii şi ofertei individuale, în cererea şi oferta globală, a fluxurilor dintre agenţii economici în circuite sintetice, care exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final etc., este cunoscută sub denumirea de macroeconomie. Macroeconomia (reală) exprimă procesele, faptele şi comportamentele agenţilor economici agregaţi (ca relaţiile multiple între cei elementari). Acest nivel al economiei se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor unităţilor economice dintr-o ţară. Pe baza procesului de trecere de la interesele personale la cele generale are loc, în fond, şi transformarea unei probleme microeconomice în una macroeconomică. Orice manual de economie politică, de macroeconomie enumeră şi tratează cel puţin şase probleme: asigurarea echilibrului, în progres, între cererea globală şi oferta globală; creşterea economică, respectiv dezvoltarea economică durabilă (viabilă, sănătoasă etc.; ocuparea deplină a resurselor de muncă, asigurarea economiei naţionale cu monedă; realizarea funcţiilor multiple bugetare şi fiscale; asigurarea, pe termen mediu, a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate; integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare; asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice. Programarea şi prognozarea macroeconomică sunt căi prin care se înfăptuieşte o astfel de funcţie strategică. Problemele macroeconomice arătate se regăsesc în forme şi cu intensităţi diferite în toate ţările. Ele se integrează în ceea ce specialiştii numesc probleme globale ale economiei mondiale. De regulă, asemenea probleme sunt grupate în comerciale şi financiare, în reale şi monetare, în interne şi externe etc. Amploarea şi complexitatea problemelor macroeconomice, mutaţiile profunde care au loc în cadrul acestora, evitarea unor consecinţe nedorite care pot să apară în lume, prin acutizarea unor laturi ale problemelor macroeconomice, fac necesară o anumită intervenţie a statului în economia de piaţă. Cauzele implicării statului în economie: 1. Insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general; 2. Complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei ţări (războaie, crize); 3. Modificări în conjunctura economică internaţională.4. Corijarea neajunsurilor economiei de piaţă şi susţinerea procesului de desfăşurare normală a vieţii economico-sociale. 5. Administraţia publică îşi asumă riscul unor activităţi care, tradiţional, erau specifice celorlalţi agenţi economici (achizitor de armament, bancher). 6. Concepe şi pune în aplicare politici economice sectoriale, regionale şi generale. Politica economică reprezintă acţiunea conştientă, concertată democratic, a puterii politice care presupune definirea obiectivelor economice şi sociale ale statului - naţiune, punerea în aplicare a acestor obiective, folosindu-se în acest scop mijloace şi tehnici adecvate. Experienţa ţărilor dezvoltate, ca şi experienţa recentă a României arată că intervenţia statului în economie se poate face prin trei modalităţi: politici structurale; politici de ajustare; politici de environment. 17

2 Politicile structurale se referă, îndeosebi, la planificarea macroeconomică (dar, în sens larg, aici se includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung precum şi, în actuala etapă din ţara noastră, politici de privatizare a societăţii sau politici de reglementare/dereglementare cu specia sa, naţionalizare/ denaţionalizare). Politicile de ajustare (de gestionare a dezechilibrelor). Politicile de ajustare cuprind în primul rând, politica monetară care urmăreşte macrostabilizarea prin intermediul monedei, mai ales prin controlul masei monetare din sistemul economic. Principalele instrumente de politică monetară sunt: manevrarea taxei scontului, operaţiunile open-market, manevrarea ratei rezervei obligatorii la băncile comerciale, încadrarea (limitarea) creditului, emisiunea suplimentară/retragerea de monedă. În al doilea rând, din politicile de ajustare fac parte politicile fiscale care au drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul impozitelor şi taxelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Politica fiscală mai este denumită politică bugetară, deoarece instrumentalizarea ei se face prin intermediul bugetului public, atât bugetul republican, central, cât şi al bugetelor administraţiei locale. În al treilea rând, politica de preţuri este o componentă a politicilor de ajustare deşi au un impact mai mic în politica de macrostabilizare. Ea se referea la stabilirea, pe cale administrativă a unui anumit preţ, la un anumit bun sau serviciu ori la o anumită resursă economică, în scopul de a orienta deciziile şi comportamentul agenţilor economici în sensul dorit sau urmărit de puterea politică. În al patrulea rând, politica de venituri constituie tot o politică de ajustare şi se referă la manevrarea nivelului veniturilor în economie. În esenţă, ea poate fi integrată politicii fiscale, deoarece se înfăptuieşte tot prin intermediul bugetului public şi constă în controlul (garantarea, completarea, prelevarea) veniturilor din economie prin intermediul aşa-numitelor taxe negative, respectiv taxe pozitive. Politicile de environment sunt menite să administreze, în echilibru, relaţiile sistemului economic cu mediul exterior. Presiunile mediului exterior vin din trei direcţii principale: mediul natural; mediul economic extern; mediul monetar extern. Rezultatul aplicării tuturor celor trei mari categorii de politici se reflectă în macrostabilizarea economică. Aşadar, politica economică macrostabilizatoare poate fi definită ca un ansamblu de politici economice care au drept obiectiv principal reducerea (atenuarea) fluctuaţiilor din economie şi în special a fluctuaţiilor în rata creşterii economice, inflaţiei şi şomajului Cererea şi oferta agregate Cererea globală, agregată constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii, indiferent de destinaţia acestora. Structura cererii agregate (globale) este următoarea: cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către consumatorii finali (familiile); veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile brute făcute de acestea; achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare; cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări. Oferta globală (agregată) constă din producţia totală (internă sau internaţională) adusă la piaţă de către unităţile economice producătoare vânzătoare. În funcţie de optica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinată prin însumarea (agregarea) producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valorilor adăugate de aceştia Indicatorii macroeconomici rezultativi Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care sunt utilizate resursele de care o ţară dispune, necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile. În Sistemul producţiei materiale (SPM), pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe economice, se calculează următorii indicatori sintetici: produsul social (PS), produsul social final (PSF) şi venitul naţional (VN). Produsul social (PS) reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor economice produse în cadrul ramurilor producţiei materiale, în decurs de un an. Produsul social final (PSF) constă din valoarea de schimb a bunurilor materiale şi serviciilor economice produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în h ultimul stadiu al circuitului economic. Mărimea acestui indicator se calculează ca diferenţă între PS şi consumul intermediar. Venitul naţional (VN) este indicatorul sintetic (agregat) care exprimă valoarea nou creată în sfera producţiei materiale şi a serviciilor economice în decurs de un an. Mărimea acestui indicator se determină prin scăderea din PS a valorii bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui. Spre deosebire de Sistemul producţiei materiale, care include numai rezultatele din producţia materială, punând în prim plan fluxurile materiale din economie, Sistemul conturilor naţionale (SCN) cuprinde întreaga activitate din economie şi dă prioritate fluxurilor financiare. Pe baza informaţiilor oferite de SCN, se calculează, în principal, următorii indicatori

3 sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor macroeconomice: produsul global brut (PGB), produsul intern brut (PIB), produsul intern net (PIN), produsul naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN). În calculul indicatorilor se utilizează atributele: intern şi naţional, atributul intern cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării respective; atributul naţional are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări. Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile producătorilor şi ale cumpărătorilor. Acestea pot fi: preţuri ale factorilor de producţie (când nu includ impozitele indirecte) şi preţurile curente ale pieţei (care includ şi impozitele indirecte). Produsul global brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu caracter marfar sau nemarfar, create în subsistemele economiei naţionale, într-o perioadă determinată, de regulă, un an. Drept urmare, ca expresie a rezultatelor macroeconomice, PGB se poate calcula în trei moduri: a. prin însumarea consumului intermediar cu valoarea producţiei finale, adică a producţiei ajunsă în ultimul stadiu al circuitului economic şi care este destinată consumului final (metoda de producţie); b. prin însumarea consumului intermediar cu elemente ce reprezintă remunerarea factorilor de producţie, amortizarea capitalului fix şi impozitele indirecte (metoda valorii adăugate); c. prin însumarea consumului intermediar cu valoarea consumului final exprimat prin cheltuielile făcute de toţi agenţii economici pentru consum final şi pentru formarea brută a capitalului (metoda utilizării finale). Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Formula generală de calcul este: PIB=CF+FBCF+VS+(E-I); unde: CF - consum final; FBCF - formarea brută de capital fix; VS - variaţia stocurilor; E - exporturi; I importuri sau: PIB = PG CI, unde: PG - produsul global; CI - consumul intermediar. Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. Se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix, adică a amortizării (A): PIN = PIB - A Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an. Dacă se porneşte de la PIB, PNB se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei). PNB pp = PIB pp ± SVAB pp unde: PNB pp - PNB la preţurile pieţei; PIB pp - PIB la preţurile pieţei; SVAB pp - soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei. La calcularea PNB trebuie să se aibă în vedere ca bunurile să fie produse în acelaşi an şi să fie socotite (calculate) o singură dată. Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB. Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii). Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate de consumatori. Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP) poate fi determinat PNB real: PNB real = PNB nominal/igp. Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A): PNN = PNB - A În contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi venitul naţional (VN). VN exprimat în preţurile pieţei reprezintă PNN, iar exprimat în preţurile factorilor de producţie reprezintă PNB evaluat în preţurile factorilor de producţie şi este denumit venit naţional brut.vn pp =PNB-A; VN fp = VN pp - I in (fără subvenţii de exploatare), unde: I in - impozitele indirecte nete După stadiile mişcării PNN - producţie, repartiţie şi consum - se utilizează următoarele modalităţi de calcul: a. însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an; b. însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie; c. însumarea cheltuielilor făcute pentru consum, investiţii şi creşterea stocurilor. Concepte cheie: microeconomie, macroeconomie, cerere agregată, ofertă agregată, politică economică, macrostabilizare, indicator macroeconomic, sistemul conturilor naţionale, sistemul producţiei materiale,pib, PIN, PNB, PNN, PGB, VN, PS, PSF. 19

4 Creşterea economică şi dezvoltarea economică durabilă Creşterea economică: delimitări conceptuale În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea şi dezvoltarea economică. Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice, aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor. În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi creştere economică negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică. Teoria creşterii economice nu este altceva decât o viziune a vieţii economice într-o concepţie dinamică ce are în vedere modificarea parametrilor, a variabilelor ce concură la desfăşurarea vieţii economice şi sociale. În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. În acelaşi timp, aceste două concepte conţin elemente care le delimitează unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă de cuprindere diferită. Sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor (PIB, PNB, VN). Sintetic, creşterea economică se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor. În schimb, în sfera de cuprindere a dezvoltării economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică, interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg Stagflaţia reprezintă acea stare economică marcată în general de prezenţa concomitentă a stagnării economice şi a inflaţiei cu consecinţe negative multiple din punct de vedere economic şi social. În ceea ce priveşte slumpflaţia, aceasta este o stare cu consecinţe mult mai grave datorită scăderii accentuate a producţiei, manifestării inflaţiei ce generează multiple dezechilibre, dar care creează numeroase dificultăţi şi în planul elaborării politicilor economice. Începând cu deceniul 7 au fost formulate noi concepte de creştere economică cum este creşterea zero, creşterea negativă, creşterea organică, dezvoltarea economică adecvată, creşterea durabilă şi altele, toate opuse vechiului concept de creştere pur cantitativă, canceroasă, nediferenţiată. Creşterea economică zero reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ceea ce considerăm a fi comun noilor concepte este accentul pus pe laturile calitative, şi nu în primul rând pe cele cantitative. Deosebit de interesantă este esenţa conceptului de dezvoltare adecvată, înţeleaptă, eficientă şi curată. Dezvoltarea economică adecvată reflectă recunoaşterea faptului că producţia şi consumul nu constituie obiective ca atare, ci sunt mijloace de atingere a unui ţel, acest ţel fiind o existenţă mai sănătoasă, mai sigură, mai umană şi măi aducătoare de satisfacţii în cazul tuturor oamenilor Factorii şi costurile creşterii economice Factorii creşterii economice. Se impune precizarea, de a nu pune semnul egalităţii între factorii de producţie şi cei ai creşterii economice, deşi delimitările uneori sunt greu de realizat. În teoria economică sunt prezente o serie de clasificări, respectiv: a. în funcţie de specificul lor se desprind factori generalizaţi cum ar fi factorul bancar, sistemul de transporturi şi telecomunicaţii, sistemul de învăţământ etc., şi factorii specializaţi, respectiv infrastructură specializată, personal de înaltă calificare ş.a. b. factori de bază ce se regăsesc în dimensiuni diferite în toate economiile naţionale, respectiv resursele naturale, forţa de muncă cu un grad de calificare mai redus, condiţii de climă, poziţie geografică ş.a. Alături de ei, există şi o a doua categorie factorii de vârf - ce îi întâlnim în special în ţările avansate din punct de vedere economic, iar ca dimensiune sunt mai rari decât factorii de bază. c. de reţinut în acelaşi timp şi factorii clasici - muncă, capital, natură (pământ) şi neofactorii, unii (cazul capitalului uman) sau altele cu totul noi (unele componente, direcţii noi ale progresului tehnic actual).

5 Un element esenţial este însă potenţialul, gradul de atragere, de îmbinare şi eficienţă cu care sunt utilizaţi surprinderea mutaţiilor ce apar în spaţiu şi timp. Ca principali factori de creştere economică în prezent reţinem: progresul tehnic, cercetarea ştiinţifică, inovaţiile, informaţiile, cunoaşterea, investiţiile, nivelul educaţiei, rata acumulării, gradul de organizare şi conducere al producţiei, comerţul exterior, diplomaţia economică bi şi multilaterală, permanentă şi ad-hoc ş.a. La aceşti factori şi procese trebuie adăugat şi un alt element, factor, respectiv timpul. Una dintre faţetele esenţiale în planul factorilor de producţie, în prezent şi viitor, este cea legată de schimbările, în unele cazuri radicale, a locului şi rolului factorilor de producţie, inclusiv a conţinutului, la care adăugăm eficienţa folosirii lor. Revenind însă la locul şi rolul unor factori de producţie, azi asistăm la diminuarea rolului celor clasici şi creşterea rolului altora, respectiv informaţia, cunoaşterea, ştiinţa pentru ştiinţă, ce vor defini chiar noul mod de creare a avuţiei, noul tip de civilizaţie. Costurile creşterii economice Creşterea importanţei preocupărilor pentru costurile creşterii este determinată de: a. creşterea volumului fizic al consumului de materii prime şi energie, clasice sau noi; b. creşterea valorii şi a preţurilor pentru exploatare, prelucrare, transport; c. creşterea investiţiilor în procesul cercetării şi dezvoltării, al progresului tehnic în general; d. prezenţa limitelor în domeniul unor factori de producţie. Creşterea economică, fiind un factor macroeconomic cere în acelaşi timp un raport cât mai bun între un procent de creştere a PNB şi consumul de resurse, de energie care trebuie să fie cât mai redus posibil. Un alt element, determinant pentru costurile creşterii economice este şi va fi mediul înconjurător - el însuşi problemă economică, care pentru a fi suportul dezvoltării în general, trebuie să se regăsească într-un echilibru adecvat cunoscut fiind faptul că a continua actualul curs este pusă în pericol inclusiv supravieţuirea umanităţii Tipuri şi modele de creştere economică În planul tipurilor creşterii economice sunt de reţinut mai multe clasificări, opţiuni. Astfel în raport de ponderea factorilor cantitativi sau calitativi la rezultatele obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv, intermediar, intensiv. a. Tipul extensiv, întâlnit azi pe o arie largă a globului înseamnă utilizarea unui volum însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum şi de o eficienţă adecvată. b. Tipul intermediar, din însăşi definirea sa, presupune ponderi relativ egale ale factorilor cantitativi şi calitativi. Este caracteristic pentru multe state în tranziţie către o economie modernă, avansată, dar în acest caz se impune o adaptabilitate rapidă la nou, la tendinţele din economia mondială. c. Tipul intensiv, caracteristic pentru economiile avansate, produce şi consumă noul, utilizează factori în care laturile calitative sunt preponderente, eficienţa şi profitul sunt elemente definitorii ale oricărei activităţi. O altă clasificare are în vedere tipul (modelul) orientat spre interior şi un altul orientat către exterior. Primul porneşte de la o dezvoltare, de la o utilizare a factorilor de producţie, care în final, preponderent urmăreşte satisfacerea nevoilor interne, în timp ce tipul orientat către exterior concepe o structură economică ce vizează pe lângă satisfacerea propriilor cerinţe, urmăreşte încadrarea într-o pondere ridicată în economia mondială, desfacerea celei mai mari părţi a producţiei naţionale pe pieţele externe. În planul tipurilor de creştere (dezvoltare) economice, pot fi întâlnite clasificări în funcţie de unele măsuri de politică economică utilizate. Un exemplu poate fi legat de fenomenul inflaţiei şi în consecinţă putem vorbi de un tip (model) de dezvoltare inflaţionistă sau neinflaţionistă. Preocupările în domeniul teoriei şi practicii creşterii economice se concretizează în elaborarea de modele matematice. Deşi numărul lor este ridicat, cele ce au aplicabilitate este redus, iar altele au o doză însemnată de incertitudine şi risc. Cu toate acestea, există o serie de componente şi modele ale creşterii economice care au cunoscut o mai largă răspândire în gândirea economică dintre care reţinem, în mod deosebit, modelul Harrod-Domar. În unele cazuri, modelele economico-matematice ale creşterii, stau la baza politicilor macroeconomice sau la nivelul marilor firme. Modelarea economică, ca proces, înseamnă utilizarea unor instrumente, a unor variabile care corelate notează o anumită evoluţie voită şi dorită. Instrumentul principal al modelării economice îl constituie modelul, care elaborat pe baza unor variabile - într-o variantă sau mai multe, stă la baza evoluţiei viitoare a creşterii economice. Modelul Harrod-Domar, constituie punctul de plecare al multor modele ale creşterii economice (elaborate de J. Robinson, Paul A. Samuelson ş.a.). Spre deosebire de J. M. Keynes, modelul abordează problemele în mod dinamic şi pune accentul pe rolul investiţiilor în creşterea economică. Analizând problemele reproducţiei capitaliste, autorii modelului se ocupă de trei probleme: raportul între creşterea venitului naţional şi necesarul de investiţii (volumul economiilor); teoria ciclului industrial - reliefând instabilitatea economică, dezvoltarea ciclică; elaborarea măsurilor de politică economică pentru înlăturarea instabilităţii, respectiv a crizelor, şomajului etc. Modelul Harrod-Domar cuprinde o serie de elemente reale şi care vizează în primul rând, determinarea necesarului de investiţii care să asigure o anumită rată a creşterii economice. Modelul este construit pe baza a trei variabile independente creşterea populaţiei, progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii şi variabile dependente - rata creşterii economice şi necesarul de acumulări în vederea efectuării investiţiilor. Pentru determinarea necesarului de capital, pentru investiţii, foloseşte următoarea relaţie: S = Δn/n k. 21

6 Ecuaţia fundamentală a modelului o reprezintă relaţia: G = S/k, unde: S - rata acumulării de capital; Δn/n - rata creşterii populaţiei; k - coeficientul capitalului (capitalul necesar pentru a obţine sporirea venitului naţional cu 1); G - rata creşterii. Având în vedere că în economia de piaţă liberă creşterea are loc ca urmare a unor decizii individuale, autorii deosebesc trei rate ale creşterii: rata garantată, cerută de capital; rata naturală cerută de condiţiile fundamentale aceea care este determinată de creşterea curentă a populaţiei active şi de creşterea potenţială a progresului tehnic. O astfel de rată a creşterii nu depinde de dorinţele de economie ale particularilor şi ale societăţilor ; rata reală Dezvoltarea economică durabilă Conceptul de dezvoltare economică durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare. Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă sau viabilă, la nivelul fiecărei ţări şi la scară mondială, sunt legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent, omenirea, şi anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale; inflaţia, şomajul, crizele monetare, economice şi geografice etc. Astfel, dezvoltarea durabilă este concepută, de unii autori, ca menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile, cel puţin la nivelul celor existente pentru generaţiile actuale, şi reducerea factorilor de mediu afectaţi de poluare. Alţii consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în managementul serviciilor oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale. O altă categorie de autori apreciază că respectivul criteriu al eficienţei economice convenţionale este legat de echitatea faţă de generaţiile viitoare în protejarea factorilor de mediu (Robert Solow, 1993). Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Trebuie să fie conceput şi realizat un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. Privită dintr-un alt unghi, această dezvoltare durabilă presupune: a. o dimensiune naturală; b. o dimensiune socialumană; c. o dimensiune naţională, regională (zonală), mondială (globală) Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice contemporane Teoriile şi modelele creşterii economice din perioada postbelică sunt: a. agregate, care privesc relaţia producţie - consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată pe ramuri, denumite modele interramuri; b. dezagregate, care se referă la evoluţia raportului producţie - consum la nivelul ramurilor economice (de exemplu, modelele input-output sau funcţiile de producţie), denumite modele sectoriale. După intervalul de timp la care se referă, modelele creşterii economice pot fi: a. modele statistice pentru un interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbată; b. modele dinamice, ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat o variabilă economică ce implică modificări structurale. După scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în: a. modele de structură, care reflectă elementele interne ale economiei naţionale, la un moment dat; b. modele de previzionare, care cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economiei; c. modele de decizie, utilizate în luarea unor decizii. În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice, avem: a. modele microeconomice, elaborate la nivelul întreprinderilor; b. modele macroeconomice, la nivelul economiei naţionale; c. modele mondoeconomice, la nivelul economiei mondiale. După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor, există: a. modele neokeynesiste; b. modele neoclasice; c. modele de origine mai complexă. Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare. Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare au loc în cadrul unei confruntări îndelungate între diferite concepţii privind protecţia mediului natural, din care menţionăm: concepţia geoconcentrică, cea biocentrică şi cea antropocentrică. Concepţia geocentrică face din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în sine, pământul urmând a fi apărat fără rezerve. În această concepţie, omul este doar unul din elementele ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în puritatea ei. O asemenea concepţie a condus la ideea de creştere economică zero. Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi formele de viaţă nonumane. Se pretinde ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât în scopul protejării lor. Concepţia antropocentrică are ca punct de sprijin ideea conform căreia totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. Desigur, a considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare.

7 Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare - concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Acest concept presupune respect faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social. O asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul înconjurător Ecodezvoltarea Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar general al Conferinţei de la Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren, până în prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU. Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. În cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se disting următoarele obiective: a. stabilizarea populaţiei lumii; b. crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic; c. realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului; d. negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale; e. stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu; f. supravegherea conştientă a stării mediului şi o conlucrare la nivel internaţional. Concepte - cheie: creştere economică, dezvoltare economică, indicele măsurii bunăstării economice (MEW), indicele dezvoltării umane (IDU), ecodezvoltare, model, modelul Harrod-Domar, rata creşterii economice, Raportul Brundtland. 16. Problema ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economic Definirea subdezvoltării economice Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce sintetizează caracteristici economice, politice, culturale etc. În literatura de specialitate se întâlnesc termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs de dezvoltare, ţări neindustrializate, lumea a treia etc. Sistemul indicatorilor dezvoltării umane cuprinde trei componente de bază: longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă, - cunoştinţele - măsurate prin ştiinţa de carte şi număr de ani de şcoală, - standardul de viaţă - măsurat cu ajutorul produsului naţional brut pe locuitor. Ţările slab dezvoltate se pot clasifica, în funcţie de nivelul de dezvoltare, după mai multe criterii: a. demografic (natalitatea mare, mortalitate redusă); b. economic (venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie insuficient dezvoltată); c. sociologic (analfabetism, neintegrare socială) Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate: nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei; deformarea structurală - specializare de ramură îngustă, dezechilibre între industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale; coexistenţa mai multor tipuri de economii de subzistenţă, economie de piaţă simplă, economie de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne; existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene; aflate într-un proces permanent de consolidare Cauzele subdezvoltării Cauzele subdezvoltării: subdezvoltarea poate fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale; - Cauze interne - resurse naturale, umane, factori economici şi politici; Cauze externe - mecanisme care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor pe măsura posibilităţilor Decalaj economic Diferenţele de venit (PIB) pe locuitor în ţările slab dezvoltate şi în ţările dezvoltate economic poartă denumirea de decalaj economic. Principalele strategii de dezvoltare Dintre strategiile de dezvoltare aplicate în ţările rămase în urmă economic, amintim: 23

8 1. Strategia dezvoltare spre interior", care pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea veniturilor naţionale, pe care le identifică cu progresul economic şi social general. 2. Strategia dezvoltare spre exterior", care urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi. 3. Strategia dezvoltarea endogenă" defineşte dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei. Principalele direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări, ar fi: a. dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole; b. promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor; c. formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; d. formarea capitalului şi realizarea de investiţii. Înlăturarea subdezvoltării poate fi înfăptuită numai prin intensificarea eforturilor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul extern efectiv şi eficient al ţărilor dezvoltate, al întregii comunităţi internaţionale. Concepte-cheie: subdezvoltare economică, dezvoltare umană, decalaj economic, capacitate ştiinţifică şi tehnologică, deformare structurală, strategie de dezvoltare economică, efort intern, ajutor extern Echilibrul şi dezechilibrul economic Echilibrul economic: premise, concept, forme şi corelaţii fundamentale Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi piaţa muncii, adică piaţa în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a se produce dificultăţi (dezechilibre) în funcţionarea economiei naţionale. Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după mai multe criterii. În raport cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul macroeconomic static şi dinamic. Echilibrul static reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă. Modificarea stării economiei sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi dintre subsistemele economiei naţionale defineşte starea de echilibru macroeconomic dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt şi pe termen lung. Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic, şi anume: populaţia; progresul ştiinţifico-tehnic; comportamentul agenţilor economici; limitele resurselor. În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul îmbracă forma de echilibru economic material, valoric şi al resurselor de muncă. Echilibrul material exprimă starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte. Echilibrul valoric reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor. În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de echilibru: echilibrul bănesc (monetar); echilibrul financiar; echilibrul bugetar; echilibrul valutar. Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de altă parte. Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică (fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează hotărâtor existenţa şi progresul societăţii omeneşti. În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice se disting: echilibrul microeconomic; echilibrul mezoeconomic; echilibrul macroeconomic. Echilibrul de pe fiecare piaţă este un echilibru parţial; el cuprinde numai o parte a sistemului economic, reprezentată de piaţa izolată a unei mărfi, pornind de la ipoteza că în restul economiei, respectiv pieţei, condiţiile rămân neschimbate. Situaţia în care toate pieţele se află simultan în echilibru, adică atunci când cantităţile şi preţurile de pe toate pieţele nu se modifică substanţial, descrie starea de echilibru general sau echilibrul conjugat al pieţelor. Condiţia de echilibru pe toate pieţele de bunuri şi servicii, în cadrul concurenţei perfecte este: p D 0 ; când 0 şi p 0, unde: p - vectorul preţurilor pe toate pieţele, e D - vectorul cererii excedentare pe toate pieţele. Această condiţie de echilibru este cunoscută e sub denumirea de legea lui Walras. Cererea globală (D) este formată din cererea pentru bunuri de consum (C) şi cererea pentru bunuri investiţionale (I), iar oferta globală este destinată consumului (C) şi economiilor (S). Ca urmare: D=C+I; Y=C+S. Înlocuind în relaţia (1), structurile lui Y şi ale lui D rezultă: C+S=C+I, sau: S = I. Introducând în analiză relaţiile D e

9 externe ale economiei naţionale, concretizate în importuri (H) şi exporturi (E) de bunuri economice, relaţia de echilibru devine: Y+H=D+E, sau: C+S+H=C+I+E, adică: S+H=I+E, sau: S-I=E-H, ceea ce reprezintă o nouă condiţie de echilibru. Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia: Y m = D m, unde: Y m - oferta de monedă; D m - cererea de monedă. Cererea şi oferta de monedă sunt determinate de masa monetară (M), viteza de rotaţie a banilor (V), volumul global al tranzacţiilor de piaţă (T) şi nivelul general al preţurilor (P). În aceste condiţii, relaţia de echilibru este: M V P T, unde: M V = oferta de monedă; P T = cererea totală de monedă. Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii de locuri de muncă (D) cu oferta de locuri de muncă (Y): Y = D. În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc Teorii şi modele ale echilibrului economic Prima încercare de explicare a echilibrului economic general aparţine francezului Francois Quesnay, în lucrarea sa, intitulată Tabloul economic (1758). El descrie circulaţia veniturilor şi a bogăţiilor între clasele sociale care îndeplinesc, fiecare, o funcţie indispensabilă vieţii întregului sistem economic. Şcoala clasică de economie politică marchează un moment deosebit în cercetarea problemelor de echilibru economic. Adam Smith, unul din fondatorii acestei şcoli, considera că piaţa, prin jocul liber al pieţei, asigură echilibrarea cererii cu oferta. În concepţia sa piaţa este mâna invizibilă care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, ea fiind singura în măsură să-i unească şi să-i armonizeze pe producători şi consumatori. Plecând de la această concepţie, David Ricardo, şi el fondator al şcolii clasice de economie politică, consideră că variaţia preţului ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta are doar un caracter vremelnic, deoarece echilibrul va fi restabilit prin evoluţia ofertei, care va reduce preţul la nivelul său natural sau necesar, bazat pe cantitatea de muncă David Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care mărfurile sunt monopolozate, incluzând în cercetare şi problema schimburilor internaţionale. După opinia lui, progresul tehnic şi liberalizarea schimburilor internaţionale reprezintă factori ce stau la baza realizării echilibrului pe termen lung. Concepţia lui Adam Smith despre echilibru este caracteristică economiei de piaţă cu concurenţă perfectă. Potrivit legii debuşeelor, formulată de Jean Baptiste Say, orice vânzare este în acelaşi timp cumpărare, automat producţia îşi creează piaţă corespunzătoare excluzându-se astfel, ca fenomene generalizate, neconcordanţele dintre cerere şi ofertă şi crizele economice, factorul timp este în afara vieţii economice, iar intervenţia statului este aproape inexistentă. Sintetizând ideile şcolii clasice şi integrându-le într-un sistem, Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, prin care descrie modul în care piaţa, în condiţiile concurenţei perfecte, ajunge la echilibru. Potrivit concepţiei sale, echilibrul concurenţial corespunde unei situaţii de alocare optimală a resurselor economice între agenţii economici, care odată atinsă, nimic nu se mai schimbă, ignorând astfel orice tranzacţie care se desfăşoară în afara echilibrului. Cercetările ulterioare în domeniul teoriei echilibrului general (TEG) au în vedere dinamica proceselor economice, manifestarea unui echilibru structural stabil, luarea în considerare a riscului; fundamentând o serie de instrumente de analiză dinamică, cum sunt multiplicatorul şi acceleratorul. Apare astfel o nouă viziune asupra echilibrului economic, acesta fiind interpretat ca un dezechilibru dinamic. Vilfredo Pareto considera, la rândul său, că, atunci când este realizat echilibrul economic, situaţia respectivă corespunde unui optim; el furnizează un criteriu de optimizare, susţinând că avem de-a face cu situaţia de optim când acesta corespunde eficacităţii maxime obţinute. Ultimele două secole pun în evidenţă preocupările intense privind investigarea multiplelor probleme teoretice şi practice în domeniul echilibrului economic şi al modelării acestuia. Din multitudinea de opinii teoretice şi practice privind echilibrul economic se desprind două tendinţe dominante. Prima este caracteristică perioadei de început, când cercetările în domeniul echilibrului economic s-au desfăşurat pe fondul staticii economice, prioritate având echilibrul pe termen scurt. La baza investigaţiilor au stat următoarele premise: piaţa concurenţială are capacitatea de a rezolva automat problemele echilibrului dintre cerere şi ofertă; crizele economice sunt considerate fenomene accidentale; şomajul era un fenomen voluntar. A doua tendinţă, ce a început să se manifeste în primele decenii ale actualului secol, se caracterizează prin deplasarea prioritară a cercetărilor spre problemele privind dezechilibrele economice. S-a elaborat astfel o teorie a dezechilibrelor economice opusă teoriei echilibrului economic. Totodată, prin trecerea de la analiza macroeconomică statică la analiza macroeconomică dinamică, investigaţiile au fost orientate prioritar spre echilibrul pe termen lung. O abordare aprofundată a problemei echilibrului macroeconomic, în perioada interbelică, realizează, J. M. Keynes. Acesta şi-a dat seama că forţele pieţei bazate pe principiul laissez faire-ului nu erau capabile să realizeze echilibrul economic, susţinând, ca remediu, intervenţia statului, prin investiţii. În cadrul modelului de echilibru elaborat de Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C) şi investiţii, şi anume: Y = C+I; C = Y- I; I = YC; E (economiile) = Y-C; E = I. Aceasta din urmă este considerată relaţie fundamentală, deoarece transformarea economiilor în investiţii reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului. 25

10 În etapa actuală, problemele echilibrului şi dezechilibrului economic capătă o însemnătate tot mai mare, fiind abordate de către diferiţi specialişti, care acordă atenţie şi modelării economice. Joseph A. Schumpeter, adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema echilibrului static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic, şi deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor şi nicidecum realizarea echilibrului. Adept al dezechilibrelor economice este şi reputatul economist francez Francois Perroux. Potrivit concepţiei sale, piaţa are un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi dominaţi, şi nicidecum între parteneri egali. Drept urmare, echilibrul este impus de firma dominantă, de macrounităţile care adoptă macrodeziile, care practic sunt căi de dezechilibrare. În aceste condiţii procesul creşterii economice se desfăşoară pe baza dezechilibrelor de durată, care trebuie să fie resorbite în timp util. Recunoaşterea tot mai largă a dezechilibrului ca stare normală de evoluţie a vieţii economice impune cu necesitate problema limitelor în care acesta are efecte pozitive, şi care sunt asigurate printr-un mecanism economic adecvat de funcţionare a pieţei libere. Astfel, Henri Guitton, considera că poziţiile în afara echilibrului reprezintă regula, iar cele de echilibru excepţia şi, în consecinţă, după opinia sa, rolul ştiinţei economice este să caute nu perfecţiunea, ci diminuarea la maximum a imperfecţiunii, pentru a putea contribui la apropierea sistemului economic de starea de echilibru, în centrul acestuia fiind omul. Teoria echilibrului general implică o serie de premise în condiţii de bază a căror formalizare este cuprinsă, îndeosebi, în lucrările lui Debreu, Koopmans şi Karlin. În cadrul TEG, modelele economice semnificative sunt cele ale lui Walras - Wald şi Arrow - Debreu - McKenzie. Modelul Walras - Wald este un model simplificat al economiei concurenţiale, care prezintă o serie de specificaţii ca: 1. Limitele resurselor, şi ale tehnologiei. 2. Fiecare consumator este posesorul unor cantităţi din fiecare factor de producţie, venitul lui provenind din vânzarea acestora. Modelul Arow - Debreu McKenzie arată că Arrow şi Debreu, pe de o parte, şi McKenzie, pe de altă parte, au formulat independent modele de echilibru, ele având însă o trăsătură comună şi anume reprezentarea economiei concurenţiale şi demonstrarea existenţei echilibrului. În prezent, semnificaţia teoriei echilibrului general este privită prin laturile sale contradictorii Teoria dezechilibrului economic Prin dezechilibru economic se înţelege starea economiei naţionale sau a unei componente a acesteia de a nu fi în echilibru. Întrucât acţiunea forţelor economice contrarii este permanentă, echilibrul se manifestă ca o stare de moment, vremelnică şi întâmplătoare a sistemului economic, pe când dezechilibrul economic se manifestă permanent, însă cu intensităţi diferite în timp şi în cadrul componentelor economiei naţionale. Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce, poate fi interpretat: a. ca stare normală a economiei de piaţă; b. ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi incompatibilităţi în cadrul funcţionalităţii sistemului economic. Pentru a desemna dezechilibrele economice normale, ştiinţa economică foloseşte noţiunea de presiune, iar pe cele anormale noţiunea de absorbţie. Presiunea redă situaţia de ofertă excedentară ( exces suply ) sau existenţa pieţei cumpărătorului ( buyers market ), atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe piaţa muncii; ea se soldează cu nerealizarea unei părţi a ofertei de bunuri şi servicii şi apariţia şomajului. Metaforic vorbind, pe piaţa unui produs domină presiunea pentru cumpărător dacă vânzătorul stă la rând să-şi vândă mărfurile, adică la vânzător apare o aspiraţie pozitivă care nu este pe deplin satisfăcută. Absorbţia este situaţia de piaţă în care cererea este excedentară ( exces demand ), respectiv piaţa este a vânzătorilor ( sellers market ), cumpărătorii stau la rând pentru a cumpăra, manifestându-se o tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută la cumpărător. Concepte-cheie: echilibru economic, dezechilibru economic, TEG, Teoria dezechilibrului economic, presiune, absorbţie. 18. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile Venitul şi formele lui La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de producţie, corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul naţional ce reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora. Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri, în funcţie de existenţa şi mişcarea sa reală în procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Drept urmare, mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.