Petru Demetru POPESCU ISTORIA MODERNĂ A LUMII PENTRU TOŢI COPIII Editura Virtual 2011

Petru Demetru POPESCU ISTORIA MODERNĂ A LUMII PENTRU TOŢI COPIII Editura Virtual 2011

-II- ISBN(e): 978-606-599-314-3 Avertisment Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare. Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-III- Cuprins DESCHIDERI... 1 CARTEA I: ZORII... 3 Capitolul I BĂTRÂNA ANGLIE ÎMBRACĂ VEŞMINTE NOI... 3 Stuarţii şi parlamentul... 3 Oaia l-a mâncat pe om!... 5 Izbucnirea războiului civil... 5 Oliver Cromwell şi armata noului model... 8 Triumful lui Cromwell... 10 Revoluţia glorioasă...11 Biruinţa maşinii cu aburi... 14 Capitolul II CĂLĂTORIE PE HARTA EUROPEI ÎN EPOCA MODERNĂ SAU LUPTA PENTRU SUPREMAŢIE... 16 Loc sub soare... 16 Franţa sub Regele Soare... 16 Mărirea şi decăderea unor imperii... 23 Regele Prusiei, Frederic cel Mare... 27 Lupta pentru supremaţie la Marea Baltică şi Marea Neagră... 29 Un act dramatic şi nedrept în lupta pentru întâietate: cele trei împărţiri ale Poloniei... 32 Prima împărţire a Poloniei (1772)... 32 A doua împărţire a Poloniei (1793)... 33 A treia împărţire a Poloniei (1795)... 34 Capitolul III ROMÂNE ÎN EPOCA MODERNĂ (eseu istoric)... 36 Capitolul IV GEORGE WASHINGTON RIDICĂ STEAGUL INDEPENDENŢEI AMERICANE.42 Treisprezece state colonii... 42 Partida de ceai de la Boston... 42 Fiii coloniilor la Philadelphia... 43 Arbori ai libertăţii... 43 Bătălia de la Saratoga... 44 Constituţia din 1787... 44 Capitolul V REVOLUŢIA FRANCEZĂ - UN IMN AL LIBERTĂŢII... 46 Căderea Bastiliei... 46 Ziua gloriei a sosit!... 48 Iluminismul francez... 49

-IV- Iacobinii salvează revoluţia... 50 CARTEA A II-A: AMIAZA... 53 Capitolul VI UN MARE IMPERIU, UN NUME PENTRU ETERNITATEA ISTORIEI: NAPOLEON BONAPARTE... 53 Corsicanul... 53 Filmul fantastic al marelui imperiu napoleonian... 56 Bonaparte şi opera sa... 59 Capitolul VII UN MARE CONGRES EUROPEAN ŞI O SFÂNTĂ ALIANŢĂ... 63 Congresul dansează, dar nu înaintează!... 63 Sistemul Metternich şi Sfânta Alianţă... 64 Roadele politicii Sfintei Alianţe... 65 CARTEA A III-A: AMURGUL... 69 Capitolul VIII 1848 ÎN CELE PATRU ANOTIMPURI... 69 Franţa dă semnalul!... 69 Revoluţia se întinde... 70 Capitolul IX UNIREA, IMN ÎN VIAŢA POPOARELOR... 72 Marele regat al Italiei... 72 Bismarck, cancelarul de fier... 73 Hai să dăm mână cu mână!... 75 Nord contra Sud... 77 Capitolul X PRIMUL RĂZBOI AL LUMII ÎNTREGI... 79 Sfârşit şi început de veac... 79 Balcanii - butoiul cu pulbere al Europei... 82 Fronturi de luptă şi campanii militare... 83 Epilog... 86 AMURGUL EPOCII MODERNE... 86

DESCHIDERI Epoca modernă se anunţă încă din veacul al XIII-lea, în bogatele republici orăşeneşti din Italia - Florenţa, Veneţia, Genova -, unde pulsau viaţa meşteşugărească şi comerţul. Şi-a croit apoi cărări sigure şi pe alte meleaguri: în oraşele Hansel germane, ale Flandrei şi în general ale Ţărilor de Jos, la Marea Nordului şi la cea Baltică, în porturile Mediteranei, ale Egeei şi Adriaticii, ale Mării Negre şi ale celei de Marmara, în Balcani şi în strălucitorul Bizanţ. Pe rând, dar stăruitor, epoca modernă se rostuia şi se înstăpânea. Era purtată de corăbii puternice spre Lumea Nouă, pe Atlantic sau Pacific, susţinută de banii cămătarilor şi ai oameni lor de afaceri din citadelele europene cele mai de vază şi mai vestite. Dar nu pot fi excluse din acest gigantic şi mirific peisaj ideile, aspiraţiile şi simţămintele oamenilor. Pentru că nimic nu se mişca şi nimic nu se producea de la sine. E pur si muove (Şi totuşi se mişcă), rostise Galileo Galilei, o sentinţă pe cât de temerară, pe atât de adevărată. Dar nici pământul nu se mişca în virtutea inerţiei. Avea nevoie de legile lui şi de o ordine desăvârşită a lucrurilor. De aceea, semnele noului în gândire, ca şi în lumini şi culori, au fost arborate şi trasate de oamenii minunaţi, de pleiada de aur a Umanismului şi Renaşterii. Iată deci pragurile şi zorii epocii moderne. Prin modern trebuie să înţelegem îndeobşte noul. Cu faţa mereu proaspătă. Tot ceea ce nu e mo dern devine vechi, depăşit, desuet. Evul mediu rămâne deci în urmă, el, care odată, la apariţia sa, era modern faţă de antichitate. Căderea Constantinopolului în faţa turcilor conduşi de Mohamed al II-lea la 1453 ar putea marca sfârşitul epocii medievale tot astfel cum căderea Romei (476) marchează sfârşitul antichităţii. Dar Constantinopolul, prin funcţiile sale civile şi religioase, n-a fost, de fapt, Noua Romă? Alte elemente care vorbesc de apusul epocii medievale sunt: expediţiile lui Columb şi Magellan; revoluţia burgheză timpurie din Ţările de Jos; Renaşterea şi Umanismul, ca fenomene culturale de dimensiuni şi valoare incomensurabile. Palatul de la Versailles, ca şi întreg secolul de aur reprezentat de Regele-Soare, aparţinând evului mediu, sunt totodată şi mărci ale unui început de epocă modernă. Toate evenimentele amintite au erodat şi au lăsat semne adânci în trupul tot mai firav al lumii medievale. La căderea Noii Rome, medievalii parcă şi-au oprit o clipă îngroziţi respiraţia cu gândul la ceea ce avea să urmeze. Lumea modernă nu poate fi concepută fără descoperirea şi fructificarea Americii sau trasarea unor noi căi spre mereu enigmaticul Orient. După cum nu puteau fi ignorate nici imperiile coloniale care au urmat acestor expediţii. Revoluţia din Ţările de Jos nu şi-a atins scopul. Dar Olanda îşi înscria nu numai numele, dar şi prezenţa activă în comerţul mondial şi în sistemul colonial. Dante Alighieri dovedise pe drept că e ultimul poet al evului mediu şi primul poet al epocii moderne. Cât despre palatul de la Versailles, nimeni n-ar mai putea afirma astăzi că

-2- el ar aparţine evului mediu. Vremea lui château-fort» trecuse de mult. Ca ansamblu arhitectonic şi concepţie generală, Versailles-ul este una din minunile epocii moderne, în timp ce catedrala Sf. Petru din Roma este o minune medievală, iar piramida lui Keops aparţine celor şapte (convenţional) minuni ale lumii antice. Acum, când ştim că fiecare eveniment a contribuit la năruirea lumii medievale, e timpul să ne întrebăm, tot în chip convenţional, ca şi atunci când am fixat ca dată de sfârşit a antichităţii căderea Romei: putem aşeza o asemenea dată şi pentru apusul lumii medievale? Fireşte, aceasta ar putea fi pacea din Westfalia de la 1648, pace la care triumfau geniul cardinalului duce de Richelieu şi, prin el, diplomaţia şi politica Franţei pe continent. După cum, privite pe alt plan, în pragul epocii moderne se aprind făcliile revoluţiilor burgheze, care vor fi pe rând, în ţările unde izbucnesc şi înving, lovitura de graţie care omoară. Astfel încât prima revoluţie burgheză, clasică, cea din Anglia, începută la 1642, care va instaura capitalismul şi epoca modernă în Anglia, poate fi şi ea socotită, convenţional, început al epocii moderne. Oamenii societăţii burgheze vor prelua moştenirea evului mediu (aşa cum medievalii preluaseră moştenirea antichităţii), se vor dovedi în majoritatea cazurilor conservatori ai datinilor şi luminilor medievale şi vor curăţa numai spinii, făcând să triumfe noul în toată plenitudinea sa. Iar epoca modernă va urma şi ea aceeaşi lege a istoriei, de mărire continuă şi de superbă înflorire până la un anumit punct, când, condamnată la pieire, începe decăderea ei, dramatică, dar ireversibilă!

-3- CARTEA I: ZORII Capitolul I BĂTRÂNA ANGLIE ÎMBRACĂ VEŞMINTE NOI Stuarţii şi parlamentul Deşi mai nouă ca stat european şi medieval decât vecina ei Franţa, Anglia părea totuşi o ţară bătrână în sensul că aici, mai mult decât în oricare altă parte, se păstraseră destul de bine tradiţiile şi, din acest punct de vedere, insula britanică era prin excelcnţă conservatoare. Încă din evul mediu, Anglia devenise monarhie ereditară. Prerogativele regelui sco teau în evidenţă faptul că el era şeful statului, calitate în care avea drept să declare război şi să încheie pace, să numească pe funcţionarii superiori ce se bucurau de atribuţiile de judecători şi administratori ai districtelor. Dar, deosebit de Franţa, în Anglia locuitorii ţării se bucurau de drepturi şi libertăţi înscrise în Marea Charta a Libertăţilor (MAGNA CHARTA LIBERTATUM) 1 la 1215, în timpul regelui Ioan) fără Ţară. Veniseră apoi şi Statutele sau Provizoratele de la Oxford din 1285, care să întărească prevederile Chartei şi, pe baza acestor autoritare acte politice, să se constituie pentru prima oară în lume organul politic numit Parlament». Această adunare este, aşadar, specific englezească şi însemnează în traducere locul unde se vorbeşte». Parlamentul va reprezenta cea mai înaintată formă de organizare politică legislativă, încât, după modelul ei, în numeroase ţări se vor forma adunări similare. Parlamentul a fost de la început un organ menit să limiteze puterea regelui. Urmaşii lui Ioan fără Ţară, care au continuat luptele interne pentru putere, au fost nevoiţi să accepte convocarea parlamentului în anul 1265. În acest parlament de început intrau reprezentanţii clerului, nobilimii şi orăşenilor. În secolul al XIV-lea, parlamentul englez se structurează într-un sistem bicameral: Camera Lorzilor, în care intrau reprezentanţii nobilimii şi ai clerului superior (seniorii) şi Camera Comunelor, formată din reprezentanţii orăşenilor bogaţi şi ai micii nobilimi. Care era însă legătura dintre rege şi parlament? Parlamentul era organul legislativ. Membrii lui se întâl neau în fiecare an şi discutau noile legi şi impozitele. Regele întărea legile, dar nu putea stabili impozite fără aprobarea parlamentului. Mai mult decât atât: parlamentul dispunea de dreptul de a prezenta regelui observaţii şi a se opune politicii acestuia în ceea ce priveşte politica guvernului şi alegerea funcţionarilor, modul de administrare a regatului şi politicia externă. Totuşi, tot în prerogativele monarhice intra şi dreptul regelui de a da valoare practică (deci aplicativă) observaţiilor făcute de parlament. Numai după ce acestea erau citite 1 Act semnat la 1215 de regele Ioan fără Ţară sub presiunea marilor feudali şi a orăşenilor. Magna Charta Libertatum recunoştea nobililor dreptul de moştenire asupra feudelor, averile confiscate trebuiau restituite, obligaţiile feudale erau micşorate, nici un om liber nu putea fi ţinut în închisoare fără a fi judecat după lege, regele putea fixa taxe sau impozite excepţionale doar cu aprobarea Marelui Consiliu, erau confirmate drepturile bisericii şi orăşenilor, era hotărâtă liberatea comerţului.

-4- în faţa regelui şi aprobate de el, căpătau putere de aplicare. La începutul secolului al XVII-lea, în Anglia s-a instaurat la putere dinastia Stuarţilor. Regii din dinastia Stuart au încercat să năruie atribuţiile parlamentului, care le limitau considerabil puterea şi să instau reze în Anglia monarhia absolută. Întemeietorul dinastiei este Iacob I Stuart (1603-1625). Fiu al Mariei Stuart, regina Scoţiei, cea omorâtă din porunca Elisabetei, ultimul vlăstar al Tudorilor, era de drept rege al Scoţiei. Urcându-se pe tronul Angliei, el pregăteşte minuţios momentul unirii celor două ţări. Iată cum este descris Iacob I în unele izvoare istorice: Era urât ca fizic, beţiv, cu moravuri uşoare, laş, trivial, pretenţios, totuşi instruit, cu o inteligenţă fină şi vioaie, cu un spirit original. Concepţia lui era că, într-un stat, regele trebuia să deţină singur şi în mod absolut puterea pe care o avea de la Dumnezeu. Potrivit acestei teorii a absolutismului monarhic, pe care o dezvoltă în cartea sa Dar regal, regele nu trebuia să dea socoteală nimănui, ci să răspundă în faţa conştiinţei sale. Concepţia despre monarhia de drept divin (hierarhia) a trezit vii nemulţumiri în rândul diferitelor straturi sociale şi a generat multe conflicte, care au îmbrăcat, în primul rând haina religioasă. Cum biserica anglicană (ale cărei baze fuseseră puse în secolul,al XVI-lea de către Henric al VIII-lea Tudor) era cea oficială în Anglia, Iacob I se dovedi un zelos apărător al ei. Şi, deşi catolic, el îşi îndreptă atacul împotriva catolicilor. Şase mii de catolici şi numeroşi puritani şi presbiterieni (adepţi ai reformei) au fost urmăriţi şi condamnaţi. De aceea, în societatea engleză organizarea de conspiraţii care urmăreau asasinarea regelui, a familiei regale şi a înalţilor demnitari era la ordinea zilei. Cea mai însemnată dintre ele a fost Conspiraţia prafului de puşcă. Membrii acestei puternice conspiraţii au îngrămădit butoaie cu praf de puşcă în beciul de sub sala de şedinţe a parlamentului. Când regele, familia regală, miniştrii şi parlamentarii aveau să se afle reuniţi, la un semnal trebuiau să se aprindă butoaiele şi toţi să fie trimişi pe lumea cealaltă. Totul era pus la punct. Dar se vede treaba că cineva a deconspirat. Atentatul a fost descoperit la timp şi regele a luat noi măsuri împotriva catolicilor. Dar nici puritanii şi nici presbiterienii n-au fost cruţaţi. Ultimii desfiinţaseră episcopatul protejat de rege, la care Iacob I replicase prin cuvinte dure: Dacă nu voiesc ei să aibă episcop, nu pot dori să aibă nici rege. Presbiterianismul şi monarhia nu se împacă, după cum nu pot merge alături Dumnezeu şi diavolul. Cât priveşte pe puritani, pentru a scăpa de persecuţiile regale au început să emigreze spre America de Nord, unde au pus bazele unor colonii. Iacob I nu răbdă mult nici prezenţa parlamentului, care era un uzurpator de putere regală. Timp de şapte ani, el fu dizolvat şi regele domni în chip absolut. Nemulţumirile izbucneau din toate părţile. Moartea lui Iacob I, în 1625, nu curmă însă starea de lucruri grea care plutea asupra Angliei.

-5- Oaia l-a mâncat pe om! Dar nu numai această schiţă politică trebuie avută în vedere în peisajul englez, ci şi lumea înconjurătoare a vremii şi tot ceea ce se petrecea în societate. Anglia a fost dintotdeauna a insulă despărţită prin ape de restul ţărilor Europei. Şi totuşi, evenimentele petrecute în Europa au găsit-o permanent participând la ele cu un rol activ şi adesea hotărâtor. Istoria Angliei s-a împletit cu a întregii Europe. Aici, la mijlocul seco lului al XVII-lea va avea loc prima revoluţie burgheză din lume, dacă ne gândim că revoluţia din Ţările de Jos fusese timpurie şi nu-şi atinsese pe deplin scopul. Dar, ca să ajungem la revoluţie, trebuie să privim societatea engleză, care - după marile descoperiri geografice - cunoscuse imense prefaceri. Puse faţă în faţă, epoca medievală şi cea modernă ne oferă un tablou pe cât de interesant, pe atât de dramatic. Vechea nobilime engleză (landlorzii) de tradiţie medievală îşi redusese mult numărul ca urmare a Războiului de o sută de ani (1337-l453) şi a celui care i-a urmat, Răz boiul celor două roze (1460-l485). Apare o nouă nobilime (newlord), care e tot mai puţin legată de practicile medievale şi care, treptat, se va apropia de burghezie, sfârşind prin a se contopi cu ea. Burghezia şi noua nobilime promovează noul în economie. În agricultură se trece la ferme moderne, întreţinute prin munca lucrătorilor agricoli salariaţi. Dispare treptat ţărănimea şerbită a evului mediu. Apar, în schimb, în peisajul englez oamenii liberi. Fermele sunt organizate prin unirea mai multor loturi de pământ ale ţăranilor deposedaţi şi pe întinde rile vaste ale păşunilor sunt crescute oi pentru lâna lor. La rândul ei, lâna constituie materia primă de bază pentru manufacturile de postav. Acei oameni liberi care nu mai au pământ şi care nu se angajează ca lucrători agricoli la ferme se duc la oraş, ca lucrători în manufacturile de postav, în cele metalurgice sau în construcţiile de nave. Privind procesul de dispariţie a ţărănimii engleze, în epocă circula o zicală ce exprimă un adevăr: Oaia l-a mâncat pe om. Dar fermele şi manufacturile erau doar o parte din izvoarele mari de venituri ale Angliei, care anunţau tot mai mult lumea modernă. Anglia devenise o mare putere colonială, rivalizând cu primele imperii coloniale, cel spaniol şi cel portughez. Flota comercială engleză era neîntrecută, corsarii Angliei erau cei mai temuţi, companiile comerciale englezeşti - cele mai rodnice. În scurt timp, coroana engleză va deveni regina mărilor, aşa cum în antichitate deţinuseră thalassocraţia (puterea sau supremaţia mărilor), pe rând, cretanii, fenicienii, apoi grecii şi romanii. Izbucnirea războiului civil La 1625, când a murit Iacob I Stuart, societatea engleză era plină de adversităţi. I-a urmat fiul său, Carol I Stuart (1625-1649), de la care mulţi aşteptau o anumită îmbunătăţire a situaţiei de până atunci, o destindere şi o pacificare. Şi, la început, a fost primit cu bucurie atât de cercurile nobiliare vechi, cât şi de reprezentanţii noilor categorii sociale, care erau legaţi de economia aflată în plin

-6- progres. Atât de catolici, cât şi de protestanţi, care sperau la o reconciliere politică şi religioasă. Carol I se prezenta altfel în faţa societăţii care îl primea la tron şi îl accepta. El lua puterea însă conform principiului eredităţii şi putea domni după bunul lui plac. Dar una era să fie bine privit, chiar şi de popor, şi alta să fie încă din ziua a doua martorul şi chiar victima unor conjuraţii a căror persoană vizată să fie chiar regele. Carol I apărea drept un bărbat frumos, plin de strălucire şi eleganţă ca aspect fizic, imagine care contrasta cu cea a părintelui său, care ne-a fost redată pe pânză de pictorul Van Dyck. Părea că şi pe plan moral prezintă virtuţi sufleteşti, ca demnitate, bravură, cinste şi corectitudine. Suficiente argumente pentru a alimenta speranţele şi iluziile. În fond, se dovedi că totul era numai pe dinafară. Pentru că noul rege nu se abătu cu nimic de la politica înaintaşului şi nu abdică de la principiile monarhiei absolute. Pentru a-şi atinge acest scop, nu ocoli nici un mijloc, ajungând a şti să se prefacă perfect şi a înşela pretutindeni. Câteva exemple sunt edificatoare. Carol I îl ţinu în cinste mare pe favoritul tatălui său, ducele de Buckingham, care era urât de majoritatea supuşilor săi. Sprijinindu-se pe duce, carc-i accepta întru totul politica, şi apoi pe câţiva miniştri credincioşi, cum erau lordul Strafford şi arhiepis copul Laud, Carol I continuă politica de persecutare a puritanilor. Această acţiune nimicitoare era stimulată permanent de Laud, care voia să aducă pe toţi englezii la anglicanism, cu riscul exterminării tuturor puritanilor. De aceea, în timpul lui Carol I s-au produs noi emigraţii ale puritanilor în America. Acest jalnic exod poate fi comparat cu fuga hughenoţilor din Franţa după Noaptea Sfântului Bartolomeu. Ea lipsea societatea engleză de o anumită categorie socială harnică şi pricepută şi, deci, productivă. Apoi atacurile s-au îndreptat împotriva parlamentului, care reprezenta opoziţia. Într-un interval scurt, de numai trei ani, regele dizolvă de două ori parlamentul şi impuse împrumuturi forţate. Pe plan extern, regele se dovedi inconsecvent. După ce luă în căsă torie pe Henriette de France, sora lui Ludovic al XIII-lea, Carol I declară război Franţei şi îl trimise pe ducele Buckingham în ajutorul cetăţii La Rochelle. Flota engleză a fost însă distrusă de cea franceză. Fiind într-o grea situaţie financiară şi trebuind să facă faţă războiului cu Franţa, apoi celor cu Scoţia şi Irlanda (pe care regele voia să le cucerească), Carol I convocă parlamentul pentru a vota impozitele. A fost momentul când opoziţia parlamentară a impus regelui Petiţia drepturilor, act care îi aducea aminte monarhului de drepturile şi libertăţile recunoscute popo rului englez prin Magna Charta Libertatum, inclusiv acela de a-şi vota singur dările. Tot în petiţie se cereau garanţii privind încetarea arestărilor arbitrare. Sub presiunea necesitaţii votării impozitelor, regele cedă. Dar firea lui mândră nu se împăca nicicum cu asemenea condiţii, ce-i ştirbeau autoritatea. În anul următor puse el însuşi taxe noi (deci ilegale) şi, la protestul Camerei Comunelor, o dizolvă. Timp de unsprezece ani (1629-1640), regele domni în chip absolut. Din această perioadă datează înfiinţarea a două tribunale: Camera Stelată (nume preluat de la camera unde se ţineau şedinţele acestui organ şi care era decorată cu stele figurând pe cerul senin) şi Curtea de înaltă Comisiune. Camera Stelată judeca pe cei care se împotriveau politicii

-7- absolutiste a lui Carol I, în timp ce Curtea de înaltă Comisiune se ocupa de cei care erau urmăriţi şi arestaţi pentru nesupunere de natură religioasă. Pedepsele care se aplicau celor găsiţi vinovaţi (şi cărora nu li se aplica pedeapsa capitală) erau crâncene: biciuirea, tăierea urechilor şi nasului, în sfârşit, ca o metodă specifică epocii lui Carol I, înfierarea cu fierul roşu pe frunte cu literele SS (semănător de sediţiune sau instigator la revoltă). În 1640, situaţia Angliei sub monarhia absolută era, aşadar, una din cele mai grele din istoria acestei insule şi ea era permanent sursa nemulţumirilor aproape generale. Regele însuşi nu putea face faţă programului său de guvernare cu o armată slabă şi neinstruită şi cu un tezaur secătuit. De aceea, el a fost nevoit să recurgă din nou la parlament, pe care timp de unsprezece ani îl nesocotise complet. Convocarea parlamentului era însă o măsură extremă, prin care Carol I voia să facă rost de bani pentru a consolida armata şi a continua cuceririle şi paci ficarea. Dimpotrivă, majoritatea membrilor parlamentului voiau să-şi exercite atribuţiile în numele naţiunii engleze şi să hotărască asupra legilor statului. Tot acest joc regal şi ceea ce se întâmplase în anii de monarhie autoritară au fost scoase la lumină de un mare pamfletar al timpului, reprezentant al burgheziei şi noii nobilimi din parlament, şi anume John Lilburne. Acesta, azvârlit în închisoare pentru harul său satiric şi necruţător, scrise o lucrare intitulată Lanţurile Angliei. Dar nici glasul pamfletarului şi nici voinţa parlamentului nu putură convinge pe rege să renunţe la absolutism. Parlamentul rezistă doar trei săptămâni, doar cât o boare de vânt şi a fost dizolvat. De aceea este cunoscut sub numele de Parlamentul cel Scurt. Dar iarăşi armata Scoţiei atacă armata regală şi o înfrânse. Nemul ţumirile aduseseră poporul în pragul unei revolte generale. Înspăimântat, Carol I convocă din nou parlamentul. De data aceasta, instituţia legisla tivă a ţării se constitui ea însăşi ca un tot solidar şi rezistă timp de treisprezece ani (1640-l653). Astfel îşi căpătă dreptul de a se numi Parlamentul cel Lung. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că Parlamentul a adoptat o politică de rezistenţă pasivă. Dimpotrivă! Parla mentarii erau hotărâţi să pună capăt abuzurilor care domneau în ţară şi deci rădăcinii acestora, absolutismul monarhic. De asemenea, pe plan religios, să transforme biserica anglicană, adaptând-o principiilor puritane. Cele două izvoare de persecuţii, politice şi religioase, şi-ar fi putut astfel curma firul. Ca urmare, parlamentul acţionă prompt. Strafford a fost chemat în faţa camerei lorzilor, pentru a da socoteală de faptele sale. Acuzat de trădare, a fost decapitat. Carol I nu putu face nimic pentru a-şi salva favoritul, ci preferă să-l sacrifice, pentru a avea linişte. Dar parlamentul nu se mulţumi doar cu atât şi îl aduse în aceeaşi situaţie pe venerabilul arhiepiscop Laud, care a fost şi el executat. Urmă răscoala irlandezilor catolici, care i-au măcelărit pe protestanţii englezi, puritani sau presbiterieni. Regele, care stătea în spatele acestei acţiuni, a primit din partea parlamentului o severă şi solemnă dojană, însoţită de lista tuturor ilegalităţilor pe care acesta le săvârşise. Dar, pentru că regele putea interveni oricând cu forţe armate, parlamentul hotărî că nici o armată nu putea fi ridicată de rege fără

-8- consimţământul parlamentului. În fruntea acestei mişcări puternice pe care parlamentul o opunea regelui s-a situat un om de o deosebită valoare intelectuală, avocatul puritan Pym. Era mândru şi hotărât în acţiunile sale. Temeritatea lui Pym întâlnea mândria regelui, care nu se putea împăca deloc cu situaţia în care voia să-l aşeze parlamentul. Carol I acţionă sub impulsul acestei mândrii, dublată de o puternică mânie. El se îndreptă în fruntea unei armate împotriva parlamentului, urmărind să-i aresteze pe Pym şi alţi câţiva fruntaşi politici şi, acuzându-i de trădare, să-i lichideze. Apoi să dizolve parlamentul şi să anuleze în felul acesta toate hotărârile acestuia. Deşi erau inviolabili, deputaţii ştiau că regele nu glumeşte şi că inviolabilitatea nu mai foloseşte cu nimic unui deputat decapitat. De aceea preferară să se pună la adăpost. Opinia publică însă se revoltă împotriva politicii abuzive a regelui. Plebea din Londra, în frunte cu corporaţia marinarilor, apără parlamentul, socotindu-l reprezentantul de drept al naţiunii. Lovitura regelui se dovedi furtună într-un pahar cu apă. El trebui să părăsească Londra. Dar prin aceasta războiul civil dintre rege şi parlament deveni inevitabil. El izbucni curând după aceea, dacă nu voim să socotim că, atunci când a venit asupra parlamentului, regele însuşi dezlănţuise, de fapt, războiul civil. Era anul de graţie 1642, an socotit în istoria Angliei drept începutul revoluţiei burgheze, ceea ce a reprezentat în practica istorică războiul civil. Oliver Cromwell şi armata noului model Societatea engleză se împărţise în două tabere: tabăra vechiului regim, având ca exponent monarhia absolută şi ca susţinători pe anglicani; catolici şi vechea nobilime, tabără care se străduia din răsputeri să menţină în formele ei monarhia lui Carol I, şi tabăra noului regim, având ca exponent parlamentul, organ ce se baza pe forţa burgheziei şi a noii nobilimi (industriaşi, negustori, armatori) şi care îmbrăţişaseră confesi unea protestantă. Forţele celor două tabere erau dispersate în teritoriu în felul următor: susţinătorii regelui se aflau mai ales în nordul şi răsăritul Angliei, cei ai parlamentului - în sud şi est. Această mare confruntare social-politică din societatea engleză a cunoscut două etape distincte. Prima etapă, care a început la 1642 şi a ţinut trei ani, a adus victorii armatelor regale. Faptul se explică prin experienţa pe care o aveau acestea din războaiele anterioare, faţă de formaţiunile slabe şi lipsite de pregătire şi organizare pe care izbutise să le înjghebe în grabă parlamentul. Cavalerii armatei regale erau mereu în ofensivă şi provocau pierderi armatei capetelor rotunde (numite astfel deoarece purtau pe cap un fel de băşti care le rotunjea forma capului). Situaţia s-a schimbat însă când în scena istoriei a apărut un bărbat cu fire nobilă şi dârză numit Oliver Cromwell (1599-1658). Deşi nobil de ţară şi, în copilărie şi tinereţe, departe de întâmplările

-9- furtunoase şi dramatice care se desfăşurau în Londra, el avea o înclinaţie naturală spre problemele politicii, dar mai ales spre cele de artă militară. Şi în acest sens se dovedi un excepţional strateg. Intuise conjunctura politică a Angliei, perspectivele pe care le prezenta monarhia absolută, raportul de forţe dintre tabăra vechiului şi cea a noului regim, puterea parlamentului de a acţiona şi a decide în problemele esenţiale ale statului, dar şi slăbi ciunea lui pe planul organizării militare. Această conjunctură îi era favorabilă, îl propulsa spre putere, era omul de care parlamentul avea nevoie în acele clipe de decizie. Şi începu prin a organiza o armată după toate regulile artei militare şi, tot potrivit acestora, a o înarma şi a o conduce la luptă. Asemenea armată, organizată într-un timp record, se distingea prin disciplină severă, condiţie sine qua non a victoriei, prin insuflarea credinţei în forţa divinităţii şi a unui fanatism religios care dădea războiului împo triva armatelor regale un caracter sfânt. În virtutea acestui principiu, în armată domnea respectul inferiorilor faţă de superiori, nu se admiteau apucăturile rele ale beţiei, hoţiei sau înjurăturilor, iar cântecele admise erau cele religioase. Cromwell însuşi era un exemplu de ţinută morală şi de vitejie ostăşească. Era rezistent la severitatea vieţii de campanie, dispreţuia luxul şi lucrurile artificiale din societatea vremii sale. Cu asemenea armată, cunoscută sub numele de Armata noului model, Oliver Cromwell izbuti să obţină primele victorii. Cea mai însemnată din ele a fost la Naseby (1645). Armatele regale fură complet nimicite. Regele însuşi fugi în nord, în Scoţia, pentru a scăpa cu viaţă. Dar scoţienii, în loc să-i ofere adăpost, îl predară parlamentului. În felul acesta luă sfârşit prima etapă a războ iului civil. Pentru a-şi asigura baza materială viitoare, în scopul susţinerii armatei şi instaurării unui nou regim politic, Cromwell luă câteva importante măsuri. Printre acestea se impune a fi menţionată în primul rând, cea a confiscării pământurilor partizanilor regelui; pământurile au fost oferite spre vânzare burgheziei şi noii nobilimi. Acestea au ajuns să stăpânească mari suprafeţe de pământ, ceea ce corespundea şi unui scop social al lui Cromwell, şi anume întărirea poziţiilor taberei noului regim. Dar în istorie acţionează de multe ori şi neprevăzutul. Armata noului model se prezenta şi ea destul de pestriţă ca structură. Era, fără îndoială, o armată populară, la baza căreia stăteau ţăranii, meşteşugarii şi sărăcimea, dar ea cuprindea şi reprezentanţi ai burgheziei şi noii nobilimi, şi chiar şi ai unor nobili de sânge ce se alăturaseră lui Cromwell. Nici corpul de conducere al ofiţerilor nu era omogen. Se distingeau ofiţerii superiori (granzii) şi cei inferiori (levellerii sau egalitariştii). Între aceştia izbucniră neînţelegeri, pe care Cromwell le putu curma cu greu, promiţându-le multe avantaje după terminarea războiului. Deşi armata noului model lupta în numele parlamentului, între ea şi parlament se produse de asemenea un conflict, deoarece parlamentarii erau în majoritate puritani, pe când cei din armată erau independenţi. Regele ar fi putut să profite de aceste neînţelegeri pentru a-şi atrage una din tabere de partea sa, dar când şi-a dat seama de acest lucru era prea târziu. Cromwell a reuşit să calmeze adversităţile şi războiul civil a reizbucnit.

-10- A doua etapă a fost mai înverşunată şi cu mai multă vărsare de sânge. Armata lui Cromwell obţine victorii hotărâtoare, al căror şir se încheie în 1648 cu cea de la Preston. Oraşul Edinburg este ocupat şi Carol I se refugiază pe insula Whigt. Este însă făcut prizonier. Judecat şi acuzat de trădare, este executat prin decapitare în ianuarie 1649. În romanul După douăzeci de ani, Al. Dumas îi reuneşte pe cei trei muşchetari (Athos, Porthos şi Aramis), care, împreună cu prietenul lor, celebrul spadasin gascon d Artagnan sunt trimişi de regele Franţei în misiune specială şi extraordinară pentru a-l salva pe Carol I de la moarte. Dar, cu tot curajul lor, istoria nu poate fi contrazisă, nici chiar într-un roman. Capul lui Carol I se prăbuşeşte în ţărână, ca prim exemplu în faţa istoriei că şi regii pot fi executaţi. Era o lovitură dată principiului monar hiei de drept divin şi un avertisment dur pentru alte capete încoronate. În acele momente, Cromwell a jubilat, dar în spusele lui, pe lângă ironie, s-a putut observa şi o doză de sadism şi de răutate, pentru că, de acum, calea spre putere îi era deschisă. Triumful lui Cromwell Prima grijă a lui Cromwell, după executarea regelui, a fost să cureţe parlamentul de adversarii săi. În acest scop a folosit armata, care devenise o forţă redutabilă. Apoi decretă desfiinţarea monarhiei şi proclamă republica burgheză. Acest act politic marca, de fapt, victoria revoluţiei burgheze, a noului regim asupra celui vechi. Din acel moment, Cromwell îşi arătă adevărata lui fire plină de ură şi patimă: el îi urmări şi îi prigoni pe regalişti, luând cele mai aspre măsuri împotriva lor, urmărind să-i extermine. Dar nu numai atât. Pentru a putea fructifica victoria şi a întări poziţiile clasei pe care se sprijinea, burghezia (care de la această dată includea organic şi noua nobilime), el luă măsuri aspre şi împotriva maselor care luptaseră pentru drepturile şi libertăţile lor şi acum erau dezamăgite. Cea mai oropsită categorie de truditori a Angliei, diggerii (săpătorii) se răsculară împotriva regimului lui Cromwell. Este semnificativ în acest sens faptul că John Lilburne, devenit şi sub noul regim persona non grata, scrise o altă carte, intitulată Noile lanţuri ale Angliei. Şi avea dreptate. Cromwell instaură dictatura militară. În posturile de conducere aşeză doar ofiţeri. Dizolvă în 1653 parlamentul cel lung şi alese un parlament docil şi credincios lui. Acest nou parlament i-a acordat titlul de lord protector, iar forma de conducere republicană a Angliei s-a numit Protectoratul lui Cromwell. E drept, nu numai acestea sunt aspectele guvernării lui Cromwell. Strălucesc prin urmările lor pentru economia engleză, angajată acum pe calea epocii moderne, legi clare şi care se impun. Cea mai de seamă dintre ele, de care îi este legat numele mai mult decât de victoria de la Preston, a fost celebra lege - Act de navigaţie de la 1651. Acest act impunea ţărilor care aduceau mărfuri pentru a

-11- le desface în Anglia ca toate aceste mărfuri să fie produse în ţările lor. Dacă aduceau mărfuri cumpărate din alte ţări, acestea trebuiau să fie transportate pe corăbii engleze şi să intre în porturile engleze sub pavilion englez. Cum la data aceea Olanda era socotită cărăuşa mări lor, şi aducea mărfuri din Asia, Africa, America sau Europa, Actul de navigaţie lovea în primul rând în comerţul olandez, dar şi al Spaniei, Portugaliei şi Franţei. Războiul Angliei cu Olanda a durat doi ani şi s-a încheiat cu victoria flotei engleze, care a învins în câteva rânduri şi flota spaniolă. Actul de navigaţie se dovedea a fi extrem de folositor Angliei, pe care o aşeza pe primul loc ca putere maritimă. De aceea, valabilitatea lui dură până la 1850. Folosind puterea armatei de uscat, Cromwell izbuti să ocupe Scoţia şi Irlanda (prima colonie a Angliei) şi să se lanseze în felul acesta în politica colonială. Şi iată, în sfârşit, adevărata faţă a lui Cromwell, după toate cele bune câte le făcuse pentru Anglia. Pentru ca parlamentul să nu-şi intre în atribuţiile sale, l-a pus imediat sub controlul său şi al armatei. Parla mentul a devenit astfel o jucărie docilă în mâinile dictatorului, jucând aşa cum îi cânta el. Cum parlamentul era prin excelenţă locul unde se exprimau.opinii, pentru a închide gura limbuţilor, el ţinu o şedinţă unde, cel care odată interzisese armatei înjurăturile, înjură la rândul lui pe deputaţi şi închise parlamentul. Apoi puse să se scrie pe poartă Casă de închiriat nemobilată. E drept, refuză titlul de rege, care îi repugna, dar lichidă orice opoziţie şi, timp de cinci ani (1653-l658), guvernă în chipul cel mai autoritar cu putinţă, încât Carol I ar fi apărut, poate, ca un miel pe lângă el. În 1658 muri pe neaşteptate, după ce avusese grijă a-şi desemna succesorul, în persoana fiului său Richard Cromwell, care nu reuşi însă să domnească decât opt luni, fiind nevoit să abdice. Acesta reprezenta doar ca nume pe tatăl său. Încolo era o umbră palidă a ceea ce însemnase în istorie sir Oliver Cromwell. Revoluţia glorioasă Scurta guvernare a lui Richard Cromwell n-a însemnat, de fapt, mare lucru. Burghezia rămăsese fără protector în sensul propriu al cuvântului. Teama de revolta maselor i-a făcut pe cei mai notorii repre zentanţi ai burgheziei să-şi dea mâna cu aristocraţia ce supravieţuise dictaturii militare, să pună capăt republicii şi să readucă pe tronul Angliei pe Stuarţi. Această perioadă ce se deschidea în istoria Angliei, care nu va mai reveni niciodată la republică, se numeşte restauraţie. Ea începe cu domnia lui Carol al II-lea Stuart (1660-1685). Iată cum îl descrie istori cul O. Tafrali: Carol al II-lea, la urcarea sa pe tron, avea treizeci de ani. Era elegant, îndemânatic diplomat, viteaz, cu sânge rece, inteligent, dar leneş şi înclinat plăcerilor desfrâului... Aceste trăsături de caracter le punea, când în slujba binelui, când în a răului. Îşi inaugură astfel domnia printr-un act reprobabil: porunci să fie dezgropat cadavrul lui Cromwell şi spânzurat. Câtă

-12- nerozie sau câtă decădere morală - să te răzbuni pe un mort care nu mai poate face nimănui nimic rău, nici cu fapta şi nici chiar cu vorba! Crezul său politic, cel al absolutismului monarhic, îl afişă în cuvintele: Un rege pe care îl poate contrazice cineva şi ai cărui miniştri pot fi citaţi să se înfăţişeze camerelor (responsabilitate ministerială, n.n.) nu este rege decât cu numele. Adept al supremaţiei regelui asupra parlamentului, Carol al II-lea creă în 1661 un parlament docil, pe care îl menţinu timp de 18 ani şi care s-a numit Parlamentul Cavaler. Întreţinu lupta religioasă împotriva puritanilor, susţinând biserica anglicană. I-a susţinut de asemenea pe catolici. Pe plan extern se alie cu Ludovic al XIV-lea. În schimbul unor avantaje materiale oferite de Regele-Soare, el cedă Franţei oraşul Dunkerque, pe care îl cucerise Cromwell. Se dovediră însă două lucruri: mai întâi că regele englez se arăta un inconsecvent în politica externă şi de conjunctură, iar în al doilea rând că el lega problemele de alianţă externă de cea internă, religioasă, privind catolicismul şi chiar anglicanismul sau puritanismul. Astfel, semnă cu Ludovic tratatul de la Douvres, prin care primea două milioane de livre, dar se lega aliat al Franţei în războiul împotriva Olandei (1672). Întrucât Franţa era catolică, regele englez promulgă Declaraţia de independenţă», prin care suspenda aplicarea legilor contra puritanilor şi catolicilor. Fratele lui Carol al II-lea, ducele de York, se converteşte la catolicism. Anglicanii şi puritanii se unesc împotriva catolicilor. Nemulţu mirile cresc. Carol al II-lea votează Legea dovezii (Test-bill), prin care toţi funcţionarii trebuiau să nege prin jurământ prezenţa reală a lui Hristos la împărtăşanie. Totodată, trebuiau să prezinte dovadă de la preot că s-au împărtăşit în rit anglican. Această lege din 1673 a condus la demisia funcţionarilor catolici, în frunte cu ducele de York, ceea ce a mărit nemulţumirile. La aceasta s-au adăugat semnarea păcii cu Olanda şi căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria de York, cu Wilhelm de Orania, guvernatorul Olandei, ceea ce a dus la ruperea legăturilor cu Ludovic al XIV-lea şi începutul războiului cu Franţa din 1677. Din acel moment, persecuţiile împotriva catolicilor s-au înteţit. Dar noul parlament din 1678 se arătă mult mai puternic şi mai hotărât. El impuse regelui o lege numită Habeas corpus act. A fost una din cele mai democratice legi din istorie, care viza respectarea drepturilor omului. Potrivit acesteia, nici un cetăţean nu putea fi ţinut arestat mai mult de 24 de ore şi el trebuia să fie adus spre judecare în faţa unui tribunal care să dea sentinţa judecătorească. La fel, el nu putea fi deţinut dacă judecătorii ho.tărau eliberarea lui. Această lege reprezenta un salt în istorie. Alături de puterea legislativă se manifesta o altă putere în stat: cea judecătorească. Ce-i mai rămânea regelui? Fireşte, puterea executivă! Carol al II- lea sancţionă Actul, dar, de teamă că în Cameră se va hotărî excluderea fratelui său catolic de la tron, o dizolvă în 1679. Din această cauză, lumea politică engleză se împărţi în două tabere, fapt concretizat în formarea a două grupări sau partide politice: Tory, viitorii conservatori, recrutaţi din rândurile vechii nobilimi de religie anglicană, nume care se atribuia vârfurilor nobilimii irlandeze catolice, şi care erau adepţi

-13- ai principiului supremaţiei regelui asupra parlamentului; Whig, viitorii liberali, nume dat vârfurilor scoţiene presbiteriene, care susţineau principiul supremaţiei parlamentului asupra regelui. Profitând de conjunctura politică nesigură, Carol al II-lea se aliază din nou cu Ludovic al XIV-lea, de la care primeşte iarăşi o sumă de bani, dizolvă parlamentul şi domneşte în mod absolut. În acest fel, la moartea lui, în 1685, îi poate urma la tron fără opoziţie fratele său, ducele de York, care domneşte sub numele de Iacob al II-lea (1685-1688). Noul rege nici nu se gândi să ţină seama de Habeas corpus act şi să renunţe la politica absolutistă. Fanatic catolic, el urmări şi un alt mare scop: readucerea englezilor la catolicism. Anglicanii şi puritanii îşi arătau nemulţumirea şi ameninţau să se ridice la luptă. Dar Iacob al II-lea le-o luă înainte şi ridică împotriva lor o armată de 20000 de soldaţi. Executa pe şefii opoziţiei şi înfiinţă tribunalele sângeroase, care judecară şi condamnară la moarte în chinuri groaznice alţi 300 de opozanţi. 900 de alţi duşmani ai regalităţii şi catolicismului au fost exilaţi şi vânduţi ca sclavi în insulele Antile. Preoţii anglicani fură înlocuiţi cu preoţi catolici. Permise intrarea în Anglia a iezuiţilor. În 1688, toate aceste măsuri umpluseră paharul nemulţumirilor. Revoluţia era gata să izbucnească din nou. Din umbră aştepta momentul: favorabil chiar ginerele său, Wilhelm de Orania. Dar guvernatorul Olan dei nu făcea acest pas de teamă că Olanda va fi atacată de Ludovic al XIVlea. Cum în acest an regele Franţei îşi trimise armatele înspre Rin, fiind chemat de lorzii anglicani şi puritani din ambele grupări politice nemulţumite (Tory şi Whig), Wilhelm de Orania nu mai ezită. El debarcă în Anglia (a doua debarcare după cea din 1066). De aceea, Wilhelm de Orania poate fi socotit şi el un Cuceritor, deşi Iacob al II-lea n-a mai putut opune rezistenţă, fiind părăsit chiar de partizanii săi. Totuşi, Wilhelm se purtă bine cu el, permiţându-i să plece în Franţa, unde, împreună cu regina şi moştenitorul tronului fură găzduiţi de Ludovic al XIV-lea la castelul de la Saint Germain. Parlamentul, socotind tronul vacant, alese ca regi pe Wilhelm de Orania şi soţia sa Maria de York. Întrucât această schimbare de regi dar şi de dinastii (dinastia Stuarţilor cu cea de Orania) se făcuse fără vărsare de sânge şi într-un chip cu totul paşnic, evenimentul este consemnat în istorie sub numele de revoluţia glorioasă. Revoluţia glorioasă a avut însă o urmare deosebită pentru regimul politic din Anglia. Se dovedi că nu era vorba doar de o schimbare a dinastiilor. Alegând pe cei doi suverani, Parlamentul englez, care căpăta autoritate, impunea în anul 1689 o constituţie cunoscută sub numele de Declaraţia drepturilor. Această constituţie ridica la rangul de politică de stat principiul suverani tăţii poporului, punea capăt neînţelegerilor dintre rege şi popor şi luptelor religioase. Triumfa protestantismul, care afişa principiul toleranţei religioase. Înseşi prevederile Constituţiei erau lămuritoare: regele nu poate suspenda aplicarea legilor, nu poate percepe impozite şi întreţine armată permanentă în timp de pace fără consimţământul parlamentului; parlamentul trebuie să ţină adunări periodice, în cadrul cărora discuţiile să fie libere; nimeni nu putea fi pedepsit pentru petiţiile adresate regelui; justiţia trebuia să-şi îndeplinească rolul ei de stabilire a dreptăţii, dar să manifeste şi clemenţă;

-14- cultele protestante deveneau libere. Esenţa acestei schimbări dovedeşte biruinţa parlamentului asupra instituţiei monarhice. Era o nouă concepţie şi o nouă formulă care se aplica acum: Regele domneşte (deţine puterea executivă) dar nu guver nează. Abia acum învingea cu adevărat revoluţia burgheză. Anglia, care se primenise în domeniul economic, social şi religios, trecea pe plan politic de la monarhia absolută la cea constituţională şi parlamentară. Cei dpi regi, Wilhelm de Orania al III-lea (1688-1702) şi Maria a II-a de York, conduseră coaliţii împotriva lui Ludovic al XIV-lea, făcând din Anglia arbitra Europei. Regina Anna (1702-1713) adăugă la gloria Angliei unirea cu Scoţia (1707). Cele două regate se numiră: Regatul unit al Marii Britanii. Biruinţa maşinii cu aburi În secolul al XVIII-lea, Anglia a mai trăit o revoluţie la fel de glorioasă şi mai ales cu însemnate urmări - cea a maşinismului, a intro ducerii maşinilor în industrie. În 1733, mecanicul Kay a inventat suveica zburătoare, care a accelerat foarte mult ţesutul în manufacturile de postav. A rezultat însă aşa-numita sete de fire necesare ritmului în care ţesea suveica zburătoare. Pentru a se putea toarce mai repede, în 1769, tehnicianul Arkwright perfecţionează maşina de tors introducând în producţie maşina de filat bumbacul. Aceasta era acţionată de forţa apei (hidraulică). Se ajunge însă la procesul invers: se torcea mai repede decât se ţesea, apărând foamea de ţesături. Inventivitatea era însă mereu prezentă şi activă. În 1785, Cartwright inventează războiul mecanic, care era acţionat tot cu forţa hidraulică şi care putea fi socotit o maşină mixtă, ce crea echilibrul necesar între acţiunea de tors şi cea de ţesut. Una şi aceeaşi maşină torcea şi ţesea, întrucât cantitatea toarsă intra în procesul de fabricaţie a ţesutului. Războiul mecanic întrecea lucrul a 40 de ţesători. Dar cea mai mare invenţie a fost perfecţionarea şi punerea în practică a maşinii cu aburi, la 1769. Inventatorul ei a rămas celebru: James Watt. Invenţia s-a dovedit excepţională şi a marcat triumful revoluţiei industriale. Ea s-a răsfrânt pozitiv asupra îmbunătăţirii substanţiale a mijloacelor de transport. Fiind prima ţară din lume care a înfăptuit revoluţia industrială, în Anglia se construieşte şi prima cale ferată din lume (1829). La numai un deceniu după aceasta, Anglia deţinea aproape 6 000 km de cale ferată. Maşina cu aburi s-a introdus şi în comerţul maritim, construindu-se vapoare mări, care foloseau motoarele în locul pânzelor. Anglia are astfel posibilitatea să-şi formeze rapid imperiul colonial prin ocuparea punctelor cheie ale lumii: 13 statecolonii pe ţărmul de răsărit al Americii de Nord, Canada, Jamaica şi în unele insule din golful Mexic, Gibraltarul. În sfârşit, pătrunde în imperiul colonial portughez şi începe cucerirea Indiei, perla coroanei britanice. Învinge flotele Spaniei,. Franţei şi Olandei. Şi toate acestea datorită Actului de navigaţie dat de Cromwell. Dotată cu materii prime ca fierul şi cărbunele, fiind regina mărilor, având posibilitatea de a aduce materie

-15- primă ieftină din colonii, cu braţe de muncă numeroase rezultate şi din agricultură, Anglia trece de la manufactură la fabrică (paralel, se formează rapid şi proletariatul industrial) şi se impune şi cu altă calitate: atelierul lumii!