Istoria interpretãrii cãrþii lui Daniel I. Înþelegerea progresivã a profeþiei se întinde peste veacuri Înþelegerea sau interpretarea sãnãtoasã a celor câteva profeþii cuprinse în cartea lui Daniel s-a dezvoltat progresiv de-a lungul secolelor. De fapt, ea a început chiar din timpul lui Daniel, care a fost el însuºi primul comentator al anumitor trãsãturi fundamentale ale profeþiilor schematice pe care Dumnezeu le-a dat omenirii prin el. Apoi pe mãsurã ºi în mãsura în care mersul istoriei împlinea fiecare epocã sau eveniment major al marilor scheme profetice, cercetãtorii reverenþioºi ai profeþiei au recunoscut în mare mãsurã dezvoltãrile care s-au succedat pe mãsurã ce ele apãreau. Dezlegarea a fost atât progresivã cât ºi impresionantã. ªi în timp ce, uneori, au avut loc mari pervertiri ºi respingeri ale principiilor sãnãtoase ºi ale dezvoltãrilor specifice mai dinainte înþelese, ºi perioade de neglijare ºi abandonare a interesului în profeþii ºi a încrederii în ele, nici o aplicaþie adevãratã nu a fost pierdutã vreodatã în mod permanent. Întotdeauna în decursul timpului ele au fost recuperate ºi afirmate din nou, ºi duse mai departe spre o înþelegere tot mai clarã ºi mai deplinã. Lucrul acesta este valabil din zilele lui Daniel ºi pânã în vremea noastrã. Istoria interpretãrii profetice a acestei cãrþi inspirate (2Petru 1,19-21) a fost, aºadar, strãdania omului de a înþelege adevãratul sens al mãreþei scheme cuprinzând veacurile, datã de Daniel, pe mãsurã ºi în mãsura în care putea fi înþeleasã în cadrul clauzei generale expuse de Domnul Hristos privind astfel de preziceri - V-am spus aceste lucruri, pentru ca atunci când se vor întâmpla sã credeþi (Ioan 14,29; 13,19; 16,4). Având în faþa noastrã o astfel de afirmaþie introductivã generalã, sã observãm acum o serie de fapte ºi desfãºurãri istorice care vor oferi cadrul ºi fundalul esenþial pentru dezvoltarea interpretãrilor specifice care vor fi apoi urmãrite. O astfel de vedere panoramicã generalã va face mai clare ºi mai pline de semnificaþie dezvoltãrile fazelor individuale ale interpretãrii. Cartea lui Daniel sã fie înþeleasã. - Domnul Hristos Însuºi, enunþând propria Sa profeþie uimitoare raportatã în Matei 24 ºi în pasajele paralele, a spus despre "proorocul Daniel": "Cine citeºte sã înþeleagã" (v. 15). Aceasta este o amplã justificare pentru studiul acestei cãrþii profetice, ºi o asigurare divinã cã ea poate fi înþeleasã. Numai o parte din carte pecetluitã. - Declaraþia lãmuritã este scrisã - ºi este susþinutã pe deplin de istoria interpretãrii progresive a cãrþii lui Daniel - cã "nu Apocalipsul este cartea care a fost sigilatã, ci acea parte a profeþiei lui Daniel în legãturã cu zilele sfârºitului" (AA 585). Iar din punct de vedere istoric numai atunci când s-a intrat de fapt în "timpul sfârºitului", la începutul secolului al XIX-lea, a avut loc izbucnirea simultanã a numeroase interpretãri ale celei mai lungi perioade profetice, aceea a celor 2300 de zile. Cu toate acestea, paºii pregãtitori au necesitat veacuri întregi. Începutul schemei profetice a lui Daniel. - Daniel însuºi oferã punctul de plecare, acceptat ca axiomatic de cãtre lungul ºir de comentatori, prin declaraþia inspiratã cã marea schemã profeticã, revelatã ºi repetatã lui prin inspiraþie, a început cu Imperiul Neo-Babilonian. Astfel, "Tu [Imperiul Babilonian cu Nebucadneþar drept cârmuitor] eºti capul cel de aur" (Daniel 2,38). Dar "dupã tine [Imperiul Babilonian] se va ridica o altã împãrãþie, mai neînsemnatã ca a ta" (v. 39). Apoi în pasajele paralele Daniel dezvãluie identitatea celei de a doua ºi a treia puteri mondiale - adicã, Imperiul Medo-persan ºi Imperiul Greco-Macedonean (Daniel 5,28.31; 6,12.15.28; 8,20.21). Astfel
nu numai punctul de plecare, ci ºi dezvoltãrile imediat urmãtoare ale profeþiei unitare a lui Daniel sunt stabilite pe scurt în mod incontestabil de cãtre Inspiraþie. Prin urmare, Daniel însuºi este cel dintâi comentator. De atunci înainte cercetãtorii profeþiei aveau sã compare împlinirile istorice cu prezicerea, pe mãsurã ce aceasta se împlinea, ºi sã determine astfel împlinirea progresivã a aspectelor în succesiune. Iar mare parte din Apocalips a fost dezvãluirea ºi completarea lui Daniel. Printre comentatori se gãsesc oameni dintre cei mai capabili. - Rapoartele atestã cã în rândul interpreþilor lui Daniel intrã mulþi dintre învãþaþii cei mai remarcabili ºi mai reverenþioºi ai secolelor care au urmat. Nu existã nici un prilej de încurcãturã cu privire la originea interpretãrii consacrate din punct de vedere istoric. Împliniri recunoscute de mulþi oameni. - Fiecare aplicare majorã a profeþiei a fost înþeleasã, nu de cãtre un singur individ, ci de o serie de oameni, de obicei din locuri diferite, care au lãsat posteritãþii raportul scris al înþelegerii lor, iar aceasta în limbi diferite. Dumnezeu a avut totdeauna o serie de martori care sã ateste adevãrul Sãu care se descoperã. Timpul ºi desfãºurarea lucrurilor corecteazã inexactitãþile. - Timpul, împreunã cu perspectiva istoricã pe care o oferã, a dat posibilitatea cercetãtorilor mai târzii sã corecteze inexactitãþile apãrute în comentariile mai timpurii, cu limitele lor inerente. Dar aceºti comentatori deschizãtori de drumuri mai timpurii se cuvine sã fie onoraþi pentru partea lor de pionierat în avansarea interpretãrii pe care noi am moºtenit-o astãzi. Iar cunoaºtere acestui fundal este cum nu se poate mai de dorit. Recunoaºterea împlinirii perioadelor profetice. - Încã de timpuriu s-a recunoscut cã cele 70 de sãptãmâni reprezintã "sãptãmâni" de ani, însã timpul pentru înþelegerea celor 2300 de seri-dimineþi ºi a relaþiei lor cu cele 70 de sãptãmâni era atunci un viitor îndepãrtat. Iar timpul pentru înþelegerea perioadelor aparþinând dezvoltãrilor din Era Creºtinã urmãtoare - adicã, cele 1260 de zile-ani ale marii apostazii (ºi echivalentul celor 3 vremi ºi jumãtate sau 42 de luni) nu avea sã soseascã decât dupã ce aceastã mare depãrtare de credinþa creºtinã se va fi petrecut ºi dupã ce prezisa pervertire ºi reprimare a adevãrului ºi a apãrãtorilor sãi erau suficient de avansate ca sã fie clar înþelese. Astfel cornul cel mic din Daniel 7 nu a fost recunoscut decât la secole dupã apariþia lui. Interpretãrile bisericii primare eclipsate. - Clarele interpretãri din primele secole ale Erei Creºtine au fost treptat denaturate ºi greºit aplicate pe mãsura progresului apostaziei. Profeþiile au început sã fie alegorizate ºi spiritualizate sub influenþa dãunãtoare a lui Origen (c. 185 - c. 254), ilustru filozof-teolog din Alexandria. Într-adevãr, întreaga Scripturã era la momentul acela supusã aceluiaºi proces de spiritualizare, alegorizare ºi misticizare. Învierea era ºi ea spiritualizatã de Origen fiind explicatã printr-o serie de reîncarnãri. Împãrãþia lui Dumnezeu era materializatã ºi fãcutã de naturã pãmânteascã de cãtre Eusebiu Pamphili (c. 260 - c. 340), episcop de Cezareea ºi istoric bisericesc, dupã pretinsa convertire a lui Constantin cel Mare ºi recunoaºterea, protejarea ºi îmbogãþirea materialã a Bisericii Creºtine care au urmat. La abaterile lui Origen ºi Eusebiu s-a adãugat o a treia concepþie revoluþionarã, popularizatã de Augustin (354-430), episcop influent de Hippo. Augustin afirma cã prima înviere era spiritualã (aceea a sufletelor moarte înviate la viaþa spiritualã), ºi susþinea cã împãrãþia lui Dumnezeu nu era altceva decât Biserica Catolicã în dezvoltare, piatra din Daniel 2,34.45, pe atunci în curs de a deveni
muntele menit sã umple întreg pãmântul, ºi cã diavolul era deja legat, iar omenirea trãia deja în perioada celor o mie de ani ai Apocalipsului. Aceasta a ajuns credinþa bisericii dominante a Evului Mediu. Aceste concepþii greºite nãscute din aceastã înclinaþie spre alegorizare, aproape cã au stins lumina adevãratei interpretãri secole la rând. Redeºteptarea interpretãrii sãnãtoase. - Redeºteptarea medievalã a interpretãrii istorice nu a apãrut din mijlocul valdenzilor sau al altor grupe din afara Bisericii Romane care nu recunoºteau supremaþia episcopului Romei, ci din mijlocul unor fii viguroºi ai bisericii, dintre care unii au fost constrânºi sã-ºi înalþe glasul împotriva perversiunilor ei de neconceput ºi sã aplice propriei lor biserici unele dintre simbolurile profetice ale Scripturii. Ea cuprindea ºi aplicaþii similare ale anumitor scriitori iudei. Rândurile crescânde ale disidenþilor, începând cu Renaºterea, practic cu toþii ºi-au gãsit sprijin pentru critica lor împotriva bisericii în profeþiile lui Daniel ºi ale Apocalipsului. Profeþiile acestea îºi recâºtigau acum treptat locul lor legitim în mintea oamenilor cugetãtori. Reformaþiunea întemeiatã pe profeþii. - Dupã cum toþi sunt de acord, marea Reformaþiune protestantã a fost o redescoperire a adevãrurilor evanghelice ale bisericii primare, dominante în perioada celei mai mari puritãþi a acesteia. Însã o putere care sã aplice a fost oferitã printr-o nouã subliniere a scopului profeþiilor biblice cu privire la Antihrist. Timp de douã secole înainte de Luther, bãrbaþi cu înclinaþii spirituale evidenþiaserã tot mai clar mântuirea prin Hristos, ºi protestaserã împotriva grosolanelor pervertiri ale Romei, rãmânând totuºi în sânul Bisericii Catolice. Însã când Luther a înþeles adevãrul identitãþii profetice a lui Antihrist - aceasta i-a dat putere lui ca ºi altor sute din diferite þãri, sã se despartã de Roma. În lumina explicitelor ºi repetatelor descrieri ºi avertismente profetice, aceºtia s-au simþit constrânºi sã "iasã" din Babilonul papal. Ca urmare, mai degrabã au mers la închisoare sau pe rug decât sã facã un compromis asupra îndemnurilor divine de acum clar perceptibile. ªi toate acestea au fost folosite ca un strigãt de adunare deoarece descrierea profeticã era tot mai importantã pentru gândirea Reformaþiunii fiind acum clar înþeleasã ºi aplicatã. Contra-Reformaþiunea introduce contrainterpretarea. - Aproape unanima învinuire a papalitãþii cã este Antihristul profeþiei, din partea tuturor grupurilor protestante din toate þãrile, i-a determinat pe conducãtorii romano-catolici sã caute sã abatã degetul acuzator ºi privirea protestantã de la sistemul catolic medieval. În privinþa aceasta au avut un succes deosebit. Francisco Ribera ºi Luis de Alcazar, ambii iezuiþi spanioli din secolul al XVI-lea, s-au ridicat ca sã facã faþã acuzaþiei introducând contrainterpretãri plauzibile ale profeþiei. Ribera susþinea cã Antihrist era un individ unic, care nu apãruse încã - un conducãtor pãgân din Ierusalim, care îºi va face lucrarea timp de 3 ani ºi jumãtate literali la sfârºitul timpului. În aceasta a fost sprijinit cu putere de marele polemist catolic Robert Cardinal Bellarmine. Schema aceasta, care îl aºeazã pe Antihrist în viitor, este bine numitã interpretarea futuristã. Aceastã concepþie futuristã a devenit în curând interpretarea romano-catolicã standard a Antihrist-ului, ºi este acum susþinutã de cãtre practic toate comunicatele acestei credinþe. Pe de altã parte, Alcazar a conceput ceea ce a ajuns sã fie numitã concepþia preteristã (care priveºte trecutul), susþinând cã practic toate profeþiile s-au sfârºit o datã cu cãderea bisericii ºi naþiunii iudaice ºi cu puternica doborâre a Romei pãgâne, ºi cã Antihrist a fost vreun împãrat
roman pãgân precum Nero, Domiþian sau Diocleþian. Promulgarea acestor douã concepþii - futuristã ºi preteristã - a prezentat spectacolul aberant a douã explicaþii contradictorii ºi excluzându-se reciproc, izvorând însã din aceeaºi Bisericã Romanã. Însã ele ºi-au realizat scopul de a încurca interpretarea profeticã protestantã. Refacerea Reformaþiunii curmatã de abaterile ulterioare. - Contrainterpretarea iezuitului Alcazar a început sã fie adoptatã de protestanþi declaraþi precum Hugo Grotius (1583-1645) din Olanda ºi Henry Hammond (1605-1660) din Anglia, aducând dezbinare ºi pierderea încrederii în concepþia istoricã progresivã de cãtre mulþi protestanþi. Rezultatul a fost o a doua decãdere a interpretãrii sãnãtoase, de data aceasta printre protestanþi. Totuºi, au fost unii, precum Joseph Mede, care nu numai cã nu au fost clintiþi de aceste abateri, dar au fost chiar îndemnaþi sã studieze din nou întreg lanþul profeþiei, ºi sã reintroducã mileniul viitor ºi ºcoala de interpretare istoricistã. Aceasta a dus la o interpretare crescând în claritate ºi soliditate. Preterismul a penetrat ªcoala Raþionalistã a teologilor germani în secolul al XVIII-lea; în secolul al XIX-lea futurismul a ajuns în vogã printre protestanþi, iar în deceniile recente a ajuns sã fie acceptat pe scarã largã printre fundamentaliºti. Teoria lui Porfiriu cu Antioh Epifanul. - Aplicarea frecventã astãzi a celei de a patra împãrãþii din Daniel 2 ºi 7 la perioada elenistã, ºi în felul acesta a Cornului Mic din Daniel 7 la Antioh Epifanul, a fost în general urmãritã pânã la Porfiriu (233 - c. 304 d.hr.), un neoplatonist ºi un apãrãtor al pãgânismului. Alarmat de rãspândirea progresivã a creºtinismului, ºi realizând poziþiacheie ocupatã de profeþie în gândirea creºtinã timpurie, Porfiriu a încercat sã anuleze forþa profeþiei lui Daniel susþinând cã aceastã carte nu era o profeþie scrisã de Daniel în secolul al VI-lea î.hr., ci o schiþã istoricã înºelãtoare alcãtuitã de un scriitor ulterior de pe vremea Macabeilor. Cu alte cuvinte, Porfiriu acuza cã aceastã carte a fost realizatã dupã ce evenimentele istorice se petrecuserã, însã a fost redactatã la timpul viitor ca ºi cum ar fi o prezicere. Aceastã contrainterpretare n-a fost acceptatã de creºtinii din apus, ci s-a limitat la câþiva din Orientul Apropiat. Teoria lui Porfiriu a zãcut în general în somnolenþã pânã în perioada de dupã Reformaþiune, când a fost scoasã de la întuneric de Hugh Broughton (1549-1612) din Anglia. Însã de atunci a fost larg folositã (fãrã îndoialã, fãrã a i se cunoaºte originea ºi adevãratul scop), în Lumea Veche ºi în Lumea Nouã, pentru a se opune ºcolii de interpretare istoriciste, care interpreteazã cornul cel mic din Daniel 7 ca fiind papalitatea istoricã ce se ridicã din mijlocul celor zece subîmpãrþiri ale celei de a patra puteri, cea romanã, ºi care a prosperat în cursul Evului Mediu. Aceastã teorie cu Antioh Epifanul a ajuns acum sã fie larg-rãspânditã printre moderniºti, ºi se gãseºte în majoritatea comentariilor critice. Interpretarea din Lumea Nouã adesea mai clarã. - Emigranþii plecaþi [din Europa] în Lumea Nouã au adus cu ei interpretarea standard a lui Daniel obiºnuitã printre protestanþii din Marea Britanie ºi de pe Continent din secolul al XVII-lea. Începând cu sosirea lor în America, profeþia a deþinut un loc proeminent în gândirea coloniºtilor. Interpreþii erau oameni din toate categoriile. Primul comentariu american al lui Daniel, publicat în 1644, a fost alcãtuit de Ephraim Huit, ºi era intitulat Întreaga Profeþie a lui Daniel Explicatã. Despãrþirea fizicã de scenele ºi legãturile Lumii Vechi au avut ca rezultat o linie de interpretare independentã, adesea mai clarã decât unele interpretãri ale cercurilor din Lumea Veche, datoritã faptului cã Preterismul, Raþionalismul, etc., nu fãcuserã încã incursiuni în America.
Redeºteptarea secolului al nouãsprezecelea. - Într-o vreme când postmilenialismul predomina în biserici iar preterismul îi captiva pe învãþaþii critici, încã înaintea dezvoltãrii futurismului, a înflorit premilenialismul istoricist. Interpretarea profeticã istoricã a fost ascendentã în trei perioade - mai întâi în primele secole creºtine, apoi în perioada Reformaþiunii ºi post-reformaþiunii ºi, în fine, la începutul secolului al XIX-lea. Acesta este fundalul general al Redeºteptãrii Advente din Lumea Veche ºi al Miºcãrii Advente din Lumea Nouã din secolul al XIX-lea, în care mulþi comentatori independenþi au deschis drumul în interpretãri paralele. Obârºia interpretãrii noastre. - Interpretãrile a 25 de secole aratã cã rolul nostru, ca Adventiºti de Ziua a ªaptea, este acela de redescoperitori ºi de continuatori ai interpretãrii profetice a secolelor ortodoxe ºi onorate, dezvoltatã cumulativ ºi acum restauratã, reaccentuatã, ºi întregitã în lumina acest timpuri din urmã. Accentul nostru special astãzi este în mod corespunzãtor ºi logic, asupra acelor pãrþi legate de zilele de pe urmã ale profeþiilor pânã acum neînþelese ºi neaccentuate. În trecut încã nu venise vremea pentru împlinirea, ºi prin urmare nici pentru recunoaºterea, aplicarea ºi evidenþierea lor. Interpretãri fundamentale moºtenite de la alþii. - Toate interpretãrile noastre fundamentale actuale, inclusiv toate marile scheme profetice (ca de pildã anul 1844 ca punct terminus al celor 2300 de ani din Daniel 8,14, ºi începerea lor sincronicã cu cele 70 de sãptãmâni din Daniel 9,25), pot, aºadar, sã fi urmãrite pânã la comentatori însemnaþi de mai înainte. Astfel noi ca Adventiºti de Ziua a ªaptea nu facem altceva decât sã rãmânem pe linia interpretãrii sãnãtoase a tuturor vremurilor, admiþând cu recunoºtinþã îndatorarea noastrã faþã de aceºti deschizãtori de drumuri. Noi suntem moºtenitori ai adevãrurilor profetice ale comentatorilor trecuþi ºi vestitorii speciali ai împlinirilor ultimelor zile. Având înaintea noastrã un astfel de fundal al înþelegerii suntem acum pregãtiþi sã urmãrim dezvoltãrile specifice ºi progresive în interpretarea chipului metalic simbolic din Daniel 2; a celor patru fiare, a celor zece zece coarne ºi a cornului mic al celei de-a patra fiare, ºi a profeþiei celor 3 vremi ºi jumãtate profetice din Daniel 7; a berbecului ºi þapului, ºi a coarnelor lor respective, ºi a celei mai lungi perioade profetice din Daniel 8; a celor 70 de sãptãmâni pânã la Mesia ºi Cârmuitorul din Daniel 9; ºi a profeþiei literale paralele din capitolele 11 ºi 12 ale cãrþii lui Daniel. Extinderea progresivã a schemelor din Daniel. - Existã un lucru de care trebuie sã þinem cont încã de la început. Profeþiile lui Daniel sunt unice în Vechiul Testament. Scrierile profeþilor anteriori nu ofereau o cronologie a evenimentelor viitoare. Uneori prima ºi a doua venire erau în aparenþã prezentate împreunã, fãrã indicarea timpul care avea sã intervinã între ele ºi fãrã deosebirea triumfurilor spirituale ale Bisericii de aici ºi acum de gloria împãrãþiei veºnice a lui Dumnezeu pe pãmântul înnoit. Pe de altã parte, schemele profetice ale lui Daniel oferã succesiunea cronologicã ºi continuitatea planului divin al veacurilor. Ele strãbat secolele într-o progresie neîntreruptã din timpul lui Daniel pânã la aºezarea împãrãþiei lui Dumnezeu ºi la pãmântul înnoit. Ele oferã cadrul monarhic pentru mãreþul plan de mântuire al lui Dumnezeu aºa cum se realizeazã în prima ºi a doua venire a Domnului Hristos. Acest orar inspirat al veacurilor descoperã momentul primei veniri ºi al "timpului sfârºitului" care precedã cea de a doua venire. Profeþiile lui Daniel descoperã cu claritate mâna hotãrâtoare a lui Dumnezeu în istorie ºi controlul exercitat de cãtre El în treburile lumii. Ele
prezintã filozofia ºi semnificaþia divinã a istoriei. Ele descoperã marele plan de mântuire al lui Dumnezeu în desfãºurare, cu iminentul sfârºit cataclismic al acestui veac. Ele înfãþiºeazã totodatã unica speranþã a lumii ºi gloriosul final. Ceea ce i s-a descoperit lui Daniel în viziune poate fi asemãnat unui film mut - atunci când Daniel a vãzut acþiunea în desfãºurare, ca de pildã piatra rostogolindu-se care a izbit chipul metalic din Daniel 2, sfãrâmând pãrþile ei componente ºi fãcându-le praf ºi ea însãºi devenind un munte care umple întreg pãmântul pentru totdeauna. În alte împrejurãri viziunile lui pot fi comparate cu un film sonor, sau cu o transmisie televizatã, atunci când Daniel aude cuvintele de hulã rostite de cornul cel mic din Daniel 7, sau când vede succesiunea fiarelor simbolice, ivirea celor zece coarne, smulgerea a trei dintre ele, ºi apariþia ºi dezvoltarea cornului mic, care este urmatã de scenele teribile ale judecãþii. Astfel Daniel oferã un nou tip de profeþie - schemele profetice cu perioadele profetice însoþitoare. Trecem acum la cercetarea seriei de expuneri profetice ale lui Daniel, pe mãsurã ce trãsãturile lor componente au ajuns sã fie înþelese de comentatori de-a lungul secolelor. II. Unanimitatea generalã de-a lungul veacurilor cu privire la Daniel 2 Iudeii identificã a patra fiarã cu Roma. - De-a lungul secolelor, Daniel 2 a fost de obicei privit ca alfabetul marilor scheme profetice. Fiind prima viziune explicatã, a fost consideratã fundamentalã pentru cele patru profeþii urmãtoare ale lui Daniel. Iudeii, în preajma începutului erei creºtine, au fost cei dintâi interpreþi ai acestui capitol. Se credea cã descria succesiunea a patru puteri mondiale începând cu zilele lui Daniel urmate de împãrãþia mesianicã. Din declaraþiile lui Daniel (cap. 2,38.39; 5,28; 8,20-22) ei au tras în mod just concluzia cã prima era Babilonul, a doua era Imperiul Medo-persan, iar al treilea "Grecia", adicã Imperiul Greco-Macedonean al lui Alexandru ºi al succesorilor sãi. La începutul erei creºtine, Iosif Flavius, istoric-preot iudeu de seamã din secolul I ºi contemporan cu ultimii apostoli, a reiterat interpretarea iudaicã acceptatã a celor patru imperii. Pentru a evita sã ofenseze Roma, care nu suferea nici un rival, el a fost destul de reticent în ce priveºte numirea împãrãþiei "de fier", care urma sã fie nimicitã ºi înlãturatã de împãrãþia de "piatrã" care avea sã umple tot pãmântul. El era chiar mai ezitant în ce priveºte identificarea pietrei sau împãrãþiei mesianice care va pune capãt Imperiului Roman. Însã iudeul Johanan ben Zakkai, ºi el din secolul I d.hr., identifica în mod explicit Roma, pe atunci în culmea puterii ei, au al patrulea imperiu din profeþie. Talmudul, Targumurile ºi Midraº, scrieri cu autoritate, au fãcut toate din Roma al patrulea imperiu în seria profeticã. Midraº-ul ºi Talmudul au inclus ºi faza eclesiasticã ulterioarã a Romei. Apor rabinii Eliezer, Saadia, Jefet ibn Ali, Rashi, Abraam ibn Ezra Maimonides, Gersonides, Abravanel, Joseph ben David ºi îndeosebi Manase ben Israel, presãraþi între secolele al IX-lea ºi al XVII-lea, i-au dublat pe autorii creºtini ai acelor secole în identificarea celor patru imperii ale lui Daniel, cu piatra reprezentând împãrãþia mesianicã care va veni. Câþiva, precum Abraam ibn Ezra, Jefet ibn Ali, ºi Isaac Avravanel, considerau cã fierul amestecat cu lut ar putea fi Creºtinismul ºi Mahomedanismul. Însã împãrãþia reprezentatã prin piatrã încã nu venise ºi pentru ei era evident cã aceasta nu era biserica creºtinã, aºa cum susþineau majoritatea catolicilor. Cel mai explicit dintre toþi a fost Manase ben Israel, care a murit în 1657. El a înfiinþat prima tipografie ebraicã ºi a slujit ca rabin-ºef la Amsterdam. El prezenta cele patru imperii în ordinea acceptatã, cele douã picioare
fiind puterea romanã ºi mahomedanismul, cele zece degete fiind diviziunile Romei, încheind seria cu "a cincia monarhie a lui Dumnezeu". Primii creºtini aºteptau divizarea Romei. - Printre scriitori creºtini timpurii, Irineu din Galia, în secolul al II-lea, apelând la profeþie pentru a demonstra veridicitatea Scripturii, prezenta aceeaºi succesiune a celor patru împãrãþii, cu cea de-a patra, romanã, terminându-se printr-o divizare în zece. Pentru el Hristos era "piatra" coborând din cer profetizatã care urma sã izbeascã chipul dupã prãbuºirea Romei. Tertulian din Cartagina, din secolul al III-lea, susþinea în mod similar cã la a doua venire a Sa, Hristos va distruge împãrãþiile seculare ale chipului cvadripartit, ºi declara cã împlinirile trecutului dãdeau certitudine în privinþa evenimentelor viitoare. Un interpret timpuriu clasic din secolul al III-lea (decedat în jurul anului 236), Hipolit, episcop de Portus Romanus ºi scriitor al unui remarcabil comentariu asupra lui Daniel, susþinea cã cele patru puteri mondiale sunt Babilonul, Persia, Grecia ºi Roma - în care ultimã împãrãþie ºi perioadã declara cã trãieºte generaþia sa. El susþinea mai departe cã degetele de lut ºi fier, "care vor fi", erau încã în viitor pe vremea lui ºi afirma cã piatra care izbeºte este Hristos, "care vine din cer ºi aduce judecata asupra lumii". Eusebiu Pamfhili, din secolul al IV-lea, episcop de Cezareea ºi faimos "pãrinte al istoriei bisericeºti", de asemenea numea cele patru împãrãþii îndeobºte acceptate adãugând cã "dupã acestea patru, împãrãþia lui Dumnezeu era înfãþiºatã ca o piatrã care nimicea întregul chip" prin intervenþie divinã. Chiar ºi contemporanul Aphrahat, înþeleptul persan, susþinea acelaºi lucru, considerând cã piatra care izbeºte este împãrãþia veºnicã ºi încã viitoare a Domnului Hristos. Divizarea recunoscutã la momentul când a avut loc. - Apoi, în timp ce Roma era în curs de prãbuºire, Sulpicius Severus, din Aquitaine, din secolul al V-lea, a devenit crainicul unei noi împliniri - cã lutul se amesteca deja cu fierul pe vremea lui. "ªi aceasta s-a împlinit", declara el. Ilustrul doctor al bisericii latine, Ieronim (c. 340-420), susþinea ºi el fragmentarea progresivã a Imperiului Roman aºa cum "majoritatea recunoºteau deschis" pe vremea lui, ºi i-a numit pe cei dintâi sfãrâmãtori barbari ai Romei. Exegetul grec Theodoret (c. 386-457), episcop de Cyrrhus din secolul al V-lea susþinea în mod similar cã puterea de fier a Romei era deja slãbitã datoritã amestecului cu lutul, piatra veºnicã (Hristos) fiind menitã sã distrugã naþiunile la cea de-a doua venire. Augustin aplicã muntele de piatrã la Bisericã. - Apoi a venit Augustin susþinând în mod eronat cã profetizata domnie veºnicã a Domnului Hristos ar fi domnia prezentã a Bisericii Catolice, despre care el credea cã se aflã în plin proces de a deveni pe vremea sa un munte cuprinzând tot pãmântul. Interpreþii dinaintea Reformaþiunii considerã piatra ca fiind în viitor. - Veacurile au trecut. Apoi Ioachim de Floris (decedat în 1202), remarcabil comentator medieval, a reluat explicaþia capitolului 2 din Daniel, într-o formã oarecum încâlcitã. Cele patru imperii sunt: (1) Haldeu ºi Medo-persan, (2) Macedonean, (3) Roman ºi (4) Sarazin, considerând piatra care umple pãmântul ca fiind încã viitoare. În curând John Wyclif, profesor la Oxford ºi "Luceafãrul Reformaþiunii", în secolul al XIVlea, spunea ºi el cã "cele patru monarhii" din Daniel 2, cuprindeau în mod evident Asiro-Babilonia, Medo-Persia, Grecia ºi Roma. Iar Walter Brute, învãþat lolard contemporan declara cã "picioarele chipului" de fier ºi lut reprezentau "imperiul Romei" sfãrâmat, care "încã mai dureazã", considerând piatra împãrãþia care va sã vinã a Domnului Hristos.
Reformatorii realmente unanimi cu privire la interpretarea standard. - Când mijeau zorile Reformaþiunii secolului al XVI-lea, dinamicul Marin Luther, dupã prezentarea succesiunii standard a celor patru imperii - Babilonul, Persia, Grecia ºi Roma - susþinea: "În privinþa aceasta toatã lumea este de acord". El mai declara ºi cã piatra este împãrãþia lui Dumnezeu care va veni. El era susþinut în poziþia aceasta de Melanchthon, precum ºi de Virgil Solis, Senecker ºi Oecolampadius. În Elveþia, Tobias Stimmer ºi în Britania George Joye, Hugh Latimer, Thomas Becon ºi Thomas Brightman - toþi din secolul al XVI-lea - susþineau poziþii similare ca fiind platforma în mod obiºnuit acceptatã a Reformatorilor. Contra-Reformaþiunea tãgãduieºte cãderea Romei. - Presiunea acuzaþiei unanime a tuturor grupãrilor protestante, cã Biserica Romanã este Antihristul profetizat, era adânc resimþitã de papalitate, ºi a dus la contrainterpretarea profeþiei în timpul contra-reformaþiunii ºi dupã aceasta. Cu privire la Daniel 2, Cardinalul Bellarmine (decedat în 1621), cel mai capabil polemist iezuit, cãutând sã abatã aplicaþia de la biserica romanã, susþinea cã Antihrist nu poate sã vinã pânã la consumarea divizãrii Imperiului Roman potrivit cu cererea profeþiei. Aceastã specificare inspiratã, insista el, încã nu avusese loc. El susþinea cã cele douã picioare ale colosului metalic reprezentau Roma rãsãriteanã ºi respectiv apuseanã; cã atunci când Roma apuseanã a cãzut, piciorul rãsãritean încã stãtea. Iar când Imperiul Rãsãritean s-a prãbuºit în 1453, piciorul apusean se refãcuse deja la momentul acela sub forma Sfântului Imperiu Roman - aºadar Roma avusese întotdeauna un picior pe care sã stea. Iar Roma trebuie sã se prãbuºeascã înainte ca Antihrist sã poatã apãrea. Aºadar, insista el, papalitatea nu e Antihrist. Interpreþii din perioada post-reformaþiunii plaseazã piatra în viitor. - Formulãri ale Bisericii Anglicane precum A Short Catechisme, autorizat de Edward VI în 1553, declarau împãrãþia reprezentatã prin piatrã ca fiind încã în viitor. Calvin, totuºi, încã mai înclina spre concepþia cã piatra reprezintã domnia spiritualã a bisericii care urma sã zdrobeascã toate împãrãþiile pãmânteºti. Aceasta explicã tendinþele sale despotice. În perioada post-reformaþiunii, dupã învãþatul Joseph Mede, care a murit în 1638, s-au ridicat John Tillinghast, rector în Biserica Independentã; Thomas Beverley, pastor independent; William Sherwin; Pierre Jurieu, French Huguenot, Sir Isaac Newton; Thomas Newton, episcop anglican; Heinrich Horch; Jean de la Flechere, asociat elveþian al lui Wesley; Hans Wood, laic irlandez; John Willison, cleric scoþian; James Bicheno, disident englez; ºi Christian G. Thube, pastor german, susþinând cu toþii succesiunea Babilonului, Persiei, Greciei ºi Romei, socotitã în mod obiºnuit pe atunci ca indiscutabilã. Picioarele ºi degetele erau naþiunile în care se împãrþise Roma. Iar piatra se considera cel mai adesea cã reprezintã împãrãþia Domnului Hristos care va veni. Americanii din perioada colonialã sprijinã concepþiile standard. - Scriitorii americani din perioada colonialã ºi de la începuturile naþionale din secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea dublau concepþiile din Lumea Veche. Ephraim Huit din Connecticut, primul comentator sistematic al cãrþii lui Daniel din Lumea Nouã (1644), rãmânea la cele patru imperii standard, piatra era împãrãþia viitoare a Domnului Hristos, iar amestecul lutului cu fierul în picioarele chipului era considerat a fi amestecul Bisericii Romei cu puterile civile ale Europei. În acelaºi timp învãþatul Thomas Parker, din Massachusetts, insista cã împãrãþia reprezentatã prin piatrã nu va fi aºezatã înainte de a doua venire a Domnului Hristos, care va aduce cãderea împãrãþiilor ºi prãbuºirea lui Antihrist. Iar Samuel Hutchinson, laic din Boston, declara cã piatra "încã nu" fusese tãiatã din munte.
Increase Mather, scriitor prolific despre profeþie ºi preºedinte al universitãþii Harvard, care a murit în 1723, nominaliza cele patru monarhii ºi specifica diviziunile, susþinând ºi el cã piatra nu este încã muntele care umple lumea. Cotton Mather, fiul acestuia, teolog congregaþionalist, susþinea acelaºi lucru. Iar Nicholas Noyes, pastor din Salem, susþinea cã chipul metalic stã pe "ultimele sale picioare", ca ºi cum ar fi primit o loviturã zguduitoare din partea "Pietrei". Ezekiel Cheever, un director de ºcoalã contemporan din Noua Anglie, de asemenea susþinea cã împãrãþia Domnului Hristos nu va fi aºezatã decât dupã trecerea celor patru monarhii. Benjamin Gale, medic din Connecticut, susþinea cã secþiunea picioarelor ºi degetelor chipului reprezintã ultima formã a tiraniei romane, în care "puterile civilã ºi eclesiasticã sunt unite ºi amestecate." Samuel Osgood, director general al poºtelor între 1798 ºi 1791, considera cã perioada picioarelor se apropia cu repeziciune de sfârºit, piatra reprezentând a doua venire. Joshua Spalding, premilenialist din Salem, de asemenea susþinea concepþia standard cu privire la cele patru imperii, piatra izbind chipul la a doua venire. ªi, în fine, David Austin, fost pastor prezbiterian, susþinând cã lutul ºi fierul reprezenta puterea statalã ºi puterea bisericeascã, declara cã nimicirea lor se va realiza prin prezisa izbire a chipului de cãtre piatrã. Secolul al nouãsprezecelea prezintã un tablou impresionant. - În secolul al XIX-lea, Manuel Lacunza, preot ºi scriitor iezuit chilian, termina profeþia chipului metalic cu cele zece degete ale picioarelor de fier ca fiind regatele pretins creºtine romano-gotice din Europa Apuseanã ºi piatra ca împãrãþia Domnului Hristos. El accentua continuarea divizãrii, în ciuda cãsãtoriilor între familiile regale ºi declara cã biserica medievalã nu era împãrãþia reprezentatã de piatrã. În Marea Britanie au fost mulþi comentatori proeminenþi, anglicani, prezbiterieni, baptiºti ºi alþi nonconformiºti, care au prezentat învãþãturi similare între 1805 ºi 1822, accentuând aceleaºi patru puteri mondiale ºi picioarele ºi degetele din fier ºi lut ale Europei fãrâmiþate - nu puþini comentatori nominalizându-le chiar - iar piatra prezentând-o ca fiind împãrãþia viitoare a Domnului Hristos, a lui Dumnezeu sau a lui Mesia. Pe lângã aceºtia, Episcopul Daniel Wilson din India, Francois Samuel Robert Louis Gaussen din Elveþia ºi J. H. Richter din Germania prezentau aceeaºi învãþãturã. Americanii din secolul al nouãsprezecelea aproape unanimi. - Nu doar mileriþii, ci ºi majoritatea comentatorilor cãrþii lui Daniel din Statele Unite care au scris între 1798 ºi 1844, erau în general de acord asupra faptului cã cele patru pãrþi metalice ale chipului profetic simbolizau Babilonul, Medo-Persia, Grecia ºi Roma, cu picioarele ºi degetele din fier amestecat cu lut ca fiind naþiunile divizate ale Europei. Unii au mers pânã acolo încât sã spunã cã amestecul acesta reprezenta totodatã unirea dintre bisericã ºi stat. ªi toþi aceºtia afirmau cã piatra care trebuie sã sfãrâme naþiunile ºi sã umple pãmântul este viitoarea împãrãþiei a Domnului Hristos. Acelaºi lucru este valabil pentru sutele de crainici mileriþi care au scris ºi au predicat intensiv în prima parte a anilor 1840'. Poziþiile milerite asupra profeþiei acceptate în mod obiºnuit au fost obþinute în mare mãsurã printr-o serie de vreo 18 conferinþe generale ale clericilor ºi altor lideri care adoptaserã cauza mileritã. Aceºtia veneau din toate grupãrile religioase: baptiºti, congregaþionaliºti, prezbiterieni, metodiºti, episcopalieni, creºtini, reformaþi olandezi, etc. Aici, în conferinþã, au ajuns la concluzii pe care apoi le-au proclamat lumii prin broºuri, tratate ºi cãrþi ºi prin grupul lor de periodice rãspândite din Maine în Ohio ºi de la Montreal pânã la Baltimore ºi Washington, D.C. Acesta cuprindea peste 30 de publicaþii naþionale ºi locale, permanente ºi
temporare, cu un tiraj neobiºnuit de mare pentru vremea respectivã. Iar acestea au vorbit realmente într-un singur glas, fiind de acord în toate punctele esenþiale asupra marilor scheme profetice ale lui Daniel ºi asupra perioadelor de timp legate de ele. Lanþul martorilor acoperã era creºtinã. - În concluzie, Daniel 2 a fost interpretat, într-o unanimitate remarcabilã de cãtre interpreþi deopotrivã iudei, romano-catolici ºi protestanþi de-a lungul a aproape 2000 de ani, ca vorbind despre cele patru puteri mondiale de la Babilon la Roma. Picioarele ºi degetele chipului metalic din profeþie au fost recunoscute ca fiind Imperiul Roman divizat, continuând pânã astãzi sub forma naþiunilor moderne ale Europei apusene. Diferenþele principale, în afarã de variaþia asupra semnificaþiei celei de-a patra împãrãþii - regatele elenistice sau Roma - au fost: 1) cã iudeii considerau piatra doar ca viitoarea împãrãþie mesianicã,2) cã romano-catolicii considerau piatra ca fiind biserica romanã actualã, într-un proces inexorabil de a deveni muntele care umple lumea; ºi 3) cã majoritatea protestanþilor au interpretat-o ca fiind viitoarea împãrãþie care va fi întemeiatã de Domnul Hristos la a doua Sa venire. Prin urmare, Adventiºtii de Ziua a ªaptea, sunt în acord cu interpretarea istoricã fundamentalã a lui Daniel 2 - patru puteri mondiale, Roma divizatã în zece regate, cu toate legãturile lor de cãsãtorie, asocierile ºi alianþele lor zadarnice, lutul amestecat cu fierul implicând totodatã amestecul "statului cu biserica", întemeierea apropiatã a împãrãþiei lui Dumnezeu care se va realiza printr-o intervenþie divinã în treburile omeneºti prin a doua venire a Domnului Hristos, când perioada alocatã domniei lui Antihrist se va sfârºi în cele din urmã. III. Schema din Daniel 7 amplificã profeþia din Daniel 2 Chiar din perioada timpurie a bisericii primare s-a susþinut cã profeþia cu cele patru fiare-simbol din Daniel 7, urmate de aºezarea împãrãþiei lui Dumnezeu, pur ºi simplu dubleazã, repetã ºi amplificã schema profeticã a celor patru metale ale chipului profetic ºi a pietrei care zdrobeºte din Daniel 2. Ambele viziuni au fost recunoscute ca descrierea de cãtre Dumnezeu a ridicãrii ºi cãderii naþiunilor ºi trasarea cursului imperiilor mondiale, majoritatea dezvoltãrilor fiind recunoscute pe mãsurã ce s-au împlinit. Referirea la cele zece regate ºi la cornul cel mic din epistola lui Barnaba, pe la anul 150 d.hr., implicã înþelegerea faptului cã fiara a patra era Imperiul Roman, existent pe atunci, cu zece regate care în curând aveau sã se desprindã din Roma, urmând smulgerea a trei coarne-regi de cãtre "regele cel mic". Iar aceasta este urmatã de aluzia la purtarea reprobabilã a celui "negru" sau "nelegiuit" ºi nimicirea lui la a doua venire ºi judecatã. Divizarea aºteptatã ºi perceputã. - Iustin Martirul din Samaria, primul pãrinte bisericesc antenicean fãcea pe atunci o legãturã între a doua venire ºi climaxul din Daniel 7 ºi o aluzie la cele 3 vremi ºi jumãtate. Irineu din Galia, care a murit în jurul lui 202, declara cã cea de-a patra împãrãþie romanã din marea succesiune se va sfârºi printr-o divizare în zece pãrþi, cornul cel mic smulgând trei dintre diviziunile Romei. Mai mult, el l-a identificat pe omul antihristic al pãcatului de care vorbeºte Pavel cu cornul cel mic din Daniel. Pentru primii comentatori perioadele de timp au fost în mod inevitabil scurtate. Irineu considera cã cele 3 vremuri ºi jumãtate erau 3 ani ºi jumãtate literali corespunzãtori vieþii unui singur individ. Abia la Joachim de Floris, în secolul al XII-lea, a fost avansatã concepþia celor 1260 de ani
literali pentru cele 3 vremuri ºi jumãtate. Tertulian de Cartagina (secolul al III-lea), a adãugat ideea cã, potrivit lui Pavel (în 2Tesaloniceni 2), rãmânerea Romei nedivizatã a amânat apariþia lui Antihrist, iar divizarea ei în zece regate va pregãti calea pentru Antihrist, care va fi în cele din urmã nimicit de strãlucirea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos. Paralelismul factorilor corespondenþi din cap. 2 ºi 7 din Daniel a fost recunoscut cel puþin de pe vremea lui Hipolit (c. 200 d.hr.). Orizontul este acelaºi, susþinea el, doar cu o amplificare în Daniel 7. În propriile sale cuvinte remarcabile: "Capul de aur al chipului" este identic cu "leoaicele" prin care erau reprezentaþi babilonienii. "Umerii de aur ºi braþele de argint" sunt acelaºi lucru cu "ursul", prin care sunt vizaþi Mezii ºi Perºii. "Pântecele ºi coapsele de aramã" sunt "leopardul", prin care sunt vizaþi grecii care au domnit cu începere de la Alexandru. "Picioarele de fier" sunt "fiara înspãimântãtoare ºi grozavã", prin care este vizatã Roma care deþine acum împãrãþia. "Degetele de lut ºi fier" sunt "cele zece coarne" care urmeazã sã fie. "Celãlalt corn mic care se aratã în mijlocul lor" este "antihristul". Piatra care "loveºte chipul ºi-l sfãrâmã în bucãþi" ºi care umple întreg pãmântul, este Hristos, care vine din cer ºi aduce judecata asupra lumii." (Fragmente din Comentarii, "On Daniel", fragmentul 2, cap. 3; vezi ºi lucrarea lui Treatise on Christ and Antihrist). Trãind în perioada dominaþiei Romei, el a declarat cã cele zece regate "urmeazã sã aparã". Un secol mai târziu, chiar înaintea Sinodului de la Niceea, Eusebiu de Cezareea reitera în esenþã aceeaºi poziþie, suprapunând Daniel 2 ºi 7, împãrãþia lui Dumnezeu urmând sã fie introdusã prin intervenþie divinã la a doua venire. Cu acestea era de acord ºi Chiril de Ierusalim - cele patru fiare din Daniel sunt Babilonul, Persia, Macedonia ºi Roma, Antihrist urmând sã aparã dupã divizarea Romei ºi supunerea dupã aceasta a trei diviziuni-coarne. Chrisostom din Constantinopol, scriind la finele celui de-al IV-lea secol era ºi el de acord cu schema aceasta. În curând Porfiriu, încercând sã discrediteze profeþia lui Daniel, a introdus ideea cã acel corn mic din Daniel 7 era pur ºi simplu Antioh Epifanul din secolul al II-lea î.hr. Ieronim, traducãtorul Vulgatei ºi ultimul comentator pe larg al profeþiilor lui Daniel înainte de Evul întunecat, scria în secolul al V-lea, pentru a contrabalansa poziþia lui Porfiriu ºi identifica fiarele din Daniel 7 cu metalele din Daniel 2. ªi el nominaliza o serie de diviziuni ale Romei - Vandalii, Saxonii, Burgunzii, Alemanii, etc. El declara cã cornul cel mic nu e Antioh Epifanul, ci Antihristul care va veni. Judecata ºi a doua venire vor urma domniei cornului mic, despre care el încã credea cã va dura numai 3 ani ºi jumãtate literali. Theodoret, teolog grec, a adãugat cã cornul cel mic al fiarei a patra, romane, din Daniel este unul ºi acelaºi lucru cu "fiul pierzãrii" din scrierile lui Pavel. Progrese însemnate sub Ioachim ºi Eberhard. - Interpretarea profeticã medievalã a fost marcatã prin lipsa progreselor. Lucrarea din secolul al VII-lea, Sargis d'aberga, se referã la cele patru fiare ca fiind patru împãrãþii, urmate de cele zece coarne-diviziuni, cornul cel mic fiind "falsul Mesia". Cele mai timpurii desene existente care pãstreazã cele patru fiare simbolice au fost ale lui Beatus, cãlugãr spaniol din secolul al VIII-lea. Venerabilul Bede din Britania, ºi el din secolul VIII-lea, fãcea aluzie la aceste patru împãrãþii principale, pe care le ºi nominaliza. Însã pentru el cele 3 vremuri ºi jumãtate erau tot ani literali.
Un cãlugãr benedictin, Berengaud, pe la sfârºitul secolului al IX-lea, a încercat sã fixeze localizarea geograficã a anumitor coarne ca diviziuni istorice ale Romei, precum Vandalii în Spania, Goþii în Germania, ºi Hunii în Panonia. O interpretare a lui Daniel în mod eronat atribuitã lui Thoma d'aquino, din secolul al XIII-lea, cita descrierea standard a lui Ieronim a celor patru imperii, cu cele zece coarne ca regi viitori în vremea lui Antihrist, care avea sã domneascã 3 ani ºi jumãtate. Iar Peter Comestor (decedat pe la 1178), scolast, descria cursul Babilonului, Persiei, Greciei ºi Romei, cele zece diviziuni ale împãrãþiei romane ºi cornul cel mic ca Antihrist apãrând din seminþia lui Dan. Însã cu Ioachim de Floris, cel mai de seamã comentator al Evului Mediu, a început repunerea în drepturi a concepþiei istorice cu privire la profeþie. Deºi a fãcut aluzie ºi la Daniel 7, cea mai mare contribuþie a lui a fost extinderea principiului zi-an la cele 1260 de zile ale Apocalipsului. Pe acestea le-a echivalat cu cele 42 de luni din Apocalips 11,2 ºi cele 3 vremi ºi jumãtate din Daniel 7, declarând: "o zi fiind fãrã îndoialã acceptatã pentru un an". Urmaºii lui din secolul al XIII-lea, ca Arnold de Villanova ºi Pierre Jean d'olivi, au aplicat apoi acest principiu celor 1290 ºi respectiv 1335 de zile. Remarcabila lucrare valdenzã Treatise on Antihrist accentua împlinirea de cãtre biserica papalã a prezicerilor profetice ale lui Daniel, Pavel ºi Ioan în aceastã declaraþie cuprinzãtoare: "Nelegiuirea s-a înscãunat astfel împreunã cu toþi slujitorii ei mari ºi mici, împreunã cu toþi aceia care îi urmeazã cu o inimã rea ºi orbeºte; o astfel de Adunare laolaltã, este ceea ce se numeºte Antihrist sau Babilon sau Fiara a patra, sau Desfrânata sau Omul Pãcatului, Fiul Pierzãrii" (Trad. în lucrarea lui Samuel Morland, The History of the Evangelical Churches of the Valleys of Piemont, p. 143,153,159). Însã primul care a declarat cornul cel mic din Daniel 7 a fi papalitatea istoricã - un sistem antihristic, nu o persoanã individualã - a fost Eberhard II, arhiepiscop de Salzburg, din Austria, la sinodul din Regensburg din 1240. Cu greu ar putea fi exageratã semnificaþia declaraþiei sale. Acest postulat a devenit poziþia lui Wyclif, Luther, Cranmer ºi Knox ºi practic a tuturor comentatorilor din perioada Reformaþiunii ºi post-reformaþiunii Protestante de pe Continentul European, din Marea Britanie ºi apoi din America de Nord. Un comentator iudeu identificã cornul papal. - Printre comentatorii evrei medievali, Jephet ibn Ali, din secolul al X-lea, considera cã cele zece coarne erau romane, însã presupunea cã cornul cel mic era mahomedanismul. Dimpotrivã, Don Isaac Abravanel (1437-1508) distins ministru de finanþe sub Ferdinand ºi Isabela ai Spaniei, dupã ce înfãþiºa Roma ca fiind a patra putere mondialã din Daniel 7, declara despre cornul cel mic: "De acea am ajuns la concluzia lãuntricã cã cornul cel mic este domnia papei" (Wells of Salvation, well 8, palm tree 5) Poziþiile Reformaþiunii din ce în ce mai corecte. - John Wyclif, profesor la Oxford înainte de Reformaþiune, care a murit în 1384, a evidenþiat cornul cel mic ca fiind papalitatea, apãrând dintre cele zece coarne - regate. El spunea în mod explicit: "Deoarece aºa îl prevede clerul nostru pe domnul Papa". Luther ºi Melanchthon nu erau destul de clari dacã micul corn din Daniel 7 era
Roma papalã sau Mahomedanismul. Însã Virgil Solis din Nurnberg (decedat în jurul lui 1567) aratã în mod clar papalitatea ca fiind fiara cu întreita coroanã în unicul sãu comentariu ilustrat. Apoi urmeazã o întreagã serie de comentatori din Germania ºi Elveþia cu concepþii similare, acoperind a doua jumãtate a secolului al XVI-lea. Acelaºi lucru s-a petrecut ºi în Britania, începând cu Tyndale în 1529. Identificarea papalitãþii ca fiind cornul cel mic era acum realmente unanimã printre Protestanþi. Prima predicã a lui Knox, în 1547, a fost o remarcabilã expunere a lui Daniel 7, în care nominaliza cele patru imperii. Urmeazã declaraþia aceasta: "Cu prilejul prãbuºirii acesteia, s-a arãtat ultima fiarã, despre care el [Knox] afirma cã este Biserica Romanã; cãci nici unei alte puteri din câte au fost pânã acum nu i se potrivesc toate aspectele pe care Dumnezeu i le-a arãtat profetului" (John Knox, The Historie of the Reformatioun of Religioun Within the Realm of Scotland) În decursul acestei perioade alcãtuirea unor liste ale naþiunilor europene vizate prin cele zece coarne era un lucru obiºnuit. Joye (decedat în 1553) oferã lista standard a imperiilor cu Imperiul Roman ca fiind a patra diviziune, împrãºtiat ºi decãzut în: "Germania, Anglia, Spania, Franþa" etc. Existã încercãri tot mai exacte de a gãsi localizarea în timp a perioadei de 1260 de ani - Aretius de Berna a fixat-o mai întâi între 312 ºi 1572, iar Brocardo din Italia între 313 ºi 1573. Apoi alþii au plasat-o între 412 ºi 1672 sau între 441 ºi 1701, Episcopul John Jewel din Anglia sugerând posibilitatea de a începe de la Iustinian în secolul al VI-lea. Conflicte produse de contra-reformaþiune ºi post-reformaþiune. - Contra-Reformaþiunea a introdus contra-intepretãri, concepute de iezuiþii Francisco Ribera (decedat în 1591) ºi Luis de Alcazar (decedat în 1613), cãutând sã-l restrângã pe Antihrist la un singur individ în locul unui sistem, dominând timp de 1260 de zile literale în loc de 1260 de ani. Ribera a fãcut din Antihrist un viitor iudeu necredincios, nu un creºtin, care sã domneascã la Ierusalim, nu la Roma. Lui i-a aparþinut principalul contraatac romano-catolic, poziþia lui devenind poziþia catolicã standard. Însã în timp ce Ribera îl împingea pe Antihrist în viitor, Alcazar îl împingea în trecut, fãcând din el un fost împãrat roman pãgân. În strãdania lui, Ribera a fost puternic susþinut de Robert Cardinal Bellarmine (decedat în 1621), care a atacat principiul zi-an ºi a restrâns cornul cel mic din cartea lui Daniel la un singur împãrat sirian, Antioh Epifanul - teoria prezentatã de criticul pãgân Porphyry cu peste 1000 de ani în urmã. În perioada post-reformaþiunii, între 1603 ºi 1797, numeroºi comentatori au apãrut în Marea Britanie, Germania, Franþa ºi Elveþia. Poziþia ºcolii istoriciste cu privire la Daniel 7 - cele patru imperii, cele zece diviziuni ale Romei, papalitatea ca fiind cornul cel mic, cu o exactitate din ce în ce mai mare a amplasãrii celor 1260 de ani - era predominantã. Iar în rândul acestor exegeþi intrau unii dintre cei mai strãluciþi oameni ai vremii - episcopi, monarhi, profesori universitari, savanþi ºi teologi. Pentru majoritatea acestora cornul cel mic era indiscutabil papalitatea. Este demnã de observat remarcabila anticipare a lui Drue Cressener, în 1689, a terminãrii celor 1260 de ani un secol mai târziu, sau "cu puþin înainte de 1800". El a fost primul care sã fixeze în mod clar începutul celor 1260 de ani în timpul lui Iustinian ºi aceasta cu exact o sutã de ani înainte de izbucnirea Revoluþiei Franceze în 1789. Iatã anticiparea lui:
"Prima arãtare a fiarei a fost recâºtigarea de cãtre Iustinian a Imperiului Apusean, moment de la care pânã la anul 1800 vor trece aproximativ 1260 de ani". (The Judgments of God Upon the Roman Catholick Church, p. 209). Chiar mai exactã este o exprimare suplimentarã apãrând câteva pagini mai departe: "Pentru cã dacã primul moment al Fiarei a fost la redobândirea de cãtre Iustinian a cetãþii Romei, atunci nu trebuie sã se termine decât cu puþin înainte de anul 1800". Recunoaºterea contemporanã a încheierii perioadei. - Înlãturarea guvernãrii papale, cu exilarea Papei Pius VI din Roma în februarie 1798 (intrarea mareºalului francez Berthier în Roma pe ziua de 10, detronarea lui Pius pe data de 15, ºi îndepãrtarea bãtrânului papã din oraº pe data de 20), a fost salutatã de comentatorii profeþiei biblice de pe ambele þãrmuri ale Atlanticului ca fiind sfârºitul evident al celor 1260 de ani. A fost recunoscutã ºi proclamatã de diferiþi scriitori drept o altã înaintare epocalã în interpretare. Comentatorii din Noua Anglie susþin poziþiile din Lumea Veche. - Dublându-i pe comentatorii din perioada post-reformaþiunii din Lumea Veche, o puternicã serie de comentatori ai lui Daniel 7 a apãrut în Noua Anglie, întinzându-se de la puritanul John Cotton în 1639 pânã la premilenialistul Joshua Spalding în 1796 - o serie de autori remarcabili. Între aceºtia erau prezbiterieni, baptiºti ºi alþi nonconformiºti. În timp ce majoritatea erau clerici, câþiva erau directori de colegii - Harvard, Princeton, Yale ºi altele - de la Increase Mather pânã la Timothy Dwight, în prima parte a secolului al XIX-lea. Erau ºi guvernatori, un preºedinte de tribunal din Massachusetts, un director general al poºtelor, un secretar de stat precum ºi medici, istorici, legiuitori, educatori, autori ºi redactori. Petiþia lui Roger Williams cãtre parlamentul britanic pentru protecþie împotriva persecuþiei religioase era bazatã pe schema profeticã din Daniel 7. Nivelul de vârf al comentariilor colonialilor a fost fãrã îndoialã pe vremea lui Increase Mather (decedat în 1723), care scria: "S-a descoperit profetului Daniel, cã vor fi pe pãmânt patru mari imperii mondiale succesive; mai întâi, cel babilonian, dupã aceea cel persan, apoi cel grec ºi în cele din urmã cel roman: ªi cã acesta trebuie sã se împartã în zece regate, iar în mijlocul lor va apãrea un corn (un rege) care se va deosebi de ceilalþi regi, adicã Antihrist. Toate acestea s-au împlinit. Însã apoi este prezis cã acest corn va face rãzboi cu sfinþii ºi-i va birui, ºi va rãmâne timp de o vreme, douã vremi ºi o jumãtate de vreme, iar dupã aceea va fi nimicit, ºi apoi lui HRISTOS I se va da stãpânire, slavã ºi o împãrãþie (Daniel 7,14) ca TOATE popoarele, neamurile ºi limbile sã I se închine." (Discourse Concerning Faith and Fervency in Prayer, p. 19) Oamenii aceºtia desemnau papalitatea sau episcopii succesivi ai Romei ºi pe urmaºii lor, ca fiind cornul cel mic care se ridicã din mijlocul diviziunilor Romei, care sunt deseori nominalizate. De exemplu, William Burnet (decedat în 1729) le enumera ca vizigoþii, vandalii, francii, burgunzii, hunii, alanii, suevii, herulii, ostrogoþii ºi lombarzii, cele trei coarne smulse fiind herulii, ostrogoþii ºi lombarzii. Iar în ce priveºte fixarea timpului, cele 3 vremuri ºi jumãtate sau 1260 de ani, se situeazã undeva între datarea lui Cotton de la 395-1655 ºi cea a lui Joseph Lathrop de la 606-1866. Aºa cã exista efectiv un paralelism cu comentatorii din Lumea Veche din aceeaºi perioadã.