Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului

Transcriere

1 CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE DE-A LUNGUL TIMPULUI Adoptarea deciziilor și legiferarea în cadrul integrării europene

2 Aviz Această publicație este realizată de Secretariatul General al Consiliului și are exclusiv scop informativ. Ea nu atrage răspunderea instituțiilor UE sau a statelor membre. Pentru informații suplimentare cu privire la Consiliul European și la Consiliu, vă rugăm să consultați site-ul: sau puteți contacta Serviciul de informații pentru public din cadrul Secretariatului General al Consiliului: Rue de la Loi/Wetstraat Bruxelles/Brussel BELGIQUE/BELGIË Tel. +32 (0) Fax +32 (0) public.info@consilium.europa.eu Vizitați site-ul nostru: Informații suplimentare referitoare la Uniunea Europeană sunt disponibile pe site-ul Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016 Print ISBN doi: / QC RO-C PDF ISBN doi: / QC RO-N Uniunea Europeană, 2016 Reutilizarea este autorizată cu condiția menționării sursei. Archives nationales (France); Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Batty Fischer; Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Théo Mey Pentru orice reutilizare a acestui material, permisiunea trebuie solicitată în mod direct deținătorului drepturilor de autor. Fotografia de pe copertă: Mănăstirea Jerónimos din Lisabona, Portugalia, la 13 decembrie 2007, ziua în care s-a semnat acolo Tratatul de la Lisabona Printed in Luxembourg

3 Uniunea Europeană CONSILIUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UE DE-A LUNGUL TIMPULUI Adoptarea deciziilor și legiferarea în cadrul integrării europene

4 Consiliul de Miniștri are un rol care presupune coordonare și mediere. El se află la interfața dintre două suveranități: una supranațională, cealaltă națională. El trebuie să susțină în aceeași măsură interesele Comunității și interesele individuale ale statelor și să ajungă la un echilibru care să avantajeze ambele părți. Discursul cancelarului Konrad Adenauer la prima reuniune a Consiliului Special al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Luxemburg, 8 septembrie 1952) Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Théo Mey

5 < Cele două pagini anterioare: Cancelarul Konrad Adenauer (primul rând, la mijloc) și câțiva miniștri urcând treptele clădirii Hôtel de Ville din Luxemburg pentru a participa la reuniunea inaugurală a Consiliului Special (8 septembrie 1952)

6 CUPRINS Introducere Consiliul European 1.1. Consiliul European în cadrul tratatelor Primii pași în istoria summiturilor UE Actul Unic European Tratatul de la Maastricht Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa Tratatul de la Lisabona Președintele Consiliului European Reuniunile Consiliului European ulterioare Tratatului de la Lisabona Summiturile euro Reuniuni bilaterale și multilaterale Consiliul Uniunii Europene 2.1. Consiliul Uniunii Europene în cadrul tratatelor Primele tratate Criza scaunului gol și compromisul de la Luxemburg Tratatul de fuziune Tratatul de la Maastricht Tratatul de la Lisabona Pregătirea lucrărilor Consiliului Coreper Comitete și grupuri de lucru Secretariatul General Anexe I Tratatele UE principalele reforme...39 II Procesul de extindere...43 III Cronologia summiturilor, a Consiliilor Europene și a summiturilor euro...45 IV Evoluția sistemului de votare în cadrul Consiliului UE...53 V Secretarii generali ai Consiliului UE și evoluția Secretariatului General...61 Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 5

7 Toate țările ar trebui să iasă învingătoare din negocieri. [ ] În calitate de președinte al Consiliului European, îi voi asculta cu atenție pe toți și mă voi asigura că deliberările noastre se transformă în rezultate pentru toți. S-a discutat foarte mult despre profilul viitorului președinte, dar nu e posibil decât un singur profil, și anume un profil al dialogului, al unității și al acțiunii. Discursul de acceptare al lui Herman Van Rompuy (stânga) ca urmare a desemnării sale drept primul președinte permanent al Consiliului European (19 noiembrie 2009) Uniunea Europeană

8 < Cele două pagini anterioare: UE primește Premiul Nobel pentru Pace 2012 pentru contribuția sa de peste șase decenii la promovarea păcii și a reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului în Europa, Oslo, Norvegia (10 decembrie 2012). De la stânga la dreapta, președinții Consiliului European, Comisiei și Parlamentului, Herman Van Rompuy, José Manuel Barroso și Martin Schulz, au acceptat premiul în numele tuturor cetățenilor UE.

9 INTRODUCERE Această broșură urmărește originile și istoria atât a Consiliului European, cât și a Consiliului UE prin intermediul tratatelor UE, de la începuturi, la Paris, și până la Tratatul de la Lisabona. Ea este scrisă atât din perspectivă juridică, cât și politică. Broșura se adresează tuturor celor interesați de istoria integrării europene și în special mediului academic, cercetătorilor și profesioniștilor din media. Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și drept Consiliul (de Miniștri) sau informal drept Consiliul UE, sunt doi actori-cheie în procesul decizional al UE. Cele două instituții nu trebuie confundate cu organizația din domeniul drepturilor omului și al culturii de la Strasbourg, intitulată Consiliul Europei. Lucrările și deciziile Consiliului European și ale Consiliului UE influențează viețile tuturor cetățenilor europeni și au impact mult dincolo de frontierele Europei. Consiliul European, alcătuit din șefi de stat sau de guvern și prezidat de un președinte permanent, stabilește orientarea politică și prioritățile activității UE. El își are originile în reuniunile la nivel înalt ale șefilor de stat sau de guvern, prima astfel de reuniune având loc în februarie 1961 la Paris. Consiliul European a fost creat în decembrie 1974 și a fost oficializat în calitate de instituție a UE prin Tratatul de la Lisabona. Pe tot parcursul acestei istorii îndelungate, Consiliul European a jucat un rol decisiv în integrarea europeană. Istoria sa o reflectă pe cea a UE în ansamblul său: politicile, ambițiile, crizele și progresele acesteia. Consiliul UE, alcătuit din reprezentanți ai statelor membre și prezidat în cele mai multe cazuri de un reprezentant al statului membru care deține președinția prin rotație de șase luni, examinează, negociază și adoptă legislația UE și coordonează politicile acesteia. În majoritatea cazurilor, Consiliul UE codecide împreună cu Parlamentul European. Cu toate că sunt uneori complexe într-o Uniune cu 28 de state membre, procesele decizionale au devenit tot mai transparente și deschise față de public. Din punct de vedere politic și administrativ, între Consiliu și Consiliul European există o relație organică strânsă. Cu toate acestea, Consiliul European nu este doar o extensie a Consiliului și nici un nivel mai înalt al Consiliului. Fiecare își are rolul distinct în arhitectura instituțională a UE. Dacă după lectura acestei broșuri doriți să studiați mai în profunzime istoria Consiliului European și a Consiliului UE sau dacă doriți să consultați documente aferente, puteți face acest lucru pe site-ul nostru și prin intermediul arhivelor noastre Cititorii sunt invitați în special să consulte o serie de trei broșuri și postere istorice care se pot descărca de pe site-ul Consiliului: Istoria Consiliului European: 50 de ani de conferințe la nivel înalt (decembrie 2011); Consiliul Uniunii Europene : legiuitor și factor de decizie de 60 de ani (iulie 2013); și O Uniune de drept: de la Paris la Lisabona Istoricul tratatelor Uniunii Europene (martie 2012). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 9

10 Uniunea Europeană

11 1. CONSILIUL EUROPEAN 1.1. CONSILIUL EUROPEAN ÎN CADRUL TRATATELOR Primii pași în istoria summiturilor UE Chiar dacă forumul în care se reunesc nu a devenit formal instituție a UE decât în 2009, șefii de stat sau de guvern au avut un rol esențial în nașterea și evoluția ulterioară a integrării europene. Conducătorii celor șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) s au reunit la februarie 1957 la Paris, la invitația președintelui Consiliului de miniștri francez Guy Mollet, în vederea soluționării problemelor rămase în legătură cu proiectele Tratatelor de la Roma. După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958), ideea de a se reuni la cel mai înalt nivel a fost relansată de președintele Charles de Gaulle. Acesta a organizat prima reuniune la nivel înalt a șefilor de stat sau de guvern ai celor șase state membre ale Comunităților Europene în februarie 1961, la Paris. Archives nationales (France) Conferința la nivel înalt din februarie 1961 de la Paris, Franța Obiectivul acestui prim summit a fost identificarea mijloacelor proprii organizării unei cooperări politice mai strânse 2. În cadrul unui summit era posibil să se iasă din cadrul comunitar și să se treacă la un nivel superior acestuia, precum și să se abordeze teme importante care nu făceau obiectul Tratatelor de la Paris și de la Roma, cum ar fi anumite aspecte ale relațiilor cu statele terțe. 2 Comunicatul de presă al summitului. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 11

12 La summitul de la Bonn din iulie 1961, cei șase au examinat ideea unei cooperări politice aprofundate și au declarat că: șefii de stat sau de guvern [ ] au decis [ ] să se reunească periodic pentru a își confrunta punctele de vedere, pentru a își concerta politicile și pentru a ajunge la poziții comune, în vederea favorizării uniunii politice a Europei 3. În pofida acestei ambiții, evoluția către o uniune politică a suferit mai multe regrese, în special eșecul Planurilor Fouchet 4 din 1961 și 1962, dezacordurile din 1963 și 1967 cu privire la prima extindere și criza scaunului gol din 1965 și 1966, atunci când Franța a decis să nu participe la reuniunile Consiliului și ale grupurilor acestuia. În acest climat politic dificil, șefii de stat sau de guvern nu s-au mai reunit până în mai 1967, atunci când summitul de la Roma a oferit ocazia de a celebra în mod formal 10 ani de la semnarea Tratatelor CEE și Euratom. Summitul de la Haga, din decembrie 1969, la care pentru prima dată a participat și Comisia, a impulsionat și a relansat Comunitatea. Deciziile adoptate la acest summit au deschis, în special, calea către adoptarea unei decizii care i-a acordat Comunității resurse financiare proprii, către lansarea cooperării în domeniul politicii externe (cooperarea politică europeană lansată prin primul raport Davignon ) și către aderarea Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit. Împreună, acești pași au constituit o completare, aprofundare și extindere a Comunității. Cei trei noi membri au fost invitați să participe la summitul organizat la Paris în octombrie 1972, înainte de aderarea lor oficială din ianuarie Summitul de la Copenhaga, din decembrie 1973, a prevăzut desfășurarea de summituri ori de câte ori este necesar. Un an mai târziu, la summitul de la Paris din decembrie 1974, organizat de președintele Valéry Giscard d Estaing, s-a instituit Consiliul European și s-a definit rolul acestuia. Consiliul European a fost însărcinat să satisfacă necesitatea unei abordări cuprinzătoare a problemelor interne prezentate de construcția europeană și a problemelor externe cu care se confruntă Europa 5. Acest rol politic explicit a reprezentat o distanțare de natura în mare măsură tehnică și economică a construcției europene așa cum se realizase ea din 1957, precum și o adăugire la aceasta. Însoțiți de miniștrii afacerilor externe, șefii de stat sau de guvern se vor reuni ulterior de trei ori pe an și ori de câte ori se dovedește necesar 6. În martie 1975, Consiliul European s-a reunit pentru prima dată la Dublin. De atunci, el avea să rămână nucleul politic al dezvoltării proiectului european, chiar dacă nu avea să dețină un temei juridic în tratate decât cu peste 10 ani mai târziu. 3 Comunicatul de presă al summitului. 4 Christian Fouchet a fost președintele comisiei instituite de summitul de la Paris din februarie 1961 pentru a examina problemele privind cooperarea europeană și însărcinate de șefii de stat sau de guvern cu ocazia summitului de la Bonn din iulie 1961 să le prezinte propuneri cu privire la mijloacele care ar permite, cât mai curând cu putință, să se imprime un caracter statutar uniunii popoarelor lor (comunicatul oficial, Bonn, 18 iulie 1961). 5 Comunicatul de presă al summitului de la Paris. 6 Comunicatul de presă al summitului de la Paris. 12 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

13 În scurt timp, Consiliul European a devenit un punct de convergență pentru rezolvarea unor crize aparent de netrecut, un creuzet pentru soluții greu obținute și motorul politic esențial pentru înregistrarea de noi progrese către integrare. Uniunea Europeană Consiliul European din martie 1975 de la Dublin, Irlanda Consiliul European a fost cel care, în anii 80, a permis Europei să treacă de blocajele legate de bugetul său și de agricultură. Consiliul European de la Fontainebleau din iunie 1984 a reprezentat un moment decisiv. Nu numai că acesta a reușit să soluționeze aceste probleme prin adoptarea unui pachet de măsuri, dar a stabilit și o cale către consolidarea integrării, însărcinând un comitet ad hoc 7 să prezinte propuneri în vederea îmbunătățirii funcționării cooperării europene în domeniul comunitar, precum și în cel al cooperării [...] politice 8. Un an mai târziu, în iunie 1985, raportul comitetului a fost dezbătut în cadrul Consiliului European de la Milano. Reuniunea respectivă a decis cu majoritate de voturi să convoace o conferință interguvernamentală (CIG) în vederea revizuirii tratatelor, cu accent pe crearea unei piețe unice, funcționarea instituțiilor comunitare, libera circulație și politica externă și de securitate comună. Deși distinctă de Consiliul European, CIG, prin compoziția și natura sa, era suficient de asemănătoare pentru ca lucrările sale să fie considerate drept o continuare a dorinței șefilor de stat sau de guvern de a se constitui în forumul esențial în care urma să se decidă natura integrării europene și calea către aceasta. 7 Comitetul Dooge, denumit uneori comitetul Spaak II, ca trimitere la comitetul instituit prin rezoluția conferinței de la Messina din Consiliul European de la Fontainebleau, iunie 1984, concluziile Președinției. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 13

14 Uniunea Europeană

15 < Semnarea Tratatului de la Maastricht la Maastricht, Țările de Jos (7 februarie 1992) Actul Unic European Rezultatele lucrărilor CIG s-au aflat în centrul discuțiilor la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie Acordul politic de la Luxemburg a deschis calea adoptării Actului Unic European. Actul, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, reunește într-un singur document modificările aduse tratatelor comunitare și un text referitor la cooperarea în domeniul politicii externe. Intrând în acord cu realitatea politică, Actul Unic European i-a oferit pentru prima dată Consiliului European un temei juridic în cadrul tratatului, consacrând existența acestuia și definindu-i alcătuirea: Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre și pe președintele Comisiei Comunităților Europene. Aceștia sunt asistați de către miniștrii afacerilor externe și de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reunește cel puțin de două ori pe an. Actul Unic European nu a definit competențele Consiliului European și nici nu i-a confirmat formal statutul instituțional. Cu toate acestea, niciunul dintre acești factori nu a încetinit contribuția sa ulterioară la cele mai importante evoluții în construirea Europei. Astfel, pașii decisivi către crearea uniunii economice și monetare (UEM) s-au făcut în cadrul mai multor Consilii Europene, precum cel de la Hanovra din iunie Tratatul de la Maastricht Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989 a stabilit data lansării unei CIG privind UEM pentru luna decembrie Reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Dublin din aprilie 1990 a lansat lucrările pregătitoare pentru o CIG privind uniunea politică. Ambele conferințe interguvernamentale și-au început lucrările în marja Consiliului European de la Roma din decembrie Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 a ajuns la un acord cu privire la noul tratat, denumit Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) sau Tratatul de la Maastricht, care urma să abordeze aceste două domenii într-un singur text. Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie Acesta a creat Uniunea Europeană pe baza unui pilon comunitar extins, cuprinzând printre altele crearea UEM, și a doi noi piloni: politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în materie de justiție și afaceri interne (JAI). În plus, tratatul a abordat rolul Consiliului European. Acesta a oficializat practica prin care Consiliul European este prezidat de șeful de stat sau de guvern din țara care exercită președinția Consiliului. În plus, în acord cu evoluția rolului Parlamentului European, tratatul a prevăzut prezentarea de către Consiliul European a unui raport adresat Parlamentului în urma fiecăreia dintre reuniunile sale și a unui raport anual scris cu privire la progresele înregistrate de UE. În sfârșit, Tratatul de la Maastricht a început să clarifice competențele Consiliului European: Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și definește orientările politice generale ale acesteia. Această clarificare a fost în același timp largă și succintă, încorporând rolul jucat începând din 1975: stabilirea unei căi de dezvoltare pentru Uniunea însăși și stabilirea cadrului politic strategic în care ar trebui să funcționeze Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 15

16 instituțiile Uniunii. Definirea ulterioară de către Consiliul European a orientărilor generale ale politicilor economice urma să reprezinte încă o materializare a acestui rol Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa Consiliul European de la Torino din martie 1996 a mandatat CIG să revizuiască Tratatul de la Maastricht. Reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Dublin din octombrie același an a conferit negocierilor un nou dinamism. Chestiunile rămase nesoluționate au fost abordate în cadrul Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997, permițând semnarea Tratatului de la Amsterdam la 2 octombrie 1997 și intrarea acestuia în vigoare la 1 mai Tratatul de la Amsterdam a definit competențele Consiliului European în legătură cu PESC: Consiliul European definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de securitate comune, inclusiv în ceea ce privește chestiunile având implicații în materie de apărare. Consiliul European stabilește strategiile comune care vor fi puse în aplicare de către Uniune, în domeniile în care statele membre au interese comune importante. Rolul important al Consiliului European în acest domeniu de politici a fost impus de evenimentele din fosta Iugoslavie și s-a reflectat în reuniunile sale de la Pörtschach (reuniunea informală a șefilor de stat sau de guvern, octombrie 1998), Köln (iunie 1999) și Helsinki (decembrie 1999). Tratatul de la Amsterdam a introdus poziția de Înalt Reprezentant pentru PESC pentru a reprezenta UE pe scena mondială și s-a decis că secretarul general al Consiliului UE va fi și Înalt Reprezentant. Astfel, secretarul general al Consiliului în funcție la momentul respectiv, Jürgen Trumpf, a devenit primul Înalt Reprezentant pentru PESC, dar avea să dețină portofoliul doar pentru câteva luni. Consiliul European de la Köln din iunie 1999 l-a numit pe Javier Solana în calitate de Secretar General al Consiliului și de Înalt Reprezentant. Acesta a preluat ambele funcții în luna octombrie a anului respectiv, după ce s-a retras din funcția de Secretar General al NATO. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a fost dedicat creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție în UE. Acesta a decis punerea în aplicare a unei politici europene comune în materie de azil și de migrație și a deschis calea către progrese importante în domeniul cooperării polițienești și judiciare, o ambiție a cărei urgență a fost amplificată de atacurile teroriste de la 11 septembrie din Statele Unite. În martie 2000, reuniunea extraordinară a Consiliului European de la Lisabona a instituit o strategie în vederea îmbunătățirii competitivității economiei europene. În acest scop, s-a prevăzut, în special, introducerea unei noi metode deschise de coordonare la toate nivelurile, în cadrul căreia Consiliul European trebuie să joace un rol de orientare și coordonare mult mai important, pentru a asigura o direcție strategică mai coerentă și o monitorizare eficientă a rezultatelor obținute. S-a decis ca în fiecare primăvară să se organizeze o reuniune a Consiliului European pentru a asigura urmărirea progreselor înregistrate în această privință. Din 1999, Consiliul European a început un proces de reformă, în special în vederea extinderii UE. Astfel, după dezbateri pe aceste teme cu ocazia Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999), Göteborg (iunie 2001) și Barcelona (martie 2002), Consiliul European de la Sevilla din iunie 2002 și-a dat acordul privind o serie de măsuri concrete aplicabile, fără modificarea tratatelor, organizării și funcționării Consiliului European 16 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

17 [ ] și Consiliului 9. Aceste măsuri au vizat pregătirea, desfășurarea și acțiunile ulterioare lucrărilor Consiliului European, precum și concluziile acestuia. Declarația nr. 22 anexată la Actul final al Tratatului de la Nisa din 26 februarie 2001 prevede că: Începând cu 2002, la Bruxelles va avea loc o reuniune a Consiliului European pe parcursul fiecărei președinții. De la data la care Uniunea Europeană va avea 18 membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles 10. Tratatul a fost încheiat după patru zile de negociere, cu ocazia Consiliului European de la Nisa din decembrie Dificultățile întâmpinate în negocierea Tratatului de la Nisa au dus la o revizuire a metodelor de lucru și la căutarea unui proces mai extins decât un conclav diplomatic al șefilor de stat sau de guvern. Declarația de la Laeken, adoptată de Consiliul European din decembrie 2001, prevede convocarea unei Convenții privind viitorul Europei. Proiectul de tratat constituțional prezentat de convenție Consiliului European în iulie 2003 a constituit în acel moment punctul de plecare pentru lucrările CIG convocate în octombrie 2003, iar proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie Cu toate acestea, rezultatele negative ale referendumurilor din Franța și din Țările de Jos au împiedicat ratificarea tratatului în Drept răspuns la acest eșec, șefii de stat sau de guvern au adoptat, cu ocazia Consiliului European din iunie 2005 din timpul președinției luxemburgheze, o declarație care a inaugurat o perioadă de reflecție de un an. Răspunzând Consiliului European din iunie 2006, sub președinția Austriei, Declarația de la Berlin, adoptată de șefii de stat sau de guvern cu ocazia celei de a 50-a aniversări a Tratatelor de la Roma, a exprimat scopul de a așeza Uniunea Europeană pe noi baze comune înainte de alegerile parlamentare europene din Consiliul European din iunie 2007, sub președinția Germaniei, a ajuns la un acord asupra mandatului unei CIG care urma să fie convocată în vederea modificării tratatelor existente. Tratatul rezultat în urma acestui proces a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie Tratatul de la Lisabona Acest nou tratat de reformă a înlocuit proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, aducând modificări atât Tratatului de instituire a Comunității Europene (Tratatul de la Roma), cât și Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Tratatul de instituire a Comunității Europene a fost redenumit, cu această ocazie, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Obiectivul Tratatului de la Lisabona a fost să îmbunătățească eficiența instituțiilor UE și să le facă mai democratice. Printre modificările cele mai importante se numără consolidarea personalității juridice a UE și crearea unei președinții stabile pentru Consiliul European, incluzând un președinte ales de membrii acestuia pentru doi ani și jumătate, al cărui mandat poate fi reînnoit o singură dată. În plus, tratatul a creat un Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate (numit pentru un mandat de cinci ani și care prezidează, din această poziție, reuniunile Consiliului Afaceri 9 Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002, concluziile Președinției. 10 Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 este ultimul care s-a desfășurat în afara Bruxelles-ului. Toate reuniunile ulterioare vor fi identificate prin dată și președinție, și nu prin locul de desfășurare până la Tratatul de la Lisabona, care prevede un președinte permanent. 11 Reuniunea Consiliului European de la Nisa rămâne cea mai lungă de până acum. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 17

18 Externe, fiind, în același timp, vicepreședinte al Comisiei Europene), precum și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE). Competențele Parlamentului European au fost extinse în continuare. Pentru Consiliu s-a introdus o nouă normă a dublei majorități, care se aplică de la 1 noiembrie 2014 (a se vedea anexa IV), iar utilizarea acesteia a fost extinsă la un număr mai mare de domenii față de norma anterioară. Carta drepturilor fundamentale a UE a devenit obligatorie din punct de vedere juridic, iar statelor membre li s-a oferit pentru prima dată un cadru juridic pentru retragerea din UE (articolul 50 din Tratatul UE). În plus, Consiliul European este autorizat să acționeze printr-un vot cu majoritate simplă în privința deciziei de a se crea o CIG pentru modificarea tratatelor. Tratatul de la Lisabona nu a fost niciodată destinat să fie citit ca un text de sine stătător, așa că în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene s-au publicat în 2010 și 2012 versiuni consolidate ale tratatelor, așa cum au fost revizuite prin Tratatul de la Lisabona. Tratatul de la Lisabona a conferit oficial Consiliului European statutul de instituție a UE. Aceasta a confirmat separarea sa deja existentă de Consiliul UE și înseamnă că face obiectul tuturor dispozițiilor aplicabile instituțiilor UE. De exemplu, în rarele cazuri când adoptă acte juridice cu caracter obligatoriu, Consiliul European trebuie să respecte temeiul juridic prevăzut de tratat, iar actele sale pot face obiectul unor acțiuni în fața Curții de Justiție. Ca punct culminant al procesului de abandonare a caracterului informal al summiturilor, Consiliul European, în calitate de instituție nouă, și-a Uniunea Europeană

19 adoptat propriul regulament de procedură în ziua intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona 12. În cadrul arhitecturii instituționale a UE, Consiliul European ocupă o poziție specială ca instituție strategică și politică. Acesta definește viitoarea direcție a Uniunii, prioritățile acesteia și strategiile sale politice și economice. Cu toate acestea, Consiliul European nu exercită funcții legislative 13, lăsând Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia Europeană să își exercite rolurile respective în procesul legislativ. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a fost implicat în toate deciziile majore adoptate de UE pentru a face față provocărilor interne și internaționale în domeniul economic, financiar și monetar, al azilului și imigrației, al extinderii, al cooperării pentru dezvoltare și al relațiilor internaționale. Încă de la început, deciziile sale politice și rolul său conducător au contribuit la progresul integrării europene, ceea ce s-a dovedit esențial în momentele de criză PREȘEDINTELE CONSILIULUI EUROPEAN Rolul strategic atribuit Consiliului European de către Tratatul de la Maastricht și confirmat de Tratatul de la Lisabona presupune ca lucrările acestuia să fie pregătite și orientate de o președinție permanentă, care oferă mai multă stabilitate decât președinția prin rotație a Consiliului. Prin urmare, printr-una dintre cele mai importante inovații ale sale, Tratatul de la Lisabona a creat postul de președinte al Consiliului European cu mandat fix și dedicat exclusiv funcției. Sarcinile 14 președintelui sunt de a prezida și de a impulsiona lucrările Consiliului European, de a asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor acestuia și de a facilita coeziunea și consensul. Președintele trebuie să prezinte Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. De asemenea, el reprezintă UE pe plan extern, împreună cu Înaltul Reprezentant și/sau cu președintele Comisiei Europene, în funcție de ocazie 15. Consiliul European și președintele acestuia beneficiază de asistența Secretariatului General al Consiliului, dar președintele are și propriul său cabinet. În cadrul unei reuniuni informale, la 19 noiembrie 2009, cei 27 de șefi de stat sau de guvern l-au numit pe prim-ministrul Belgiei de atunci, Herman Van Rompuy, în calitate de prim deținător al acestui post 16. Reuniunea Consiliului European din 10 și 11 decembrie 2009 a fost ultima condusă de președintele sau de prim-ministrul statului membru care deține președinția 12 A se vedea JO L 315, , p Versiunea consolidată a Tratatului UE, articolul 15 alineatul (1) (JO C 326, , p. 23). 14 Articolul 15 alineatul (6) din Tratatul UE. 15 A se vedea, de asemenea, capitolul privind reuniunile bilaterale și multilaterale. 16 În cadrul aceleiași reuniuni, Catherine Ashton (UK) a fost numită în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și de vicepreședinte al Comisiei Europene. (A fost mai întâi Înalt Reprezentant și apoi vicepreședinte.) Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 19

20 prin rotație a Consiliului UE, respectiv prim-ministrul de atunci al Suediei, Fredrik Reinfeldt, conform unor dispoziții tranzitorii 17. Uniunea Europeană Herman Van Rompuy Uniunea Europeană Sala de reuniune a Consiliului European Prima reuniune prezidată de Herman Van Rompuy a fost o reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern în Biblioteca Solvay de la Bruxelles, la 11 februarie 2010, în cadrul căreia s-a discutat direcția viitoare a politicilor economice ale UE, iar primul său Consiliu European formal a avut loc o lună mai târziu, la 25 și 26 martie. El a fost reales pentru un al doilea mandat în fruntea Consiliului European la 1 și 2 martie La 1 decembrie 2014, Donald Tusk prim-ministrul de atunci al Poloniei a preluat de la Herman Van Rompuy funcția de președinte al Consiliului European Reuniunile Consiliului European ulterioare Tratatului de la Lisabona Regulamentul de procedură al Consiliului European, adoptat la 1 decembrie 2009, prevede că Consiliul se întrunește de două ori pe semestru, în principiu la Bruxelles. Cu excepția unor prevederi contrare în tratate, deciziile sale se adoptă prin consens. Unele decizii operaționale, precum alegerea președintelui Consiliului European, desemnarea Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant pot fi adoptate, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prin vot cu majoritate calificată (VMC). Donald Tusk Uniunea Europeană Consiliul European stabilește agenda politică a UE prin adoptarea de concluzii 19 la fiecare reuniune a Consiliului European. Aceste concluzii abordează chestiuni specifice de interes pentru UE și conturează acțiuni specifice care trebuie întreprinse sau obiective de îndeplinit. Concluziile Consiliului European pot stabili, de asemenea, termene pentru ajungerea la un acord asupra unor chestiuni politice speciale sau pentru prezentarea de propuneri legislative. Astfel, Consiliul European poate să influențeze și să orienteze agenda politică a UE. Cu ocazia reuniunii sale de la Bruxelles din 27 iunie 2014, Consiliul European a adoptat o agendă strategică a domeniilor prioritare de acțiune și de atenție a UE pe termen lung. Agenda strategică, care va orienta activitatea UE pe o perioadă de cinci ani, va fi utilizată Uniunea Europeană Ceremonia care a marcat transferul funcției de președinte al Consiliului European de la Herman Van Rompuy la Donald Tusk (1 decembrie 2014) 17 Dintre statele care au aderat la Uniune în 2004 și 2007, doar șefii de stat sau de guvern din Slovenia și Republica Cehă au deținut președinția Consiliului European în calitate de reprezentanți ai statelor membre respective. 18 În același timp, fostul ministru de externe al Italiei, Federica Mogherini, a fost numit Înalt Reprezentant și vicepreședinte al Comisiei Europene. 19 Concluziile Consiliului European: european-council/conclusions/ 20 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

21 Uniunea Europeană Prima reuniune formală a Consiliului European prezidată de Herman Van Rompuy la martie 2010 pentru planificarea lucrărilor Consiliului European și reprezintă, de asemenea, o bază pentru programele de lucru ale altor instituții ale UE. Pe lângă stabilirea priorităților politice ale UE prin intermediul agendei strategice și al concluziilor sale, Consiliul European are de jucat un rol formal în procesul UE anual al semestrului european, care reprezintă ciclul anual al UE de coordonare a politicilor economice și fiscale. În temeiul articolului 68 din TFUE, Consiliul European este responsabil și pentru definirea orientărilor strategice pentru spațiul de libertate, securitate și justiție. Această responsabilitate a fost pusă în practică pentru prima dată cu ocazia adoptării orientărilor din iunie Acestea au fost elaborate în concordanță cu prioritățile agendei strategice și vizează aspecte precum controlul la frontiere, politica privind migrația și azilul, precum și cooperarea polițienească și judiciară Summiturile euro Liderii din zona euro au participat la summitul euro pentru prima dată la 12 octombrie 2008 la Paris, ocazie cu care au convenit cu privire la măsuri concertate ca răspuns la criza economică. Alte summituri în acest format au avut loc la Bruxelles în martie și mai 2010, precum și în martie, iulie, octombrie și decembrie În 2012, aspectele referitoare la zona euro au fost abordate în principal la nivelul Consiliului European. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 21

22 În marja reuniunii Consiliului European din 1-2 martie 2012, 25 de lideri europeni au semnat Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare (TSCG). Printre altele, TSCG, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013, a oficializat summitul euro, precum și poziția de președinte al acestuia. Organizarea summitului euro și rolul președintelui acestuia sunt prevăzute la articolul 12 din TSCG 20. Primul summit euro de la intrarea în vigoare a TSCG a avut loc la 14 martie 2013, când s-au adoptat și norme specifice pentru organizarea procedurală a acestor reuniuni. Summitul euro îi reunește cel puțin de două ori pe an pe șefii de stat sau de guvern ai statelor membre din zona euro, pe președintele summitului euro și pe președintele Comisiei Europene. Actualul președinte al summitului euro este domnul Donald Tusk, care este și președintele Consiliului European. Deși coordonarea politicilor economice și fiscale ale statelor membre din zona euro are loc în principal în cadrul Eurogrupului 21, cei 19 șefi de stat sau de guvern din zona euro, reuniți în formatul summitului euro, pot oferi, datorită mandatului lor larg, orientări politice suplimentare în domenii care depășesc competența miniștrilor de finanțe. Aceasta ajută la coordonarea tuturor domeniilor de politici relevante necesare pentru buna funcționare a UEM. După caz și cel puțin o dată pe an, liderii statelor membre din afara zonei euro care au ratificat TSCG participă și ei la summiturile euro, care sunt pregătite de Eurogrup. Deoarece au importanță politică și economică pentru toate statele membre, aspectele care țin de zona euro se discută cu regularitate și în reuniunile Consiliului European Reuniuni bilaterale și multilaterale De la adoptarea Tratatului de la Lisabona, președintele Consiliului European este și reprezentantul UE pe plan extern atunci când această reprezentare este necesară la nivel de șefi de stat sau de guvern 22. În chestiuni legate de PESC a UE, i se alătură Înaltul Reprezentant, iar la summituri internaționale, de obicei, președintele Comisiei Europene. Printre reuniunile internaționale la care președintele reprezintă UE se numără summiturile bilaterale și multilaterale organizate de UE și summiturile internaționale. Summiturile bilaterale se organizează între UE și partenerii săi strategici. Acestea se organizează periodic, de obicei o dată pe an, cu țări precum Brazilia, China, Japonia, Rusia, Africa de Sud și Statele Unite. Summiturile au loc alternativ la Bruxelles și în țara în cauză. Printre summiturile multilaterale la nivelul UE se numără Parteneriatul estic, UE-Africa, UE-ASEM (reuniunea Asia-Europa) și UE-CELAC (Comunitatea Statelor Latinoamericane și Caraibiene). În mod tradițional, atunci când găzduirea unor astfel de summituri revenea UE, locul de desfășurare era statul membru care deținea președinția prin rotație a Consiliului UE. Cu toate acestea, începând din 2014, de regulă ele sunt găzduite și prezidate de președintele Consiliului European la Bruxelles. Participă șefii de stat sau de guvern din toate statele membre ale UE, împreună cu președintele Consiliului 20 TSCG este disponibil la adresa: 21 Eurogrupul este un organism informal în cadrul căruia miniștrii de finanțe ai statelor membre care aparțin zonei euro discută chestiuni legate de responsabilitățile lor comune în ceea ce privește moneda euro. 22 Articolul 15 din Tratatul UE. 22 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

23 Uniunea Europeană Președintele Ecuadorului, Rafael Correa, președinte pro tempore al CELAC, și președintele Consiliului European, Donald Tusk, la ceremonia de încheiere a reuniunii la nivel înalt UE-CELAC (10-11 iunie 2015) European și președintele Comisiei Europene, precum și șefii de stat sau de guvern relevanți din țările participante. La alte summituri internaționale, UE fie este membru, fie este invitată să ia parte în calitate de actor internațional esențial, de exemplu în cadrul G7, G8, G20 și al Adunării Generale a ONU (UNGA). Rezoluția ONU A/65/276 adoptată în mai 2011 a invitat UE să participe la dezbaterea generală din cadrul Adunării Generale și a stabilit dreptul reprezentanților UE de a prezenta pozițiile UE și ale statelor membre ale acesteia în cadrul ONU. Președintele de atunci al Consiliului European, Herman Van Rompuy, s-a adresat acestei adunări a liderilor mondiali în New York, la 22 septembrie Înainte de adoptarea acestei rezoluții, pozițiile UE erau exprimate în cadrul UNGA de reprezentanți ai președinției rotative a Consiliului UE. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 23

24 Uniunea Europeană Herman Van Rompuy adresându-se Adunării Gene rale a ONU (25 septembrie 2014) 24 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

25 2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE 2.1. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE ÎN CADRUL TRATATELOR Primele tratate Prima reuniune a Consiliului s-a desfășurat la 8 septembrie 1952 la Hôtel de Ville din Luxemburg. A fost cea de a doua instituție care a început să lucreze în temeiul Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Semnat în 1951, la Paris, acest tratat a creat un cadru instituțional care cuprindea o Înaltă Autoritate, un Consiliu Special, o Adunare și o Curte. Principalul rol al Consiliului consta în exercitarea controlului asupra activităților Înaltei Autorități prin intermediul emiterii de avize. Au fost prezenți miniștrii de externe și miniștrii afacerilor economice din cele șase state membre fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), iar reuniunea a fost prezidată de cancelarul Konrad Adenauer, pe baza unui sistem inovator, care prevedea prezidarea Consiliului de către fiecare stat membru în temeiul unei rotații ce avea loc o dată la trei luni. Germania a fost prima țară care a deținut președinția. Cu ocazia reuniunii inaugurale, Consiliul a adoptat un regulament de procedură și a instituit un secretariat, numindu-l secretar general al Consiliului pe Christian Calmes, diplomat din Luxemburg. Miniștrii au convenit de asemenea asupra statutului membrilor Înaltei Autorități și ai Curții. Jean Monnet, președintele Înaltei Autorități, a subliniat realizările înregistrate până în acel moment de instituția pe care o conducea și a prezentat programul de lucru al acesteia pentru următoarele luni. De asemenea, Consiliul a discutat viitoarele relații ale recent înființatei Comunități cu țările terțe, în special cu Regatul Unit și cu Statele Unite, precum și cu alte organizații internaționale. Pe parcursul reuniunii inaugurale a Consiliului, s-a pus accentul pe ideea că Comunitatea Cărbunelui și Oțelului reprezenta numai un pas pe o cale mai largă în direcția unei integrări europene sporite, acest lucru constituind un punct de referință în discursurile ambilor președinți. Într-adevăr, la 10 septembrie 1952, miniștrii afacerilor externe au organizat, în marja Consiliului, o conferință în cadrul căreia au adoptat o rezoluție care solicita Adunării să pregătească un proiect de tratat privind crearea unei comunități politice europene care urma să aibă un număr mai mare de membri și un caracter supranațional mai pronunțat. Comunitatea politică europeană planificată nu s-a materializat niciodată. De îndată ce a fost finalizat, proiectul de tratat al Adunării a dat naștere unor dezbateri publice animate și unor discuții diplomatice îndelungate. În momentul în care, la 30 august 1954, Adunarea Națională a Franței nu a ratificat Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare, care urma să fie supravegheată de Comunitatea Politică Europeană, ambele planuri au fost treptat abandonate. Cele șase părți au ales în schimb să continue pe calea integrării economice progresive. La 26 iunie 1956, la Bruxelles, o CIG privind piața comună și Euratom a instituit un comitet de lansare a negocierilor pentru documentele care au devenit cunoscute sub denumirea de Tratatele de la Roma tratatele fondatoare de instituire a Comunității Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 25

26 Uniunea Europeană Ceremonia de semnare a Tratatelor CEE și CEEA în Sala degli Orazi e Curiazi a Capitoliului din Roma, Italia (25 martie 1957) Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie Comitetul a fost prezidat de Paul-Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, și a reunit delegații din partea celor șase state membre ale CECO. Cu structuri instituționale similare celor ale CECO, noile comunități au inclus, de asemenea, patru instituții: o Comisie, un Consiliu și, deținute în comun cu CECO, o Adunare și o Curte. Cu toate acestea, raportul de forțe dintre cele două organisme executive (Consiliul și Comisia) se schimbase semnificativ, Consiliul dobândind un rol asemănător celui pe care îl joacă încă în prezent: un organism decizional-cheie. Cele două noi Consilii au organizat o reuniune inaugurală comună la Palais des Académies din Bruxelles, la 25 ianuarie Reuniunea a fost prezidată de Victor Larock, ministrul belgian al afacerilor externe. Președinții celor trei organisme executive, Walter Hallstein (primul președinte al Comisiei Europene), Paul Finet (președintele Înaltei Autorități a CECO) și Enrico Medi (vicepreședinte al Comisiei Euratom) au fost de asemenea prezenți. Au trebuit soluționate numeroase chestiuni procedurale, întrucât fiecare Consiliu a decis în privința regulamentului său de procedură, a cheltuielilor inițiale ale Comunității și a statutului membrilor celor două Comisii. De asemenea, miniștrii au convenit asupra instituirii unui Comitet al Reprezentanților Permanenți (Coreper), a unui Comitet Economic și Social și a Adunării. În contrast cu triplul cadru instituțional al comunităților, Consiliile au aprobat o recomandare potrivit căreia același grup de funcționari 26 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

27 va alcătui secretariatul celor trei Consilii 23. Aceasta însemna că secretariatul din acel moment al Consiliului Special al CECO urma să asiste și cele două noi instituții. Așa cum se întâmplase cu ocazia reuniunii inaugurale a Consiliului Special, ideea că aceste două noi comunități nu reprezentau decât unul dintre numeroșii pași în direcția creării unei Europe politice și sociale mai integrate a ocupat un loc central în discursurile principalilor oratori. După cum s-a exprimat președintele Consiliilor, Victor Larock: Obiectivele sociale se eclipsează, mai degrabă, în ansamblul Tratatului privind Comunitatea Economică, [ ] dar, dacă dorim ca populația din țările noastre și din întreaga Europă să se ralieze ideilor care ne conduc, acestea sunt obiectivele pe care trebuie să nu le pierdem din vedere. Ce rost ar avea să ne concentrăm pe promovarea producției, a comerțului și a liberei circulații a capitalurilor dacă progresele economice nu sunt folosite în avantajul omului? [Discursul de deschidere al lui Victor Larock, ministrul belgian al afacerilor externe și președinte în exercițiu al Consiliilor, la reuniunea inaugurală a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958 (anexa I, CEE EUR/CM/20 f/58) 24.] Photothèque de la Ville de Luxembourg. Photo: Batty Fischer Clădirea Cercle Municipal din Luxemburg a fost locul de desfășurare a reuniunilor Consiliului Special al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului între 1952 și Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958 (CM2 20/1958). 24 Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958, anexa I (CM2 20/1958, p. 4). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 27

28 Uniunea Europeană Poster italian care prezintă semnarea Tratatelor de la Roma 28 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

29 Criza scaunului gol și compromisul de la Luxemburg Necesitatea coordonării activităților celor trei comunități a devenit evidentă de îndată ce acestea au fost create în 1958; până în 1960, toate instituțiile dezbăteau deja fuziunea organismelor executive. Coreper și-a desfășurat prima discuție de fond cu privire la această chestiune în noiembrie Cu toate acestea, negocierile au întâmpinat dificultăți. Contextul politic al anilor 60 nu era favorabil compromisurilor, prima criză a procesului de integrare evidențiind, în special, absența Franței de la reuniunile Consiliului în cadrul a ceea ce avea să se numească criza scaunului gol. Preocupările aflate în centrul crizei scaunului gol au fost banii și puterea. În temeiul tratatelor, trebuia să se convină, în 1965, asupra a două chestiuni esențiale referitoare la Comunitate: finanțarea politicii agricole comune (PAC) și utilizarea sporită a votului cu majoritate calificată (VMC) în cadrul Consiliului. Regulamentele privind finanțarea PAC urmau să expire în iulie Cu un an înainte, Consiliul CEE ceruse Comisiei să înainteze o propunere privind finanțarea PAC pentru perioada Președintele din acel moment al Comisiei Europene, Walter Hallstein, a profitat de ocazie pentru a propune o revizuire globală a structurilor financiare ale CEE, precum și a responsabilităților Adunării Parlamentare și ale Comisiei înseși. Propunerea Comisiei prevedea instituirea unui sistem de resurse proprii pentru Comunitate, care urma să nu se mai bazeze pe contribuțiile naționale ale statelor membre. Hallstein a susținut de asemenea extinderea competențelor bugetare ale Adunării și atribuirea unor responsabilități mai mari Comisiei. În paralel cu discuțiile respective, instituțiile CEE se pregăteau, de asemenea, pentru cea de a treia etapă a perioadei de tranziție pentru instituirea pieței comune. Urmând să demareze la 1 ianuarie 1965, cea de a treia etapă în crearea pieței interne prevedea o creștere a utilizării VMC în Consiliu. Uniunea Europeană Criza scaunului gol : între 1 iulie 1965 și 29 ianuarie 1966, Franța a refuzat să participe la reuniunile organismelor comunitare de la Bruxelles 25 Procesul-verbal sumar al reuniunii restrânse a Comitetului Reprezentanților Permanenți, desfășurată la Bruxelles la 10 noiembrie 1960 (CM RP/CRS/2, p. 4). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 29

30 O Comunitate dotată cu resurse proprii, o Comisie mai puternică, precum și utilizarea generalizată a majorității calificate erau contrare opiniilor președintelui Charles de Gaulle privind viitorul integrării europene. La 30 iunie 1965, Consiliul CEE s-a întrunit pentru a discuta propunerile Comisiei privind finanțarea PAC, iar criza a atins punctul culminant. Franța, reprezentată de ministrul agriculturii, Edgar Pisani, și de ministrul de finanțe, Valéry Giscard d Estaing, și-a exprimat răspicat dezacordul față de Comisie și față de celelalte cinci state membre. A doua zi, la 1 iulie 1965, guvernul francez și-a rechemat la Paris reprezentantul permanent la Bruxelles și șia anunțat intenția de a nu participa la viitoarele reuniuni ale Consiliului și de a nu lua parte la lucrările Coreper și ale altor comitete și grupuri de lucru ale Consiliului. Politica scaunului gol a durat aproximativ șase luni, fiind încheiată în cele din urmă printr-o reuniune extraordinară a Consiliului, care s-a desfășurat la Luxemburg și a durat patru zile (17-18 și ianuarie 1966). La 29 ianuarie 1966, Consiliul a emis o declarație potrivit căreia cele șase state membre ajunseseră la un acord privind viitoarele relații dintre Comisie și Consiliu și privind aplicarea VMC. Acest acord a devenit cunoscut sub numele de compromisul de la Luxemburg sau reconcilierea de la Luxemburg 26. În temeiul compromisului, denumit mai târziu un acord pentru dezacord, atunci când deciziile care trebuiau adoptate prin majoritate calificată erau percepute de un stat membru ca afectând interese naționale vitale, Consiliul urma să depună eforturi, într-un termen rezonabil, în vederea identificării unor soluții care pot fi adoptate de toți membrii Consiliului, respectând totodată propriile interese reciproce și pe cele ale Comunității. În conformitate cu procesul-verbal al reuniunii, deși Franța a considerat că atunci când sunt în joc interese foarte importante, discuția trebuie să continue până se ajunge la un acord unanim, a existat o divergență de opinii cu privire la ceea ce ar trebui să se facă în cazul în care nu se reușește să se ajungă la un acord complet. Impactul pe care l-a avut compromisul de la Luxemburg asupra procesului de integrare europeană este adesea perceput ca negativ, deoarece le-a dat statelor membre, la nivel individual, ocazia de a suspenda anumite propuneri și a limitat astfel influența Comisiei. Totuși, această reputație ignoră contribuția crucială a compromisului: deși este posibil ca acesta să fi încetinit procesul de integrare în raport cu așteptările din momentul respectiv, a permis procesului să continue ceea ce s-a și întâmplat. De atunci, tratatele fondatoare au fost modificate de cinci ori. Fiecare modificare a extins domeniile de competență ale comunităților și a sporit deschiderea și transparența procedurilor. În paralel, s-a modificat și numărul membrilor, celor șase membri fondatori alăturându-li-se 22 de alte state europene pe parcursul a șapte extinderi Tratatul de fuziune Compromisul de la Luxemburg a pregătit calea pentru rezolvarea chestiunii privind coordonarea activităților comunităților și a instituțiilor acestora. La 10 ani de la înființarea celor trei comunități, a avut loc ceea ce a devenit cunoscut drept fuziunea organismelor executive. Tratatul de fuziune, denumit și Tratatul de la Bruxelles, după numele orașului în care a fost semnat, a intrat în vigoare la 1 iulie Acesta a instituit un Consiliu unic Consiliul Comunităților Europene care să înlocuiască Consiliul CECO și Consiliile CEE și CEEA. În mod similar, tratatul a creat o Comisie unică Comisia 26 Procesul-verbal al reuniunii extraordinare a Consiliului CEE, desfășurată la Luxemburg la și ianuarie 1966 (CM2 C/12/66). 30 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

31 Comunităților Europene care să înlocuiască Înalta Autoritate a CECO și Comisiile CEE și CEEA. Cele trei comunități dețineau deja în comun Adunarea și Curtea. În ciuda fuziunii organismelor executive, nu a existat o fuziune a tratatelor. Fiecare comunitate și-a menținut independența juridică, iar Consiliul a continuat să acționeze în mod diferit, în funcție de competențele atribuite instituțiilor de tratatele fondatoare respective Tratatul de la Maastricht Denumirea actuală a Consiliului Consiliul Uniunii Europene a fost atribuită acestuia în noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht a avut o importanță crucială pentru procesul de integrare europeană, adăugând cooperării economice deja instaurate o dimensiune cu un caracter politic mai pronunțat. Realizarea cea mai cunoscută a tratatului este instituirea Uniunii Europene și a structurii pe trei piloni a acesteia: Comunitatea Europeană (primul pilon), politica externă și de securitate comună (PESC, cel de al doilea pilon) și justiția și afacerile interne (JAI, cel de al treilea pilon). Maastricht a pregătit de asemenea calea pentru crearea uniunii economice și monetare europene (UEM) și a monedei unice, euro. Compromisul realizat de Consiliul European la Maastricht a îmbinat cu măiestrie structurile politice preexistente în cadrul unic al Uniunii. Primul pilon a reunit cele trei comunități existente și a conferit procesului de integrare economică o sferă de aplicare politică mai extinsă; cel de al doilea pilon a dezvoltat și mai mult cooperarea politică europeană, menționată pentru prima dată în tratate de către Actul Unic European, iar cel de al treilea pilon a valorificat experiența dobândită în cadrul Acordului Schengen și a convenției de punere în aplicare a acestuia. Structura pe piloni instituită prin Tratatul de la Maastricht a limitat puterea Comisiei Europene, a Parlamentului European și a Curții de Justiție Europene de a influența noile domenii de politică cuprinse în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea pilon, al căror caracter interguvernamental îi conferea Consiliului o autoritate naturală. Cu toate acestea, în cadrul primului pilon Comunitatea Europeană Consiliul a experimentat pentru prima dată conceptul de codecizie cu Parlamentul European. Această procedură de codecizie, redenumită de către Tratatul de la Lisabona din decembrie 2009 procedura legislativă ordinară, s-a dovedit atât de importantă pentru echilibrul de puteri între instituțiile europene încât a devenit în prezent, în temeiul tratatelor, procedura standard pentru actele legislative, fiind aplicabilă majorității domeniilor politice ale Uniunii Tratatul de la Lisabona Cele două schimbări majore introduse prin Tratatul de la Lisabona pentru Consiliu au fost un nou sistem de votare pentru majoritatea calificată și principiul rotației președinției pe baza unor grupuri formate din trei state (trio) care colaborează pentru perioade de 18 luni pentru îndeplinirea unei agende comune. Ideea de la baza grupurilor în format trio a fost aceea de a se consolida coerența în timp, lăsând în același timp loc diferitelor interese naționale, stiluri de conducere și priorități politice. Așa-numitul grup ESBEHU (Spania, Belgia și Ungaria) a fost primul astfel de trio de președinții care a colaborat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, între 1 ianuarie 2010 și 30 iunie Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 31

32 Uniunea Europeană Belgia a făcut parte din primul trio de președinții un sistem introdus de Tratatul de la Lisabona și a prezidat reuniunile Consiliului între 1 iulie și 31 decembrie 2010 Tratatele de la Amsterdam și de la Nisa extinseseră deja semnificativ domeniul de aplicare al VMC 27. În urma Tratatului de la Lisabona, VMC a devenit procedura standard de vot în aproape toate domeniile de politici cu excepția fiscalității și a politicii externe, înlocuind unanimitatea. Tratatele anterioare de modificare stabiliseră un sistem de ponderare a voturilor prin care numărul voturilor pentru fiecare stat membru se baza pe dimensiunea relativă a acestuia. În temeiul sistemului respectiv, o decizie se adopta doar dacă se atingea un anumit prag de voturi de către o majoritate a statelor membre. Tratatul de la Lisabona a simplificat sistemul de votare, stabilind un sistem de majoritate duală prin care o majoritate calificată se obține dacă acoperă cel puțin 55 % dintre statele membre (16 din 28) reprezentând cel puțin 65 % din populație, atunci când se acționează în urma unei propuneri din partea Comisiei. Deși noul sistem se utilizează de la 1 noiembrie 2014, până la 31 martie 2017 este în desfășurare o perioadă de tranziție pe parcursul căreia se pot aplica ponderile anterioare de votare atunci când un stat membru solicită aceasta formal 28. După adoptarea Tratatului de la Lisabona, deliberările din cadrul Consiliului cu privire la legislație, inclusiv dezbaterile și votarea, au fost transmise video și audio, iar tratatul 27 Temeiul juridic inițial al VMC a fost articolul 148 din Tratatele de la Roma, iar primul sistem s-a aplicat între 1958 și 1972 (anexa IV). 28 Pentru a convinge Polonia pe parcursul negocierilor, s-a inclus această măsură de tranziție după invocarea așa-numitului compromis de la Ioannina, prin care s-a oferit unui grup de state care dețin voturi combinate aproape de nivelul minoritar de blocare posibilitatea de a solicita reexaminarea unei decizii adoptate prin VMC în Consiliu. 32 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

33 a oficializat, de asemenea, Eurogrupul, al cărui rol este stabilit în Protocolul nr Prima dintre aceste reuniuni informale ale miniștrilor de finanțe din statele membre ale zonei euro a avut loc la 4 iunie 1998, la castelul Senningen din Luxemburg. Tratatul de la Lisabona prevede alegerea unui președinte al Eurogrupului 30, poziție deținută prima oară de prim-ministrul de atunci al Luxemburgului, JeanClaude Juncker, iar de la 21 ianuarie 2013, de ministrul de finanțe al Țărilor de Jos, Jeroen Dijsselbloem. Acesta a fost reales, la 13 iulie 2015, pentru un al doilea mandat de doi ani și jumătate. Deși este o entitate juridică unică, Consiliul se reunește în formațiuni diferite, în funcție de subiectul dezbătut. În urma Tratatului de la Lisabona, numărul formațiunilor Consiliului a crescut de la nouă la 10, deoarece formațiunea Afaceri Generale/Relații Externe a fost împărțită în două. Președinția prin rotație organizează și conduce toate reuniunile Consiliului, cu excepția celei a Consiliului Afaceri Externe, care este condusă de Înaltul Reprezentant. Se consideră în general că Tratatul de la Lisabona a redus vizibilitatea dacă nu și importanța președinției prin rotație a Consiliului, mai ales deoarece Consiliul European a devenit o instituție de sine stătătoare, cu propriul președinte, în consecință președinția prin rotație a Consiliului nu mai conduce reuniunile Consiliului European 31. În timp ce Consiliul European se concentrează asupra orientării strategice, precum și asupra situațiilor acute sau chiar a gestionării crizelor, președinția Consiliului este responsabilă pentru impulsionarea lucrărilor Consiliului în privința legislației UE, asigurând continuitatea agendei UE, procese legislative ordonate și cooperarea între statele membre PREGĂTIREA LUCRĂRILOR CONSILIULUI Coreper Tratatul fondator de instituire a CECO din 1952 nu cuprindea nicio dispoziție care să stabilească structura pregătitoare a Consiliului Special. Cu toate acestea, complexitatea procesului decizional al acestei noi instituții și necesitatea discutării și a coordonării pozițiilor celor șase state membre înaintea reuniunilor formale au condus la instituirea unui Comitet de coordonare (Cocor), în februarie 1953, la șapte luni după crearea Comunității. Cocor nu era un organism permanent și, pentru a participa la reuniunile sale, reprezentanții statelor membre veneau din capitalele lor la Luxemburg, schimbându-se în funcție de punctele de pe ordinea de zi. În pofida compoziției sale în continuă schimbare, comitetul s-a dovedit extrem de eficace în coordonarea și pregătirea reuniunilor Consiliului astfel încât, în 1958, tratatele de instituire a CEE și a CEEA includeau posibilitatea ca regulamentele de procedură ale Consiliilor să prevadă instituirea unui comitet format din reprezentanți ai statelor membre 32, ale cărui atribuții și competențe urmau să fie decise de Consiliile respective. La mai puțin de o lună de la intrarea în vigoarea a tratatelor CEE și CEEA, la 29 JO C 306, , p Procedura de alegere a președintelui Eurogrupului este precizată în Protocolul nr. 14 la Tratatul de la Lisabona. 31 Modelul președinției fixe se aplică deja în trei organisme: Consiliul European, Consiliul Afaceri Externe și Eurogrupul. 32 Articolul 151 din Tratatul CEE și articolul 121 din Tratatul CEEA. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 33

34 25 ianuarie 1958, cu ocazia reuniunii lor inaugurale, Consiliile au decis să instituie un Comitet al Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre (Coreper) 33. Reprezentanții permanenți, care s-au stabilit permanent la Bruxelles, sunt, de fapt, ambasadorii țărilor lor pe lângă UE și exprimă poziția guvernelor lor. Ei sunt asistați de o echipă de experți naționali detașați din partea ministerelor naționale în cadrul a ceea ce a devenit cunoscut din acel moment sub numele de reprezentanțe permanente. Coreper a fost însărcinat cu pregătirea lucrărilor Consiliilor CEE și CEEA și cu îndeplinirea altor sarcini care i-au fost atribuite de către acestea. La 1 iulie 1967, odată cu Tratatul de fuziune, existența Coreper a fost consacrată pentru prima dată în legislația primară. Articolul 4 din Tratatul de fuziune face trimitere la Coreper și la rolul acestuia de comitet al reprezentanților permanenți responsabil de pregătirea lucrărilor Consiliului, devenit unic. Tratatul de la Maastricht, din 1993, a încorporat fondul articolului 4 în Tratatul fondator privind Uniunea Europeană, iar Tratatul de la Amsterdam, din 1999, i-a conferit Coreper capacitatea de a lua decizii procedurale. Ambele roluri au fost menținute de Tratatul de la Lisabona. Coreper a funcționat ca organism unic până când a fost divizat în două părți, în 1962, din cauza programului său de lucru intensiv: Coreper I, care este constituit din reprezentanții permanenți adjuncți și abordează chestiuni de natură mai tehnică, și Coreper II, care este constituit din înșiși reprezentanții permanenți și pregătește lucrările legate de chestiunile politice și economice cu caracter orizontal. COREPER I PREGĂTEȘTE LUCRĂRILE URMĂTOARELOR FORMAȚIUNI ALE CONSILIULUI: Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori Competitivitate (Piață Internă, Industrie, Cercetare și Spațiu) Transporturi, Telecomunicații și Energie Agricultură și Pescuit Mediu Educație, Tineret, Cultură și Sport COREPER II PREGĂTEȘTE LUCRĂRILE URMĂTOARELOR FORMAȚIUNI ALE CONSILIULUI: Afaceri Generale Afaceri Externe Afaceri Economice și Financiare Justiție și Afaceri Interne Definiția destul de generală a rolului Coreper din tratate nu reflectă corespunzător importanța crucială dobândită de acesta de-a lungul anilor în ceea ce privește asigurarea funcționării armonioase a Consiliului. Deși nu este un organism decizional al UE și orice 33 Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958 (CM2 20/1958, p. 10). Abrevierea Coreper provine din denumirea în limba franceză, Comité des représentants permanents. 34 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

35 Uniunea Europeană Uniunea Europeană Pregătirea unei reuniuni Coreper la 28 septembrie 1978 Reuniunea Coreper II din 17 decembrie 2012 acord la care ajunge poate fi pus în discuție de Consiliu, singurul care are puterea de decizie, Coreper a jucat un rol vital de la crearea sa în gestionarea de negocieri complexe și dificile. În urma orelor îndelungate de colaborare intensă, membrii Coreper au dobândit o experiență esențială în a ajuta statele membre ale Uniunii să obțină compromisuri Comitete și grupuri de lucru În vederea coordonării activităților Consiliului în diferite domenii, Consiliul sau Coreper instituie comitete și grupuri de lucru. Formate din experți naționali care se specializează într-un anumit domeniu sau o anumită politică, aceste grupuri reprezintă punctul de plecare al negocierilor privind orice subiect sau propunere. Acestea fac negocierile să avanseze prin obținerea unui acord de câte ori este posibil și prin identificarea chestiunilor controversate care urmează să fie abordate de către Coreper. Primul comitet de acest fel înființat a fost Comitetul afacerilor comerciale. Instituit la reuniunea inaugurală a Consiliului Special al CECO din 10 septembrie , acesta a primit sarcina de a aborda chestiuni referitoare la dispoziții comerciale tranzitorii. Comitetul afacerilor comerciale și-a desfășurat reuniunea inaugurală la Luxemburg la 29 noiembrie De-a lungul anilor au fost instituite și alte comitete la nivel înalt: Comitetul special pentru agricultură, Comitetul economic și financiar, Comitetul articolului 113 (ulterior articolului 133, în prezent Comitetul pentru politică comercială) și Comitetul politic și de securitate se numără printre cele mai cunoscute exemple. Au fost de asemenea instituite anumite comitete orizontale strâns asociate lucrărilor Coreper, precum grupurile Antici și Mertens (care pregătesc reuniunile Coreper II și, respectiv, I) și Grupul Prietenii Președinției. Pe măsură ce gama competențelor comunităților a crescut, acest lucru s-a 34 Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliului Special al CECO, organizată la Luxemburg la 8-10 septembrie 1952 (CM 1 1/1952, p. 8). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 35

36 reflectat în instituirea de grupuri tot mai specializate. Astăzi există peste 150 de grupuri de lucru și comitete cu înaltă specializare Secretariatul General Precum în cazul Coreper, Secretariatul General al Consiliului (SGC) nu a fost menționat în tratatele fondatoare ale comunităților. După cum s-a menționat anterior, secretariatul a fost instituit în cursul reuniunii inaugurale a Consiliului Special al CECO din 9-10 septembrie Reuniunea inaugurală a Consiliilor CEE și CEEA, din ianuarie 1958, nu a creat noi secretariate pentru aceste instituții; în schimb, a confirmat faptul că cele trei Consilii existente urmau să fie asistate de același grup de funcționari. Christian Calmes a fost numit secretar general în 1952, iar mandatul său a fost extins în De atunci, SGC a avut încă șapte secretari generali. De la 1 iulie 2015, postul este ocupat de Jeppe Tranholm-Mikkelsen (a se vedea anexa V). În iulie 1967, prin Tratatul de fuziune, Secretariatul General al Consiliului a devenit Secretariatul General al Consiliului Comunităților Europene. Cu toate acestea, SGC a figurat în tratate doar începând cu Tratatul de la Maastricht, în noiembrie 1993: articolul 151 din Tratatul UE a recunoscut existența acestuia și i-a acordat rolul de a oferi asistență Consiliului. La început, secretariatul era format din mai puțin de 12 funcționari. Într-o scrisoare din data de 17 noiembrie 1952 adresată lui Konrad Adenauer, Christian Calmes descria în detaliu componența secretariatului: Personalul acestuia, format din 10 persoane, se împarte în prezent după cum urmează: secretarul (L), un administrator (B), un supraveghetor (are și rol de contabil), un arhivist (are și rol de traducător), doi secretari, un dactilograf (are și rol de telefonist), un asistent administrativ (se ocupă și de copieri), un șofer (se ocupă și de transmiterea mesajelor) și un portar (oferă și sprijin administrativ) 36. Acest mic organism administrativ se ocupa în principal de cerințele logistice pe care le presupunea organizarea reuniunilor Consiliului Special. De atunci, rolul Secretariatului General s-a extins semnificativ. În prezent, pe lângă atribuțiile sale tradiționale de natură secretarială, precum pregătirea zilnică a documentelor, traduceri și redactări de procese-verbale, SGC și-a dezvoltat de asemenea, treptat, roluri suplimentare în procesul politic: oferă continuitate lucrărilor Consiliului în cadrul sistemului președințiilor prin rotație, care, la fiecare șase luni, instaurează o nouă dinamică în procesul negocierilor și instituie priorități diferite pentru programul de lucru al Consiliului, și consiliază Președinția în privința obținerii de compromisuri, pe baza cunoștințelor pe care le-a dobândit în domeniul politicilor, al procedurilor și al chestiunilor instituționale. Rolul tot mai central al SGC a fost aprobat de Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, când Uniunea se pregătea pentru extindere 37, și a fost recunoscut 35 A se vedea pentru o trecere în revistă a grupurilor de pregătire ale Consiliului. 36 La 17 noiembrie 1952, Christian Calmes, secretarul general al Consiliului Special de Miniștri al CECO, i-a trimis lui Konrad Adenauer, cancelar și ministru de externe al Republicii Federale Germania, un raport privind stadiul organizării resurselor și a personalului secretariatului (CM , p. 2). 37 Concluziile Președinției, Consiliul European de la Helsinki din 10 și 11 decembrie A se vedea anexa III Un Consiliu eficace pentru o Uniune extinsă: Orientări pentru reformă și recomandări operaționale. 36 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

37 Uniunea Europeană Personalul Secretariatului General asistă la transferul funcției de secretar general al Consiliului de la Uwe Corsepius la Jeppe Tranholm-Mikkelsen (17 iunie 2015) ulterior de articolul 23 din Regulamentul de procedură al Consiliului. Acest articol stipulează că secretariatul este implicat îndeaproape și continuu în organizarea, coordonarea și asigurarea coerenței lucrărilor Consiliului și asistă Președinția în identificarea soluțiilor 38. Rolul secretarului general este de a oferi asistență Consiliului și de a conduce SGC. El răspunde de executarea serviciilor oferite de SGC președințiilor Consiliului și grupurilor de lucru ale acestuia, precum și președintelui Consiliului European, pentru care îndeplinește, de asemenea, funcția de secretar general. Acesta este, de asemenea, responsabil de gestionarea administrativă a SGC din punctul de vedere al resurselor umane și financiare. Secretarul general este numit de Consiliu prin vot cu majoritate calificată. 38 Decizia Consiliului din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului său de procedură (JO L 325, , p. 35), articolul 23 alineatul (3). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 37

38 Uniunea Europeană

39 3. ANEXE I TRATATELE UE PRINCIPALELE REFORME Tratatele constituie fundamentul UE. Ele sunt negociate de către reprezentanții guvernelor statelor membre și convenite de comun acord. Ele sunt semnate de toate statele membre și sunt ratificate în conformitate cu cerințele constituționale ale fiecărui stat membru. Tratatele nu intră în vigoare decât la sfârșitul acestui proces și după încheierea tuturor etapelor. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul de la Paris 39, semnat la 23 iulie 1952, la Paris, Franța, a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a expirat la 23 iulie 2002: Primul tratat fondator Piața comună pentru produsele strategice ale epocii: cărbune și oțel Tratatul de instituire a Comunității Europene de Apărare Tratatul CEA 40, semnat la 27 mai 1952, la Paris, Franța, nu a intrat în vigoare 41. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene Tratatul CEE 42, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice Tratatul CEEA sau Tratatul Euratom 43, Convenția privind anumite instituții comune Comunităților Europene: Adunarea, Curtea de Justiție, Comitetul Economic și Social, semnate la 25 martie 1957, la Roma, Italia, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958: Două tratate fondatoare Tratatele de la Roma Instituirea progresivă a unei piețe comune generalizate (CEE) Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) Convenția privind Antilele Neerlandeze, semnată la 13 noiembrie 1962, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 octombrie Versiunile originale ale tratatului și actele naționale de ratificare, precum și actele de aderare succesive sunt depuse în arhivele Guvernului Republicii Franceze. 40 Idem. 41 Proiectul de tratat privind CEA era legat de proiectul de tratat privind statutul Comunității Politice Europene (CPE), adoptat de Adunarea ad-hoc a CECO la 10 martie 1953 (înaintat miniștrilor afacerilor externe ai CECO la 9 martie 1953). Proiectul de tratat privind CPE a devenit caduc în urma respingerii CEA. 42 Spre deosebire de celelalte protocoale anexate încă de la început la Tratatul CEE, Protocolul privind statutul Curții de Justiție a Comunității Economice Europene a fost semnat la Bruxelles la 17 aprilie Protocolul privind statutul Curții de Justiție a Comunității Europene a Energiei Atomice, anexat la Tratatul Euratom, a fost semnat la Bruxelles la 17 aprilie Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 39

40 Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene Tratatul de fuziune 44, semnat la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 iulie Tratatul de modificare a anumitor dispoziții bugetare ale tratatelor ( resurse proprii ), semnat la 22 aprilie 1970, la Luxemburg, Luxemburg, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare ale Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene și ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților europene 45 ( Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare ), semnat la 22 iulie 1975, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 iunie Tratatul de modificare a anumitor dispoziții ale Protocolului privind Statutul Băncii Europene de Investiții 46 : împuternicirea Consiliului guvernatorilor să modifice definirea unității de cont și metoda de conversie în monedă națională, semnat la 10 iulie 1975, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 octombrie Tratatul privind Groenlanda 47, semnat la 13 martie 1984, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre privind instalarea provizorie a anumitor instituții și a anumitor servicii ale comunităților (JO 152, ) a fost semnată și a intrat în vigoare la aceleași date ca cele de semnare și de intrare în vigoare a Tratatului de fuziune. 45 Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre din 5 aprilie 1977 privind instalarea provizorie a Curții de Conturi (JO L 104, , p. 40) a fost semnată la 5 aprilie 1977 și a intrat în vigoare la 1 iunie Protocolul privind statutul Băncii Europene de Investiții este anexat la Tratatul CEE. 47 Groenlanda s-a retras oficial din CEE la 1 februarie Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

41 Actul Unic European 48, semnat la 17 februarie 1986 (BE, DE, ES, FR, IE, LU, NL, PT, UK), la Luxemburg, Luxemburg, și la 25 februarie 1986 (DK, EL, IT), la Haga, Țările de Jos, a intrat în vigoare la 1 iulie 1987: Votul cu majoritate calificată Începutul cooperării legislative dintre Consiliu și Parlamentul European Către o mare piață internă Cooperarea în domeniul politicii externe Prima menționare a Consiliului European Tratatul privind Uniunea Europeană Tratatul UE sau Tratatul de la Maastricht 49, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, Țările de Jos, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993: Nașterea Uniunii Europene Uniunea economică și monetară Trecerea la moneda euro Politica externă și de securitate comună (PESC) Justiție și afaceri interne (JAI) Actul de modificare a Protocolului privind statutul Băncii Europene de Investiții sau Actul care permite crearea unui Fond european de investiții, semnat la 25 martie 1993, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 mai Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam, Țările de Jos, a intrat în vigoare la 1 mai 1999: Spațiul de libertate, securitate și justiție Integrarea acquis-ului Schengen Egalitatea între bărbați și femei Dezvoltarea durabilă Înaltul Reprezentant pentru PESC Capacitatea de gestionare a crizelor Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, la Nisa, Franța, a intrat în vigoare la 1 februarie 2003: Reforma instituțiilor în vederea viitoarei Uniuni cu 27 de membri Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma, Italia, nu a intrat în vigoare. 48 Modifică Tratatul CECO, Tratatul CEE și Tratatul Euratom. 49 Instituie Tratatul privind Uniunea Europeană; modifică Tratatul CEE în vederea instituirii Comunității Europene; modifică Tratatul CECO și Tratatul Euratom. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 41

42 Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, la Lisabona, Portugalia, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009: Consiliul European devine o instituție Consiliul și Parlamentul European au statut egal în cadrul procesului legislativ Implicarea parlamentelor naționale Personalitatea juridică a UE Carta drepturilor fundamentale Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare Tratatul TSCG 50, semnat la 2 martie 2012, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul de la Lisabona, semnat de șefii de stat sau de guvern (13 decembrie 2007) Uniunea Europeană state membre ale zonei euro plus Bulgaria, Danemarca, Ungaria, Polonia, România și Suedia au semnat deja tratatul, în timp ce Republica Cehă a început și ea procedurile de semnare. 42 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

43 II PROCESUL DE EXTINDERE Tratatul CECO original nu a fost niciodată destinat să reprezinte un club exclusiv al celor șase state membre fondatoare. Articolul 98 prevedea că orice stat european poate solicita aderarea la prezentul tratat. În pofida semnării unor noi tratate și a numeroase revizuiri, invitația adresată altor state europene de a se alătura procesului de integrare a rămas mereu deschisă. Articolul 49 din Tratatul UE specifică acum că orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit 51, semnat la 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul privind aderarea Greciei 52, semnat la 28 mai 1979, la Atena, Grecia, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei 53, semnat la 12 iunie 1985, la Madrid, Spania, și la Lisabona, Portugalia, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei, semnat la 24 iunie 1994, la Corfu, Grecia 54, a intrat în vigoare la 1 ianuarie Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei, semnat la 16 aprilie 2003, la Atena, Grecia, a intrat în vigoare la 1 mai Tratatul de aderare a Bulgariei și a României, semnat la 25 aprilie 2005, la Luxemburg, Luxemburg, a intrat în vigoare la 1 ianuarie În ceea ce privește aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din 22 ianuarie 1972 privind aderarea la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a Regatului Danemarcei, a Irlandei, a Regatului Norvegiei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (JO L 73, ) (Acte privind aderarea acestor patru țări la Comunitățile Europene). Având în vedere rezultatul negativ al referendumului privind tratatul de aderare, organizat în Norvegia la 25 septembrie 1972, tratatul de aderare și alte acte privind aderarea la Comunitățile Europene au făcut obiectul Deciziei Consiliului Comunităților Europene din 1 ianuarie 1973 de adaptare a actelor privind aderarea unor noi state membre la Comunitățile Europene (JO L 2, ). 52 Pentru aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din 24 mai 1979 privind aderarea Republicii Elene la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (JO L 291, ). 53 În ceea ce privește aderarea la CECO, a se vedea Decizia Consiliului Comunităților Europene din 11 iunie 1985 privind aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Portugheze la Comunitatea Economică Europeană și la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO L 302, ). 54 Norvegia s-a retras din procesul de ratificare în urma unui rezultat negativ la referendumul din 28 noiembrie Din cauza acestei neratificări, tratatul de aderare și celelalte acte referitoare la aderare au făcut obiectul Deciziei 95/1/CE, Euratom, CECO a Consiliului Uniunii Europene de adaptare a actelor privind aderarea unor noi state membre la Uniunea Europeană (JO L 1, ). Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 43

44 Tratatul de aderare a Croației, semnat la 9 decembrie 2011, la Bruxelles, Belgia, a intrat în vigoare la 1 iulie EXTINDERI de la 6 la 28 de membri 1952 BE DE FR IT LU NL 1973 DK IE UK 1981 EL 1986 ES PT 1995 AT FI SE CZ EE CY LV LT 2004 HU MT PL SI SK 2007 BG RO 2013 HR 44 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

45 III CRONOLOGIA SUMMITURILOR, A CONSILIILOR EUROPENE ȘI A SUMMITURILOR EURO Conferința interguvernamentală a șefilor de stat sau de guvern pentru finalizarea Tratatelor de la Roma 18 și 19 februarie 1957, Paris (Matignon), prezidată de Guy Mollet Reuniuni la nivel înalt ale șefilor de stat sau de guvern înainte de crearea Consiliului European în decembrie și 11 februarie 1961, Paris (Quai d Orsay), prezidată de Charles de Gaulle 18 iulie 1961, Bonn (Godesberger Redoute), prezidată de Konrad Adenauer 29 și 30 mai 1967, Roma (Capitoliu), prezidată de Aldo Moro 1 și 2 decembrie 1969, Haga (Ridderzaal), prezidată de Piet de Jong 19 și 20 octombrie 1972, Paris (Centrul de conferințe internaționale), prezidată de Barend Biesheuvel 14 și 15 decembrie 1973, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Anker Jørgensen 19 septembrie 1974, Paris (Palais de l Elysée), prezidată de Valéry Giscard d Estaing (cină informală) 9 și 10 decembrie 1974, Paris (Quai d Orsay), prezidată de Valéry Giscard d Estaing Ședință de lucru în cadrul conferinței la nivel înalt din 9-10 decembrie 1974 de la Paris, Franța Uniunea Europeană Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 45

46 Reuniuni ale Consiliului European și reuniuni informale ale șefilor de stat sau de guvern după crearea Consiliului European și 11 martie 1975, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Liam Cosgrave 16 și 17 iulie 1975, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Aldo Moro 1 și 2 decembrie 1975, Roma (Palazzo Barberini), prezidată de Aldo Moro 1 și 2 aprilie 1976, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Gaston Thorn 12 și 13 iulie 1976, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Joop den Uyl 29 și 30 noiembrie 1976, Haga (Ridderzaal), prezidată de Joop den Uyl 25 și 26 martie 1977, Roma (Palazzo Barberini), prezidată de James Callaghan 29 și 30 iunie 1977, Londra (Lancaster House), prezidată de James Callaghan 5 și 6 decembrie 1977, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Leo Tindemans 7 și 8 aprilie 1978, Copenhaga (Christiansborg), prezidată de Anker Jørgensen 6 și 7 iulie 1978, Bremen (Rathaus), prezidată de Helmut Schmidt 4 și 5 decembrie 1978, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Schmidt 12 și 13 martie 1979, Paris (Centrul de conferințe internaționale), prezidată de Valéry Giscard d Estaing 21 și 22 iunie 1979, Strasbourg (Hôtel de Ville), prezidată de Valéry Giscard d Estaing 29 și 30 noiembrie 1979, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Jack Lynch 27 și 28 aprilie 1980, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Francesco Cossiga 12 și 13 iunie 1980, Veneția (Fondazione Cini), prezidată de Francesco Cossiga 1 și 2 decembrie 1980, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Pierre Werner 23 și 24 martie 1981, Maastricht (Stadhuis), prezidată de Dries van Agt 29 și 30 iunie 1981, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Dries van Agt 26 și 27 noiembrie 1981, Londra (Lancaster House), prezidată de Margaret Thatcher 29 și 30 martie 1982, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Wilfried Martens 28 și 29 iunie 1982, Bruxelles (Palais d Egmont), prezidată de Wilfried Martens 3 și 4 decembrie 1982, Copenhaga (Eigtveds Pakhus), prezidată de Poul Schlüter 21 și 22 martie 1983, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl iunie 1983, Stuttgart (Neues Schloss), prezidată de Helmut Kohl 4-6 decembrie 1983, Atena (Zappeion), prezidată de Andreas Papandreou 19 și 20 martie 1984, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de François Mitterrand 25 și 26 iunie 1984, Fontainebleau (Château de Fontainebleau), prezidată de François Mitterrand 3 și 4 decembrie 1984, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Garret Fitzgerald 29 și 30 martie 1985, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Bettino Craxi 28 și 29 iunie 1985, Milano (Castello Sforzesco), prezidată de Bettino Craxi 2 și 3 decembrie 1985, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jacques Santer 26 și 27 iunie 1986, Haga (Centrul de conferințe al Ministerului Afacerilor Externe), prezidată de Ruud Lubbers 5 și 6 decembrie 1986, Londra (Centrul de conferințe Queen Elizabeth II), prezidată de Margaret Thatcher 55 Datele indicate sunt cele înregistrate oficial pentru fiecare reuniune. În anumite cazuri, lucrările au continuat ocazional după datele indicate, atunci când a fost necesar pentru ca șefii de stat sau de guvern să ajungă la un acord. Reuniunile sunt înregistrate cu desemnarea utilizată la momentul respectiv, astfel cum este menționată în concluzii sau în scrisoarea de convocare a reuniunii. 46 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

47 29 și 30 iunie 1987, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Wilfried Martens 4 și 5 decembrie 1987, Copenhaga (Eigtveds Pakhus), prezidată de Poul Schlüter 11 și 12 februarie 1988, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl 27 și 28 iunie 1988, Hanovra (Hannover Messe), prezidată de Helmut Kohl 2 și 3 decembrie 1988, Rhodos (Palati tou Megalou Magistrou), prezidată de Andreas Papandreou 26 și 27 iunie 1989, Madrid (Palacio de Congresos de Madrid), prezidată de Felipe González 18 noiembrie 1989, Paris (Palais de l Élysée), prezidată de François Mitterrand (întâlnire informală a membrilor Consiliului European) 8 și 9 decembrie 1989, Strasbourg (Palais de la Musique et des Congrès), prezidată de François Mitterand 28 aprilie 1990, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Charles Haughey (reuniune extraordinară a Consiliului European) 25 și 26 iunie 1990, Dublin (Dublin Castle), prezidată de Charles Haughey 27 și 28 octombrie 1990, Roma (Palazzo Madama), prezidată de Giulio Andreotti 14 și 15 decembrie 1990, Roma (Palazzo Montecitorio), prezidată de Giulio Andreotti 8 aprilie 1991, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jacques Santer (reuniune informală a Consiliului European) 28 și 29 iunie 1991, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jacques Santer 9 și 10 decembrie 1991, Maastricht (Provinciehuis), prezidată de Ruud Lubbers 26 și 27 iunie 1992, Lisabona (Centro Cultural de Belém), prezidată de Aníbal Cavaco Silva 16 octombrie 1992, Birmingham (CCI Birmingham), prezidată de John Major (reuniune extraordinară a șefilor de stat sau de guvern) 11 și 12 decembrie 1992, Edinburgh (Holyrood House), prezidată de John Major 21 și 22 iunie 1993, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Poul Nyrup Rasmussen 29 octombrie 1993, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Jean-Luc Dehaene (reuniune extraordinară a Consiliului European) 10 și 11 decembrie 1993, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Jean-Luc Dehaene 24 și 25 iunie 1994, Corfu (Palaia Anaktora), prezidată de Andreas Papandreou 15 iulie 1994, Bruxelles (clădirea Charlemagne), prezidată de Helmut Kohl (reuniune extraordinară a Consiliului European) 9 și 10 decembrie 1994, Essen (Messe Essen), prezidată de Helmut Kohl 26 și 27 iunie 1995, Cannes (Palais des festivals), prezidată de Jacques Chirac 22 și 23 septembrie 1995, Mallorca (Hotel Formentor), prezidată de Felipe González (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 15 și 16 decembrie 1995, Madrid (Palacio de Congresos de Madrid), prezidată de Felipe González 29 martie 1996, Torino (Lingotto), prezidată de Lamberto Dini 21 și 22 iunie 1996, Florența (Fortezza da Basso/Centrul expozițional), prezidată de Romano Prodi 5 octombrie 1996, Dublin (Dublin Castle), prezidată de John Bruton (reuniune extraordinară a Consiliului European) 13 și 14 decembrie 1996, Dublin (Dublin Castle), prezidată de John Bruton 23 mai 1997, Noordwijk (Grand Hotel Huis ter Duin), prezidată de Wim Kok (reuniune informală a Consiliului European) 16 și 17 iunie 1997, Amsterdam (Nederlandsche Bank), prezidată de Wim Kok 20 și 21 noiembrie 1997, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jean-Claude Juncker (reuniune extraordinară a Consiliului European) Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 47

48 12 și 13 decembrie 1997, Luxemburg (Centrul de conferințe Kirchberg), prezidată de Jean-Claude Juncker 2 și 3 mai , Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Tony Blair (reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern) 15 și 16 iunie 1998, Cardiff (City Hall), prezidată de Tony Blair 24 și 25 octombrie 1998, Pörtschach (Parkhotel Pörtschach), prezidată de Viktor Klima (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 11 și 12 decembrie 1998, Viena (Hofburg), prezidată de Viktor Klima 26 februarie 1999, Bonn (Gästehaus der Bundesregierung auf dem Petersberg), prezidată de Gerhard Schröder (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 24 și 25 martie 1999, Berlin (Hotel Intercontinental), prezidată de Gerhard Schröder 14 aprilie 1999, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Gerhard Schröder (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 3 și 4 iunie 1999, Köln (Der Gürzenich), prezidată de Gerhard Schröder 15 și 16 octombrie 1999, Tampere (Museokeskus Vapriikki), prezidată de Paavo Lipponen 10 și 11 decembrie 1999, Helsinki (Helsinki Fair Centre), prezidată de Paavo Lipponen 23 și 24 martie 2000, Lisabona (Feira Internacional de Lisboa), prezidată de António Guterres (reuniune extraordinară a Consiliului European) 19 și 20 iunie 2000, Santa Maria da Feira (Europarque Centro de Congressos), prezidată de António Guterres 13 și 14 octombrie 2000, Biarritz (Casino municipal de Biarritz), prezidată de Jacques Chirac (reuniune informală a Consiliului European) 7-9 decembrie 2000, Nisa (Centre des Congrès Acropolis), prezidată de Jacques Chirac 23 și 24 martie 2001, Stockholm (Stockholm Mässan), prezidată de Göran Persson 15 și 16 iunie 2001, Göteborg (Svenska Mässan), prezidată de Göran Persson 21 septembrie 2001, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Guy Verhofstadt (reuniune extraordinară a Consiliului European) 19 octombrie 2001, Gent (Sint Pietersabdij), prezidată de Guy Verhofstadt (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 14 și 15 decembrie 2001, Bruxelles (Palatul regal Laeken), prezidată de Guy Verhofstadt 15 și 16 martie 2002, Barcelona (Palau de Congressos de Catalunya), prezidată de José María Aznar 21 și 22 iunie 2002, Sevilla (Palacio de Exposiciones y Congresos), prezidată de José María Aznar 24 și 25 octombrie 2002, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Anders Fogh Rasmussen 12 și 13 decembrie 2002, Copenhaga (Bella Center), prezidată de Anders Fogh Rasmussen 17 februarie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Costas Simitis (reuniune extraordinară a Consiliului European) 20 și 21 martie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Costas Simitis 16 aprilie 2003, Atena (Zappeion), prezidată de Costas Simitis (reuniune informală a Consiliului European) 19 și 20 iunie 2003, Salonic (Porto Carras), prezidată de Costas Simitis 4 octombrie 2003, Roma (Palazzo dei Congressi), prezidată de Silvio Berlusconi (reuniune informală a Consiliului European) 56 Aceasta a fost o reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern pentru a se adopta decizii asupra statelor membre care urmau să intre în cea de a treia etapă a uniunii economice și monetare. De asemenea, în cadrul acestei reuniuni s-a convenit asupra numirii lui Wim Duisenberg în calitate de prim președinte al Băncii Centrale Europene. 48 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

49 16 și 17 octombrie , Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Silvio Berlusconi 12 și 13 decembrie 2003, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Silvio Berlusconi 25 și 26 martie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern 17 și 18 iunie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern 29 iunie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Bertie Ahern (reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern) 58 4 și 5 noiembrie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Peter Balkenende 16 și 17 decembrie 2004, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Peter Balkenende 22 și 23 martie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jean-Claude Juncker 16 și 17 iunie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jean-Claude Juncker 27 octombrie 2005, Hampton Court (Hampton Court Palace), prezidată de Tony Blair (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 15 și 16 decembrie 2005, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Tony Blair 23 și 24 martie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Wolfgang Schüssel 15 și 16 iunie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Wolfgang Schüssel 20 octombrie 2006, Lahti (Sibeliustalo), prezidată de Matti Vanhanen (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 14 și 15 decembrie 2006, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Matti Vanhanen 8 și 9 martie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Angela Merkel 21 și 22 iunie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Angela Merkel 18 și 19 octombrie 2007, Lisabona (Feira Internacional de Lisboa), prezidată de José Sócrates (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 14 decembrie 2007, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de José Sócrates 13 și 14 martie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Janez Janša 19 și 20 iunie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Janez Janša 1 septembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy (reuniune extraordinară a Consiliului European) 15 și 16 octombrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy 7 noiembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 11 și 12 decembrie 2008, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Nicolas Sarkozy 1 martie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Mirek Topolánek (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 19 și 20 martie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Mirek Topolánek 18 și 19 iunie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Jan Fischer 17 septembrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 29 și 30 octombrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt 19 noiembrie 2009, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 57 Începând din octombrie 2003, toate reuniunile formale ale Consiliului European s-au desfășurat la Bruxelles. 58 Această reuniune a Consiliului la nivel de șefi de stat sau de guvern a fost convocată pentru numirea lui José Manuel Barroso în calitate de președinte desemnat al Comisiei și pentru a se reînnoi numirea lui Javier Solana în calitate de secretar general al Consiliului/Înalt Reprezentant pentru PESC și numirea lui Pierre de Boissieu în calitate de secretar general adjunct al Consiliului. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 49

50 10 și 11 decembrie , Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Fredrik Reinfeldt 11 februarie 2010, Bruxelles (Bibliothèque Solvay), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 25 și 26 martie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 17 iunie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 16 septembrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 28 și 29 octombrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 16 și 17 decembrie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 4 februarie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 11 martie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune extraordinară a Consiliului European) 24 și 25 martie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 23 și 24 iunie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 23 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 26 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a membrilor Consiliului European) 9 decembrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 30 ianuarie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a membrilor Consiliului European) 1 și 2 martie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 23 mai 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a membrilor Consiliului European) 28 și 29 iunie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 18 și 19 octombrie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 22 și 23 noiembrie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune extraordinară a Consiliului European) 13 și 14 decembrie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 7 și 8 februarie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 14 și 15 martie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 22 mai 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 27 și 28 iunie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 24 și 25 octombrie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 19 și 20 decembrie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 6 martie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 20 și 21 martie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 27 mai 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 59 Aceasta a fost ultima reuniune a Consiliului European prezidată de președintele sau de primministrul statului membru care asigură președinția prin rotație a Consiliului. Consiliul European a devenit formal o instituție a UE la 1 decembrie 2009, la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care a creat și poziția de președinte al Consiliului European dedicat exclusiv acestei funcții. Consiliul European din decembrie 2009 a fost prezidat de primministrul Suediei, Fredrik Reinfeldt, în temeiul unor dispoziții tranzitorii. 50 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

51 26 iunie 2014, Ypres (Lakenhalle); 27 iunie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 16 iulie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune extraordinară a Consiliului European) 30 august 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy (reuniune extraordinară a Consiliului European) 23 și 24 octombrie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Herman Van Rompuy 18 decembrie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk 12 februarie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 19 și 20 martie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk 23 aprilie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune extraordinară a Consiliului European) 25 și 26 iunie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk 23 septembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 15 octombrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk 12 noiembrie 2015, Valletta (Centrul de Conferințe Mediteraneean), prezidată de Donald Tusk (reuniune informală a șefilor de stat sau de guvern) 29 noiembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk (reuniune a șefilor de stat sau de guvern ai UE și ai Turciei) 17 și 18 decembrie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidată de Donald Tusk Summiturile euro 12 octombrie 2008, Paris (Palais de l Elysée), prezidat de Nicolas Sarkozy 25 martie 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 7 mai 2010, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 11 martie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 21 iulie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 23 și 26 octombrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 60 9 decembrie 2011, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 30 ianuarie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 2 martie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 29 iunie 2012, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 14 martie 2013, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 24 octombrie 2014, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Herman Van Rompuy 22 iunie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk 7 iulie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk 12 iulie 2015, Bruxelles (clădirea Justus Lipsius), prezidat de Donald Tusk 60 Acesta a fost un singur summit euro care a avut loc în două faze la datele indicate. Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 51

52 Uniunea Europeană

53 IV EVOLUȚIA SISTEMULUI DE VOTARE ÎN CADRUL CONSILIULUI UE Temei juridic: Tratatul de la Roma, articolul 148 Majoritatea calificată aplicabilă între 1958 și 1972 Stat membru Voturi Germania 4 Franța 4 Italia 4 Belgia 2 Țările de Jos 2 Majoritate calificată: 12 voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 12 voturi exprimate de cel puțin patru membri în alte cazuri Luxemburg 1 Total 17 Temei juridic: Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit, articolul 14 Majoritatea calificată aplicabilă între 1973 și 1980 Stat membru Voturi Germania 10 Franța 10 Italia 10 Regatul Unit 10 Belgia 5 Țările de Jos 5 Danemarca 3 Majoritate calificată: 41 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 41 de voturi exprimate de cel puțin șase membri în alte cazuri Irlanda 3 Luxemburg 2 Total 58 Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 53

54 Temei juridic: Tratatul de aderare a Greciei, articolul 14 Majoritatea calificată aplicabilă între 1981 și 1985 Stat membru Voturi Germania 10 Franța 10 Italia 10 Regatul Unit 10 Belgia 5 Grecia 5 Țările de Jos 5 Majoritate calificată: 45 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 45 de voturi exprimate de cel puțin șase membri în alte cazuri Danemarca 3 Irlanda 3 Luxemburg 2 Total 63 Temei juridic: Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei, articolul 14 Majoritatea calificată aplicabilă între 1986 și 1994 Stat membru Voturi Germania 10 Franța 10 Italia 10 Regatul Unit 10 Spania 8 Belgia 5 Grecia 5 Țările de Jos 5 Majoritate calificată: 54 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 54 de voturi exprimate de cel puțin opt membri în alte cazuri Portugalia 5 Danemarca 3 Irlanda 3 Luxemburg 2 Total Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

55 Temei juridic: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei, articolul 15 Majoritatea calificată aplicabilă între 1995 și aprilie 2004 Stat membru Voturi Germania 10 Franța 10 Italia 10 Regatul Unit 10 Spania 8 Belgia 5 Grecia 5 Țările de Jos 5 Portugalia 5 Austria 4 Majoritate calificată: 64 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 64 de voturi exprimate de cel puțin 11 membri în alte cazuri Suedia 4 Danemarca 3 Irlanda 3 Finlanda 3 Luxemburg 2 Total 87 Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 55

56 Temei juridic: Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei, articolul 26 Majoritatea calificată aplicabilă între mai 2004 și octombrie 2004 Stat membru Voturi Stat membru Voturi Germania 10 Austria 4 Franța 10 Danemarca 3 Regatul Unit 10 Slovacia 3 Italia 10 Finlanda 3 Spania 8 Irlanda 3 Polonia 8 Lituania 3 Țările de Jos 5 Letonia 3 Grecia 5 Slovenia 3 Portugalia 5 Estonia 3 Belgia 5 Cipru 2 Republica Cehă 5 Luxemburg 2 Ungaria 5 Malta 2 Suedia 4 Total 124 Majoritate calificată: 88 de voturi în cazul unei propuneri din partea Comisiei 88 de voturi exprimate de cel puțin 11 membri în alte cazuri 56 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

57 Temei juridic: Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei, articolul 12 Majoritatea calificată aplicabilă între noiembrie 2004 și 2006 Stat membru Voturi Populație ( 1 000) % Stat membru Voturi 61 Populație ( 1 000) Germania ,8 17,88 Austria ,5 1,77 % Franța ,8 13,51 Danemarca ,4 1,17 Regatul Unit ,2 13,01 Slovacia ,8 1,16 Italia ,4 12,67 Finlanda ,6 1,13 Spania ,0 9,32 Irlanda ,2 0,89 Polonia ,8 8,27 Lituania ,3 0,74 Țările de Jos ,5 3,53 Letonia ,4 0,71 Grecia ,0 2,40 Slovenia ,6 0,43 Portugalia ,3 2,28 Estonia ,0 0,29 Belgia ,9 2,26 Cipru 4 749,2 0,16 Republica Cehă ,6 2,21 Luxemburg 4 455,0 0,09 Ungaria ,5 2,18 Malta 3 402,7 0,08 Suedia ,4 1,95 Total ,0 100 % Prag 62 % ,9 62 % 61 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie Decizia 2006/34/CE a Consiliului din 23 ianuarie 2006 de modificare a regulamentului de procedură al Consiliului (JO L 22, , p. 32). Majoritate calificată: 232 de voturi exprimate de majoritatea membrilor în cazul unei propuneri din partea Comisiei 232 de voturi exprimate de cel puțin două treimi dintre membri, în celelalte cazuri la cererea unui membru: verificarea că statele membre care votează favorabil reprezintă cel puțin 62 % din populația totală Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 57

58 Temei juridic: Tratatul de aderare a Bulgariei și a României, articolul 22 Majoritatea calificată aplicabilă între 2007 și noiembrie 2009 Temei juridic: Tratatul de la Lisabona, Protocolul (nr. 36) privind dispozițiile tranzitorii, articolul 3 Majoritatea calificată aplicabilă între decembrie 2009 și iunie 2013 Stat membru Voturi Populație ( 1 000) % Stat membru Voturi 62 Populație ( 1 000) Germania ,7 16,25 Austria ,0 1,68 % Franța ,9 12,98 Bulgaria ,2 1,45 Regatul Unit ,6 12,51 Danemarca ,5 1,11 Italia ,8 12,08 Slovacia ,3 1,07 Spania ,3 9,17 Finlanda ,3 1,07 Polonia ,4 7,65 Irlanda ,8 0,91 România ,8 4,24 Lituania ,8 0,60 Țările de Jos ,3 3,32 Letonia ,5 0,41 Grecia ,9 2,24 Slovenia ,8 0,41 Portugalia ,3 2,19 Estonia ,7 0,27 Belgia ,8 2,09 Cipru 4 862,0 0,17 Republica Cehă ,4 2,09 Luxemburg 4 524,9 0,10 Ungaria ,7 1,98 Malta 3 416,1 0,08 Suedia ,9 1,88 Total ,7 100 % Prag 62 % ,4 62 % 62 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie Decizia 2013/37/UE a Consiliului din 14 ianuarie 2013 de modificare a regulamentului de procedură al Consiliului (JO L 16, , p. 16). Majoritate calificată: 255 de voturi exprimate de majoritatea membrilor în cazul unei propuneri din partea Comisiei 255 de voturi exprimate de cel puțin două treimi dintre membri, în celelalte cazuri la cererea unui membru: verificarea că statele membre care votează favorabil reprezintă cel puțin 62 % din populația totală 58 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

59 Temei juridic: Tratatul de aderare a Croației, articolul 20 Majoritatea calificată aplicabilă între iulie 2013 și octombrie 2014 Stat membru Voturi Populație ( 1 000) % Stat membru Voturi 63 Populație ( 1 000) Germania ,7 16,02 Austria ,0 1,66 % Franța ,9 12,87 Bulgaria ,2 1,44 Regatul Unit ,6 12,39 Danemarca ,5 1,09 Italia ,8 11,97 Slovacia ,3 1,06 Spania ,3 9,09 Finlanda ,3 1,06 Polonia ,4 7,58 Irlanda ,8 0,90 România ,8 4,20 Croația ,2 0,86 Țările de Jos ,3 3,29 Lituania ,8 0,59 Grecia ,9 2,22 Letonia ,5 0,40 Belgia ,3 2,17 Slovenia ,8 0,40 Portugalia ,8 2,07 Estonia ,7 0,26 Republica Cehă ,4 2,06 Cipru 4 862,0 0,16 Ungaria ,7 1,95 Luxemburg 4 524,9 0,10 Suedia ,9 1,86 Malta 3 416,1 0,08 Total ,9 100 % Prag 62 % ,3 62 % 63 Cifrele în vigoare pentru perioada 1 ianuarie31 decembrie Decizia 2013/37/UE a Consiliului din 14 ianuarie 2013 de modificare a regulamentului de procedură al Consiliului (JO L 16, , p. 16). Majoritate calificată: 260 de voturi exprimate de majoritatea membrilor în cazul unei propuneri din partea Comisiei 260 de voturi exprimate de cel puțin două treimi dintre membri, în celelalte cazuri la cererea unui membru: verificarea că statele membre care votează favorabil reprezintă cel puțin 62 % din populația Uniunii Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 59

60 Temei juridic: Tratatul de la Lisabona, articolul 16 Majoritatea calificată aplicabilă de la 1 noiembrie 2014 Majoritate calificată sau majoritate dublă : 55 % din statele membre, cuprinzând cel puțin 16 membri din 28, în cazul în care se acționează în urma unei propuneri din partea Comisiei și/sau a Înaltului Reprezentant 72 % din statele membre, cuprinzând cel puțin 21 de membri din 28, în celelalte cazuri statele membre care votează favorabil reprezintă cel puțin 65 % din populația Uniunii Majoritatea calificată este metoda de votare cel mai des utilizată în Consiliu. Aceasta este folosită atunci când Consiliul ia decizii prin procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub denumirea de codecizie. Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin patru membri ai Consiliului care să reprezinte peste 35 % din populația UE. Aproximativ 80 % din întreaga legislație a UE este adoptată prin această procedură. Celelalte metode de votare sunt majoritatea simplă (15 state membre care votează pentru) și votul unanim (toate voturile sunt pentru). Până la 31 martie 2017, statele membre mai au posibilitatea de a cere ca, pentru votul cu majoritate calificată, să se utilizeze regula anterioară, pentru care temeiul juridic este articolul 20 din Tratatul de aderare a Croației. În conformitate cu regula respectivă, fiecare reprezentant al unui stat membru deține un anumit număr de voturi, astfel cum se prevede în tratatele UE. Ponderarea voturilor reflectă în mare dimensiunea populației din fiecare stat membru. 60 Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

61 V SECRETARII GENERALI AI CONSILIULUI UE ȘI EVOLUȚIA SECRETARIATULUI GENERAL Christian Calmes, LU secretar general în perioada 9 septembrie iunie persoane lucrau în cadrul SGC în noiembrie 1952 Nicolas Hommel, LU secretar general în perioada 1 iulie octombrie de persoane lucrau în cadrul SGC în iulie 1973 Niels Ersbøll, DK secretar general în perioada 8 octombrie august de persoane lucrau în cadrul SGC în octombrie 1980 Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 61

62 Jürgen Trumpf, DE secretar general în perioada 1 septembrie octombrie de persoane lucrau în cadrul SGC în septembrie 1994 Javier Solana, ES secretar general și Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună în perioada 18 octombrie noiembrie de persoane lucrau în cadrul SGC în noiembrie 1999 Pierre de Boissieu 64, FR secretar general în perioada 1 decembrie iunie de persoane lucrau în cadrul SGC în decembrie Înainte de a fi secretar general, Pierre de Boissieu a fost secretar general adjunct în perioada 18 octombrie noiembrie Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului RO Ianuarie 2016

63 Uwe Corsepius, DE secretar general în perioada 26 iunie iunie de persoane lucrau în cadrul SGC în iunie 2011 Jeppe Tranholm-Mikkelsen, DK secretar general începând cu 1 iulie de persoane lucrau în cadrul SGC în iulie 2015 Ianuarie 2016 RO Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului 63