Ducu. Personajul si opera

Ducu. Personajul si opera Doina Papp, Cand a aparut in lumea teatrului, cu zulufii lui rebeli si felul jucaus de a fi, nimeni n-a ghicit ce zacamant pretios e dincolo de aceasta aparenta zglobie. Am scris la revista Luceafarul despre Magie rosie de Michel de Ghelderode, spectacolul de debut al lui Alexandru Darie, cu profunda admiratie pentru optiunile repertoriale alese ale tanarului absolvent. Inca sub influenta profesorului sau Dinu Cernescu (cunoscutul regizor tocmai montase la Teatrul Nottara Viziuni flamande de Ghelderode, un mare succes international) Alexandru Darie, fiul lui Iurie si al Consuelei Darie, pe atunci o pereche frumoasa in Teatrul de Comedie, avea teatrul in sange. Era fascinat de magia scenei si de puterea iluziei pe care se intemeiaza teatrul, asa cum o evoca la acest inceput de drum ca regizor. Scria Darie in afisul program al spectacolul de la Casandra:,,Piesa Magie rosie vorbeste despre iluzie ca forta acaparatoare"... Peste multi ani va repune problema in, poate, cel mai frumos spectacol al sau, Iluzia comica. Crescuse pe scena la propriu, facand figuratie din copilarie la teatrul unde parintii jucau. Zburdase printre vedete (era vremea maestrilor: Esrig, Dinica, Moraru...), asa incat scena nu-l mai intimida. M-am gandit de multe ori de ce nu s-a facut actor. Nu l-am intrebat dar banuiesc ca l-a dus spre regie marea lui libertate interioara. Si poate un vis secret, izvorat din preaplinul talentului, acela de a fi in inima spectacolului - calauza in noapte, cum spune Peter Brook. Cert e ca a abordat regia, pe care o va marca original prin spectacolele sale, nu cu aroganta celor ce se

cred deasupra, dimpotriva, dinlauntrul teatrului, omeneste, cu prietenie si multa dragoste pentru actori pe care i- a strans in jurul sau uzand de tot farmecul personal si de o dezinvoltura a propriei firi, pentru a-i pune in valoare si a-i face sa straluceasca. Actorii i-au raspuns cu aceeasi moneda de unde si acest apelativ familiar, Ducu, asa cum este azi cunoscut in lumea teatrului. De altfel, a crezut si crede in actor ca ferment al teatrului, practicand un teatru pentru actori. Un crez ilustrat in spectacolele sale, in mod special in acel splendid Trei surori, model pentru ce inseamna sa contezi pe forta actorului, singurul in stare sa dea traire ideilor unei piese, mai ales cand e vorba de Cehov. De cate ori vorbesc sau scriu despre bogatia talentului acestui regizor cu adevarat foarte inzestrat cei care o fac uita sa ne spuna si in ce consta el. Daca Ducu e mai mult emotional decat cerebral, daca imaginatia sa in permanenta lucrare face casa buna cu realitatea, daca ideile prea indraznete nu-l fac, poate, uneori greu de inteles. De fapt, cele doua componente ale personalitatii sale nu se pot desparti, astfel incat putem vorbi de o sinteza ideala intre ideea de origine rationala, care anima viziunile sale regizorale, si emotia care pune-n miscare sensibilitatea, facand ca spectacolul sa devina armonios si sa treaca rampa, comunicand revelatii personale si de grup. Pentru ca la Ducu Darie teatrul bun e acela care ne reveleaza, ne descopera lucruri nestiute, imbogatindu-ne sufletul si mintea. Daca nu spune ceva nou - fiindca la marii autori totdeauna e ceva nou de descoperit (apud Darie) -, un spectacol e o pierdere de timp, ceva comercial, de consum imediat si atat. Intr-o anumita etapa a carierei sale, manat de curiozitatea care i-a dat mereu nelinisti si el a incercat experiente in zona entertainment-ului, regizand spectacole de moda sau show-uri tv, iar nu demult intr-o colaborare sui generis cu muzica electronica a incercat un gen de spectacol-instalatie propriu gustului pentru sinteze scenice inedite ale postmodernului. A crezut si crede in actor ca ferment al teatrului, practicand un teatru pentru actori. Pentru ca, parafrazand, nimic din ce e spectacol nu-i poate ramane strain unui regizor care, in anii lui cei mai prolifici, n-a refuzat nicio provocare, reusind sa faca si spectacole in japoneza, si in neerlandeza si la Tokyo si in Anglia si in Germania, dupa ce le-a plimbat pe cele romanesti ale sale pana in America de Sud. Toate experientele, excentrice sau nu, au purtat insa marca talentului si a personalitatii sale, care s-a imbogatit in contact cu alte culturi si scoli de teatru, raspunzand in acelasi timp firii lui curioase care nu poate lancezi in rutina. Desi nu se mai obisnuieste ca pe vremuri, cand cronicarii si jurnalistii documentau spectacolele asistand la repetitii si alcatuind acele jurnale atat de utile, se stie din folclor ca Ducu Darie e foarte placut si eficient cand lucreaza. Si relaxat. Ca face din repetitiile sale adevarate sarbatori, intalniri agreabile care incep cu sampanie, ca povesteste frumos despre piesa si personaje, spune bancuri, dar de la inceput are in cap idei clare despre spectacol, fiind in acelasi timp deschis si la ale altora, ceea ce face sa castige increderea actorilor; in fine, ca e devotat pana la sacirificiu muncii la spectacol de la prima lectura pana la premiera unde vine sa-si intampine publicul. Toate astea fac parte din reusita, pentru ca fiind o opera colectiva intr-o munca de echipa teatrul nu poate trai altfel confortul succesului.

In unicul making off realizat la spectacolele sale de televiziunea romana, cel de la Opera din Bucuresti, la repetitiile de la Don Giovanni, Ducu face figura de vedeta. Cantaretii, cat erau ei de celebri, ascultau sfiosi indicatiile pline de viata ale regizorului si le executau cu smerenie, povestind apoi cat le-a fost de folositoare lectia aceea de teatru. Filmul tradeaza in acelasi timp placerea cu care regizorul traieste aceasta aventura a creatiei cu toate micile si marile ei incercari, transformand in bucurie chiar si momentele mai putin placute. Arata cum se mobilizeaza fizic parca dorind sa transfere din energia sa celor care-l inconjoara. Mai direct spus, cum se agita, gesticuleaza, exemplifica, participa cu un entuziasm molipsitor la nasterea spectacolului. Pare ca se intelege bine si cu cei tineri, si cu cei marcati de varsta si de rutina. Fiindca, da, in teatrele pe unde a fost Ducu Darie a contat drept liantul proteic, legatura dintre traditia marilor inaintasi si lumea de azi. La Oradea a venit dupa Radu Penciulescu si Valeriu Moisescu, la Comedie, dupa David Esrig, Lucian Giurchescu, Gheorghe Harag, la Bulandra, dupa Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Catalina Buzoianu si e contemporan cu vesnic tanarul Andrei Serban. Pe plan international e recunoscut ca discipol al lui Giorgio Strehler, dar vorbeste cu acelasi respect despre Brook sau Grotowski. A facut parte din cercul tinerilor regizori de pe langa Uniunea Teatrelor Europene, Ostermeier, Warlikowski, Oskaras Korsunovas, Katie Mitchell. In alta ordine de idei, Ducu Darie e un om de carte. Si de arte, as zice, daca nu m-ar ameninta peiorativ rima. Acumulase multa cultura inca din tinerete. Citea Shakespeare in original. Ii placea muzica si, prin preocuparile tatalui - un excelent desenator -, s-a apropiat de arta plastica. A mostenit un simt al vizualului iesit din comun din care se vor hrani spectacolele sale preocupate expres de imagine. Iluzia comica de la Teatrul de Comedie, Iulius Caesar, Poveste de iarna de la Bulandra, Viforul de la Teatrul Nottara raman pana astazi pe retina noastra de spectatori, in primul rand prin sugestia coloristica si luminile lor splendide, prin jocul studiat al cadrelor. Darie a descoperit valoarea luminii in spectacole inainte de a avea posibilitatea tehnica de a face din aceasta o arta. Pana la intalnirea cu Giorgio Strehler, marele maestru al eclerajului, a studiat pe cont propriu arta luminii in spectacolul de teatru, iar astazi are la activ reusite inconfundabile. Daca as vorbi acum despre seriozitatea, poate chiar sobrietatea lui Ducu Darie in exercitarea profesiei, pentru multi care-l cunosc ar parea, poate, o exagerare. Mai ales ca nu si-a ascuns niciodata placerea de a trece drept frivol. Depinde insa de ce intelege fiecare prin seriozitate. Evident, nu despre poze incruntate si rigiditate a discursului e vorba. Ci despre faptul ca, la 25 de ani, acest tanar regizor era preocupat de filozofie, facand spectacole cu teme grele, despre aceea ca a ars in viteza etapa dupa etapa, stiind exact unde vrea sa ajunga, si a explodat la 40 de ani ca un regizor matur (Iluzia comica), vorbindu-se despre el ca despre un fenomen. Nu s-a ocupat cu teatrul alimentar, cum va numi mai tarziu, glumind, teatrul de consum imediat, care urmareste doar destinderea si amuzamentul. Jovialitatea a ramas insa principala lui arma chiar cand ni s-a adresat serios. Aceasta superba forma de exprimare nascuta din libertate interioara l-a facut unic, credibil si iubit. De fapt, cele doua trasaturi ale profilului sau spiritual - jovialitatea si seriozitatea - pot convietui foarte bine. E modul sau original de a fi din care se hraneste si originalitatea artei sale si care nu-l impiedica sa faca din spectacolele lui un reflex responsabil al timpului. Un exemplu poate fi Visul unei nopti de vara, un spectacol declarat ludic, o joaca frumoasa unde insa razbatea fiorul timpului incordat, dintr-o Romanie postrevolutionara (1990) tulburata de multe intrebari pe care publicul din strainatate le-a remarcat ca atare. Si asta, in ciuda faptului ca regizorul declarase dupa 1989 ca nu mai vrea sa faca teatru politic. Paradoxal pentru felul sau de a fi, aparent cu capul in nori, Ducu Darie a fost si a ramas un artist angajat social. De la aventura lui Jolly Joker, spectacolul interzis de la Oradea, si pana la recenta sa adeziune la teatrul politic, Coriolanus, Alexandru Darie n-a facut teatru degeaba, n-a facut arta de dragul artei, intuind oportunitatea interventiilor sale in spatiul social, unde si teatrul isi are binecunoscuta misiune, de la Shakespeare citire. A aplicat aceasta viziune si in experientele manageriale, gestionand cu succes proiecte internationale in primii ani dupa Revolutie, apoi la conducerea Uniunii Teatrelor Europene si, de mai bine de cincisprezece ani, la conducerea Teatrului Bulandra, devenit datorita lui Teatru al

Europei. Aparent, n-a lucrat mult. Dar tot ce a facut a fost semnificativ. In povestile sale de multe ori apare ideea delimitarii de atitudinile functionaresti in materie de regie, care transforma aceasta meserie creativa intruna de rutina. Repertoriul axat pe valorile teatrului universal, pe teatrul serios, ne vorbeste in acelasi timp despre un artist care si-a pus in permanenta probleme. Nu s-a ocupat cu teatrul alimentar, cum va numi mai tarziu, glumind, teatrul de consum imediat, care urmareste doar destinderea si amuzamentul. Cu ocazia lui Amadeus (debutul sau rasunator), a reflectat la timp, valoare si moarte. Montand piesa cu roboti a lui Capek, R.U.R, la Piatra Neamt, isi punea intrebari despre puterea cunoasterii. Misterul spectacolelor sale s-a nascut mai mereu dintr-o inteligenta chestionare a zonelor dilematice pana la a face din aceasta preocupare scopul unic al teatrului sau. Sa ne gandim la Iluzia comica,,,un 8 si 1/2 personal", cum l-a numit regizorul. Apeland la aceasta piesa, o adevarata arta poetica a teatrului, isi punea explicit problema sensului iluziei in teatru intr-un timp al deplinei maturitati. Ce era asadar cu visul de amagire pe care tatal il traia in povestea asta, privindu-si fiul ratacitor ajuns actor si, mai ales, unde era adevarulo In moartea din poveste sau in realitatea reintalnirii dintre cei doi, petrecuta in realitater Pentru artist, le va spune mai tarziu Darie studentilor masteranzi, problema care se pune nu e insa a sensului relatiei iluzie-realitate, vechea dilema a teatrului, ci a rezultatului, anume daca omul-spectator pleaca de la spectacol altfel decat a venit. A reusit teatrul sa-l schimbe un pic pe dinlauntrut,,teatrul este o forma care provine din sacru, este catharsis, o transformare profunda a sufletului. E o forma de initiere", spunea Darie intr-un interviu din Cotidianul. Prin contrast, excesul de tehnologie pare ca il sperie:,,imi doresc o carte de filosofie despre modul cum evolutia tehnologiei, rafinamentul ei, poate duce la distrugere. In loc sa fie un salt al mintii umane, catre o alta dimensiune in care toate cunostintele sa se amestece, sa ne creasca IQ-ul, de fapt aceasta tehnologie extraordinara ne duce spre analfabetism. In curand n-o sa mai stim sa scriem de mana si sa ne fereasca Dumnezeu sa-i vina unui <<tampit>> ideea sa dea vreo bomba speciala care sa stearga toate datele din computer. Cred ca asa a disparut si Atlantida". Pana sa uimeasca suflarea teatrala cu explozia marelui sau potential, tanarul regizor Alexandru Darie s-a impus prin curaj, prin incercarea de a se opune cenzurii (amintitul caz Jolly Joker de la Oradea, dar si spectacolul Zece hohote de ras de la acelasi teatru). Avea 24 de ani. Ce il determina sa-si puna singur foc sub scaun, sa riste atat intr-un razboi ce parea atunci, in anii cei mai cumpliti ai dictaturii, inutiläƒ Inclin sa cred ca nu era premeditare, ci, pur si simplu, o reactie de bun-simt, naturala, din partea unui tanar care asa traia. Autentic. Isi simtea insa amenintate libertatea interioara si energia tinereasca de cenusiul din jur si de lipsa de speranta a unei societati rau alcatuite. Spectacolul pomenit a fost interzis si, intr-o masura oarecare, si regizorul lui. Aceasta celebritate de rau augur a premers cunoscutului succes cu Amadeus de Peter Shaffer, care l-a lansat pe Alexandru Darie, de fapt, in prima linie a regiei romanesti. Curiozitatea cu care a fost intampinata mica bijuterie oradeana era alimentata evident si de indrazneala pe care tanarul regizor o manifestase anterior. Ce va urma, s-au intrebat atunci cu preocupare oamenii de teatrue Va fi acest Amadeus la fel de incendiarl Spectacolul vorbea cu pasiune despre om, despre omul-artist, geniul in lupta cu mediocritatea, cu societatea, cu puterea, care il vor invinge. O facea cu mijloacele teatrului de arta, pe care-l va apara mai tarziu, dar era si un act civic, caci ce putea fi mai de folos societatii in acele vremuri intunecate pentru cultura decat evocarea genialului Mozart, a nebunei, a superbei lui libertati. Alexandru Darie s-a cautat, in fond, pe sine. Pe omul Darie. Pe artistul care e si nu e intotdeauna in acord cu omul. Ca si Mozart, una dintre obsesiile regizorului, Ducu Darie facea figura de nesupus opunandu-se oricarei inrolari si, mai ales, inregimentarii ca strategie de stat care a generat in istorie pasul de gasca si pumnul inclestat, iar pe scena propaganda de partid. Cele cateva spectacole remarcabile realizate in asa zisa epoca de aur, cand teatrul era vanat pentru forta cuvantului pe scena, au fost - putem spune - un accident in biografia lui, un noroc, o consecinta fericita a conjuncturilor astrale, sau pamantesti, daca e sa ne gandim si la rolul providential al unor

oameni. Spectacolele exceptionale realizate dupa 1989, in prima decada dupa revolutie, Visul unei nopti de vara de la Comedie, Poveste de iarna, Trei surori, Iluzia comica de la Comedie, Iulius Caesar de la Bulandra, Macbeth din Japonia sau Lear-ul din Belgia probau in fine nu doar talentul, ci si adevaratele obtiuni artistice ale regizorului, alegeri proprii, neconjuncturale, supuse doar dorintei de a face un teatru pe bune, cum zice el, un teatru mare si adevarat. S-a sprijinit pe piloni solizi, penduland intre Shakespeare si Cehov.,,As putea spune ca, aparent, nimic din ceea ce se intampla in jurul nostru nu rimeaza cu Shakespeare. Dar, brusc, te trezesti cu o problema care te plesneste peste fata si, paradoxal, simti ca acest lucru era pregatit", declara el pentru ziarul Contemporanul. Si continua:,,shakespeare stia ce va urma, fie ca e vorba despre dragoste sau despre ura, despre fidelitate sau infidelitate, tradare, despre drama, tragedie sau bucurie, despre momente istorice, ca razboiul, despre deriziunea unei victorii, ca in Iulius Caesar, care celebreaza o victorie derizorie, Shakespeare este un fel de Nostradamus al teatrului. El a prevazut tot ce se intampla si se va intampla si a avut geniul sa rezume in cateva versuri o intreaga problematica. Nu povestile sunt importante, povesti au scris foarte multi dramaturgi de valoare, ci fascineaza aceasta sinteza. Ce poate fi mai mult decat sa spui <<Suntem plamada visurilor noastre>> sau <<Viata noastra mica se rotunjeste-n somn>>. Practic, este esenta perfecta a omului care traieste in vis, intr-o perpetua iluzionare si de fapt doarme asteptand vremuri mai bune, Judecata de Apoi..." I-a stat alaturi la cele mai bune spectacole ale sale scenografa Maria Miu, care i-a transformat cu fidelitate viziunile in minunate imagini scenice.,,a reusit sa-si pastreze candoarea", scria Magdalena Boiangiu in revista Scena, in iulie 1999, vorbind de Iluzia comica ca despre,,un simbol al lumii"... Lumea aceasta, pe care regizorul Darie tot mai incearca sa o inteleaga ca sa poata sa ne-o povesteasca prin spectacolele sale. Si, daca un artist e suma operelor sale, Alexandru Darie e suma spectacolelor sale. Fiecare dintre acestea e o particica din viata lui si a istoriei teatrului pe care il slujeste ca un impatimit. Cautand adevaruri ascunse in lumina itita printre scandurile podelei din sufrageria Prozorovilor (Trei surori), in orizontul sangeriu sub care apune maretia lui Caesar (Julius Caesar), in jocurile erotice ale lui Don Juan/ Don Giovanni de Mozart sau albul zapezii care invada scena in Poveste de iarna, in sangeroasele inclestari din piesele politice, de razboi, pe care le-a montat (1794, Anatomie Titus Caderea Romei, Coriolanus), Alexandru Darie s-a cautat, in fond, pe sine. Pe omul Darie. Pe artistul care e si nu e intotdeauna in acord cu omul. (Prefata la volumul Alexandru Darie, spectacole de poveste, in curs de aparitie la editura Nemira)