către Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului Geneva referitor la al Doilea Raport Periodic

RAPORT AL SALVAŢI COPIII ROMÂNIA către Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului Geneva referitor la al Doilea Raport Periodic al Guvernului României pentru intervalul 1995-2002 Adresa: România, Bucureşti, sector 1, 010899, Intr. Ştefan Furtună nr. 3 Tel: + 40 1 212 61 76 Fax: + 40 1 312 44 86 E-mail: rosc@mb.roknet.ro Persoană de contact: Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv 1

1. MĂSURI GENERALE DE IMPLEMENTARE EVOLUŢIA REFORMEI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI ÎN DIFICULTATE Perioada 1993-1997, până în momentul adoptarii de catre Guvern a Ordonantei de Urgenta nr. 26 privind protectia copilului aflat in dificultate, s-a caracterizat printr-o succesiune de decrete, legi si hotarari de guvern in acest domeniu, care însă nu au reuşit să se constituie într-o bază legislativă unitară care să cuprindă întreaga problematică a protecţiei copilului. Necesitatea unor noi reglementari legislative, absolut necesare în condiţiile apariţiei unor noi probleme sociale neacoperite de sistemul legislativ (spre exemplu situaţia copiilor străzii, a copiilor din familii ce trăiesc sub nivelul pragului de sărăcie, a copiilor infectaţi cu virusul HIV/SIDA, etc.) s-a concretizat în anul 1997 prin apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 26 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Primul pas în stabilirea principalelor direcţii de acţiune în favoarea copilului aflat în dificultate a fost acela prin care s-a definit categoriile de copii care necesită ajutor special din partea statului şi a comunităţii. Prin aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 26/1997 s-a renunţat la termenul de "minor" şi la categoriile acestuia, folosindu-se conceptul nou de "copil aflat în dificultate". Prin acest ultim concept se acoperă toate categoriile de copii care necesită sprijin şi intervenţie din partea statului, fie că au sau nu o familie: 1. Copilul orfan de unul sau ambii parinţi ai cărui parinţi sunt decedaţi, dispăruţi sau decăzuţi din drepturile parinteşti; 2. Copilul abandonat temporar sau permanent în instituţiile de ocrotire sau aflat în plasament familial sau adopţie; 3. Copilul deficient bolnav cronic, cu tulburari de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale sau cu dificultăţi de învaţare- care necesită îngrijire si educaţie specială, ce nu îi poate fi asigurată de propria familie. În această situaţie tipul de intervenţie educaţională, realizată în unitaţile învăţamântului special, se constituie în forme de protecţie specială pentru copiii elevi cu cerinţe educative speciale; 4. Copilul care a săvârşit fapte penale dar nu raspunde penal; 5. Copilul care a abandonat şcoala si familia şi îşi petrece viaţa in stradă, aparţinând categoriei de copiii ai străzii ; 6. Copilul aflat într-o familie care traieşte în sărăcie; 7. Copilul din comunităţi minoritare marginalizate; 8. Copilul victimă a unor calamităţi naturale, războaie sau alte catastrofe; 9. Copilul supus unor rele tratamente abuzat sau neglijat. Anul 1997 este marcat şi de transferul responsabilităţii protecţiei copilului în dificultate către autorităţile publice locale prin crearea Comisiilor Judeţene de Protecţie a Copilului şi a Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului la nivel local, subordonate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, organism central de elaborare a politicilor naţionale în domeniu şi de monitorizare a implementării acestora. Această descentralizare necesară a avut însă şi consecinţe negative datorate insuficienţei resurselor materiale şi umane la nivel local. 2

În februarie 2001, au avut loc consultări la nivel local pentru elaborarea unor propunei coerente şi unitare privind Strategia guvernamentală de reformă a sistemului protecţiei copilului. La aceste consultări au participat reprezentanţi ai autorităţilor centrale şi locale, precum şi din partea organizaţiilor neguvernamentale. Cu ocazia acestor întâlniri au fost reactualizate planurile naţionale iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii, în favoarea copiilor rromi, copiilor expuşi abuzurilor, copiilor a căror muncă este exploatată şi a copiilor cu dizabilităţi. Ca urmare a consultărilor s-au evidenţiat trei propuneri majore: elaborarea strategiei de protecţie a copilului aflat în dificultate, elaborarea Legii Copilului, înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului. În anul 2001, a fost elaborată o nouă Strategie guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004), având ca direcţii generale: - menţinerea copilului în mediul familial, atunci când este în interesul superior al copilului, şi prevenirea abandonului copiilor prin sprijinirea familiilor aflate în situaţii de risc; - reducerea numărului de copii afalţi în instituţii (cu aprox. 25.000 copii până la sfârşitul anului 2004), prin dezvoltarea şi diversificarea de servicii alternative destinate unei îngrijiri personalizate şi adecvate nevoilor copilului; - promovarea adopţiei ca măsură specială de protecţie a copilului, cu accent pe încurajarea adopţiei naţionale. Adopţia internaţională va fi practicată ca ultimă modalitate de protecţie a copilului în familie; - continuarea procesului de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului, creşterea eficienţei managementului resurselor financiare, materiale şi umane; - crearea unui sistem de acreditare şi monitorizare la nivel naţional a organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului, în conformitate cu standardele minime obligatorii; - crearea şi dezvoltarea unui sistem naţional de monitorizare şi evaluare a situaţiei copilului aflat în dificultate, a serviciilor şi instituţiilor de protecţie a copilului, precum şi a resurselor financiare alocate de la nivel central/local. De asemenea, noua strategie guvernamentală identifică şi eveidenţiază rolul fiecărei instituţii implicate în realizarea obiectivelor menţionate anterior. Pentru a asigura includerea în Legea Copilului, aflată în stadiul de proiect de lege, a tuturor drepturilor stipulate în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, Salvaţi Copiii a organizat 10 întâlniri de lucru la care au participat 62 de specialişti în domeniul drepturilor copilului. Recomandările referitoare la proiectul Legii Copilului, rezultate în urma acestor dezbateri, au fost înaintate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţii. În octombrie 2001, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 121, adopţiile internaţionale au fost sistate pe o perioadă de 1 an, datorită depistării unui număr mare de adopţii ilegale şi datorită unor deficienţe în sistemul de monitorizare post-adopţie. În prezent se reanalizează regimul juridic al adopţiilor internaţionale în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi Ministerul Jusţiei au în lucru un proiect de lege privind adopţia, care 3

urmează a fi finalizat până la sfârşitul perioadei de suspendare a procedurilor referitoare la adopţia internaţională. 2.1 Durata învăţământului obligatoriu 2. DEFINIŢIA COPILULUI În cadrul reformei iniţiate în sistemul de învăţământ, una dintre măsurile adoptate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a fost ca învăţământul general obligatoriu să fie de 9 ani, începând cu anul şcolar 2002 2003. Unul dintre considerentele care a determinat această modificare îl constituie creşterea fenomenului de abandon şcolar, aceasta manifestându-se în special la nivelul învăţământului secundar (vezi cap. 7). 2.2 Încuviinţarea actului sexual Până în anul 2001, prevederile legale stipulau expres faptul că se pedepseşte întreţinerea de relaţii sexuale cu fete având vârsta mai mică de 14 ani, în timp ce pentru băieţi nu existau nici un fel de prevederi exprese cu privire la această problemă. Această diferenţă pornea de la faptul că relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex erau interzise. Prin legea 61/2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, a fost eliminată situaţia de discriminare între băieţi şi fete. Incriminările cu privire la faptele de viol, perversiune sexuală, corupţie sexuală, hărţuire sexuală sau actul sexual cu un minor fac referire în prezent atât la fete, cât şi la băieţi. Conform modificărilor recente se pedepseşte întreţinerea de relaţii sexuale cu minori având vârsta mai mică de 15 ani. Totodată, se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex cu vârsta între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. 2.3 Cazurile în care criteriul pubertăţii este folosit în aplicarea Codului Penal; aplicarea diferită pentru fete şi pentru băieţi Având în vedere modificările adusă de Legea 61/2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, nu mai putem vorbi de diferenţe în aplicarea Legii penale pe criteriul pubertăţii. 3. PRINCIPII GENERALE 4

3.1 Principiul non-discriminării (art. 2) În domeniul protecţiei sociale, prin Legea privind venitul minim garantat nr. 416/2001 mamele au dreptul la o alocaţie pentru fiecare dintre primii 4 copii născuţi vii în România, indiferent de cetăţenie. Venitul minim garantat, întemeiat pe principiul solidarităţii sociale, se acordă şi cetăţenilor altor state sau apatrizilor, în condiţiile legislaţiei române, care au reşedinţa în România sau, după caz, domiciliul în România. Deşi principiul non-discriminării este stipulat în Constituţie, există anumite categorii de copii care se confruntă cu discriminări directe sau indirecte: copiii cu dizabilităţi, copiii infectaţi HIV/SIDA, copiii rromi, copiii din instituţii, copiii străzii, copiii din familii sărace (vezi capitolele 5,6,7 şi 8). 3.2 Principiul întâietăţii interesului superior al copilului (art.3) Referitor la atribuţiile serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului, alături de cele incluse în raport propunem adăugarea următoarelor responsabilităţi esenţiale în prevenirea abandonului copiilor şi protecţia copiilor adoptaţi: acţionează pentru prevenirea abandonului copiilor prin planning familial şi prin educaţie contraceptivă; în acest scop, în cadrul serviciului public specializat pentru protecţia copilului se organizează şi funcţionează servicii de prevenire a abandonului copilului prin planning familial şi prin educaţie contraceptivă; identifică copiii care pot fi protejaţi prin adopţie, în condiţiile legii, de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează, şi prezintă preşedintelui comisiei sau unuia dintre vicepreşedinţi, în termen de 5 zile de la data identificării, datele de identitate şi alte informaţii pertinente referitoare la situaţia acestora, spre a fi comunicate Comitetului Român pentru Adopţii; identifică familiile sau persoanele care doresc să adopte copii de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează; evaluează condiţiile materiale şi garanţiile morale pe care acestea le prezintă şi face propuneri comisiei cu privire la eliberarea atestatului de familie sau de persoană aptă să adopte copii; transmite cererile de adopţie ale acestor familii sau persoane Comitetului Român pentru Adopţii, însoţite de atestatul de persoană sau de familie aptă să adopte copii, în termen de 5 zile de la eliberarea acestuia; urmăreşte evoluţia copiilor adoptaţi de pe teritoriul judeţului sau, după caz, al sectorului municipiului Bucureşti în care funcţionează, precum şi a relaţiilor dintre aceştia şi părinţii lor adoptivi, pe o perioadă de cel puţin 2 ani de la încuviinţarea adopţiilor pe care le-au sprijinit; prezintă rapoarte comisiei cu privire la aceste aspecte, trimestrial sau la cererea acesteia; sprijină părinţii adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligaţiei de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale copilului o permit. 3.3. Dreptul la viaţă, dezvoltare şi supravieţuire În anul 1999, 41,2 % din populaţia României trăia sub pragul sărăciei, acesta fiind definit ca nivelul sub care nici 60% din nevoile de bază ale unei gospodării nu sunt acoperite. Pentru 5

anul 2000, statisticile indică o creştere a procentului până la 43%. Această indicator negativ are repercursiuni directe asupra copiilor, 80% dintre familiile cu mai mult de trei copii trăind sub pragul sărăciei, în aceste familii aflându-se mai mult de 50% din copiii României. Transformările induse de perioada de tranziţie pe care România o traversează au impact direct asupra dezvoltării şi chiar supravieţuirii copilului prin următoarele: - reducerea veniturilor şi creşterea disparităţilor între categoriile sociale; - adâncirea sărăciei mai ales în cazul familiilor cu mulţi copii; - involuţia demografică: reducerea numărului noilor născuţi, ratei fertilităţii, creşterea alarmantă a numărului avorturilor şi a ratei mortalităţii infantile; - serviciile de sănătate pentru populaţie au şi ele o evoluţie negativă; - scăderea motivaţiei pentru educaţie: creşterea ratei abandonului şcolar, scăderea gradului de cuprindere în învăţământ; - disparităţi rural urban în ceea ce priveşte accesul la educaţie, servicii sociale şi de sănătate, standardele de viaţă etc. O altă problemă o reprezintă infrastructura deficitară din cadrul unor unităţi şcolare, spitale, instituţii de ocrotire a copilului, acesta punând în pericol sănătatea copiilor şi chiar supravieţuirea acestora. Acest fapt se datorează bugetelor locale reduse, precum şi unui management ineficient al resurselor. 3.4. Respectare opiniilor copilului Chiar dacă în ultima perioadă, au fost iniţiate o serie de programe la nivelul organizaţiilor neguvernamentale, care încurajează participarea copiilor în luarea unor decizii care afectează viaţa lor personală şi exprimarea liberă a opiniilor, cunoaşterea şi respectarea acestui drept rămân la un nivel scăzut. În urma unor studii realizate de Organizaţia Salvaţi Copiii, s-a constatat că modelul educaţional existent atât în mediul familial cât şi în cadrul sistemului de învăţământ, este departe de a fi participativ. Grupurile cu riscul cel mai ridicat în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la participare sunt copiii din instituţii, copiii din zonele rurale şi copiii din familii cu condiţii socio-economice deficitare. Accesul la informaţii corespunzătoare 4. DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CIVILE Şcoala reprezintă unul dintre cele mai importante medii de informare. Conform unui studiu realizat de Organizaţia Salvaţi Copiii ("Copiii şi drepturile lor. Dreptul copilului la participare Bucureşti, 2000), 72% dintre copiii intervievaţi au primit informaţii privind drepturile lor în cadrul orelor de educaţie civică şi a programelor desfăşurate de organizaţiile neguvernamentale în şcoli. Cu toate acestea, accesul copiilor la alt gen de informaţii decât cele cuprinse în programa şcolară este cu atât mai dificl cu cât în şcoli numărul calculatoarelor disponibile cu acces la internet este foarte redus, iar fondul de carte al bibliotecilor şcolare este învechit şi redus ca număr (vezi cap. 7). 6

O altă sursă de informare a copiilor şi tinerilor o reprezintă mass-media. În studiul menţionat anterior, 52% dintre copii susţin că au primit informaţii referitoare la drepturile lor prin intermediul televiziunii. În general, copiii au exprimat un grad ridicat de satisfacţie privind efortul mass-media de a oferi informaţii conform aşteptărilor lor. Privitor la protecţia copilor, prin Legea audiovizualului, mass-media are obligaţia de a informa în mod adecvat opinia publică, fiind interzisă prejudicierea interesului tinerilor. Televiziunea şi radio trebuie să informeze asupra specificului emisiunilor la care minorii nu au acces sau acesta este restricţionat de către acordul părinţilor. Unul dintre domeniile în care copiii nu beneficiază de informaţii suficiente îl reprezintă educaţia pentru sănătate. Atât la nivelul şcolilor cât şi în mass-media, informaţia oferită tinerilor în acest sens, este nesatisfăcătoare. Ca urmare a experienţei în derularea unor programe de educaţie pentru sănătate, Organizaţia Salvaţi Copiii a încheiat un protocol de colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării în cadrul programului naţional "Educaţia pentru sănătate în şcoala românească". Prin acest program naţional se urmăreşte: - elaborarea de programe şcolare de promovare a sănătăţii şi de educaţie, ca materii opţionale şi/sau ca ore integrate în alte materii, cât şi ca activitate extracurriculară - formarea cadrelor didactice în vederea susţinerii acestor ore în şcoală - elaborarea unor materiale suport pentru aceste cursuri (manuale, ghiduri pentru profesori şi elevi, pliante, broşuri, etc.) - promovarea unor campanii de educaţie pentru sănătate în colaborare cu instituţii guvernamentale, nonguvernamentale, companii private. 5. MEDIUL FAMILIAL ŞI ÎNGRIJIRI ALTERNATIVE De la intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, un pricipiu important impus de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului a fost inclus printre principiile constituţionale. În acest sens, art.45 din Constituţie dispune: "Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în relizarea drepturilor lor". România a semnat şi a ratificat convenţii internaţionale în domeniul protecţiei copilului: Convenţia de la Haga privind protecţia copiilor şi cooperării în adopţia internaţională, ratificată prin Legea nr.84/1994, Recomandarea Adunării parlamentare a Consiliului Europei, nr.1286(1996) privind o strategie europeană pentru copii; Rezoluţia (77) 33 a Consiliului Europei, privind plasamentul copiilor; Recomandarea nr.(94) 14 a Consiliului Europei, privind politicile familiale unitare şi integrate. La aceste acte normative internaţionale se adaugă legislaţia românească care reglementează drepturile copilului: Codul Familiei, Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, Legea nr.119/1997 privind alocaţia suplimentară pentru familii cu copii, Legea nr.112/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, Legea nr. 6771995 privind ajutorul social, Ordonanţa de Urgenţă nr.47/1997 privind protecţia specială a persoanelor cu handicap, Hotărârea Guvernamentală nr.218/1998 privind asistenţa maternală de urgenţă. 7

Cu toate că s-au iniţiat toate aceste legi, decrete sau hotărâri guvernamentale cu scopul îmbunătăţirii sistemului de protecţie a copilului, nu s-au înregistrat progrese semnificative. Factorul care a blocat realizarea unei strategii guvernamentale coerente a fost pulverizarea problematicii copilului, adesea pe criterii artificiale, între diferitele compartimente guvernamentale. Astfel, problemele copilului în dificultate au fost şi sunt gestionate de câteva ministere, comisii, instituţii locale şi centrale, departamente. 5.1. Orientarea părintească Transformările politice şi socio-economice survenite după 1989 în societatea românească au exercitat şi continuă să exercite presiuni multiple asupra familiilor, supunându-le unor eforturi de adaptare la complexitatea noilor situaţii sociale determinate de economia de piată şi a modului de viaţă pe care această societate le incumbă. În plus, consecinţele ratei ridicate a somajului, a incertitudinii locului de muncă şi, uneori, suprasolicitarea profesională, conduc la alterarea legăturilor familiale cu implicaţii negative în calitatea îngrijirii, creşterii şi educării copiilor, a integrării lor în mediul şcolar şi în comunitate. În toţi aceşti ani s-a constatat că tot mai mulţi părinţi nu au capacitatea de a asigura condiţiile de îngrijire şi educare a propriilor copii, solicitând sprijin şi intervenţie din partea autorităţilor şi colectivităţilor locale. Strategia guvernamentală 2001 2004, oferă o nouă viziune referitoare la protecţia copilului în familie şi societate şi este centrată pe menţinerea copiilor în familia naturală şi dezvoltarea de servicii comunitare de susţinerea a acesteia. Cu toate acestea, serviciile comunitare de protecţie a copilului dezvoltate de DPC uri sunt insuficiente ca număr (servicii de consiliere şi sprijin pentru părinţi 13 în anul 2000, respectiv 23 în 2001). Statul se implică foarte puţin în activităţi de consiliere, informare şi educare a părinţilor cu privire la drepturile şi mai ales obligaţiile implicate de acest statut, acest aspect fiind abordat în mai mare măsură de către ONG-uri. Proporţia femeilor care folosesc metode contraceptive a crescut la 48,2% în 1999 faţă de 41% în 1993. Procentul este însă foarte mic, în România constatându-se o rată foarte ridicată a avorturilor (44,3 la 1000 de femei cu vârsta peste 21 de ani, respectiv 24 la 1000 de femei cu vârste între 15 20 ani anul 2000). Acest fapt se datorează în primul rând numărului scăzut de centre de planificare familială, precum şi lipsei educaţiei sexuale în cadrul şcolilor şi liceelor. 5.2 Primordialitatea responsabilizării părinţilor În ceea ce priveşte primordialitatea responsabilităţii părinţilor legislaţia română prevede în Constituţie şi Codul Familiei obligaţia părinţilor de a creşte copilul şi conţinutul acestei obligaţii. Serviciile de sprijin pentru părinţi în vederea asigurării celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare a copilului chiar dacă sunt menţionate ca fiind componente ale Direcţiilor pentru Protecţia Copilului, nu acoperă decât o mică parte din nevoile beneficiarilor iar altele cum 8

sunt centrul de îngrijire de zi, centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi, centrul de pregătire a integrării şi reintegrării copilului în familie în fapt nu există. Serviciul de asistenţă materială şi sprijin pentru prevenirea situaţiilor care pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului, cu rol în intervenţia de urgenţă nu acordă sprijin constant, ci doar în funcţie de bugetul local sau de finanţările oferite prin programe guvernamentale. Există centre de îngrijire de zi pentru copii cu nevoi speciale dar sunt doar iniţiative locale şi la nivelul organizaţiilor neguvernamentale. Centrul de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea psihologică a copilului cu probleme psihosociale funcţionează doar sub forma centrelor de primire în regim de urgenţă şi nu beneficiază de specialişti care să asigure o asistenţă şi intervenţie specializată. Putem menţiona iniţiativele organizaţiilor neguvernamentale în dezvoltarea de programe de educare a părinţilor în privinţa cunoaşterii rolului pe care îl au în creşterea, educarea copiilor şi prevenirea abandonului şi a reintegrării familiale. Menţionăm astfel programele speciale pentru părinţi derulate de Organizaţia Salvaţi Copiii "Universitatea părinţilor", iar din 1999 prin intermediul celor 7 Centre de Consiliere pentru Copil şi Familie s-au derulat prin intermediul şcolilor programe de informare pentru părinţi privind prevenirea abuzului, neglijării şi a altor situaţii de risc pentru dezvoltarea copilului. În acest sens, au fost redactate şi materiale informative pe această temă: Rolul familiei în dezvoltarea copilului 3-7 ani, Dezvoltarea copilului 3 7 ani, Fii alături de copilul tău (sfaturi pentru părinţii care au copii cu vârsta între 3 şi 7 ani), Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. 5.3 Cheltuieli de întreţinere pentru copil Valoarea reală a suportului financiar pentru familiile cu copii este redusă, neputând să acopere nici măcar nevoile de bază ale acestora, 50% dintre copiii din România trăind în familii aflate sub pragul de sărăcie. 5.4 Separarea de părinţi Potrivit Codului Familiei, copilul locuieşte cu părinţii lui, o dispoziţie identică aflându-se în art. 25 din legea nr.105/1996. Legislaţia română prevede anumite situaţii de excepţie în care copilul poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre aceştia: divorţul, decăderea din drepturile părinteşti, arestarea preventivă, detenţia. În ceea ce priveşte divorţul părinţilor, instanţa de judecată hotăreşte încredinţarea copilului unuia dintre părinţi sau unor terţe persoane. Copilul îşi poate exprima opinia în legătură cu părintele cu care doreşte să rămână începând cu vârsta de 10 ani. Instanţa judecătorească poate schimba hotărârea de încredinţare a copilului în situaţia schimbării împrejurărilor iniţiale, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani. În ceea ce priveşte separarea de părinţi, copilul este declarat abandonat, conform ultimelor modificări legislative din decembrie 2001, la 3 luni de la încetarea legăturilor personale cu părinţii, dar această măsură se aplică în practică într-un mod deficitar. 9

O altă situaţie în care copilul poate fi separat de părinţi este aceea în care părintele sau copilul au săvârşit un delict şi sunt reţinuţi sau arestaţi. Prin legea nr.140/1996 se prevede ca minorul care nu a săvârşit un delict grav să presteze activităţi benevole în favoarea comunităţii, dar acest lucru trebuie foarte atent şi riguros urmărit pentru a nu veni în contradicţie cu drepturile copilului şi protecţia lui prin expunere la munci care depăşesc posibilităţile lui de dezvoltare fizică şi psihică. 5.5 Adopţia Sistemul deficitar de monitorizare a adopţiilor internaţionale a determinat stoparea acestora începând cu octombrie 2001, pe o perioadă de 1 an. În prezent se lucrează la un proiect de lege privind adopţia, una din modificările aduse legii precedente fiind creşterea perioadei de monitorizare a familiilor adoptive. În ceea ce priveşte adopţiile definitive şi irevocabile, numărul adopţiilor internaţionale s-a păstrat în perioada 1998 2001 la un nivel mai ridicat faţă de numărul adopţiilor naţionale, având o tendinţă de creştere (de la 851 de cazuri în 1997, la 3.035 de cazuri în 2000). Numărul scăzut de adopţii internaţionale din anul 2001 (1.521 de adopţii) se explică prin măsura legislativă de stopare a acestora pe o perioada de 12 luni (OUG nr. 121 din 8 octombrie 2001). În ceea ce priveşte adopţiile naţionale, evoluţia acestora a fost una oscilatorie, ajungându-se de la un număr de 840 de adopţii naţionale în 1998, la un număr de 1.274 de adopţii naţionale la sfârşitul anului 2001. Cel mai ridicat număr de adopţii naţionale s-a înregistrat în anul 1999, şi anume 1.710 adopţii naţionale. Copiii adoptaţi sunt monitorizati, conform legii, pe o perioadă de 2 ani de la data definitivării adopţiei. 5.6 Abuzul şi neglijarea Strategia Guvernamentală prevede, printre direcţiile generale ale procesului de reformă, clarificarea prevederilor legale în domeniul neglijării, molestării sau abuzului asupra copilului în propria familie. Ca urmare a demersurilor specialiştilor în domeniu, începute imediat după 1990, a cursurilor de formare iniţiate de organizaţiile neguvernamentale, cu precădere după 1996, şi a introducerii capitolului de prevenire a abuzului şi neglijării copilului în Strategia Guvernamentală pentru protecţia copilului în dificultate, direcţiile pentru protecţia copilului au început să înfiinţeze servicii speciale pentru copilul neglijat. În luna iunie a anului 2001, în cadrul sistemului de protecţie a copilului erau înfiinţate şi funcţionau 9 servicii de intervenţie şi de prevenire a neglijării şi a abuzului copilului. Aceste servicii asigură consiliere psihologică, socială şi juridică, suport pentru a trece peste traumele suferite şi pentru reabilitarea relaţiei dintre membrii familiei, schimbarea mentalităţilor membrilor comunităţii, în vederea reintegrării familiale şi sociale. De asemenea, există servicii de tip help-line gratuite pentru17 judeţe şi cu taxă pentru 10 judeţe şi 2 sectoare din Bucureşti. Specialiştii care lucrează în aceste centre nu au însă o pregătire specifică pentru consilierea şi tratamentul copilului abuzat, neglijat. Aceste servicii sunt asigurate într-o proporţie mai mare de către profesioniştii în domeniul protecţiei copiilor din cadrul organizaţiilor neguvernamentale. Astfel Salvaţi Copiii a deschis primul Centru de Consiliere pentru Copil 10

şi Familie în 1998 şi în prezent are 7 centre la nivel naţional în care echipe multidisciplinare asigură servicii specializate pentru cazurile de abuz sau neglijare a copilului şi suport şi consiliere pentru familie. Printre alte centre de consiliere la nivelul ONG-urilor menţionăm: Centrul de Consiliere şi Terapie pentru Copil şi Familie al Fundaţiei Internaţonale pentru Copil şi Familie, SCOP Timişoara, ARTEMIS Cluj, Centrul de la Bacău. Conform datelor oferite de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii la nivelul anului 2000, numărul cazurilor de copii victime ale infracţiunilor de natură sexuală era de 582, pentru a creşte la 745 de infracţiuni doar în primele 9 luni ale anului 2001. Menţionăm că din totalul de 18.773 de victime ale infracţiunilor contra persoanei, 437 au fost minori cu vârsta de până la 14 ani, iar 616 au avut vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Organizaţiile neguvernamentale au fost iniţiatore de servicii pentru copilul abuzat, neglijat şi de studii şi cercetări care au evidenţiat existenţa şi incidenţa abuzurilor, inclusiv sexuale, asupra copiilor, de programe pilot de intervenţie şi recuperare a victimelor abuzurilor, de creare şi dezvoltare de reţele de acţiune în cazurile de abuz, de iniţere şi derulare de programe de pregătire pentru diferite categorii profesionale care lucrează cu copii. De curând, ANPCA a constituit un grup de profesionişti care să lucreze pe o curriculă de pregătire continuă pe problematica abuzului pentru persoane care interacţionează cu copii. 5.7 Copii în dificultate Prin HGR nr.539 a fost aprobată Strategia Guvernamentală în domeniul protecţiei copilului în dificultate (2001-2004) şi Planul operaţional pentru implementarea strategiei guvernamentale. Această strategie stabileşte principalele direcţii ale procesului de reformă a sistemului de protecţie a copilului: restructurarea serviciilor de tip rezidenţial existente; reorientarea resurselor financiare, materiale, umane şi tehnice către organizarea şi diversificarea de servicii alternative la protecţia rezidenţială; îmbunătăţirea, completarea şi armonizarea cadrului legislativ pentru clarificarea şi perfecţionarea acestuia cât şi pentru alinierea la standardele internaţionale în domeniu; continuarea procesului de descentralizare a sistemului. Una dintre direcţiile generale ale strategiei se referă la îmbunătăţirea, completarea şi organizarea cadrului legislativ. Astfel, Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 a suferit o serie de modificări încă din 1999, după cum urmează: HGR 1205/27.11.2001 - privind aprobarea metodologiei de funcţionare a Comisiei pentru Protecţia Copilului şi Ordonanţa de Urgenţă nr.123/8 oct.2001 - privind reorganizarea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Conform acestor modificări prin art 7(1) se stipulează: "comisia poate hotărî încredinţarea sau plasamentul copilului unei persoane, unei familii, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat...". Art.8(1) "... comisia poate înlocui măsura plasamentului cu cea a încredinţării, dacă părinţii pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte". Prin această modificare în sfera protecţiei intră şi persoanele cu handicap, comisia verificând "îndeplinirea condiţiilor privind încadrarea copilului într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială..." Au fost iniţiate şi derulate programe de prevenire a abandonului la nivelul instituţiilor specializate în protecţia copilului care, până în iunie 1997, nu erau dezvoltate decât de 11

ONG -uri. Prin aceste programe, începând din 1997 până în 1999, au beneficiat de suport şi consiliere 16.346 de copii, iar în anul 2000 şi în 2001 au beneficit 15.734, respectiv 15.274 de copii. Cu toate acestea rămâne un număr ridicat al copiilor instituţionalizaţi. Datele statistice oferite de ANPCA evidenţiază faptul că în Romania sunt aproximativ 6.000.000 copii cu vârsta cuprinsă între 0 18 ani, dintre care 2% se află în evidenţa Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului. La sfârşitul anului 2001, 57,09% dintre copiii protejaţi prin măsuri temporare se aflau in instituţii (45.422 de copii în centre de plasament publice, iar 4.543 de copii în centre de plasament private) si 42,91% la familii substitutive (8.370 de copii la asistenţi maternali profesionişti, iar 27.966 de copii la alte familii/persoane), în timp ce 1217 copii erau încredinţaţi în vederea adopţiei. În primele luni ale anului 2002 se înregistrează aceeaşi tendinţă de creştere a numărului de copii protejaţi de Serviciile Publice Specializate pentru Protecţia Copilului, atât în centre rezidenţiale (49.750 de copii în februarie 2002), cât şi în familii substitutive (38.615 copii în februarie 2002). Dificultăţile întâmpinate de către familiile cu copii în perioada de tranziţie, dar şi protecţia socială redusă practicată la nivelul politicilor sociale de suport a copilului şi familiei, au avut drept consecinţă creşterea constantă a numărului de copii instituţionalizaţi. Astfel, perioada 1995 2000 se caracterizează printr-o creştere a numărului de copii protejaţi în sisteme rezidenţiale de la 33.129 de copii în decembrie 1995, la 33.600 de copii în martie 2000. Schimbarea legislativă din domeniul protecţiei copilului survenită în anul 2000 (HGR nr. 261/2000, HGR nr. 1137/2000 şi OUG nr. 206/2000) a impus preluarea de către SPSPC a unui număr de 40.700 de copii aflaţi până în acel moment în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale (35.000 copii), Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap (3.500 copii) şi Ministerului Sănătăţii (2.200 de copii). După această modificare legislativă, la sfârşitul anului 2000, în subordinea Serviciilor Publice Specializate pentru Protecţia Copilului se aflau 57.181 de copii în centre rezidenţiale şi 30.572 de copii protejaţi în sistem familial. Număr copiii aflaţi în instituţii de ocrotire sau în familii substitutive - sursa ANPCA Momentul de referinţă Număr copii în instituţii rezidenţiale Număr copii în familii substitutive Total număr copii protejaţi în sistem rezidenţial şi familial Iunie 1997 39.569 11.899 51.468 Decembrie 1998 38.597 17.044 55.641 Decembrie 1999 33.356 23.731 57.087 Martie 2000 33.600 25.433 59.033 Au loc modificări legislative care duc la preluarea de către ANPCA/SPSPC a unui număr de 40.700 de copii de la MEN, SSPH şi MS Decembrie 2000 57.597 30.572 88.169 Decembrie 2001 49.965 37.553 87.518 Februarie 2002 49.750 38.615 88.365 12

Protecţia copilului lipsit de îngrijire părintească în sisteme alternative îngrijirii rezidenţiale nu a cunoscut în perioada 1997 2002 o diversificare şi dezvoltare care să permită respectarea dreptului fiecărui copil la o familie. Sistemele de protecţie de tip familial, alternative îngrijirii rezidenţiale sunt reprezentate de plasarea temporară a copilului la: rude până la gradul IV inclusiv, asistenţi maternali profesionişti sau alte familii de plasament. Numărul copiilor protejaţi prin acest sistem de tip familial a crescut de la 11.899 copii în iunie 1997, la 38.615 copii în februarie 2002. Simultan creşte însă numărul copiilor care trăiesc în centre de tip rezidenţial. Începând cu anul 2001 s-a trecut la un program intens de dezinstituţionalizare a copiilor cuprinşi în instituţii de ocrotire, astfel încât la nivelul anului 2001 au fost dezinstituţionalizaţi un număr de 13.366 de copii faţă de 7.861 în anul 2000. Dintre aceştia, au fost reintegraţi în familia naturală un număr de 6.961 copii, 514 au fost adoptaţi, 2.904 au fost dezinstituţionalizaţi ca urmare a împlinirii vârstei de 18/26 ani, iar 2.987 din alte cauze. Copiii reintegraţi în familia naturală sunt monitorizaţi, conform legii, pe o perioada de 3 luni după reintegrarea lor, această perioadă fiind foarte mică, nepermiţând o bună reevaluare a mediului familial. Această dezinstituţionalizare rapidă a fost făcută fără a realiza o evaluare completă a copiilor (nivelul de dezvoltatare fizică şi psihică, capacitatea de adaptare şi relaţionare), nici a posibilităţilor de readaptare în mediul familial, nici de posibilităţile financiare şi psihologice ale familiilor de a putea reintegra copiii. Apreciem că în multe situaţii copiii vor fi supuşi unor condiţii improprii dezvoltării armonioase, unui tratament inadecvat şi vor fi expuşi la forme mai grave sau mai puţin grave de abuz şi neglijare. Aceste familii şi copii nu sunt cuprinşi în programe de asistare şi consiliere pentru a putea face faţă situaţiei şi pentru a preveni abuzul sau negljarea sau alte situaţii prin care copilul să fie expus la situaţii care îi pot periclita dezvoltarea fizică şi psihică sau chiar viaţa. Profesioniştii care se ocupă de consilierea şi reabilitarea copiilor expuşi abuzului şi neglijării apreciază că vor fi confruntaţi cu foarte multe cazuri de abuz asupra copilului. Un alt grup în dificultate care necesită măsuri şi programe speciale, îl reprezintă copiii care au comis infracţiuni. Proporţia copiilor condamnaţi în totalul populaţiei condamnate a crescut de la 9,3% în 1997 la 12,2% în 2001. În intervalul menţionat copiii au fost condamnaţi în special la închisoare. De exemplu, în 1998 dintre toate sentinţele aplicate copiilor 46% au fost la închisoare. Pentru rezolvarea acestei probleme, sub coordonarea Ministerului de Justiţie au fost create servicii de reintegrare socială şi supraveghere în baza Ordonanţei de urgenţă 92/2000 şi aprobate prin Legea 129/2002. La 1 septembrie 2001 au fost create 28 de servicii de reintegrare socială şi supraveghere pe lângă 28 de tribunale, cu un personal format din 102 consilieri de reintegrare socială şi supraveghere. Până în martie 2002 existau înregistraţi 1.902 clienţi, cei mai mulţi copii(487) şi tineri cu vârsta între 18 şi 25 ani (635). O altă categorie de copii care necesită măsuri speciale o reprezintă copiii fără adăpost. Aceştia provin din familii disfuncţionale, cu un nivel socio-economic şi educaţional scăzut 13

sau din instituţii de ocrotire. Deşi au fost înfiinţate centre de zi şi se derulează programe de reintegrare familială în cadrul instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, acestea nu conduc la efecte vizibile. Tot în situaţie de dificultate sunt şi copiii proveniţi din familii monoparentale. În cadrul acestui tip de familie există un risc mai ridicat de abandon familial, abandon şcolar sau expunere la situaţii de abuz şi neglijare. Acest fapt se datorează într-o anumită măsură situaţiei socio-economice precare (datorită existenţei unui singur venit), dar şi lipsei unui mediu familial care prin prezenţa ambilor părinţi poate să ofere stabilitatea şi securitatea necesară dezvoltării copilului. Pentru acestă categorie de copii programele derulate de Direcţiile pentru Protecţia Copilului asigură suport în funcţie de bugetul serviciului şi asistenţă în funcţie de resursele umane disponibile. Pentru această categorie de copii ar trebui specificate în cadrul legislativ măsuri speciale de protecţie. 6. SĂNĂTATEA ŞI BUNĂSTAREA COPILULUI 6.1 Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare Bunăstarea copilului este strâns legată de starea de sănătate a acestuia care îi conferă dreptul la supravieţuire şi la dezvoltare normală, contribuind astfel la îmbunătăţirea stării de sănătate a întregii populaţii. România ocupă încă unul din primele locuri în Europa privind morbiditatea şi mortalitatea infantilă. Astfel, în perioada 1995-2000 aceasta a fost de 1,2 la mie, ceea ce, alături de alţi factori (cum ar fi migraţia) a dus la scăderea numărului locuitorilor din România cu aproape 2 milioane. Există însă şi un fenomen pozitiv, cel al scăderii ratei mortalităţii infantile (noi născuţi) de la 27 la mie în 1990, la 19 la mie în 1999 1, parţial şi datorită scăderii naşterilor (în 1998 au fost cu 36% mai puţin nou născuţi decât în 1990). Din studiile de mortalitate infantilă (0-1 an) şi de mortalitate a copiilor sub 4 ani, s-a evidenţiat o corelaţie semnificativă între cazurile de deces ale copiilor şi nivelul socioeconomic al mamelor. De asemenea, s-a constatat că 40% dintre copiii decedaţi prezintă deficienţe de nutriţie. Un studiu realizat în cadul Programului Naţional de Supraveghere Naţională, de către Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "Alfred Rusescu" împreună cu UNICEF din România, în perioada 1993-2000, a relevat că problemele de nutriţie ale copiilor sunt corelate atât cu nivelul de educaţie al mamelor cât şi cu nivelul socio-economic redus al familiei, cei mai afectaţi fiind copiii de la rangul IV în sus. Dreptul la supravieţuire al copilului este afectat de mai mulţi factori care grevează asupra sistemului sanitar din România: scăderea cheltuielilor publice (inclusiv pentru sănătate care sunt sub standardele europene) are influenţe negative asupra calităţii accesului la servicii, în special al celor mai sărace şi vulnerabile segmente ale societăţii, cele care au cei mai mulţi copii. 1 Raportul Naţional al Dezvoltării Umane România 2000, elaborat de PNUD, Reprezentanţa România, 2001 14

Sistemul medical este în plin proces de reformă, de la un sistem centralizat la sistemul asigurărilor de sănătate. Această situaţie a condus, în special în periaoda de tranziţie, la dezorganizare şi limitarea accesului la serviciile de sănătate, în special pentru copiii aparţinând familiilor defavorizate economic: familii sărace, familii de rromi etc., care nu au posibilitatea să-şi plătească asigurarea de sănătate. În ciuda aspectelor pozitive ale reformei, s-au creat mai multe obstacole privind accesul la servicii medicale, ca de exemplu: lipsa teritorializării, care conduce la deficienţe în rezolvarea unor probleme de sănătate publică; posibilitatea medicului de familie de a-şi alege pacienţii, ceea ce a determinat refuzul unor medici de familie de a înscrie pe listă pacienţi din categoriile defavorizate. De asemenea, numărul mic de spitale, slaba lor utilare, lipsa medicamentelor, insuficienţa personalului medical sunt cauze ale calităţii şi eficienţei reduse, mai ales în mediul rural, unde viitoarele mame şi copiii au cel mai mult de suferit. La sate se constată un deficit constant al numărului de medici. Astfel, în 1995 un medic era repartizat la 1426 persoane, în 1996 la 1462 persoane, în 1997- la 1475 persoane, în 1998 la 1525 persoane. Legea Asigurărilor de Sănătate, adoptată în august 1997 şi amendată de mai multe ori, ar trebui să degreveze statul de o serie de cheltuieli din domeniul sanitar, însă nu a rezolvat problemele, iar păturilor sărace, care nu-şi pot plăti asigurările, li s-a redus accesul la îngrijiri medicale. Cu toate că legea prevede gratuitatea serviciilor medicale pentru copii, acest lucru nu este respectat în totalitate deoarece unii medici de familie refuză să inscrie pe listele de pacienţi copii ai minorităţii romani ai căror părinţi nu sunt încadraţi în muncă (spre exemplu 50 de copii rromi din familii incluse într-un proiect familial din Cluj), făcând astfel imposibilă tratarea cu medicamente compensate şi gratuite a acestora. Din cauza restricţiilor bugetare, programele naţionale de sănătate au fost subfinanţate; de aceea, din anul 2002, o parte din ele vor fi finanţate şi de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. De asemenea, există programe şi activităţi centrate în special pe nevoile de sănătate şi bunăstare ale copilului finanţate de donatori externi (UNICEF/PNUD/USAID etc.), ca şi ale unor organizaţii neguvernamentale care au resurse şi competenţa de a se adresa grupurilor ţintă care au nevoie de informaţie şi consiliere specializată. Limitarea accesului la servicii medicale nu are cauze legislative; acestea rezidă mai ales în sărăcie, lipsa informaţiilor pentru prevenirea bolilor, lipsa unor date statistice, insuficienţa resurselor, deficienţe de comunicare şi colaborare la nivel guvernamental şi neguvernamental, instituţional şi individual. Se aşteaptă punerea în practică a unei măsuri luate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei care prevede reînfiinţarea asistenţei medicale comunitare care să asigure integrarea teritorială a problemelor medico-sociale. 6.2 Copii cu nevoi speciale În acest domeniu nu s-a clarificat definitiv legislaţia pentru protecţia copiilor cu dizabilităţi. Actele normative adoptate au fost supuse unor critici serioase din partea organizaţiilor 15

neguvernamentale care au propus adoptarea unei Legi unice de egalizare a şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi, proiect care nu a fost agreat de instituţiile guvernamentale cu atribuţii în domeniul respectiv. Strategia Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap nu a reuşit să-şi atingă scopurile: nu există încă o reţea de centre de recuperare şi reabilitare la care să aibă acces toţi copiii cu dizabilităţi. Marea majoritate a celor care funcţionează sunt ale unor organizaţii neguvernamentale. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul centrelor de zi pentru copiii cu dizabilităţi care nu sunt instituţionalizaţi. De altfel, conform datelor SSPH, rezultă că la sfârşitul anului 1998 existau 59 386 copii cu dizabilităţi, adică 0,3% din totalul copiilor ţării, dar trebuie avută în vedere expertizarea redusă a copiilor sub 7 ani. Din totalul copiilor cu dizabilităţi, 55.867 trăiau în familiile naturale, iar 3 519 în instituţii de tip medical cămine spital. Din 2001, majoritatea instituţiilor rezidenţiale pentru aceşti copii au trecut în subordinea Consiliilor judeţene şi a Direcţiilor judeţene pentru Protecţia Copilului şi s-au transformat în Centre de plasament şi recuperare. Conform aceleiaşi surse, la sfârşitul anului 2001, erau înregistraţi 59 746 copii cu dizabilităţi din care 58 688 în familii şi 1 058 în instituţii ale SSPH. La aceştia se adaugă cei circa 3 000 aflaţi în centrele de plasament din subordinea DPC-urilor. Se observă o uşoară creştere a numărului copiilor cu dizabilităţi. Spaţiul public este în continuare inaccesibil persoanelor cu dizabilităţi, atât instituţiile publice cât şi mijloacele de transport în comun nefiind adaptate pentru persoanele cu handicap fizic. Copiii, persoanele cu handicap, în general, sunt în continuare respinşi de comunitate, aceasta nefiind educată în sensul acceptării diversităţii, chiar dacă prin programele derulate organizaţiile neguvernametale au început un astfel de educaţie, care însă nu poate acoperi nevoile la nivel naţional. 6.3 Aspecte generale ale asistenţei medicale a copilului în România Legea sănătăţii publice din 1998 fundamentează finanţarea programelor naţionale de sănătate. Lipseşte însă baza materială necesară implementării acestor programe, mai ales în zonele rurale, sărace, unde, prin apariţia cabinetelor individuale ale medicilor de familie, au dispărut dispensarele. Recent a fost realizat Contractul Cadru pentru asistenţa medicală primară, în scopul rezolvării asistenţei medicale pentru segmentele de populaţie defavorizate socio-economic, rămase în afara listelor medicilor de familie. Modificările stipulează că, pe lângă rezolvarea problemelor de sănătate publică ale pacienţilor înscrişi pe listă, medicul de familie are obligativitatea rezolvării unor probleme de sănătate publică dintr-un teritoriu (inclusiv servicii de prevenire şi curative pentru copii şi gravide, fără discriminare etnică sau de altă natură. Direcţia pentru Asistenţă Socială şi Familie din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Familiei este responsabilă de implementarea unui Program Naţional de Planificare Familială şi de protecţie a stării de sănătate a mamei şi copilului, probleme care de altfel, se pot regăsi şi în celelalte 3 Programe Naţionale din domeniul sănătăţii. 16

Se simte însă nevoia de specialişti în îngrijirea copilului medici pediatri (Facultatea de Pediatrie a fost desfiinţată, medicii generalişti trebuind să acopere aceste lipsuri) şi de asistenţi medicali pregătiţi anume pentru acordarea de asistenţă copilului. 6.4 Asistenţa medicală în şcoli Asistenţa medicală în şcoli nu este la nivel corespunzător, din lipsa personalului medical necesar şi a lipsei de pregătire şi uneori de interes din partea cadrelor didactice, care ar trebui să se implice mai mult în educaţia copiilor pentru sănătate. Trebuie generalizată educaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor încă din primii ani de şcoală, iar din ultimii ani de gimnaziu, educaţia sexuală şi antidrog. 6.7 Sănătatea mintală, suicid, toxicomanii Datele furnizate în ultimii trei ani de diferite instituţii evidenţiază faptul că numărul consumatorilor de droguri, a reţelelor de traficanţi a crescut îngrijorător, iar vârsta la care tinerii încep să consume droguri a scăzut foarte mult, chiar până la vârsta de 9 ani (date furnizate de Spitalul Clinic de Copii "Grigore Alexandrescu"). Dacă în 1997, 4,5% dintre elevii din liceele bucureştene erau consumatori ocazionali sau permanenţi de droguri ilegale (sursa: ISPSMPB), în 2001 s-au declarat consumatori 10,68% dintre aceştia. La acest procent se mai adaugă încă 9,9%, procent ce reprezintă potenţialii consumatori, cei care au declarat că ar consuma droguri dacă s-ar ivi ocazia (sursa: Studiul despre cunoştinţele, atitudinile şi tendinţele elevilor de liceu în privinţa consumului de droguri - Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, Organizaţia Salvaţi Copiii). De asemenea, proiectul naţional ESPAD, realizat în 1999 în rândul tinerilor de 15 ani a evidenţiat un consum de droguri ilicite la 10% dintre aceştia. In 2001, numarul persoanelor care s-au adresat serviciilor medicale specializate in tratarea toxicomaniilor a fost de 2000 de persoane (sursa: Ministerul Sanatatii si Familiei). Legislatia in domeniu, adoptata incepand cu anul 2000, este un raspuns la extinderea ingrijoratoare a acestor fenomene. Astefel, au fost emise urmatoarele: - Legea 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri; - Regulamentul de aplicare a dispozitiilor Legii 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri; - Ordinul nr. 36219/2001 privind organizarea prevenirii consumului ilicit de droguri. Prin acest Ordin se infiinteaza Comisia interministeriala alcatuita din reprezentanti ai Ministerului de Interne, Ministerului Educatiei si Cercetarii, Ministerului Sanatatii si Familiei, Ministerului Administratiei Publice si Ministerului Tineretului si Sportului. De asemenea, se înfiinţează Centre de Prevenire si Consiliere Antidrog la nivelul fiecarui judet si in fiecare sector a Municipiului Bucuresti; - Ordinul nr. 3032/2002 privind colaborarea în domeniul educaţiei şi pregătirii antiinfracţionale a elevilor. Acest Ordin este încheiat între Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul de Interne; - Programul National de "Educatie pentru Sanatate", program iniţiat şi implementat de Ministerul Educaţiei şi Cercetarii în parteneriat cu organizaţii neguvernamentale. Scopul programului vizează introducerea "Educaţiei pentru Sanatate" din anul scolar 17