Microsoft Word - Simionescu - Analiza financiara a afacerii.doc

Transcriere

1 Mircea SIMIONESCU ANALIZA DIAGNOSTIC A AFACERII

2 CUPRINS I. ASPECTE INTRODUCTIVE... 3 II. BAZA INFORMATIVĂ ÎN ANALIZA FINANCIARĂ... 5 III. METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICE ŞI FINANCIARE IV. PROCEDEE SPECIFICE ANALIZEI FINANCIARE V. ETAPELE ANALIZEI FINANCIARE VI. DIAGNOSTICUL ECONOMICO - FINANCIAR VII. SISTEMUL DE INDICATORI ÎN MANAGEMENTUL FIRMELOR VIZIUNEA SISTEMICĂ ÎN DIAGNOSTICUL ACTIVITĂŢII SOCIETĂŢILOR STRUCTURA SISTEMULUI DE INDICATORI ÎN PROCESUL DE DIAGNOZĂ ŞI REFLECTARE A PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ASPECTE PRIVIND APRECIEREA RATELOR FINANCIARE ARMONIZARE ŞI REDUNDANŢĂ ÎN SISTEMUL DE INDICATORI RELEVANŢA INFORMAŢIEI FINANCIAR-CONTABILE CONŢINUTĂ DE INDICATORII TRADIŢIONALI DE MĂSURARE A PERFORMANŢELOR ÎNTREPRINDERII CRITERII ŞI COORDONATE ÎN CONSTITUIREA UNUI SISTEM OPTIMAL DE INDICATORI CONDIŢIE A MANAGEMENTULUI FINANCIAR PERFORMANT VIII. APLICAŢII ÎN ANALIZA DIAGNOSTIC A FIRMEI RATELE DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI RATELE DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI BILANŢ FUNCŢIONAL ANALIZA CAPACITĂŢII DE PLATĂ INDICATORI DE ECHILIBRU FINANCIAR INDICATORI AI FONDULUI DE RULMENT INDICATORI DE GESTIUNE INDICATORI DE RENTABILITATE INDICATORII SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN MODELUL ION ANGHEL ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN MODELUL ALTMAN CONCLUZIILE STUDIULUI DE CAZ IX. SINTEZE X. EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR TEORETICE ANEXA nr. 1 Bilanţ SC MILKA SRL ANEXA nr. 2 Contul de profit şi pierdere SC MILKA SRL ANEXA nr. 3 Metode de analiză cantitativă BIBLIOGRAFIE

3 I. ASPECTE INTRODUCTIVE Lucrarea se adresează celor care conduc sau au în intenţie să facă acest lucru. Ea îi vizează pe cei pregătiţi să investească o anumită energie mentală pentru a-şi însuşi modele conceptuale pentru reflecţia şi acţiunea strategice. Pornim de la presupunerea că funcţia administratorului, a conducătorului este o activitate profesională care comportă exigenţe intelectuale ridicate şi necesită un spirit orientat înspre acţiune. Conducătorul de întreprindere şi-ar putea însuşi expresia lui Bergson: Trebuie să gândeşti ca un om de acţiune şi să acţionezi ca un om al gândirii. 1 Analiza economico-financiară a fost în ultimii ani, regina învăţământului universitar economic. Este drept, în practica întreprinderilor româneşti, ea era tortul servit de cei înzestraţi cu forţă profesională şi intelectuală necesară pentru a depăşi crusta simplelor constatări şi evidenţe. 2 Paşii înainte în ceea ce priveşte perfecţionarea modelelor de analiză a activităţii economice şi financiare la agenţii economici, sunt evidenţi în ultimii ani în contextul economiei de piaţă în ţara noastră, dar mai ales în contextul crizei economico-financiare pe care o parcurgem în momentul de faţă. Lucrarea se adresează studenţilor şi masteranzilor şi nu numai, structura acesteia fiind astfel concepută, încât să ofere cadrul metodologic general de analiză diagnostic a afacerii. În dorinţa de a lămuri şi a departaja anumite concepte financiare, de a demonstra utilitatea modelelor şi a relaţiilor economico-matematice adecvate, accentul în lucrare a fost pus cu predilecţie pe latura practică, aspectele teoretice fiind punctual urmate de studii de caz alternative. S-a dorit totodată o cristalizare a informaţiilor cu privire la baza de date necesare analizei (motiv pentru care s-a alocat un anumit spaţiu informaţiei cu privire la documentele de sinteză contabilă), la terminologia economică specifică domeniului abordat. Diversitatea firmelor, a proceselor tehnologice care au loc în cadrul acestora, precum şi existenţa unor legături între subsisteme şi sectoare de activitate ale firmei, au condus la necesitatea aprecierii activităţii oricărei firme comerciale printr-un ansamblu de indicatori, care se calculează, de obicei, pe perioade bine definite, în conformitate cu modul de organizare a sistemului informaţional. Calitatea sistemului de indicatori şi capacitatea acestuia de a oferi informaţii utile în luarea deciziilor la nivelul microeconomic reprezintă o condiţie esenţială în obţinerea unui diagnostic complex şi eficient. Managementul are nevoie de informaţii detaliate pentru a evidenţia şi remedia probleme specifice ale companiei. Deşi în teorie se operează cu un număr mare de indicatori, în practică, fiecare firmă utilizează o gamă relativ restrânsă, care reflectă mai bine realizarea intereselor 1 Yvan Allaire, Mihaela E. Fîrşirotu, L entrprise stratégique: penser la stratégie, Boucherville, Québec, Canada, 1993, p. 7; 2 Niculae Feleagă în prefaţa lucrării Diagnostic global strategic, Maria Niculescu, Edit. Economică, Bucureşti,

4 sale economice şi financiare. Problema relevanţei şi redundanţei indicatorilor financiari a fost abordată destul de serios în ultimii ani. O atenţie deosebită este necesar să se acorde elaborării unor Tablouri de bord în vederea supravegherii activităţii întreprinderii în ansamblul ei, urmărind în mod deosebit abaterile faţă de ceea ce s-a previzionat. Considerăm că pentru luarea deciziilor optime, care să asigure întreprinderii dezvoltarea în mediul economic şi valorificarea oportunităţilor ivite, este necesară efectuarea analizei permanent şi nu doar în situaţiile în care se manifestă fenomene cu impact nefavorabil asupra întreprinderii. Paradigma actuală a finanţelor sub care se dezvoltă investigaţiile ştiinţifice, este creşterea valorii întreprinderii, a valorii capitalurilor atrase de la investitori (acţionari şi împrumutători). Sub această paradigmă, toate căile de creştere a rentabilităţii, la un anumit nivel de risc asumat sau invers, toate posibilităţile de diminuare a riscului, la un nivel de rentabilitate scontată, se identifică în posibile demersuri valorizatoare ale capitalurilor investitorilor. Din această perspectivă, noţiunile de valoare adăugată, de profit net, de prag de rentabilitate, de rată a îndatorării etc. dobândesc poziţii privilegiate în teoria şi practica financiară. 3 Desigur, aria problematicii tratate fiind de mare sensibilitate în sfera echilibrelor economicofinanciare, dar şi de o permanentă actualitate în planul ideologiilor şi deci al controverselor, autorii nu au avut nici un moment pretenţia că epuizează şi dau rezolvare tuturor incertitudinilor şi întrebărilor. Prin stăpânirea şi stabilirea din timp a opţiunilor şi priorităţilor, alegerea celor mai bune soluţii de rezolvare a problemelor, precum şi estimarea riscurilor probabile şi a mijloacelor anti-risc, prin studii şi calcule de specialitate, care se constituie în activităţi şi instrumente de anticipare, fie şi măcar în linii principale, a mersului proceselor economice, putem proteja entitatea profesională de pericolele care o pândesc. Să nu uităm că: omul supravieţuieşte numai prin capacitatea sa de a acţiona în prezent, pe baza experienţei trecute, în termenii consecinţelor viitoare (John Mc Hale) şi de principiul potrivit căruia mărimea dezastrelor descreşte pe măsură ce oamenii le cred posibile şi proiectează prevenirea sau măcar minimizarea efectelor lor (Kenneth Watt). 3 Ioan Stancu, Finanţe, Edit. Economică, Bucureşti, 1997, p.19. 4

5 II. BAZA INFORMATIVĂ ÎN ANALIZA FINANCIARĂ Într-o economie concurenţială rolul decidenţilor este cu atât mai dificil, cu cât corelaţia produs - piaţă - concurenţă devine mai complexă. În aceste condiţii, informaţia de calitate, obţinută la momentul oportun, constituie o resursă pentru întreprindere, cu condiţia să fie corespunzător integrată în procesul decizional 4. Astăzi sunt publicate o varietate de informaţii privind întreprinderea în general, unele în cadrul obligaţiilor legale (situaţiile financiare anuale), altele datorită dorinţei întreprinderilor de a se face cunoscute, de a-şi dezvolta imaginea în rândul clienţilor. Problematica actului decizional nu constă în lipsa informaţiilor ci în dificultatea culegerii, prelucrării şi selecţionării lor. În ultimii ani s-a redus considerabil durata de viaţă a produselor. Lansarea unui produs necesită informaţii ştiinţifice care: - să evite realizarea unor produse care există deja; - să permită identificarea unor idei, procedee, tehnici, metode folosite de alţii şi care ar putea fi integrate în realizarea produselor întreprinderii; - să identifice studiile, proiectele care n-au reuşit, pentru a evita reluarea lor şi a se lansa în direcţii de dezvoltare mai promiţătoare. Specialiştii apreciază că aproape 90% din informaţii sunt informaţii legale, iar dintre acestea 70% sunt informaţii deschise. Din categoria informaţiilor deschise fac parte cele asigurate de: reviste, cotidiene, magazine, periodice; colocvii, conferinţe, congrese; saloane, expoziţii, târguri; băncile de date. Toate aceste resurse oferă informaţii brute, care nu pot fi folosite ca atare în procesul decizional, necesitând o anumită prelucrare. Întreprinderile mici şi mijlocii care nu au resurse suficiente pot apela la diverse organisme furnizoare de documente de sinteză, cum sunt: agenţii regionale de informare ştiinţifică şi tehnică; camerele de comerţ şi industrie; institute naţionale de statistică; cabinete de consultanţă; agenţii naţionale de cercetare şi informare etc. Informaţiile închise sunt obţinute prin: vizite, întâlniri, relaţii directe cu clienţii, furnizorii şi concurenţii; cumpărarea şi analiza de eşantioane; reţeaua proprie a întreprinderii etc. Dintre criteriile posibile de grupare a informaţiilor prezentate în fig. 1, ultimele două prezintă interes deosebit în managementul financiar. 4 Niculescu Maria Diagnostic economic vol.1, Editura Economică, 2003, Bucureşti, p

6 Fig.1 Gruparea informaţiilor 5 Capacitatea unei întreprinderi de a folosi în interesul său ansamblul de cunoştinţe izvorâte din sutele de informaţii închise sau deschise reprezintă aşa-zisa inteligenţă economică. Aceasta se concretizează prin ansamblul de acţiuni coordonate de culegere, tratare, comunicare a informaţiilor în vederea exploatării lor eficiente în interesul actorilor economici. Pe plan mondial, ţara cu cea mai mare capacitate de culegere şi exploatare a informaţiei este Japonia. Pe lângă sursele clasice prezentate, japonezii folosesc şi alte mijloace de culegere a informaţiei: misiuni ale oamenilor de afaceri în străinătate, trimiterea tinerilor la studii în străinătate, contracte de cercetare cu marile universităţi din lume, negocierile. Informaţia constituie premisa optimizării deciziei manageriale, în măsura în care ea satisface exigenţele calitative privind: utilitatea, accesibilitatea, pertinenţa, fidelitatea, comunicabilitatea, reactivitatea, coerenţa. O informaţie utilă este o informaţie de care au nevoie diferitele niveluri decizionale interne sau diferiţi parteneri externi. Eficienţa decizională depinde de pertinenţa informaţiilor, de conţinutul şi 5 Niculescu Maria, op. cit., p

7 valoarea lor, de capacitatea de a prezenta cu fidelitate, fără eroare, realitatea 6. Utilitatea informaţiilor este strâns legată de comunicabilitatea şi coerenţa lor (semnificaţie unitară pentru diverse trepte ierarhice şi diverşi utilizatori externi). Asigurarea unei informaţii de calitate are un cost. Eforturile întreprinderilor pe acest plan sunt justificate numai în măsura în care avantajele potenţiale ce decurg din utilizarea aceleiaşi informaţii sunt mai mari decât costul culegerii, tratării şi prelucrării lor. O analiză financiară efectuată în scopul realizării unui diagnostic financiar, care să permită adoptarea unor decizii şi stabilirea unor previziuni financiare, se bazează în primul rând pe date şi informaţii provenite din situaţiile financiare ale întreprinderii, dar nu se poate limita doar la acestea. Ea trebuie să înceapă prin adunarea mai multor informaţii: - informaţii generale pe plan economic, fiscal şi monetar; - informaţii asupra sectorului de care aparţine întreprinderea; - informaţii de ordin juridic şi economic asupra întreprinderii. Informaţiile generale privesc conjunctura economică - situaţia generală a economiei la un moment dat, rezultatele întreprinderii fiind influenţate de conjunctura favorabilă sau nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală poate determina creşterea (reducerea) activităţii, a beneficiului şi a cursului acţiunilor la bursă. Informaţiile sectoriale specifice activităţii întreprinderii se referă la natura produselor, procesele tehnologice utilizate, structura de producţie, care au incidenţă asupra rentabilităţii, rotaţiei stocurilor, mijloacelor de finanţare. Informaţiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii şi publice, altele sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la cerere. Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale unei imagini fidele a întreprinderii, care poate fi prezentată partenerilor economici şi sociali interni şi externi: 1) Partenerii interni: - managerii, al căror obiectiv este asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite şi a perenităţii întreprinderii, prin menţinerea şi creşterea mijloacelor de producţie. - salariaţii, dimensiunea umană a productivităţii şi a supravieţuirii întreprinderii, sunt interesaţi de stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii. 2) Partenerii externi: - investitorii (acţionarii) actuali sau potenţiali, care doresc să-şi minimizeze riscurile şi să-şi rentabilizeze capitalurile, sunt interesaţi în evaluarea corelaţiei risc-beneficiu. Cunoştinţele de care 6 Erich A. Helfert Tehnici de analiză financiară, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2011, p.12. 7

8 dispun aceştia depind de poziţia lor faţă de întreprindere: dacă ei lucrează în întreprindere sau deţin o participare însemnată, diagnosticul va fi mai bogat decât dacă ei cunosc doar simple date publicate. - instituţiile financiare, precum băncile şi alte organisme de creditare, doresc să-şi recupereze şi să-şi rentabilizeze fondurile pe care le-au încredinţat întreprinderii, fiind interesaţi de indicatorii de performanţă, de riscurile financiare şi de capacitatea ei de rambursare. - furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi în evaluarea solvabilităţii pentru continuarea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale. - clienţii sunt interesaţi în evaluarea continuităţii activităţii între prinderii pentru colaborări pe termen lung. - statul este dublu interesat în prezentarea fidelă a patrimoniului, a rezultatului şi a situaţiei financiare a întreprinderii, deoarece trebuie să opereze prelevări şi să verse printr-un fel de impozit negativ subvenţii şi ajutoare sociale sau fiscale directe, considerate ca surse de finanţare. Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitatea generală, care oferă informaţiile necesare analizei financiare prin documente de sinteză numite Conturi anuale sau Situaţii de raportare financiară (IFRS) care se bazează pe un suport ce răspunde exigenţelor Reglementărilor româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (O.m.f.p. nr. 3055/2014), care cuprind următoarele documente: 1) BILANŢUL; 2) CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE; 3) SITUAŢIA MODIFICĂRII CAPITALURILOR PROPRII; 4) SITUAŢIA FLUXURILOR DE NUMERAR; 5) POLITICI CONTABILE ŞI NOTE EXPLICATIVE. Obiectivul situaţiilor financiare este furnizarea de informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat, şi se prezintă în raportul anual. alături de raportul administratorilor şi raportul auditorilor financiari (cenzorilor). Informaţia contabilă oferită de aceste documente este adaptată şi prelucrată în cadrul analizei financiare în funcţie de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibilă, relevantă, credibilă, comparabilă, completă şi să asigure eficienţa necesară printr-un raport cost-beneficiu optim utilizatorilor. 1. BILANŢUL este documentul contabil de sinteză care fotografiază", la un moment dat, situaţia patrimonială şi financiară a unei întreprinderi. El redă, sub formă de tabel sau de listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o anumită dată, ca şi utilizările acestora la aceeaşi dată. indicând rezultatul pe care 1-a obţinut întreprinderea în cursul exerciţiului financiar. Din bilanţ se desprind originea şi folosirea fondurilor de care dispune întreprinderea: originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparţin 8

9 acţionarilor şi asociaţilor, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli) şi datoriile (de exploatare, financiare), şi acestea sunt cuprinse în pasivul bilanţului. Utilizările fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii cu titlu durabil, sau activele imobilizate, şi utilizările cu titlu provizoriu şi ciclic, sau activele circulante, sunt prezentate în activul bilanţului. Bilanţul reflectă poziţia financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului, oferind informaţii esenţiale despre aptitudinea ei de a degaja fluxuri viitoare de numerar şi echivalente de numerar, ca şi despre necesităţile viitoare de resurse. 2. Spre deosebire de bilanţ, care înregistrează stocurile în sens larg, respectiv cantităţile acumulate de bunuri, creanţe, titluri şi datorii la un moment dat, CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux. Contul de profit şi pierdere înregistrează în credit totalul de bunuri, servicii sau monedă care intră ca venituri (fluxul de intrări), iar în debit, bunurile, serviciile, moneda care ies ca şi cheltuieli (fluxul de ieşiri). Contul de rezultat regrupează, sub formă de tabel sau de listă, cheltuielile şi veniturile exerciţiului, structurate pe categorii (de exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite determinarea ca sold a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activităţi. Altfel spus, contul de profit şi pierdere reflectă performanţa întreprinderii, respectiv capacitatea ei de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permiţând stabilirea gradului de eficienţă în utilizarea de noi resurse. în scopul efectuării unor comparaţii în timp, prezentarea sub formă de tabel sau de listă a contului de rezultat, ca şi a bilanţului trebuie să fie identică de la un exerciţiu la altul. Formatul obligatoriu de prezentare a conturilor anuale cerut de reglementările contabile româneşti armonizate prevede structura verticală a bilanţului şi a contului de profit şi pierdere după natură, fără ca aceasta să fie însă restrictivă. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt considerate cele mai importante documente de raportare financiară, bilanţul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanţate prin contribuţia capitalului privat. 3. SITUAŢIA MODIFICĂRII CAPITALURILOR PROPRII prezintă detaliat toate variaţiile pe care le-au suferit capitalurile proprii între momentul de început şi cel de sfârşit al exerciţiului financiar, permiţând analiza capacităţii de menţinere a capitalului şi a rezultatului final (profitul sau pierderea). 4. SITUAŢIA FLUXURILOR DE NUMERAR oferă informaţii despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar şi echivalente de numerar din activitatea de exploatare, din activitatea investiţională şi despre modul de utilizare a acestora. 9

10 5. NOTELE EXPLICATIVE ŞI POLITICILE CONTABILE prezintă informaţii despre bazele de întocmire a situaţiilor financiare şi politicile contabile adoptate, completează şi detaliază toate informaţiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară şi prezintă, narativ sau prin tabele de analiză, situaţii şi indicatori care nu sunt prezentate în altă parte. Notele explicative, în număr de 10, urmează a fi prezentate sistematic, trebuind să cuprindă informaţii detaliate care să servească analizei ulterioare şi să constituie baza de elaborare a diagnosticului financiarcontabil şi, împreună cu celelalte documente de sinteză, să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului întreprinderii în exerciţiul financiar încheiat. În esenţă, situaţiile anuale de raportare financiară utilizate în vederea elaborării diagnosticul financiarcontabil oferă baza de date şi informaţiile necesare aprecierii performanţei şi poziţiei financiare a întreprinderii, care permit analizei financiare două abordări specifice: 1) analiza-diagnostic a performanţelor şi riscurilor pe baza contului de rezultat (profit şi pierdere); 2) analiza-diagnostic a situaţiei financiare pe baza bilanţului. 10

11 III. METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICE ŞI FINANCIARE Analiza financiară, ca studiu sistematic şi metodic al informaţiilor contabile şi financiare privind întreprinderea pentru a-i cunoaşte situaţia financiară şi a-i înţelege evoluţia, foloseşte, în cadrul metodologiei generale, o serie de instrumente şi mijloace specifice adaptate scopului urmărit de utilizatorul intern sau extern al diagnosticului financiar. Metoda proprie a analizei economico-financiare include un ansamblu de trepte metodologice şi procedee tehnice de calcul în vederea stabilirii şi cuantificării relaţiilor cauzale între indicatorii studiaţi şi factorii determinanţi. În concepţia modernă cu privire la rolul şi atribuţiile funcţiei financiare a întreprinderii, punctul de vedere cel mai răspândit este acela că scopul exercitării acesteia constă în a se lua decizii cu privire la fluxurile monetare ce caracterizează viaţa întreprinderii. Accesul nu este pus atât pe resursă ca atare, cât pe folosirea ei, ceea ce face necesar de subliniat aspectul decizional al exercitării sale. Informaţiile obţinute şi vehiculate în legătură cu exercitarea funcţiei financiare a întreprinderii îmbracă forma indicatorilor. Aceştia devin un instrument de lucru indispensabil activităţii financiare şi implicit derulării actului decizional microeconomic. De aceea în proiectarea şi derularea procesului financiar microeconomic un accent aparte se pune tocmai pe sistemul de indicatori, construit şi folosit in acest scop, precum şi pe modalităţile concrete de folosire a acestora, vizându-se îndeosebi controlul acestui proces. Indicatorul reflectă numeric activitatea economică sub anumite aspecte ale acesteia, fluxurile materiale şi băneşti care se formează între agenţii economici şi oferă informaţiile necesare pentru orientare, analiză şi decizie în acţiunea economică. În sens general, indicatorul poate fi definit ca expresia numerică ce caracterizează din punct de vedere cantitativ un proces sau fenomen economic, social, financiar etc. sau îi defineşte evoluţia în funcţie de condiţiile concrete de loc şi timp şi legătura reciprocă cu alte fenomene 7. Indicatorii sunt purtători de informaţii, având un conţinut real, obiectiv, concis determinat, putând fi utilizaţi unilateral sau în interdependenţă reciprocă. Rezultatele prin care se evidenţiază trăsăturile cantitative şi calitative ale fenomenelor şi proceselor social-economice, sub raportul volumului, structurii, intensităţii, interdependenţelor şi modificării lor în timp şi spaţiu, sunt exprimate sintetic şi analitic prin intermediul indicatorilor. Nivelurile indicatorilor, fie proiectate, fie realizate, devin, din punctul de vedere al practicii manageriale, parametrii in cadrul cărora se va derula (respectiv, s-a derulat) procesul financiar. Mai 7 Academia Română, Institutul de Lingvistică Dicţionarul explicativ al limbii române ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p

12 plastic spus, reprezintă parametrii tehnologiei financiare adoptata şi aplicata de întreprindere, in baza căreia ea realizează transformarea efectului utilizării capitalului in profit. De aici şi opţiunea noastră pentru indicatorii selectivi, specifici domeniului şi pentru corelaţiile posibile ce se stabilesc între aceştia, cu ajutorul cărora managerul financiar poate sa controleze şi sa influenţeze o evoluţie conformă a procesului financiar şi prin care sa contribuie la o dezvoltare ascendenta, de ansamblu, a întregului sistem economic întreprindere. În consens cu aceasta, mai subliniem şi necesitatea perfecţionării continue a tehnicilor de folosire a indicatorilor economico-financiari in procesul decizional. Calităţile unui bun indicator Un bun indicator trebuie să fie 8 : fiabil, just şi precis. Fiabilitatea este calitatea unui instrument de măsură care dă întotdeauna aceeaşi indicaţie atunci când este plasat sau utilizat în aceleaşi condiţii. Justeţea este proprietatea a ceea ce este conform realităţii. Precizia atinge gradul de exactitate al măsurii. Defectele de justeţe şi de fiabilitate sunt contradicţii ale oricărei măsurări serioase. Indicatorii, după conţinutul şi formele pe care le îmbracă, precum şi în funcţie de etapele în care sunt determinaţi şi folosiţi în caracterizarea activităţii la nivel microeconomic, îndeplinesc o serie de funcţii 9, ca: - funcţia de reflectare, cunoaştere şi măsurare care derivă chiar din particularităţile fenomenelor şi proceselor economice, pornindu-se întotdeauna de la cunoaşterea empirică a fenomenelor, prin generalizare, pentru a ajunge la esenţa acestora; - funcţia de comparare, care derivă din aceea că fenomenele studiate sunt variabile, fapt ce necesită cunoaşterea modificărilor intervenite ca structură sau nivel de dezvoltare; - funcţia de analiză implică existenţa variabilelor complexe care, la rândul lor, se pot descompune într-un produs de mai mulţi factori sau într-o sumă de mai multe elemente componente. Compararea indicatorilor se face fie sub formă de raport, fie ca diferenţă, ceea ce duce la calculul indicatorilor derivaţi, sub formă de coeficienţi, procente sau în unităţi concrete de măsură; - funcţia de sinteză, care implică utilizarea indicatorilor sub formă de valori medii; valorile individuale diferite se sintetizează într-o expresie numerică care devine tipică şi esenţială pentru toate fenomenele de acelaşi fel; - funcţia de estimare, care se utilizează în scopul măsurării tendinţei de dezvoltare a fenomenului, variabil în timp şi spaţiu şi din punct de vedere organizatoric. Indicatorii obţinuţi au caracter de mărime medie, fiind consideraţi ecuaţii de estimare; - funcţia de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei, una din cele mai importante, 8 Petre Brezeanu, Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p Silvia Elena Cristache, Metode statistice de calcul si analiza a eficientei economice in comert, Editura ASE, Bucureşti, 2003, p

13 deoarece fenomenele sunt diferite şi variabile în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori interni şi externi; - funcţia de pârghie economico-financiară, care este dată de complexitatea ansamblului de factori şi corelaţii, cu influenţe asupra fenomenului studiat şi deciziilor care trebuie luate în vederea obţinerii unor rezultate superioare; - funcţia de comandă a indicatorilor, care are rolul primordial de transmitere a deciziilor economice la utilizatori, sub forma sarcinilor directe sau prin determinarea condiţiilor şi limitelor de variaţie ale unor parametri care influenţează asupra deciziilor. În scopul corelării conţinutului teoretic al categoriilor prezentate cu activitatea practică, al elaborării şi calculării diferiţilor indicatori, este necesar să se adopte metodologii adecvate de construire şi folosire a acestora, să se elaboreze şi să se utilizeze o gamă mai variată de indicatori economici, sociali, financiari, datorită necesităţii trecerii de la metodele intuitive şi empirice de conducere la metode perfecţionate de gestiune şi, totodată, să se delimiteze clar funcţiile indicatorilor. Indicatorii pot fi consideraţi expresii concentrate ale informaţiei economico-financiare, folosită în procesul conducerii întreprinderii 10. De aici decurge în mod logic că prima funcţie atribuită unui indicator, respectiv unui sistem de indicatori, în procesul conducerii, este funcţia de reflectare şi cunoaştere a fenomenelor. Este funcţia de bază care serveşte drept suport pentru realizările de ordin practic ce pot fi dobândite în domeniul conducerii. Tocmai datorită acestui fapt, sistemului de indicatori i se atribuie rolul de instrument de lucru indispensabil, cu ajutorul căruia decidenţii pătrund în ceea ce este esenţial fenomenelor şi proceselor economice. Aceasta reclamă în mod necesar ca indicatorii să asigure o reflectare cantitativă a structurii, nivelului şi dinamicii fenomenului sau procesului economic urmărit. Rezultă de aici că, datorită conţinutului atribuit indicatorilor, sistemul de indicatori, în calitatea acestuia de instrument al conducerii, îndeplineşte funcţia de orientarecoordonare a activităţii economico-financiare a întreprinderii. Practic, cu ajutorul lui se asigură ghidarea ansamblului condus, respectiv orientarea şi coordonarea, cantitativă şi calitativă, a procesului economic. Întrucât indicatorii ne apar ca nişte expresii numerice esenţializate a unor realităţi dinamice, cu cât conţinutul lor economic şi, mai ales, acurateţea reflectării acestei realităţi, sunt mai adecvate scopului activităţii, cu atât sistemul de indicatori îşi îndeplineşte în mai bune condiţii funcţia de orientarecoordonare. În cadrul mecanismului întreprinderii, fiecărui indicator i se asociază două niveluri, unul prestabilit, iar altul realizat, ceea ce în actul conducerii se apreciază drept baza informaţională 10 Alexandru Buglea, Analiza situaţiei financiare a întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 2014, p

14 necesară a înfăptui conducerea prin obiective sau prin abatere de la normă. Norma sistemului o reprezintă tocmai nivelul prestabilit al indicatorilor. Ea poate fi interpretată şi în sensul de a reprezenta condiţia limită, exprimată numeric, ce serveşte reglementării activităţilor sistemului, dar şi aprecierii efortului şi efectelor pe care le presupune funcţionarea lui. Întrucât sistemul de indicatori este menit sa servească ghidării întregului proces micro-economic, mai putem afirma că indicatorii săi sunt implicaţi direct în exercitarea unor funcţii de proporţionare, de cointeresare şi stimulare, şi mai ales de sporire a eficienţei economico-financiare a întreprinderii, funcţii pe care le presupune în mod necesar însăşi funcţionarea mecanismului său. Diagnosticul financiar pe baza indicatorilor are ca obiectiv în sens managerial financiar 11 : 1. Aprecierea solvabilităţii Solvabilitatea unei întreprinderi se defineşte ca fiind aptitudinea de a asigura reglementarea datoriilor sale atunci când acestea ajung la scadenţă. Bilanţul permite estimarea solvabilităţii procedând la o clasificare a posturilor de activ după criteriul lichidităţii crescătoare (aptitudinea de a se transforma lichidităţi) şi la o clasificare a posturilor de pasiv după criteriul exigibilităţi crescătoare. Este vorba de o semnificaţie patrimonială a întreprinderii. Această semnificaţie tradiţională a solvabilităţii tinde să fie înlocuită printr-o semnificaţie nouă, semnificaţie funcţională a bilanţului şi a tabloului de finanţare. 2. Măsurarea performanţelor întreprinderii Pentru a aprecia performanţele realizate de o întreprindere, trebuie comparate mijloacele puse în operă cu rezultatele obţinute. Acestea din urmă sunt măsurate prin indicatorii rezultatelor. 3. Creşterea Întreprinderea trebuie să măsoare creşterea activităţii sale pe perioada de observaţie reţinută. Ritmul creşterii este un indicator interesant cu condiţia: - ca incidenţa creşterii preţurilor să fie neutralizată; - ca indicatorul să fie comparat cu rata de creştere a sectorului. 4. Riscuri Ultimul obiectiv urmărit prin analiza financiară este aprecierea riscurilor la care se expune întreprinderea. Este vorba, în mod esenţial, de riscul de faliment ca urmare a unei încetări a plăţilor. Remarcă: Pornind de la aceste obiective, managerul financiar trebuie să poată face sinteza pentru a evidenţia punctele forte şi punctele slabe. Punctele forte pot fi: - abundenţa de lichidităţi a întreprinderii; 11 Brezeanu Petre, op. cit., p

15 - calitatea relaţiilor cu băncile. Punctele slabe pot fi: - fragilitatea echilibrelor financiare; - o insuficienţă de fonduri proprii în raport cu îndatorarea. TREPTELE METODOLOGICE ALE ANALIZEI vizează următoarea succesiune: 1) Compararea indicatorilor sau rezultatelor este o metodă de analiză calitativă care vizează obţinerea unei abateri faţă de o valoare de referinţă, în funcţie de care pot exista: - comparaţii în timp care vizează rezultatele perioadei curente şi cele aparţinând uneia sau mai multor perioade precedente, şi servesc analizelor dinamice; - comparaţii în spaţiu care vizează unităţi organizatorice interne sau externe; - comparaţii mixte - în timp şi în spaţiu; - comparaţii speciale care vizează alte criterii. Abaterea rezultată din comparaţie trebuie separată pe cauze generatoare şi interpretată prin prisma factorilor de influenţă. 2) Descompunerea indicatorilor sau rezultatelor este o metodă de analiză calitativă, deductivă, de la general la particular, de la întreg la parte, care permite detalierea şi separarea factorilor ce determină indicatorul. Ea asigură profunzime studiului şi permite identificarea cauzelor modificării indicatorului prin prisma factorilor ce trebuie selectaţi şi interpretaţi. Descompunerea poate fi făcută după mai multe criterii: - după timpul deformare a rezultatelor - dacă se urmăreşte evidenţierea abaterilor de la tendinţa generală a acestora; - după locul de formare a rezultatelor - dacă se urmăreşte localizarea cauzelor care au determinat apariţia unor deficienţe; - după elementele structurale ale fenomenului analizat - dacă se urmăresc elementele sau factorii determinante(ţi). Înainte ca rezultatul să poată fi descompus, trebuie să se cunoască pe cale deductivă, din experienţa practică, ce factori îl determină şi cum îl condiţionează. Diversitatea factorilor care determină indicatorii analizaţi impune gruparea acestora în funcţie de mai multe criterii: a) după natură: factori tehnici, tehnologici, economici, social-politici; b) după caracter, în cadrul relaţiei cauzale şi în ordinea de analiză: factori cantitativi, calitativi şi de structură; c) după modul de acţiune: factori direcţi şi factori indirecţi; d) după efortul propriu: factori dependenţi şi independenţi de acest efort; 15

16 e) după gradul de sintetizare: factori simpli şi factori complecşi; f) după izvorul acţiunii: factori interni şi factori externi; g) după posibilităţile de anticipare: factori previzibili şi factori imprevizibili; h) după posibilitatea de măsurare: factori cuantificabili şi factori necuantificabili; h) după importanţă: factori principali şi factori secundari. Factorii complecşi necesită descompuneri succesive până la factorii cei mai simpli, ceea ce implică diviziunea în trepte şi modelele factoriale agregate. 3) Stabilirea influenţei factorilor cuprinde mai multe procedee de cuantificare a acţiunii fiecărui factor şi constituie elementul central al analizei factoriale, în care se realizează legătura directă între analiza teoretică şi realitate. Este cunoscut că teoria fără factori rămâne sterilă, iar factorii fără teorie rămân fără înţeles. Ca treaptă metodologică de cunoaştere, stabilirea influenţei factorilor constituie unitatea a două laturi care implică: precizarea sistemului de legături cauzale între factori şi cuantificarea influenţei lor. Cunoaşterea tipului de legături cauzale este necesară în scopul alegerii procedeului de calcul adecvat în vederea cuantificării influenţei factorilor, ştiut fiind că pot exista două feluri de legături: - deterministe (funcţionale sau matematice); - de corelaţie (stochastice sau statistice). În cazul legăturilor deterministe (matematice) de tip produs, raport, sumă, diferenţă, dependenţele între indicatori şi factori fiind strict definite, calculul influenţelor factoriale poate fi efectuat cu precizie. În cazul legăturilor de corelaţie, dependenţele pot fi estimate doar statistic prin analiză regresională, influenţele trebuind interpretate cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate şi de certitudine. Cuantificarea influenţei factorilor poate fi realizată prin intermediul unor procedee tehnice de calcul, cum ar fi: substituţia în lanţ (anexa nr. 3), tehnica balanţieră etc. 4) Generalizarea rezultatelor este o metodă inductivă de cercetare de la particular la general care vizează reunirea părţilor componente ale întregului într-un tot unitar. Fiind o concentrare sau o expresie sintetică, generalizarea reţine ceea ce este fundamental, tipic şi se repetă sistematic, elementele esenţiale trebuind separate de cele nesemnificative, colaterale. Analiza factorială, bazată pe generalizarea rezultatelor, se finalizează cu un raport final, care trebuie să cuprindă, pe lângă concluzii finale, obiective concrete, logice în conţinut şi concise ca formă şi fundamentate pe calcule clare, corecte şi fără contradicţii. Ele trebuie însoţite de măsuri pentru înlăturarea cauzelor care au condus la rezultate negative sau pentru îmbunătăţirea performanţelor. 16

17 IV. PROCEDEE SPECIFICE ANALIZEI FINANCIARE Din metodologia generală a analizei economico-financiare, în analiza financiară se utilizează mai multe procedee şi metode, dintre care unele aparţin analizei clasice tradiţionale, iar altele sunt mai moderne. Dacă iniţial analiza financiară desemna doar metodele de examinare a documentelor contabile care vizau elaborarea tablourilor de reclasament al contului de rezultat şi al bilanţului, în prezent câmpul de studiu al analizei s-a extins considerabil, ceea ce a impus diversificarea metodelor şi procedeelor utilizate în scopul atingerii obiectivelor. Deosebirea dintre diferitele tipuri de necesităţi financiare ale întreprinderii a favorizat progresul metodelor de analiză financiară. În acest sens, noţiunea de echilibru financiar nu are acelaşi conţinut în analiza tradiţională bazată pe bilanţul financiar, în analiza funcţională bazată pe bilanţul funcţional sau în analiza prin fluxuri, care completează metodele tradiţionale, fără însă a le eclipsa total. Printre metodele analizei financiare tradiţionale pot fi amintite următoarele: Compararea situaţiilor financiare Compararea constituie prima treaptă a metodelor analizei economice; permite utilizatorilor să compare informaţiile din conturile anuale în timp pentru a extrage tendinţa privind poziţia financiară şi performanţele întreprinderii, precum şi în spaţiu cu unităţi similare. Compararea bilanţului la sfârşit de perioadă cu bilanţul la început de perioadă permite determinarea modificării poziţiei financiare a întreprinderii în cursul exerciţiului. Comparaţiile în timp pe mai mulţi ani permit evidenţierea trend-ului indicatorilor şi stau la baza previziunilor financiare, ceea ce necesită date şi informaţii provenite din 3-5 conturi anuale succesive. Comparaţiile în spaţiu între întreprinderi din acelaşi sector îi permit întreprinderii să se situeze mai bine în cadrul sectorului şi să îşi cunoască forţele şi slăbiciunile în raport cu concurenţii. Analizele comparative în timp pun în evidenţă abaterea indicatorilor faţă de un criteriu de referinţă, ale cărei cauze trebuie cunoscute, ceea ce impune efectuarea unor analize factoriale prin utilizarea procedeelor adecvate de cuantificare a influenţei factorilor. Metoda de analiză prin rate (ratios) În analiza financiară termenul englezesc Ratio, de origine latină (Ratus = calculat, socotit), utilizat la masculin, este sinonim cu noţiunile de: raport, coeficient, procent, rată, şi desemnează un raport economic sau financiar semnificativ între două mărimi absolute care reprezintă două posturi sau grupe de posturi din bilanţ, din contul de rezultat sau din bilanţ şi din contul de rezultat. 17

18 Raportul poate fi exprimat în procente, în număr de zile sau ani, sau sub formă de coeficient, fiind utilizat în scopul obţinerii unor informaţii mai semnificative decât le pot oferi valorile absolute ale mărimilor contabile sau datele extracontabile. Evident că nu pot fi raportate decât mărimi ce au relaţii între ele pentru a obţine o rată semnificativă. După elementele care se compară, aceste rate pot informa analistul financiar asupra a numeroase aspecte ale întreprinderii pe care doreşte să le evidenţieze: rentabilitatea, independenţa financiară, rotaţia activelor ş.a. Metoda de analiză prin rate a apărut în analiza financiară de peste 20 de ani şi prezintă avantajul că permite analistului financiar să urmărească progresul întreprinderii şi să prezinte imaginea acesteia utilizatorilor. Este însă vorba de o viziune a posteriori. Ca urmare, a avea rate bune la închiderea exerciţiului nu implică neapărat un viitor favorabil pentru întreprindere. Metoda de analiză prin rate trebuie utilizată cu prudenţă, aceasta oferind de multe ori doar un fragment al unor informaţii necesare pentru o decizie financiară. Rareori o rată luată izolat este semnificativă prin ea însăşi, fiind insuficientă pentru a caracteriza o întreprindere. Numai o baterie de rate urmărite în dinamică pe mai mulţi ani şi comparate cu rate ale unor întreprinderi similare sau cu valori standard poate îmbogăţi informaţiile necesare deciziilor financiare. Obiectivul fundamental al metodei ratelor vizând cunoaşterea cât mai bună a întreprinderii şi evaluarea cât mai reală a performanţelor şi dificultăţilor sale, utilizarea corectă a ratelor, impune respectarea următoarelor condiţii: - asigurarea comparabilităţii elementelor raportului prin evaluarea lor în aceleaşi unităţi; - folosirea în calcul a unor mărimi semnificative şi coerente, între care trebuie să existe relaţii directe; - compararea ratelor în timp şi în spaţiu sau cu valori standard. Practica utilizării metodei ratelor a devenit curentă în domeniul financiar, dar este frecventă şi în alte domenii (tehnic, comercial, fiscal) şi vizează în general dinamica indicatorilor (prin indici cu bază fixă sau cu bază în bilanţ) sau structura lor, alături de ratele financiare de rotaţie a posturilor de bilanţ, de rentabilitate, de finanţare ş.a. Opiniile privind structura unei baterii de rate diferă în funcţie de organismul specializat care le elaborează, dar acestea vizează în general aspecte cum ar fi: activitatea şi randamentul întreprinderii, marjele şi rentabilitatea, investiţiile şi finanţarea, structura financiară şi riscurile. Centrala Bilanţurilor din Banca Franţei editează anual norme conţinând baterii de rate care cuprind: - rate de analiză a factorilor de producţie; - rate de gestiune şi de rentabilitate; - rate de exploatare; - rate financiare. 18

19 Potrivit Reglementărilor contabile româneşti armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (O.M.F.P. nr. 3055/2014), întreprinderile trebuie să raporteze în Nota explicativă nr. 9, Principalii indicatori economico-financiari, următoarele rate: 1. INDICATORI DE LICHIDITATE: 1) Lichiditatea generală; 2) Lichiditatea imediată. 2. INDICATORI DE RISC: 1) Gradul de îndatorare; 2) Acoperirea dobânzilor. 3. INDICATORI DE ACTIVITATE: 1) Viteza de rotaţie a stocurilor; 2) Numărul de zile de stocare; 3) Viteza de rotaţie a debitelor clienţi; 4) Viteza de rotaţie a creditelor furnizori; 5) Viteza de rotaţie a activelor imobilizate; 6) Viteza de rotaţie a activelor totale. 4. INDICATORI DE PROFITABILITATE: 1) Rentabilitatea capitalului angajat; 2) Marja brută din vânzări. Bateria de rate cuprinde indicatori reprezentativi care servesc la: a. măsurarea performanţelor (activitatea, randamentul, rezultatele), cunoaşterea consecinţelor deciziilor în materie de investiţii şi de finanţare, a structurii financiare; b. efectuarea de comparaţii în timp pentru a studia evoluţia situaţiei financiare; c. situarea întreprinderii în mediul său profesional, prin compararea propriilor rate cu ratele medii ale întreprinderilor similare. Metoda analizelor specifice În funcţie de scopul urmărit, analiza financiară poate utiliza o serie de metode specifice adaptate anumitor situaţii: studiul lichidităţii - solvabilităţii, analiza rentabilităţii şi a riscului, analiza activităţii (gestiunii) întreprinderii, analiza structurii financiare (calculul levierelor), lanţurile de rate, analiza de fluxuri, analiza discriminantă, scoring-ul (riscul de faliment) ş.a. Utilizarea instrumentului informatic Efectuarea analizei financiare în diferite scopuri este facilitată de accesul şi utilizarea instrumentului informatic în mai multe direcţii: 19

20 1) stocarea datelor; 2) calculul ratelor; 3) determinarea echilibrelor financiare; 4) elaborarea proiecţiilor şi previziunilor privind situaţia financiară; 5) efectuarea analizelor de sensibilitate şi a simulărilor. 20

21 V. ETAPELE ANALIZEI FINANCIARE Efectuarea unei analize financiare ample care să conducă la un diagnostic financiar-contabil complet presupune parcurgerea mai multor etape în următoarea succesiune: 1. ETAPA PRELIMINARĂ Pentru a avea o primă reprezentare schematică a întreprinderii, se vor prezenta informaţii privind: sectorul de activitate; evoluţia cifrei de afaceri în ultimii 4-5 ani; rentabilitatea (rata creşterii beneficiului brut şi net, rata rentabilităţii capitalurilor investite şi a capitalurilor proprii); riscurile; îndatorarea totală şi ponderea datoriilor pe termen scurt în pasivul bilanţului ş.a. 2. EXAMINAREA SITUAŢIEI FINANCIARE PRESUPUNE: a) Analiza contului de rezultat, care pune în evidenţă performanţa economică şi financiară a întreprinderii prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune (Cascada SIG). Pornind de la aceste solduri se poate examina dinamica, structura şi eficienţa cheltuielilor, precum şi modul de reflectare în costuri a consumului de resurse. b) Analiza bilanţului (financiar şi funcţional), care vizează modificarea poziţiei financiare a întreprinderii, evoluţia structurii financiare, situaţia echilibrelor financiare şi a rentabilităţii capitalurilor. c) Studiul tabloului de finanţare sau al fluxurilor de numerar (trezorerie). Acesta constituie un examen al politicii de investiţii, de finanţare şi de distribuire a profitului net, care permite o analiză dinamică a fluxurilor financiare şi a fluxurilor de trezorerie. 3. FORMULAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR In sinteză se vor prezenta punctele tari şi punctele slabe, aşa cum au rezultat din analiza efectuată. Rezultatele analizei financiare vor fi valorificate diferit, în funcţie de utilizator, dar în general se va căuta răspuns la întrebări de natură financiară, economică, fiscală, juridică. O atenţie specială se va acorda aspectelor de natură financiară, cum ar fi cererea de credite pe termen scurt şi lung, achiziţia de acţiuni, emiterea de noi acţiuni, noile investiţii, sau, din contră, dezinvestirea. Rezultatele analizei financiare se vor utiliza pentru formularea de ipoteze care trebuie să se bazeze pe informaţii economice, financiare şi monetare diverse, în scopul efectuării unor previziuni financiare. Dacă analistul estimează că evoluţia trecută rămâne valabilă pentru prevederea viitorului, el va proceda la extrapolarea trecutului, ceea ce con-duce la apariţia mai multor proiecţii cu un evantai de rezultate. În cazul unor previziuni pe mai mulţi ani, devine indispensabilă imaginarea mai multor variante de viitor posibile, ceea ce impune recurgerea la metodele de simulare. 21

22 VI. DIAGNOSTICUL ECONOMICO - FINANCIAR 1. Diagnosticul financiar este rezultatul unui proces de evaluare a potenţialului financiar al întreprinderii. El este practicat de agenţi economici diverşi ( stakeholders ) care au un interes în identificarea unor aspecte comportamentale, secvenţiale privind activitatea întreprinderii analizate sau sunt angajaţi în anumite raporturi juridice cu aceasta. Astfel, se explică de ce obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcţie de obiectul pe care îl evaluează, acordându-se atenţie unui aspect sau altuia, capabil să surprindă situaţia financiară a întreprinderii după scopurile urmărite. 2. Diagnosticul este un instrument al analizei economico-financiare. Termenul diagnostic, este preluat din grecescul diagnostikos (apt de a cunoaşte) şi împrumutat din practica medicinii. Este cunoscut ca fiind acel demers care vizează recunoaşterea anumitor boli după simptomele lor, în vederea descoperirii cauzelor şi instituirii terapiei necesare vindecării. În acest scop se parcurg trei etape 12 : - cercetarea simptomelor cu ajutorul tuturor mijloacelor de investigare; - identificarea unei afecţiuni care corespunde diagnosticului propriu-zis; - enunţarea unui pronostic şi recomandarea unei terapeutici adecvate. Prin asociere, diagnosticul financiar-contabil, elaborat pe baza analizei financiare, are ca obiective generale: - evidenţierea disfuncţionalităţilor sau elementelor nefavorabile în situaţia financiară şi a performanţelor întreprinderii; - identificarea cauzelor dificultăţilor prezente sau viitoare ale între prinderii; - prezentarea perspectivelor de evoluţie a întreprinderii şi propunerea unor acţiuni de întreprins pentru ameliorarea sau redresarea situaţiei. 3. Diagnosticul financiar presupune aşadar unele judecăţi asupra sănătăţii financiare a întreprinderii, punctelor forte şi punctelor slabe ale gestiunii financiare, prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente şi viitoare ce decurg din situaţia financiară şi soluţiile pentru diminuarea riscurilor şi îmbunătăţirea rezultatelor. Obiectivele diagnosticului financiar sunt subordonate intereselor utilizatorilor, rolul analizei financiare fiind adaptat tipului de diagnostic (interior sau exterior). Obiectivele diagnosticului financiar interior vizează punctul de vedere al acţionarilor şi al participanţilor la viaţa întreprinderii (angajaţi şi manageri). 12 Silvia Petrescu, Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Edit. CECCAR, Bucureşti, 2011, p. 14; 22

23 Diagnosticul financiar necesar managerului întreprinderii vizează răspunsul la următoarele problematici: Creşterea: Cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada examinată şi care a fost ritmul creşterii în raport cu sectorul? Rentabilitatea: Rezultatele obţinute au fost pe măsura mijloacelor folosite şi în ce măsură creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă? Echilibrul: Care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil? Riscurile: Care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă există un risc de faliment crescut sau nu? Obiectivele diagnosticului financiar pot fi grupate pe două categorii principale de stakeholders 13 şi anume acţionari şi manageri, pe de o parte, respectiv creanţieri (bănci, furnizori, salariaţi), pe de altă parte, după cum se vede în figura nr Prin diagnostic se identifică punctele critice în cadrul activităţii financiare derulate de-a lungul exerciţiului financiar încheiat şi se avizează centrele de decizie pentru a iniţia măsurile de reglare. Este important de menţionat că diagnosticul se elaborează nu numai când, la nivelul întreprinderii apar semnale de dereglare, ci şi atunci când se constată o funcţionare normală a activităţii, în raport cu obiectivele fixate. Acest lucru se impune deoarece, în interiorul mecanismului financiar de la nivel microeconomic, intervin acţiuni compensatoare care moderează sau anihilează abaterile nefavorabile în funcţionarea acestuia. În diagnosticarea activităţii unei întreprinderi se impune, fără îndoială, utilizarea avantajului metodologic al abordării sistemice. Aceasta permite perceperea intercorelaţiilor dintre fenomene de natură diferită: economice, tehnice, financiare, sociale etc. De altfel, punctele de disfuncţionalitate ale întreprinderii sunt localizate pe modele, pentru că raţionamentele se fac pornind de la fluxurile fizice (materii prime, combustibil etc), informaţionale (statistice, de piaţă etc.) şi psihologice (nevoile, aşteptările clientului etc). 13 Onofrei Mihaela, Management financiar, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 43; 23

24 Figura 2. Obiectivele diagnosticului financiar pe tipuri de stakeholders 14 Abordarea sistemică 15 facilitează demersul analizei, dar mai ales ea permite, datorită viziunii globale, găsirea unei logici de ansamblu recomandărilor făcute în vederea restabilirii coerenţei întreprinderii cu mediul său. Orice întreprindere, indiferent de mărimea şi de natura activităţii, posedă capacitatea de transformare, de autoreglare şi o anumită sinergie. În orice întreprindere au loc transformări fizice (materiile prime sunt transformate în produse finite etc), de informaţii (datele informative sunt transformate în informaţii incitative etc.) şi psihologice (clienţii nesatisfăcuţi sunt transformaţi în clienţi satisfăcuţi etc). Toate aceste materiale de transformat îşi au sursa în exteriorul întreprinderii. Ele constituie fluxuri de intrare (input) în sistemul întreprindere. Pentru ca aceste transformări să aibă loc, întreprinderea trebuie să dispună de capacitatea de a acţiona (reacţiona) prin resursele sale umane, capacitatea de organizare prin metodele de muncă, capacitatea de a fabrica, de a produce cu ajutorul maşinilor de care dispune. Aceste competenţe sunt în interacţiune şi formează aşa-zisul savoir-faire sau know-how al întreprinderii. 14 Onofrei Mihaela, op.cit., p Niculescu Maria, op.cit., p

25 Rezultatul tuturor transformărilor se concretizează în fluxurile de ieşire (output) ale sistemului întreprindere. Întreprinderea sistem trebuie să aibă totodată capacitatea de a se menţine şi evolua sub impactul solicitărilor exterioare coercitive, de a se adapta (sau readapta) la schimbările de organizare interioară. Autoreglarea are trei tipuri de surse: juridice (limitele fixate de lege), conflictuale (relaţiile cu sindicatele) şi operaţionale (pilotajul realizat pe diverse trepte ierarhice). Capacitatea de autoreglare condiţionează dinamica transformărilor şi sinergia întreprinderii. Ea constituie un factor important al eficacităţii întreprinderii. Relaţiile fundamentale dintre întreprindere şi mediul său, dintre subsistemele şi componentele întreprinderii fac adesea obiectul unor modelări specifice. Modelul redat în continuare, cunoscut sub denumirea de Modelul A.C.E., facilitează analiza globală şi coerentă a activităţii oricărui agent economic (fig.3). Fig. 3 Modelul A.C.E. 16 Pentru activarea ansamblului de transformări specifice sistemului este necesar un flux de energie provenind din exterior. Este vorba de aporturile (A) de orice natură: materială, financiară, informaţională, experienţă etc. Fluxul de ieşire este reprezentat de rezultatele transformărilor obţinute pe baza fluxurilor de intrare. Fluxul de intrare este un flux de constrângeri. El frânează sau stimulează dinamica transformărilor sistemului, fiind totdeauna exogen în raport cu acesta şi în intercorelare reciprocă. Rezultatele obţinute (fluxurile de ieşire din sistem) sunt constrângeri care au fost transformate prin interacţiunea om-metode-mijloace tehnice în produse finite, cifră de afaceri, informaţii, satisfacţii ale clientului etc. 16 Maria Niculescu, G.Lavalette, op.cit. p