ARGUMENT 3 1. OBIECTUL ŞI STRUCTURA STUDIULUI, METODOLOGIA CERCETĂRII 5 1.1 Prezentarea obiectului cercetării, nivelul cunoaşterii actuale şi oportunitatea studiului 6 1.2 Structura şi delimitarea spațială și temporală a studiului 7 1.3 Metodologia cercetării 8 2. TRANSFORMĂRILE DIN CADRUL BRESLEI ȘI STATUTUL ARHITECTULUI ÎN PERIOADA 1944 1953 13 2.1 Scurtă privire asupra perioadei de dinainte de 23 august 1944 14 2.2 Aspecte ale vieții profesionale după instaurarea comunismului 17 2.3 Realismul socialist 26 3. INTERVENȚIA POLITICULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE ARHITECTURĂ (1944-1964). FORME DE (RE)PRESIUNE ASUPRA STUDENȚILOR ȘI CORPULUI DIDACTIC 31 3.1 Primul șoc 1944 1948 32 3.2 Consolidarea politicului 1948 1953 41 3.3 Presiune și semi-destindere 1953 1964 47 4. FENOMENUL RECLUZIUNII POLITICE ÎN CAZUL ARHITECŢILOR 51 4.1 Locurile și regimul detenției 52 4.1.1 Scurt istoric al penitenciarelor din România până la 23 august 1944 52 4.1.2 Perioada 1944 1964, închisori, lagăre şi colonii de muncă 60 4.2 Clasificarea arhitecților deținuți politic 4.2.1 Criteriul generaţiei arhitecţi diplomaţi, studenţi și elevi 77 4.2.2 Criteriul politic internări administrative și condamnări penale. Diferitele încadrări juridice 78 4.3 Statutul arhitectului în cadrul universului concentraţionar 4.3.1 Anonimi în marea masă a deţinuţilor politici 81 4.3.2 Arhitecţi în birourile tehnice ale penitenciarelor sau ale coloniilor de muncă. Lucrări coordonate sau proiectate în timpul detenţiei 81 5. DESTINUL POST CONCENTRAȚIONAR 87 5.1 Abandonul voluntar al profesiei, refugiul în domenii conexe și calea exilului 89 5.2 Valoarea este (uneori) recunoscută și în cazul bandiților 91 5.3 Relaţia arhitecţilor foști deţinuţi politici cu organele Securităţii Statului. Tentativele de recrutare și urmărirea informativă 91 1
6. STUDII MONOGRAFICE 99 1944 Arh. Ioniță Nicolae, Arh. Minescu Constantin 99 1945 Arh. Enescu Ion D., Arh. Iotzu Constantin, Arh. Ghiaciu Gheorghe, Arh. Petit Nicolae, Arh. Popescu Ion, Arh. Săndulescu Valentin, Arh. Sofronie Aurel, Arh. Căpșuneanu Ion 107 1948 Stud. Arh. Starovici Gheorghe, Arh. Goj Alexandru, Arh. Arnold Otto, Arh. Balș Ion, Arh. Botez Eugen, Arh. Crețoiu Radu, Arh. Cantacuzino G.M., Arh. Goga Nicolae, Arh. Pușchilă Ioan, Arh. Joja Constantin, Arh. Frâncu Nicolae, Arh. Anastasiu Gheorghe, Arh. Scheletti Ioan, Stud. Arh. Obreja Sorin 143 1949 Arh. Ionescu Pandele, Arh. Antonescu Virgil 249 1950 Arh. Lucinescu Georgeta, Arh. Hariton Dinu, Arh. Cristodulo Ion, Arh. Berindei-Mardan Agir, Arh. Florescu Octavian 265 1951 Arh. Moțaș Margareta, Arh. Dozzi Alexandra, Arh. Ursescu Gheorghe, Arh. Marion Virgil 299 1952 Arh. Atanasescu Iancu, Arh. Bedeus Iosif, Arh. Iancu Gheorghe, Arh. Iliescu Mihail, Arh. Iorga Alexandru, Arh. Mucichescu Nicolae, Arh. Ratz Mihail, Arh. Șerbănescu Pandele, Arh. Tritthaler Francisc, Vulcănescu Maria, Arh. Wentzel Helmut, Arh. Zeidner Helmuth 317 1953 Arh. Turconi Emilio, Arh. Turconi Tulio 373 1954 Arh. Mirică Florin 377 1955 Arh. Balș Ștefan, Arh. Peretz Elisabeta 381 1956 Arh. Hârjeu Constantin, Arh. Tătaru Alexandru, Arh. Stoica Dan 393 1957 Arh. Vasilescu Nicolae 407 1958 Arh. Morărescu Dragoș, Arh. Mihălțan Octavian, Arh. Costinescu Gheorghe, Arh. Văsâi George, Arh. Mihăilescu Emanoil, Arh. Rădulescu Nicolae, Arh. Chirulescu Simion, Arh. Săseanu Teodor 417 1959 Arh. Dragomirescu Mihai, Arh. Smărăndoiu Nicolae, Arh. Polichroniade Dumitru, Arh. Săvulescu Vintilă, Arh. Botez Alexandru, Arh. Spătaru Ioan, Arh. Culina Arghir 471 1960 Arh. Popescu Cătălin, Arh. Celăreanu Constantin 505 1987 Arh. Fiștioc Ion 515 7. CONCLUZII 519 7.1 Sinteza şi rezultatele cercetării 520 7.2 Direcţiile viitoare ale cercetarii și aplicații practice 522 BIBLIOGRAFIE ȘI SURSELE ILUSTRAȚIILOR 525 2
Puterea a identificat încă din cele mai vechi timpuri impactul social major pe care-l are creația de arhitectură, acționând în consecință. În ceea ce privește regimurile totalitare ale secolului XX, atitudinile au fost diferite. În cazul fascismului, pornindu-se de la afirmația lui Mussolini conform căreia noua Italie avea nevoie de de o nouă arhitectură, așa cum spunea undeva profesorul Sorin Vasilescu: în cele două decenii de dictatură italiană nu a existat nici măcar un caz nici excepția care să fi confirmat regula de arhitect care să fi fost victima unei forme de represiune. În cazul Germaniei naziste, profesioniștii care nu respectau direcțiile fundamentale trasate de politic în ceea ce privea arta de stat și participau la alte forme de expresie artistică, pierdeau comenzile majore. Cazul celei de-a treia ipostaze cea bolșevică este astăzi cunoscut: glonțul în ceafă sau voiajul siberian. Studiul nostru și-a propus să descopere ce-au pățit arhitecții care au protestat sau au încercat să-și păstreze o formă de independență în România anilor 1944 1964. O istorie exhaustivă a regimului comunist din România încă nu a fost scrisă și probabil că nici nu ar fi avut cum să fie datorită reverberațiilor suficient de puternice încă în mentalul colectiv și însăși structura societății românești contemporane. Secvențe ale manifestării puterii în perioada amintită sunt evocate coerent de memoraliști și cercetători dar, cel puțin din punctul nostru de vedere, aceste fragmente nu reușesc încă să contureze imaginea completă a impactului totalitarismului impus de la Moscova. Nu încercăm să explicăm rațiunea acestei stări de fapt și remarcăm totodată un crescut apetit pentru subiect în ultima perioadă, subliniind totuși și discursul dihotomic (într-o oarecare măsură) al specialiștilor care și-au îndreptat pașii și condeiul asupra represiunii comuniste. Nu ne propunem să analizăm regimul totalitar la modul general ci ne vom apropia de el din perspectiva breslei arhitecților interesându-ne în special destinul individual al unora dintre membrii acesteia și a interdependențelor de rigoare. Nu putem să nu remarcăm un eveniment din ianuarie 1990 care, din păcate, pare să-și fi produs efectele până astăzi. La prima întâlnire de după evenimentele din 1989 a arhitecților din toată țara, a lipsit intenția de aplecare asupra umilințelor trecutului și a cauzelor lor. Îndemnul era de a nu se pierde timpul cu dezgroparea trecutului, mobilizându-se energiile eliberate de dictatură în făurirea unei noi perioade luminoase de creație arhitecturală 1. Modul în care sistemul instalat în România după cel de-al doilea război mondial a subordonat politic și propagandistic arhitectura este axiomatic dar în același timp puțin 1 Greceanu Eugenia în Curea Viorica (coord.), Arhitecți în timpul dictaturii. Amintiri, Editura Simetria, București, 2005. 3
cunoscut în detaliu. În plus, așa cum afirma într-o conferință profesorul architect Sorin Vasilescu, de multe ori ne scapă un lucru extrem de simplu: arhitectura este făcută de arhitecți. Prezentul studiu pornește de la această incontestabilă stare de fapt: insuficienta (re)cunoaștere a relației arhitecturii și (mai ales) arhitecților cu regimul comunist în special în primele decenii ale acestuia. Pași au fost făcuți, amintind aici contribuția valoroasă a lui Augustin Ioan 2, continuând cu volumele memorialistice ale arhitecților Gheorghe Leahu 3 și Ioan Mircea Enescu 4, inițiativa de lăudat a doamnei architect Viorica Curea 5, amintirile în dialog ale fostului arhitect-șef al capitalei Alexandru Budișteanu 6, cercetările doamnei profesor Ana Maria Zahariade 7, teza de doctorat încă nepublicată a arhitectei Irina Tulbure și recenta analiză foarte consistentă a lui Alexandru Panaitescu 8. Cu toate acestea, deși dimensiunea represivă a comunismului este evocată, subiectul detenției politice a membrilor breslei este doar firav atins. Cel puțin câteva justificări există, dincolo de lipsa concretă de interes pentru subiect arătată de cercetători 9 : perioada foarte lungă de timp scursă de la eliberarea finală a tuturor deținuților politici din România și momentul 1989, pe de o parte, sau spaima fantastică adânc infiltrată în sufletul și mintea celor ieșiți din pușcării de a nu divulga nimic din cele trăite pe de alta, au contribuit la uitarea acestui episod tragic din istoria breslei arhitecților. Constatând acestea și promovând un sondaj la nivelul tagmei noastre, al cărui rezultat a confirmat ipoteza inițială nivelul extrem de scăzut al cunoașterii vis-a-vis de arhitecții condamnați pe motive politice în perioada 1944 1964 oportunitatea demarării unui studiu (fără a-i fi putut bănui inițial dimensiunile și finalitatea) se afirma aproape de la sine. Prin urmare, obiectul prezentei cercetări este reprezentat de identificarea arhitecților întemnițați din rațiuni politice în perioada 1944 1964, detalierea experienței lor concentraționare (urmărind și particularitățile acesteia, proprii formațiunii profesionale) și a destinul de după eliberare relația cu Securitatea și activitatea profesională. Scurta analiză a contextului politic și a particularităților breslei în prima perioadă a regimului comunist vine să completeze mini-studiile monografice. Considerăm că o istorie a arhitecturii în timpul regimului comunist din România și o analiză (completă sperăm pe viitor) a relației breslei 2 Ioan Augustin, Arhitectura și puterea, AgerFilm, 1992 și Modern Architecture and the Totalitarian Project - a Romanian case study, Editura I.C.R., București, 2009. 3 Leahu Gheorghe, Arhitect în epoca de aur, Fundația Academia Civică, București, 2004. 4 Enescu Ion Mircea, Arhitect sub comunism, Editura Paideia, București, 2006. 5 Curea Viorica (coord.), op. cit.. 6 Bălănescu Flori, Alexandru Budişteanu în dialog cu Flori Bălănescu. Între istorie şi judecata posterităţii, I.N.S.T., București, 2010. 7 Zahariade Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944 1989, Editura Simetria, București, 2011. 8 Panaitescu Alexandru, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945 1989, Editura Simetria, București, 2012. 9 Nu criticăm, dimpotrivă considerăm că lucrările amintite au fost deschizătoare de drumuri și surse de inspirație. În plus, avem convingerea că nici nu s-a bănuit dimensiunea represiunii în rândurile arhitecților. 4
cu acesta, nu pot fi scrise fără a scoate la lumină informațiile despre aceia care, fără voia lor, au făcut parte din categoria arhitecților deținuți politici. Subiectul propus prezintă două direcții majore de studiu care se întrepătrund reciproc. Analizăm pe de o parte soarta individuală a arhitecților prinși în malaxorul temniței politice, cercetare concretizată în studii monografice dimensionate în funcție de relevanța materialelor și accesibilitatea datelor, urmărind în paralel viața și activitatea acestora atât în libertate cât și în închisoare. Pe de altă parte, ne-a interesat relația tagmei arhitecților cu puterea și ingerința politicului în procesul de învățământ de arhitectură pentru primele decenii ale regimului. Prima parte a lucrării prezintă obiectul, structura studiului și metodologia folosită. Următoarele două capitole se concentrează pe transformările din interiorul breslei arhitecților în primii ani ai regimului comunist și formele de represiune din cadrul învățământului de arhitectură direcții de studiu care contextualizează de fapt subiectul principal. În aceeași logică au fost gândite și capitolele 4 și 5, în care s-au urmărit particularitățile recluziunii în cazul arhitecților și destinul post-concentraționar al acestora. Penultimul capitol reprezintă de fapt cea mai importantă și consistentă contribuție a noastră texte monografice pentru fiecare arhitect întemnițat în perioada 1944 1964. Din punct de vedere al delimitării spațiale, ne-am concentrat atenția asupra întreg teritorului national, dar implicațiile multiple ne-au purtat pe diferite meridiane 10. În mod similar, intervalul de timp studiat este fixat între momentul debutului represiunii (toamna lui 1944) și cel al eliberării generale a deținutilor politici (1964), cu incursiuni (inevitabile și binevenite am spune noi) înainte sau după aceste repere, cel puțin din punctul de vedere al elementelor biografice ale personajelor analizate. Acolo unde lucrurile au fost justificate, incursiunile au acoperit întreaga viață a arhitectului studiat, în cazul celor mai în vârstă mergând înapoi până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Pentru cei aflați încă în viață, textele s-au apropiat de prezent, ținând cont de activitatea unora dintre personaje, fie ea profesională sau desfășurată în cadrul societății civile. Urmărind structura lucrării, putem deosebi diferite tipuri de abordări pentru fiecare componentă a studiului. În acelaşi timp considerăm drept evidentă întrepătrunderea metodelor şi surselor, relevante pentru fiecare capitol în parte. Amintim drept principale metode: pentru identificare grila de lectură și mecanisme specifice A.C.N.S.A.S.; pentru documentare grila de lectură, apelul arhivistic şi elementele de istorie orală. Astfel, pentru realizarea 10 Amintim aici aspecte biografice ale arhitecților născuți sau care și-au definitivat studiile în afara teritorului național, cei care au luptat pe front în cel de-al doilea război mondial, cazurile acelora care au ales calea exilului, precum și apelul la urmașii arhitecților întemnițați aflați astăzi peste hotare. 5
incursiunilor istorice din capitolele 2 4, am apelat la bibliografia de specialitate, dacă vorbim de aspecte de ordin general ce ţin de studierea instaurării regimului comunist în România și istoria închisorilor, dar și la tehnica interviului pentru a dezgropa momente relevante petrecute în școala de arhitectură din perioada 1944 1964. Amintim aici (în primul rând) volumele publicate de către Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului 11, completate de cele ale diverselor conferinţe, naţionale şi internaţionale, dedicate subiectului. În cazul realităților regimului penitenciar din epocă, alături de studiile de specialitate am făcut apel şi la foarte consistenta literatură memorialistică dezvoltată după 1990 12. În ceea ce priveşte cazurile individuale ale arhitecţilor care au suferit această rigoare extremă a persecuţiei politice, (re)sursele bibliografice sunt destul de sărace. Cum am afirmat deja, în urma unui sondaj întreprins la nivelul breslei, am constatat că erau cunoscute doar 5 6 nume de arhitecți condamnați. Relativ rapid, verificând principalele dicționare în domeniu realizate până acum 13 dar și documente din arhiva A.F.D.P.R. (Asociația foștilor deținuți politici din România) și F.R.F.D.P.L.A. (Federația română a foștilor deținuți politici și luptători anticomuniști), lista noastră a ajuns la aproximativ 30 de cazuri. Diferența până la aproape 100 o datorăm arhivei C.N.S.A.S., impunându-se aici câteva scurte precizări. Spre deosebire de arhivele (să le spunem) clasice, în cazul A.C.N.S.A.S. nu există un inventar care să poată fi consultat (cu excepția fondurilor Documentar și Bibliotecă ). Metoda de lucru pentru identificarea unui dosar personal este reprezentată de o cerere care trebuie să conțină toate datele persoanei asupra căreia interogăm arhiva 14. Alături de fondurile amintite, dacă discutăm de dosare personale, în A.C.N.S.A.S. există trei categorii distincte: dosare penale (cu informații referitoare la anchetă, proces, penitenciar), informative (urmărirea de dinainte de arestare și foarte consistent de după eliberare) și de rețea (cazurile de indivizi transformați într-un fel sau altul în agenți informatori ai Securității). Odată interogată arhiva prin intermediul unei cereri nominale, în majoritatea cazurilor apăreau doar dosarele informative, eventual și cele de rețea, nu și penalele (cele mai importante în definitiv). Explicația este una simplă, Securitatea inventariind aceste dosare cu denumirea Popescu Ion și alții (spre exemplu), unde Popescu Ion era considerat șef de lot. 11 Bibliografie completă la finalul studiului. 12 Idem. 13 Roske Octavian (coord.), Mecanisme represive în România 1945 1989. Dicţionar biografic, vol. I IX. A Z, I.N.S.T., București, 2001 2011 și Ionițoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar. Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2000. 14 Prin urmare, odată identificat un arhitect, pot fi documentate urmele lăsate de acesta în arhiva Securității. În ordine inversă, nu există posibilitatea solicitării de date C.N.S.A.S.-ului referitoare la un arhitect fost deținut politic fără a-l nominaliza în cerere și a oferi totodată datele complete de stare civilă. 6
Dacă arhictul sau arhitecții căutați de noi se încadrau la și alții, nu se putea identifica dosarul penal. Prin urmare a trebuit să facem multiple reveniri succesive asupra cererilor, solicitând dosarele colegilor de lot ale arhitecților noștrii, abia în felul acesta reușind să obținem acces la obiectul nostru de interes 15. Chiar și așa, există câteva cazuri de dosare penale pe care nu am reușit să le identificăm, motivul fiind acela că din totalul fondului arhivistic preluat până astăzi de instituția care îl gestionează, cercetătorii C.N.S.A.S. au inventariat doar aproximativ 60%, din lipsă de personal. Dacă dosarele solicitate de noi se găsesc în celelalte 40 de procente, apariția lor este întârziată pe termen nedeterminat. Subliniem prin urmare rolul deosebit jucat de arhiva fostei Securități în efortul de identificare a personajelor noastre, prin intermediul documentelor parcurse pentru cazurile de arhitecți deja cunoscuți ca deținuți politici. În altă ordine de idei, avizaţi fiind de unele lacune din perspectiva adevărului istoric 16 pe care le presupun documentele din această arhivă, am coroborat lucrurile identificând şi intervievând 17 urmaşii majorităţii arhitecţilor condamnaţi politic. Iată deci şi o consistenţă componentă de istorie orală, cu siguranţă subiectivă, dar care, pusă alături de documente, ne poate conduce spre deziderat obiectivitate şi neutralitate. Contextualizand şi urmărind fenomenul eliminării elitelor sau a compromisurilor pe care acestea le-au făcut cu regimul, extrem de utile au fost şi studiile unor cercetători care s-au preocupat de aspecte ce ţin de artă şi literatură în perioada studiată 18. Din prisma activităţii profesionale a arhitecţilor deţinuţi politici, s-au deschis două direcţii. Identificarea operei acelor arhitecţi cu o carieră consistentă înainte de instaurarea regimului comunist și necunoscuți sau uitați astăzi, pe de o parte, şi a tinerilor diplomaţi sau studenţi închişi în perioada studiată care s-au încadrat în câmpul muncii exclusiv după eliberarea din închisoare. Pentru prima categorie, arhivele au jucat un rol predominant, amintitind aici tot de C.N.S.A.S. dar și A.N.I.C. (Arhivele Naționale Istorice Centrale) cu filialele A.N.M.B. (Arhivele Naționale ale Municipiului București) şi S.J.A.N. Constanța (Serviciul Judeţean al 15 Chiar și așa, a solicita un dosar pentru un coleg de lot nu era o întreprindere prea simplă, din moment ce trebuia să-i cunoaștem datele de stare civilă. De un ajutor fantastic în această direcție a fost inventarierea online a fișelor matricole penale din arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor, proiect digital realizat de I.I.C.C.M.E.R. și disponibil publicului larg la crimelecomunismului.ro 16 Oferim aici un singur exemplu (spunem noi) banal: documentele referitoare la anchetă conțin recunoașteri ale unor vinovății smulse prin mijloace contondente, în dosare regăsindu-se de cele mai multe ori ultima declarație a arestatului - cea redactată pe placul anchetatorului. Pentru că nu mai suportau presiunile (uneori torturile) la care erau supuși, anchetații recunoșteau întrun final tot ceea ce li se cerea, având convingerea că odată ajunși în fața instanței vor retracta și vor acuza modul în care s-au redactat respectivele procese verbale de anchetă. 17 Lista completă a interviurilor se regăsește în cadrul aparatului critic de la finalul tezei. 18 Câteva exemple: Corobca Liliana, Epurarea cărţilor în România, I.I.C.C.M.E.R., București, 2011, Vasile Cristian, Literatura şi artele în România comunistă 1948 1953, I.I.C.C.M.E.R., Editura Humanitas, București, 2010, Bîtfoi Dorin Liviu, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 50, Editura Compania, București, 2012. 7
Arhivelor Naţionale Constanţa), A.I.N.P. (Arhiva Institutului Național al Patrimoniului) sau A.P.M.B. (Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti), precum și colecția revistei Arhitectura. Pentru cea de-a doua categorie, alături de sursele mai sus menţionate, un rol important l-au jucat însăşi arhitecţii supravieţuitori sau urmaşii celor dispăruţi. În fapt, o sursă inestimabilă pentru întreg studiul a fost reprezentată de arhivele urmaşilor, cu detalii de la un simplu element biografic necesar în spiritul rigurozităţii ştiinţifice până la componente ale unor proiecte de arhitectură, pictură, grafică, scenografie şi multe altele. În privința concluziilor, încă de la început trebuie punctat faptul că rezultatele au depășit cu mult așteptările, referindu-ne aici și la cifrele brute, dar și la particularități. Din structura lucrării se pot distinge obiectivele enunțate la început și deși nu le-am subliniat ca atare concluziile parțiale care s-au desprins pe parcurs, multe intrând chiar într-o anumită logică a bunului simț. În ceea ce privește primele capitole ale studiului nostru, considerăm că informațiile prezentate au reușit să contureze un context social, politic și profesional în interiorul căruia (și) membri ai breslei arhitecților a avut de suferit, din foarte multe puncte de vedere. Din prima parte a lucrării, reținem contribuția noastră la descifrarea (într-o măsură mulțumitoare am zice) mecanismelor represive din școala de arhitectură, evenimente (poate) de mult uitate, dar care au lăsat urme adânci în sufletul multora din cei care le-au trăit. Deși câteva chestiuni s-au mai devoalat de-a lungul timpului a se vedea cazurile doamnei architect Eugenia Greceanu și a domnului arhitect Ion Mircea Enescu capitolul nostru adună la un loc puținele mărturii scrise existente, completându-le în schimb cu elemente de istorie orală, ajungând astfel la o concluzie parțială și (oarecum) radicală în același timp. Facultatea de Arhitectură din București a fost în același timp o oază în cenușiul vremurilor, cel puțin prin comparație cu alte centre universitare care au avut mult mai mult de suferit într-un fel sau altul, dar și spațiu experimental pentru unele din cele mai dure măsuri de reeducare a tineretului acelei epoci. Contribuția noastră și-a propus (și sperăm că a și reușit) să aducă o minimă reparație morală pentru aceia care, în anii 45 60, au terminat facultatea cu capul plecat, au întrerupt-o brutal (prin exmatriculare sau arestare) sau n-au mai finalizat-o niciodată, dar și să exemplifice modalitățile și contextul în care au fost pregătite generațiile de viitori arhitecți, referindu-ne (cel puțin) la ideologizarea care se practica. În ceea ce privește principala noastră direcție de cercetare studiile monografice dedicate arhitecților care au fost întemnițați pe motive politice concluziile sunt multiple. În primul rând remarcăm cifra peste 100 de arhitecți închiși. Am ales să detaliem (doar) 75 de cazuri 8
în condițiile în care celelalte situații încă nu sunt clare, așteptându-se accesul la dosarele personale din A.C.N.S.A.S. Aceasta a fost de altfel principala piedică în fața demersului nostru: alături de alte explicații și motivări, instituția care gestionează astăzi arhiva fostei Securități nu a reușit încă să inventarieze decât puțin peste jumătate din totalitatea documentelor pe care le-a preluat. Asupra cifrei propriuzise, considerăm că un singur comentariu este suficient: așa cum am mai afirmat, la debutul studiului nostru se cunoșteau la nivelul breslei doar câteva nume de arhitecți întemnițați. Cineva afirma la un moment dat că ar fi important studiul pe care îl propunem în condițiile în care am reuși să identificăm arhitecți care s-au opus comunismului prin intermediul operei lor. La finalul acestei cercetări rămânem la ideea inițială: nu prin operă putea arhitectul să reziste sau să protesteze, dar a făcut-o în multe alte forme, întreg spectrul detaliindu-l prin intermediul celor 75 de cazuri prezentate pe larg. Izbitoare a fost și constatarea diversității acestora, referindu-ne aici la vârstă, sex și calificare profesională, putând aplica chiar și un criteriu etnic dacă ne gândim la arhitecții cu origini ungurești, evreiești, germane, italiene și aromâne, cu toții împărtășind soarta românilor majoritari. În aceeași logică se înscriu și diferitele încadrări juridice pentru cei condamnați, întemnițarea prin internare administrativă, presiunile la care au fost supuși după eliberare. Acest spectru larg ne-a determinat să nu prezentăm doar câteva studii de caz ci să analizăm toate cele 75 de situații, considerând că fiecare în care este o piesă a unui puzzle extins pe care ne-am dorit să-l închidem. Dincolo de statistici, alte câteva direcții au fost surprinzătoare. Vorbim în primul rând de posibilitatea de a detalia destinul concentraționar al câtorva reprezentanți de seamă ai tagmei noastre a căror operă este cunoscută dar detalii ale perioadei concentraționare lipseau din biografiile lor amintind aici pe G. M. Cantacuzino, Constantin Joja, Ștefan Balș, Constantin Iotzu, I. D. Enescu, Pandele Șerbănescu, Arghir Culina, Virgil Antonescu, ca să numim doar câțiva. În aceeași măsură, descoperirea câtorva arhitecți cu o carieră foarte interesantă înainte de instaurarea comunismului (în cazul unora și după) și relativ sau complet uitați astăzi (în primul rând datorită episodului concentraționar), reprezintă o reală satisfacție a se vedea cazurile arhitecților Nicolae Mucichescu, Ion Căpșuneanu, Nicolae Goga, Iancu Atanasescu, Octavian Mihălțan, Ioan Pușchilă și alții. Dintr-o perspectivă profesională, dezgroparea particularităților și specificităților modului în care arhitecții întemnițați și-au practicat meseria și în stare de detenție aduce o nouă nuanță universului concentraționar. Ne gândim aici în primul rând la câteva șantiere cum au fost cele ale stadionului din Constanța și fântâna Dragonului, Centrul de Coordonare a Canalului de la Poarta Albă, restaurarea Cazinoului 9
din Constanța, lucrări la penitenciarele Aiud, Jilava, Văcărești, Ocnele Mari și altele. Pe o linie teoretică, a fost interesant de aflat cum au contribuit unii arhitecți la ridicarea moralului colegilor deținuți, atât prin așa numitele conferințe din celulă dar și îndeplinind diferite funcții. Așa cum am putut observa, majoritatea arhitecților ieșiți din închisoare au fost puși la index după eliberare, ani de zile ocupând posturi mult sub nivelul lor profesional, existând însă și situații în care au reușit să se impună prin valoare sau au fost recuperați, atunci când politicul a permis-o. La fel au stat lucrurile și în ceea ce privește urmărirea informativă, unii având șansa să fie lăsați în pace după ce organele statului s-au convins că nu mai prezintă un pericol (dacă l-au prezentat vreodată), alții în schimb fiind urmăriți întreaga viață, mulți până în preajma lui 1989. Cu toate acestea, au existat și situații în care celor ieșiți din închisori li s-a interzis dreptul la continuarea studiilor sau la un loc de muncă pe măsura pregătirii, mulți refugiindu-se și performând în domenii conexe sau alegând (atunci când s-a putut) calea exilului. Important de menționat, continuând o liniei a credinței ca factor determinant pentru rezistența morală și spirituală din temniță unii arhitecți s-au dedicat proiectării și construirii de biserici sau monumente și memoriale dedicate victimelor comunismului. Dintr-o perspectivă pur politică, remarcăm cazurile arhitecților legionari care nu au fost vinovați de vexațiuni sau violențe împotriva nimănui până la arestare (nici măcar împotriva statului, a se vedea achitările primite în procesele intentate câtorva dintre ei după rebeliunea legionară ), având atât în temniță cât și pe tot parcursul vieții un comportament și o atitudine cu totul ieșite din comun, în cel mai autentic spirit creștin atât cu vorba cât mai ales cu fapta. Mergând în detaliu pe o linie a sufletului și a moralității, remarcăm cazurile de rezistență în fața compromisului (mai mare sau mai mic), chiar confruntați cu situații limită. Exemplul lui Nicolae Mucichescu considerăm că este reprezentativ la nivelul întregii istorii concentraționare, adăugându-i aici și pe Nicolae Goga, Ioan Pușchilă, Virgil Antonescu și alții. Pe linia mărturisirii suferinței, nu este surprinzătoare lipsa de apetit pentru a face publice după 1990 momentele extreme din biografia lor. Așa cum gândea și afirma undeva Petre Țuțea, cum că ar ofensa poporul român dacă ar povesti în detaliu cele prin care a trecut, aceeași reținere au (re)simțit-o și personajele noastre. După cum am putut constata, numai Nicolae Goga a publicat în 1995 un volum memorialistic, și acela restrâns la 3 ani din experiența concentraționară de un deceniu și jumătate. În cadrul cercetării noastre am identificat în schimb câteva materiale memorialistice de sertar, păstrate în arhivele urmașilor care ni le-au pus la dispoziție, considerând că la aproape un sfert de veac de la prăbușirea 10
regimului comunist este momentul să se spună unele lucruri până la capăt. Considerăm că cercetarea noastă a reușit fie și numai parțial să poziționeze arhitecții analizați la locul cuvenit în cadrul istoriei breslei noastre, atât din punct de vedere profesional dar și moral. Important de semnalat în final, nu am regăsit arhitecți închiși pentru fapte asimilate politic cum ar fi delapidările, furt din avutul obștesc, diverse probleme tehnice cu implicații politice în acea perioadă, cu toții fiind întemnițați pentru forme de rezistență și protest, într-o legătură mai mare sau mai mica cu profesia. Acestea sunt concluziile generale care se desprind din studiul nostru, particularitățile și nuanțele întâlnite constituindu-se în elemente de viață din (și în) timpul regimului comunist, importante fiecare în parte și care, în totalitatea lor, creionează profilul arhitectului care a luat calea temniței: bun profesionist, om de caracter, rezistent în fața reeducării comuniste sub toate formele ei. Finalul studiului nostru se constituie de fapt într-un început al preocupărilor viitoare, pe câteva direcții remarcate deja. Cea mai palpabilă formă de continuare este detalierea cazurilor identificate în ultimul moment, cele asupra cărora avem doar indicii că ar fi împărtășit această soartă, dar și completarea celor analizate în cadrul certetării noastre acolo unde există surse concrete care în nu au putut fi exploatate. Cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de dosarele din arhiva A.C.N.S.A.S. care încă nu au fost inventariate de cercetătorii instituției și care vor fi disponibile pentru studiu în viitor, dar și cazurile unde am identificat urmași ai arhitecților întemnițați dar schimbul de informații a fost viciat de diverși factori (modalitatea de comunicare, distanțele mari care ne separau, arhive depozitate în condiții care necesită timp pentru a putea fi extrase și analizate, etc.). Și reacțiile breslei (și nu numai) la publicarea cercetării noastre vor contribui cu siguranță la completarea materialului documentar existent. O altă direcție este aceea a detalierii suplimentare (acolo unde aspecte profesionale o impun) a operei unora dintre arhitecții întemnițați, referindu-ne aici în primul rând la identificarea tuturor lucrărilor, dezgroparea planșelor originale ale proiectelor din diverse arhive, clasarea și catalogarea acestora. Tot dintr-o perspectivă profesională, interesante de revelat pe viitor ar fi și atitudinea și reacția breslei în acea perioadă, în raport cu modelul reprezentat de cei închiși din rațiuni politice. Putem de altfel să împărțim arhitecții perioadei la care ne referim în trei categorii: cei care s-au opus și au protestat într-un fel sau altul, luând calea închisorilor sau suferind alte forme de represiune, aceia care, fără să facă (prea mari) compromisuri, au reușit să se strecoare și să supraviețuiască profesional și moral, în ultima variantă discutând despre cei cu reale convingeri comuniste. Granițele sau intersecțiile dintre cele trei posibilități reprezintă teritorii de investigat pentru arhitecții interesați de subiect, 11
oferind în același timp material valoros și istoricilor, antropologilor, sociologilor ș.a.m.d. În ceea ce privește reprezentanții de seamă ai arhitecturii din România care au fost închiși, constatăm că monografii dedicate acestora lipsesc, cu excepția cazului G.M. Cantacuzino. Astfel de lucrări alături de activitatea profesională și alte aspecte vor conține cu siguranță și elemente legate de acest destin concentraționar și relația generală cu regimul comunist. Dincolo de simpla documentare, unul din scopurile noastre a fost recuperarea memoriei acestor arhitecți. Considerând că o cercetare nu se poate împlini decât prin promovarea și valorificarea rezultatelor acesteia, propunem câteva direcții în acest sens, suplimentare față de publicarea unui volum. Avem în vedere prin urmare continuarea ciclului de conferințe dedicate subiectului (lista completă a comunicărilor susținute pe parcursul desfășurării cercetării se regăsește ca anexă a tezei) dar și câteva aplicații practice. În primul rând în contextul mai larg al dispariției plăcilor care marcau autorul proiectului de pe clădirile din România propunem amplasarea unor astfel de mini-panouri pe frontispiciul edificiilor proiectate de arhitecții înțemnițați, completate și cu câteva date legate de soarta pe care au avut-o sub regimul comunist. Semnale recente ne indică disponibilitatea finanțării unei astfel de acțiuni în cadrul proiectelor culturale desfășurate de organizațiile breslei, atât Uniunea Arhitecților cât și Ordinul. În cadrul acelorași proiecte culturale ne propunem realizarea unei expoziții itinerante dedicate subiectului, cu adresabilitate către membrii breslei, studenții arhitecți de la toate centrele de profil din țară dar și publicului larg. Tot aici ne permitem să sugerăm ideea unui curs universitar special sau parte a cursurilor de istoria arhitecturii contemporane în România, plecând de la principiul că toți tinerii viitori arhitecți trebuie să cunoască momentele prin care au trecut alți studenți arhitecți ca și ei nu cu multe decenii în urmă sau cei care dețineau deja diploma. Dar cea mai importantă (și mai dureroasă prin lipsa ei) formă de recuperare a memoriei victimelor comunismului (incluzând aici și arhitecții noștrii ) este reprezentată de ceea ce putem denumi o arhitectură a memoriei, fie ea realizată prin intermediul monumentelor, memorialelor și mai ales muzeelor. Subliniem rolul excepțional pe care îl joacă Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet dar și absența totală a altor instituții similare. În așteptarea anunțatelor proiecte pentru Memorialul Totalitarismului: Represiune și Rezistență de la Fortul 13 Jilava (Fundația română pentru democrație) și Râmnicu Sărat Închisoarea tăcerii (I.I.C.C.M.E.R.), propunem realizarea unui memorial la Constanța, în vecinătatea stadionului și a fântânii Dragonului, de ce nu dedicat în special arhitecților întemnițați politic (alături de alți intelectuali) a căror pricepere a 12
fost folosită în timpul detenției. Sperăm ca, în felul acesta, să putem împlini visul unuia dintre foștii sclavi ai regimului care afirma că: aproape 300 de deținuți lucrau acolo, dar alți vreo 200 ciopleau piatra la cariera de la Adis-Abeba, punctul lor de lucru special. Toți aceștia erau elita, intelectualii recalificați, poeți, scriitori, oameni politici, medici, avocați. Mă gândesc că nu există în România un monument mai reprezentativ al muncii și îndemânării lor, al suferințelor lor, ca acest stadion-amfiteatru din piatră și Fântâna Dragonului. Ele ar trebui să fie totdeauna proprietate publică și protejate ca atare, cu numele lor dălțuite în piatră. Fântâna poate fi chiar acest mausoleu. 13