REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT - ARTA ÎN IUGOSLAVIA ŞI ROMÂNIA ÎNTRE Cuvinte-cheie: Comunism, realismul-socialist, ideologie, cenzură, modernism,

Transcriere

1 REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT - ARTA ÎN IUGOSLAVIA ŞI ROMÂNIA ÎNTRE Cuvinte-cheie: Comunism, realismul-socialist, ideologie, cenzură, modernism, tradiţionalism, cosmopolitism, naţionalism, etnocentrism, rezistenţă culturală, Iugoslavia, România. Lucrarea de faţă intitulată Arta în Iugoslavia şi România între îşi propune să aducă noi elemente privind destinul artelor plastice în ţările est-europene afectate de comunism, în perioada , prin intermediul unei analize comparate, care să evidenţieze argumentat similitudini şi diferenţe relevante pentru evoluţia fenomenului artistic în două ţări vecine, România şi fosta Iugoslavie, ţări care, deşi sunt apropiate teritorial şi se aflau ambele în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, nu au împărtăşit traiectorii cultural-artistice similare. Plecând de la premisa că evoluţiiile culturale, îndeosebi a spaţiului de artă, ale României și Iugoslaviei,în perioada postbelică constituie o temă de cercetare interesantă a spațiului sud-est european, ce nu a fost cercetată, m-am oprit tocmai din această cauză, tocmai la acest aspect, neavând însă pretenția că s-au acoperit toate aspectele unei problematici atât de diverse cu privire la subiectul ales. Analiza în paralel a celor două ţări are avantajul de a aduce într-o lumină mai clară cazul aparte sub aspect ideologic şi estetic şi drumul acestora pe calea socialismului, precum şi abordarea contrastivă a deciziilor şi a politizării artei. Putem spune că evoluția Iugoslaviei a dat naștere unui fenomen care a singularizat-o în interiorul blocului comunist,totul plecând de la schisma dintre Belgrad şi Moscova, care l-a obligat dar şi ajutat pe Tito, să-și readapteze politica după1948, implementând un sistem bazat pe socialism.a urmat o perioadă de liberalizare şi prosperitate pentru Iugoslavia, atunci când aceasta a primit ajutor masiv din Occident. Chiar dacă s-a îndepărtat deurss, abilităţile politice incontestabile ale liderului iugoslav, au condus la realizarea unui balans între cele două superputeri, de care Iugoslavia beneficia pe deplin atunci când era nevoie. Intervalul temporal ales nu este întâmplător, acesta aducând în istoria celor două state, adânci metamorfoze sociale, politice, economice şi culturale: pentru Iugoslavia anul 1948 fiind 1

2 anul declanşării, de către Iosip Broz Tito, a procesului de destalinizare consfinţind astfel separarea ireconciliabilă de comunismul de tip moscovit, în vreme ce pentru România, anul 1948 înseamnă: stalinizare forţată, abandonarea relaţiilor tradiţionale cu Occidentul. Nu se poate vorbi, în fapt, de o altă artă oficială decât cea a realismului socialist, aceasta fiind singura formă de artă acceptată şi agreată de comunişti, servind în mod total intereselor şi propagandei ideologice de partid, o artă importată direct de la sovietici. Fenomenul artistic, însă, este cu mult mai complex în epocă, alături de realismul socialist, mai cu seamă în România, conturându-se şi un gen artă semi-oficială, tolerată, cât şi una underground. Arta lagărului comunist precum şi arta în România comunistă a fost deseori analizată, sub varii aspecte, ceea ce individualizează, însă, această lucrare este realizarea unei paralele ce urmăreşte parcursul artistic specific celor două ţări aflate ambele sub regimuri dictatoriale comuniste, de o aceeaşi coloratură sovietică, însă atât de radical diferite în teritoriu şi evoluţia acestora, distinctă de cea internaţională. Am analizat, în mare, factorii ce au avut influenţe decisive pe scena politică, socială şi culturală, atât în cazul României cât şi în cel al fostei Iugoslavii, urmărind efectele şi rezultatele deciziilor politice luate de cele două guvernări asupra modului de exprimare artistică, căutând să demonstrăm că cele două ţări, deşi iniţial au avut parcursuri asemănătoare, curând după schisma Stalin Tito şi desprinderea Iugoslaviei de modelul stalinist, datorită deciziilor lui Tito, acestea au urmat traiectorii în mod esenţial diferite. Elementul de bază al asemănării celor două ţări este tipologia regimului: acelaşi regim comunist, în care cultura, ca de altfel toate compartimentele vieţii sociale, se afla sub hegemonia politicului, a ideologiei comuniste impuse de sovietici în mai toate ţările satelit. Astfel, până în anul 1948, cele două ţări nu se deosebesc în mod special, amândouă se aliniază şi urmează îndeaproape modelul sovietic stalinist, aşa cum s-a întâmplat, de fapt, în tot blocul de Est imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când marile puteri beligerante îşi împarţiseră teritoriile şi zonele de influenţă. Totuşi, şi în această perioadă iniţială, când destinele tuturor ţărilor satelit ale URSS par a coincide, decelăm anumite nuanţe care le particularizează evoluţiile, şi aici am putea aminti cazul Iugoslaviei, prima care reuşeşte să facă o breşă în blocul sovietic. 2

3 Din poziţie comunistă, putem vorbi de politizarea artei şi de ideologia care modelează arta. Vom observa însă că interacţiunea dintre artă şi politică, existentă într-un anumit grad în orice tip de societate, va lua, însă, forme din cele mai acute, mai grave ori mai neaşteptate, în perioada supusă studiului. Ca şi în cazul României şi în Iugoslavia există o periodizare din perspectiva evoluţiei artistice, care este amintită în cuprinsul tezei. Viaţă culturală românească oficială se structurează, după 1945, conform canoanelor realismului socialist, atât intern, pentru îndoctrinarea propriei populaţii, cât şi pe plan extern, pentru a creea o imagine falsă, care să mascheze dezastrul economic, social, politic şi cultural, greu de imaginat de populaţia occidentală. O privire de ansamblu asupra întregii societăţi româneşti, ne dezvăluie un regim comunist aberant ce lupta împotriva intereselor propriei naţiuni, ajutând-o să-şi piardă chiar şi identitatea naţională, să-şi şteargă istoria şi să distrugă în general întregul sistem de valori tradiţionale. Aservită ideologiei comuniste, arta, uniformizată, canonizată, era privită ca instrument de bază în mâinile puterii conducătoare, fiind folosită în scop propagandistic. Astfel că în România, s-a respectat fidel modelul de guvernare sovietic, cenzura omniprezentă, având efecte distructive în toate sferele activităţii culturale. O oarecare relaxare ideologică se simte şi în România, ca şi în celelalte ţări comuniste după moartea lui Stalin în 1953, când se schimbă conţinutul ideologic al discursurilor oficiale care menţionau şi elogiau până atunci recunoaşterea rolului URSS ca lider în lupta împotriva imperialismului, şi de construire a socialismului. Încet se schimbă şi liniile directoare ale politicii. Asumându-şi toate riscurile, numeroşi artişti, au dezvoltat o cultură paralelă, la adăpost de ochii vigilenţi ai partidului, o cultură independentă în care limbajul era propriu, liber, arta politizată fiind doar pentru oficialităţi şi expoziţii cu caracter propagandistic, celelalte modalităţi de expresie ale artei, negrevate de balast ideologic, ori, uneori chiar cu un conţinut advers regimului. Scriindu-se foarte puţin despre fosta Iugoslavie şi aproape lipsind documentarea în ceea ce priveşte climatul cultural în spaţiul de artă iugoslav, am încercat, în limitele impuse de dimensiunile acestei lucrări, o prezentare a evenimentelor ce au avut loc după 1948, pentru a putea contura o imagine de ansamblu cât mai apropiată de realităţile perioadei de referinţă, din istoria ţării vecine. Aşa cum am menţionat, Iugoslavia mergea aproape paralel cu România în anii imediat de după război, dezvoltând politici restrictive şi represive, fiind ataşată de o aceeaşi 3

4 ideologie stalinistă, de un partid-monolitic şi de un singur conducător ce deţinea întrega putere în stat, însă, dintru început, având ca scop principal declarat, acela de a creea un stat iugoslav unitar, puternic. Din anul 1950 regimul tinde să arate în faţa lumii un regim democratic, unul comunist, dar cu faţă umană, prin formularea unei noi ideologii, distanţându-se ferm de cea adoptată anterior de la imperiul sovietic. Tito s-a dovedit a fi artizanul unei politici, pe cât de dificilă pe atât de reuşită. O ţară multietnică, reuşeşte sub conducerea sa, să trăiască în Unitate şi Fraternitate sloganul propagat de Tito pentru a-şi îndeplini unul din obiectivele de bază ale guvernării sale, totodată slăbeşte puterea dogmatismului realismului socialist începând cu 1949, până atunci climatul cultural fiind politizat. Iugoslavii au pledat pentru toleranţă, considerând că dezvoltarea şi punerea în practică a ideii de democratizare a societăţii, inclusiv a mediului cultural. Pentru a înţelege arta din Iugoslavia a anilor 50, este necesar să privim schimbările fundamentale în realismul socialist, îndeosebi printr-o interpretare a perspectivei lor politice, sociale şi culturale şi tensiunile culturale cu Estul şi Vestul. Astfel,,a doua Iugoslavie era denumirea nouă, a unei ţări care-şi schimbă brusc ideologia, înfăţisarea, şi modalităţile de exprimare (realismul socialist), care nu mai corespundeau noului statut de ţară democratică. Aceasta este atipică din cauza existenţei unor paradoxuri fundamentale în procesul de poziţionare a acesteia şi a intereselor sale între Est şi Vest. Astfel arta modernistă începe cu respingerea realismului socialist, în numele reorientării spre o artă,,înaltă a modernismului. Privind structura studiului, acesta este compus din patru capitole. Deoarece arta în perioada cuprinsă între 48 şi 90 nu poate fi disociată de factorul politic, din cauza imixtiunii politicului în sfera artisticului, a culturii în general, în perioada comunistă, un studiu comparativ al celor două ţări din perspectivă politică şi socială va prevala, astfel, în Capitolul I. Chiar plecând de la situaţii politico-economice aparent similare, evoluţiile ulterioare din cele două ţări, România şi Iugoslavia, sunt sensibil diferite, fapt ce se va reflecta, în mod evident, şi în sfera artelor vizuale. Capitolul al II-lea urmăreşte fenomenul artistic şi evoluţia acestuia în perioada , atât în cazul României cât şi al Iugoslaviei. Capitolul al III-lea aduce o paralelă între mişcările artistice occidentale şi cele din Europa de Est, în perioada amintită revenind apoi la studiul comparativ al artei în România şi Iugoslavia, după anii 80. 4

5 Capitolul al IV-lea este destinat dezbaterilor, problematizărilor vizavi de câteva aspecte punctuale ale rezistenţei culturale, precum etnocentrismul ori relaţia dintre cosmopolitism şi tradiţionalism. Iugoslavia federală,o construcție eminamente politică, condusă detito prin acţiuni diplomatice echilibrate, ce a încercat să omogenizeze mozaicul etnic, cultural și religios al acestui spațiu, s-a confruntat la începutul anilor 90 cu un val de naționalisme extrem de puternic, declanșarea conflictelor interetnice, fiind premisele destrămării statului iugoslav. Mişcarea comunistă a fost supusă eşecului chiar de la naşterea sa, dispunând, totuşi, de capacitatea incredibilă de a distruge identitatea spirituală a oamenilor, care, cu greu a fost restaurată, oamenii rămânând cu o moştenire nu tocmai plăcută - criza de identitate, prezentă la multe din aceste naţiuni şi astăzi,de aceea în capitolul IV sunt dezbateri legate de: identitate naţională o problemă care frământă astăzi conştiinţele unor naţiuni, naţionalism, globalizare. Procesul documentării în vederea realizării cercetări științifice a fost unul de durată având în vedere vastitatea și complexitatea perioadei istorice studiate, am avut însă la dispoziţie o vastă bibliografie a lucrărilor de specialitate unor renumiţi profesori şi critici de artă din fosta Iugoslavie, lucrări representative unanim apreciate. Cunoscând limba sârbă, am reuşit să mă documentez şi informez chiar de la cei care au cercetat îndeaproape scena de artă din Iugoslavia în perioada postbelică şi o amintesc aici pe prof. Doctor Lydia Merenik, autoarea a numeroase cărți, eseuri și articole despre artă vizuală, curator al Muzeului de Artă Contemporană ( ) în present profesor la Seminarul pentru Studiul de Artă Modernă din cadrul Facultăţii de Filozofie din Belgrad, care m-a ajutat să găsesc, în afară de cărţile sale şi cele ale unor nume de marcă din literatura şi critica de specialitate, publicaţii, care au constituit surse importante pentru documentarea necesară realizării acestei lucrări,şi care se regăsescîn bibliografie. Fiecare capitol s-a încheiat cu concluzii, teza se încheie însă cu concluziile finale. 5