DICŢIONAR GENERAL DE ŞTIINŢE ŞTIINŢE ALE LIMBII Angela BIDU-VRĂNCEANU <0 Cristina CĂLĂRAŞU Liliana IONESCU-RUXĂNDOIU -v- Mihaela MANCAŞ Gabriela PANĂ

DICŢIONAR GENERAL DE ŞTIINŢE ŞTIINŢE ALE LIMBII Angela BIDU-VRĂNCEANU <0 Cristina CĂLĂRAŞU Liliana IONESCU-RUXĂNDOIU -v- Mihaela MANCAŞ Gabriela PANĂ DINDELEGAN DICŢIONAR GENERAL DE STIINTE STIINTE ALE LIMBII Teoria limbii Modele lingvistice Fonetică Fonologie Gramatică Vocabular Semantică Semiotică Istoria limbii Dialectologie Pragmatică Sociolingvistică Stilistică Poetică Retorică Versificaţie Naratologie GQ EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşti, 1997 Redactori: Gabriela DANŢIŞ, Rodica PÂNDELE, Isabela POPO VICIU Coperta: Daniel NICOLESCU BiSliStîca F»C. du lt>. Lit. Rcssâsâ ScCf!/ ou... A. Invjtfi tar i. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 Lucrare subvenţionată prin comenzi de stat ISBN: 973-44- 0229-3 INTRODUCERE 1. în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor, bogăţia şi diversitatea terminologică fac ca dicţionarele, generale sau de specialitate, să constituie instrumente de informare absolut necesare nu numai pentru cercetători, ci şi pentru publicul larg. Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (DSL) încearcă să cuprindă pentru prima oară în literatura românească de specialitate 1 400 de termeni aparţinând celor mai importante domenii ale acestor discipline: teoria limbii, fonetică şi fonologie, gramatică, vocabular şi semantică, istoria limbii, dialectologie şi pragmatică, stilistică, retorică şi versificaţie. Ţinând seama de evoluţia spre o perspectivă interdisciplinară a cercetărilor lingvistice, am inclus în corpusul de termeni al DSL şi domenii recente, cum sunt sociolingvistica, modelele lingvistice, semiotica, poetica sau naratologia. în concepţia noastră, dicţionarul de faţă prezintă alături de orientările tradiţionale o imagine a ceea ce înseamnă lingvistica modernă azi, în evoluţia ei de la structuralismul saussurian, teoria glosematică şi descriptivismul american la formalismul chomskyan din teoria guvernării şi a legării, de la funcţionalismul Şcolii de la Praga şi al lui A. Martinet la funcţionalismul american contemporan, de la înţelegerea limbii ca sistem autonom la conceperea ei ca proces cu multiple condiţionări. De aceea, am introdus în dicţionar termeni reprezentativi atât pentru modelele pur formale ale competenţei, cât şi pentru modele ale performanţei sau modele de tip integrator (competenţă şi performanţă). Unii termeni sunt ei înşişi ilustrări ale acestei evoluţii (CAZ, COMPETENŢĂ, GRAMATICĂ), înregistrând lărgiri (COMPETENŢĂ) sau chiar schimbări fundamentale de semnificaţie (CAZ). 2. Terminologia dicţionarului nu este omogenă din punctul de vedere al extinderii sferei de semnificaţie şi al uzului termenilor; astfel, DSL cuprinde: o terminologie teoretică generală, valabilă în analiza oricărei limbi; o terminologie specifică anumitor şcoli, modele lingvistice ori autori, care prezintă uneori diferenţe de semnificaţie faţă dc uzul consacrat în lingvistică sau faţă de sensul intuitiv din limba curentă (de exemplu, termeni ca LEGARE ori ANAFORĂ au în teoria guvernării şi a legării un sens explicitat numai în limitele modelului respectiv). Pentra unii dintre aceşti termeni fiind dificilă găsire^ unui corespondent exact în română, am inclus termenul neologic sau traducerea lui literală, chiar dacă aceste forme pot părea uneori rebarbative (FOCUS, TOPIC, DEIXIS, CAP, RIDICARE, LEGARE); o terminologie specifică descrierii unor limbi particulare; (mai ales româna în comparaţie cu alte limbi). Am procedat astfel (a) pentru că tradiţia terminologică a impus în gramatica românească semnificaţii proprii (ATRIBUT şi COMPLEMENT în română faţă de franceză, de INTRODUCERE 6 exemplu) şi (b) pentru că un anumit sistem lingvistic prezintă corelaţii proprii (ACUZATIVUL în română, faţă de limbile în care există atât acuzativ, cât şi ablativ, sau PLURALUL din română, faţă de limbile care cunosc şi DUALUL); în aceste cazuri s-a folosit specificarea în gramatica limbii române şi s-au introdus unele detalii de descriere din perspectivă tipologică. Cum terminologia lingvisticii contemporane este extrem de amplă şi de diversificată, fiecare model lingvistic putând oferi el singur material suficient pentru un dicţionar independent, autorii au fost puşi în situaţia de a opera o anumită selecţie a termenilor incluşi. In general, s-au ales termenii consideraţi definitorii pentru esenţa şi pentru originalitatea diverselor modele (formale sau neformale). Selecţia a fost determinată şi de dimensiunile, prin forţa împrejurărilor limitate, ale unei lucrări de sinteză, cum intenţionează să fie dicţionarul. Pentru a cuprinde cât mai multe discipline lingvistice, a fost redus uneori numărul articolelor reprezentative pentru fiecare domeniu. 3. Nu există, în DSL, o schemă unică de structurare a articolelor, iar dimensiunile acestora sunt variabile. Am acordat un spaţiu mai întins fie termenilor care desemnează concepte fundamentale (sau generale) şi prezintă sensuri variate, acoperind domenii diferite (ANALIZĂ, FUNCŢIE, SINTETIC, STRUCTURĂ, STIL), fie unor termeni specifici orientărilor mai noi în lingvistică, având încă răspândire redusă şi sensuri mai puţin clare pentru publicul larg (ILOCU- ŢIONAR / PERLOCUŢIONAR, IMPLICATURĂ, ARGUMENT, CUANTIFICARE. Unele FIGURI de STIL). Termenii consacraţi şi deci mai cunoscuţi au fost trataţi pe un spaţiu mai restrâns şi cu comentarii mai reduse (de exemplu, termenii desemnând concepte ale gramaticii curente, care circulă cu sensuri unice: CONCESIV, CONSECUTIV, CONCLUSIV etc.). Unele articole cu un caracter descriptiv mai pronunţai: sunt concepute astfel încât să înregistreze (cronologic) contribuţiile româneşti în materie (de exemplu, CRESTOMAŢIE, DICŢIONAR, FILOLOGIE). Cu toate inevitabilele, diferenţe de structură a articolelor, am încercat să cuprindem, pentru fiecare concept: o definiţie cu caracter cât mai general, o clasificare a principalelor tipuri

sau subcategorii (acolo unde era cazul), precizări asupra funcţiei specifice (atunci când ea există), exemplificări şi trimiteri la alţi termeni din DSL, care pot fi utili pentru clarificarea semnificaţiei cuvântului-titlu (fie termeni înrudiţi sau apropiaţi ca sferă de sens, fie termeni opuşi). Corespondentele străine au fost date numai în cazul termenilor foarte recenţi, utilizaţi pentru prima oară în lingvistica românească. în majoritatea cazurilor, definiţiile propuse reprezintă o medie a opiniilor formulate până acum în alte dicţionare şi lucrări de specialitate (vezi înregistrarea acestora în Bibliografia finală); am reţinut., de preferinţă, sensurile care sunt folosite curent în lingvistica românească, în alte situaţii însă., când interpretările variază în funcţie de şcoală sau de autor, iar o asemenea medie e greu de realizat, am menţionat interpretările considerate relevante, indicând şi autorii mai importanţi care au tratat subiectul respectiv (vezi, de exemplu, CÂMP SEMANTIC, CONTEXT, DISCURS, TRAN?:ITIV, CAZ, FUNCŢIE, FORMALISM, ACTANT, METAFORĂ, NARAŢIE, TEXT). Aceeaşi structură o au şi articolele consacrate unor concepte a căror semnificaţie a cunoscut modificări în decursul timpului, succesiunea cronologică a interpretărilor reflectând cristalizarea conceptului, dar şi evoluţia gândirii lingvistice (vezi ANALIZĂ, COERENŢĂ, MODEL, FONEM, COMPETENŢĂ, GRAMATICĂ). Există însă o atât de mare diversificare a punctelor de vedere în lingvistica actuală, încât este posibil ca lucrarea de faţă să nu fi cuprins întotdeauna toate accepţiile date unui termen în diverse lucrări. 7 INTRODUCERE 4. Cuvintele-titlu sunt, în principiu, ordonate alfabetic; sintagmele-titlu au fost însă introduse de cele mai multe ori la locul alfabetic al adjectivului, atunci când acesta constituie elementul diferenţiator (de exemplu, sub ANTERIOR figurează serie ~, viitor ~ şi vocală ~; sub COMPUS cuvânt formă predicat verbal ~, sub NARATIV timp ~, rol ~, persoană ~ ş.a.). Pentru adjective, cuvântul-titiu este menţionat în formele de masculin şi feminin singular. Sensurile termenilor au fost disociate şi ordonate în raport cu: gradul de generalitate şi de răspândire; în măsura posibilităţilor cronologia apariţiei; domeniul de utilizare (în secvenţa fonetică, gramatică, lexic, pragmatică, stilistică/retorică). Au fost folosite cifrele arabe pentru diferenţierea sensurilor aceluiaşi termen şi cifrele romane pentru sensurile complet nelegate între ele (de exemplu, MOD, MIŞCARE, VERBAL, DINAMIC). Pentru a oferi cititorilor posibilitatea completării informaţiei în legătură cu un anumit termen, am adoptat un sistem de trimiteri între articolele din DSL: am marcat prin asterisc, în corpul articolului, termenii care figurează ei înşişi în DSL în calitate de cuvinte-titlu; restul trimiterilor s-au făcut sub forma vezi (şi), urmată de menţionarea articolelor a căror consultare facilitează înţelegerea conceptului discutat. în măsura necesităţii, am introdus un număr de exemple ilustrative pentru diversele concepte sau categorii. Majoritatea acestora sunt luate din limba română, fără ca dicţionarul să-şi propună în mod special descrierea acesteia. Pentru a facilita consultarea dicţionarului, am alcătuit o listă finală de articole, concepută ca indice de materii; în acest mod, atât concepţia autorilor privind selectarea termenilor, cât şi cuprinsul, în detaliu, al fiecărui articol vor putea fi mai uşor urmărite de cititori. DSL se adresează unui public în parte avizat în legătură cu problematica lingvisticii. Pentru profesorii de limba română sau de limbi moderne, ca şi pentru tinerii cercetători, dicţionarul este o sursă de completare şi de actualizare a informaţiei în variate domenii; studenţii sau elevii din ultimele clase liceale vor găsi în DSL O posibilitate de a-şi clarifica anumite concepte, de a le fixa şi de a stabili relaţii între termenii aferenţi unei anumite discipline. Deşi în lingvistica modernă este dificilă o separare strictă a domeniilor de cercetare, în linii generale, autorii şi-au repartizat disciplinele astfel: Angela Bidu-Vrănceanu (a.b.v.) 173 de articole de teoria limbii, lexicologie, semantică şi semiotică; Cristina Călăraşu (c.c.) 114 articole de fonetică, dialectologie, istoria limbii şi gramatică; Liliana Ionescu- Ruxăndoiu (L.I.R.) 247 de articole de teoria limbii, fonetică şi fonologie, dialectologie, istoria limbii, pragmatică şi sociolingvistică; Mihaela Mancaş (MM.) 234 de articole de stilistică, poetică, retorică, naratologie şi versificaţie; Gabriela Pană Dindelegan () 496 de articole de teoria limbii, gramatică, semantică. Au colaborat Camelia Stan (c.s.) pentru articolele (31) referitoare la scriere, ortografie şi punctuaţie şi Marina Rădulescu (M.R.) cu 9 articole de gramatică. Unele articole au fost redactate în colaborare. Autorii septembrie 1995 ABREVIERI* ac. = acuzativ adj; Aj. = adjectiv; adjectival adv.; Av. = adverb; adverbial ar. = aromân arh. = arhaism art. = articol, articulat aux. = auxiliar compl. = complement cf. = confer conj. = conjunctiv d. = dativ dr. = dacoromân e.n. = era noastră engl. = engleză et. al. = et alii ex. = exemplu fem. = feminin FF = formă fonctică FL = formă logică FLEX = flexiune, flexionar fr. = franceză g; Gen. = genitiv, genitival

germ. = germană GAj = grup adjectival GAv = grup adverbial GN = grup nominal GPrep = grup prepoziţional gr. = greacă GV = grup verbal hot. = hotărât imperf. = imperfect ind. = indicativ inf. = infinitiv, infinitival instr. = instrumental interj. = interjecţie, interjecţional it. = italiană î.e.n. = înaintea erei noastre lat. = latină lb. = limbă magh. = maghiară mase. = masculin m.m.c.perf. = mai mult ca perfect mr. = meglenoromână N = nume n. = neutru neacc. = neaccentuat * neart. = nearticulat nehot. = nehotărât nom. = nominativ nr. = număr OD = obiect direct OI = obiect indirect OPrep = obiect prepoziţional P = propoziţie perf. = perfect perf. s. = perfect simplu pers. = persoană; personal pl. = plural pop. = popular port. = portugheză reg. = regionalism retr. = retoromană rom. = română s. = substantiv; substantival sbd. = subdialect sec.= secol sg. = singular sin. = sinonim skr. = sanscrită sl. = slavă * Termenii-titlu nu apar abreviaţi în articolul respectiv. sp. = spaniolă SPEC = specificator subord. = subordonare; subordonator trad. = traducere v. = vezi; volum val. = valoare vb.; V = verbal; verb v.gr. = veche greacă viit. = viitor v.sl. = veche slavă vs.= versus A ABATERE Termen impus de gramatica normativă* pentru a desemna nerespectarea regulilor* unei limbi sau, mai restrictiv, devierile de la normele statornicite, pentru o anumită epocă, de uzul literar* al limbii; sin. greşeală; incorectitudine: interferează, ca semnificaţie, cu agramaticalitate*, fiind însă mai larg şi mai puţin tehnic decât ultimul, care este specializat pentru gramatica generativă* (vezi AGRAMATICALITATE). Termenul abatere are o conotaţie defavorabilă, implicând o atitudine de condamnare a devierilor de la normă şi, dimpotrivă, de recomandare a regulii, a normei. în funcţie de tipul de reguli şi de norme nerespectate, se disting; a) abateri în raport cu competenţa lingvistică, deci abateri de la regulile de construcţie gramaticală (morfologice, sintactice, inclusiv reguli de acord* şi de topică*) şi de la regulile de construcţie semantică; b) abateri în raport cu competenţa comunicativă, deci de la normele de adecvare situaţională şi stilistică; c) abateri de la normele de pronunţie şi de la convenţiile ortografice şi de punctuaţie statornicite pentru o anumită epocă în limba literară*. Abaterea poate fi utilizată conştient, cu funcţie stilistică (vezi, de ex., pentru literatura română, rolul abaterii la I.L. Caragiale). Abaterea constituie, pentru anumiţi autori, criteriu esenţial în definirea stilului*. Vezi AGRAMATICALITATE; CORECTITUDINE; GRAMATIC ALITATE. ABLATIV 1. Intr-o concepţie morfologică asupra cazului* (vezi CAZj), caz existent în limbi cu o flexiune cazuală bogată (ex. sanscrită, latină, turcă), unde apare ca regim* al verbului, al adjectivului sau al unor prepoziţii şi exprimă diverse valori circumstanţiale, în special, punctul de plecare sau momentul de începere a acţiunii (ex. lat. venio domo, rare vin de acasă, de la ţară ; a(b) puero, din copilărie ). în limbile romanice, ca urmare a pierderii distincţiilor fonetice de la finala cuvintelor, forma cazuală de ablativ a dispărut, iar valorile au fost preluate de diverse construcţii prepoziţionale. 2. într-o concepţie semantico-localistă asupra cazului (vezi CAZ ]n ), unde toate relaţiile de caz, inclusiv cele abstracte, sunt interpretate în termeni de localitate şi de direcţie, ablativul, existent în orice limbă, reprezintă una dintre relaţiile cazuale de bază, exprimând punctul de plecare al mişcării, dar şi raporturi mai abstracte; originea, provenienţa (ex. Pleacă de la Iaşi; Cartea trece din mână în mână; El provine dintr-o familie modestă; Boala rezultă din surmenare). în accepţia cu patru cazuri de bază, ablativul se distinge prin [+Loc; + Sursă] şi se opune locativului*, caracterizat prin [+Loc; -Sursă], ergativului*, caracterizat prin [- Loc; + Sursă], şi absolutivului', cazul nemarcat, caracterizat prin [- Loc; - Sursă], în accepţia cu mai multe cazuri locative şi direcţionale, ablativul aparţine grupului de cazuri orientate, opunându-se, în cadrul acestora, alativului*, care exprimă direcţia şi limita finală, iar ambele se opun cazurilor non-orientate: inesivul* şi adesivul*. Vezi CAZ. C.P.D. ABREVIERE Procedeu de reprezentare prin reducere a unei unităţi lexicale sau a unui grup de elemente cu valoare de unitate lexicală. 1. Abrevierea este o modalitate curentă în limbile moderne de a reprezenta unităţi semantice complexe care au sens unitar (vezi COMPUS). Se desemnează astfel numeroase asociaţii, organisme, instituţii sociale, economice, culturale, ştiinţifice, sportive etc. sau partide politice. Acest tip de abreviere pare să sporească importanţa compunerii* în

limba română, chiar dacă unele formaţii sunt temporare; URSS ABSOLUT 12 (Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice), FSN (Frontul Salvării Naţionale), CFR (Căile Ferate Române), SNCFR (Societatea Naţională de Căi Ferate Române) etc. Este tipul de abreviere cel mai bine reprezentat în româna actuală. Pronunţarea compuselor din iniţiale se face adăugând, în general, consoanelor (dacă nu sunt urmate de altă vocală) vocala e şi accentuând ullima silabă: Sene- cefere. Se mai fac abrevieri ale unităţilor complexe prin trunchierea cuvintelor care alcătuiesc compusul, păstrându-se silabe iniţiale, de pildă: Romtelecom, Romfarm, Metrorex, Romextur, Mo- bistil, Plafar, Asirom etc. 2. Abrevierea cuvântului se utilizează în scris (în dicţionare. în lucrări ştiinţifice etc.) pentru denumiri de ştiinţe, domenii profesionale: mat. (matematică), fiz. (fizică), ling. (lingvistică), lehn, (tehnică). Abrevierile sunt curente în anumite domenii: sg. (singular), pl. (plural), mase. (masculin) în lingvistică. Uzajul scris recurge la anumite abrevieri în raport cu forma orală: die (domnule), dna (doamna). Româna a preluat unele cuvinte frecvent abreviate în alte limbi, de pildă metrou (dar nu şi bus autobuz 1 sau tele televiziune ). 3. Abrevierea unei sintagme printr-un singur cuvânt este parţial condiţionată contextual, chiar dacă se poate impune de-a lungul timpului: lat. iecur ficatum ficat umplut cu smochine" a dat printr-o abreviere românească, ficat, fr. foie, care desemnează numai partea corpului ; rom. pătlăgea roşie, pătlăgea vânătă s-au abreviat şi se folosesc azi, în mod curent, sub numele roşie, -ii, vânătă, vinete. A.B. V. ABSOLUT, -Ä 1. Timp ~ în limbile cu un sistem temporal bogat, timp care intră în sistemul de opoziţii absolut vs. relativ*, exprimând un raport temporal stabilit direct faţă dc momentul enunţării* (de ex., trecutul în raport cu momentul producerii enunţului); se opune timpurilor relative*, care exprimă valori temporale stabilite prin intermediul altor raporturi temporale (de ex., trecut în raport cu alt moment al trecutului). în limba română, opoziţia absolutrelativ priveşte, în cadrul trecutului, distincţia perfect* simplu şi perfect compus, timpuri absolute, în raport cu mai mult ca perfectul*, timp relativ, iar, în cadrul viitorului, distincţia viitor*, timp absolut, în raport cu viitorul anterior*, timp relativ (să se compare: Am mâncat a cum o oră vs. Mân- casem când ai venit la mine). 2. Tranzitiv folosit ~ Verb tranzitiv* cu complementul direct neexpri mat în context, conţinut latent în semantica internă a verbului; se opune tranzitivelor cu complementul direct exprimat (vezi folosirea absolută a verbelor tranzitive a citi, a învăţa, în raport cu folosirea lui a descoperi: El citeşte şi învaţă toată ziua, descoperind lucruri noi). 3. Construcţie ~ Construcţie izolată cu valoare circumstanţială organizată în jurul unui gerunziu, participiu sau infinitiv, grupând forma verbală nepersonală şi toţi determinanţii (toate argumentele*) acesteia, inclusiv un subiect propriu, diferit de subiectul verbului predicat (ex. Venind mult mai devreme căldura, în iulie străzile erau pustii; Ajunsă în pragul disperării, s-a hotărât să renunţe la serviciile ei). Construcţia absolută are libertate de topică, acceptând deplasarea în puncte diferite ale enunţului, şi o oarecare autonomie sintactică, dezvoltând o organizare interioară determinată de regimul" propriului centru*, dar, spre deosebire de un enunţ* sintactic complet, este lipsită de independenţă, având nevoie de un suport predicativ din afara construcţiei. Româna, ca şi alte limbi romanice, conservă aceste construcţii din latină, dar, spre deosebire de latină, unde asemenea construcţii aveau un subiect în ablativ* sau, în latina târzie, în acuzativ' (vezi lat. Incitato equo, se hostibus obtulîl calul îmboldit, s-a năpustit asupra duşmanului ), în română, subiectul, dacă este exprimat, nu poate apărea decât în nominativ; de la construcţia cu «ablativ absolut», se ajunge la «nominativul absolut». 4. Superlativ ~ Vezi SUPERLATIV. ABSOLUTIV 1. Caz* morfologic prezent într-un număr restrâns de limbi neindo-europene de tip ergativ*, unde intră în corelaţie cu ergativul (vezi ERGATIV). 2. în teoria localistă* asupra cazului (vezi CAZ iu ), absoluţi vul este cazul cel mai abstract şi cel mai intim legat de predicat, exprimând obiectul plasat în raport cu un punct iniţial al orientării predicaţiei (reprezentat prin cazul ablativ*) şi cu un punct final (reprezentat prin cazul locativ*). Se realizează sintactic prin obiect direct (ex. Ion a aşezat pachetul pe masa) sau prin subiect (ex. Pachetul stă pe masă). în sistemul de opoziţii localiste cu patru cazuri de bază, se opune ergativului, ablativului şi locativului, caracterizându-se, în raport cu acestea, prin [-Loc; -Sursă]. 13 ACCENT ABSTRACT 1. în analiza componenţială*, trăsătură semantică distinctivă* (vezi SEM) relevantă în descompunerea semantică a lexemelor aparţinând clasei substantivului. în semantica generativă*, trăsătură semantică inerentă* introdusă prin regulile de subcategorizare* non-contextuală a substantivelor; se opune trăsăturii [+ Concret], 2. Substantiv ~ Clasă lexico-gramaticală de substantive caracterizate prin trăsătura inerentă [+ Abstract]. Relevanţa morfologică a clasei constă în co-ocu- renţa cu trăsătura [-Numărabilj, întreaga clasă având caracteristica de substantive defective* de plural, iar cea sintactică, în posibilitatea combinării, la singular, cu determinanţii cantitativi mult(ă), atât(a), cât(ă), contexte neacceptate de substantivele numărabile; *mult scaun, *multă fată. 3. Sufix ~ Clasă de sufixe* lexicale care, ataşate la baze* verbale (ex. vânzare, făgăduială, biruinţă), adjectivale (ex. fierbinţeală, cruzime, măreţie, răutate) şi, mai rar, substantivale (ex. feciorie), servesc la derivarea* clasei largi a substantivelor abstracte (vezi 2). 4. ~ verbal Clasă de substantive abstracte (vezi 2)

obţinute din verbe fie prin conversiune*; infinitive lungi şi supine substantivate (ex. plecarea tatei, mersul pe jos; vezi SUBSTANTIV ARE), fie prin derivare* cu sufixe purtătoare de sens abstract (vezi 3; ex. vânzare, plecăciune). Sintactic, clasa abstractelor verbale se distinge prin păstrarea unor disponibilităţi de combinare specifice verbului (de ex. trimitere de ajutoare sinistraţilor, sustragerea de la răspundere, dorinţa să...), caracterizându-se, în ansamblu, printr-un amestec de determinanţi de tip verbal şi de tip nominal (vezi, de ex., construcţia: sustragerea repetată de la răspundere, unde determinantul adjectival este impus de substantiv, iar construcţia prepoziţională reflectă regimul verbului de origine: a se sustrage de la...). Tipologic, româna se distinge printr-o sensibilitate deosebită faţă de parametrul abstractului verbal (vezi şi NOMINALIZARE), creându-şi, în raport cu alte limbi romanice, forme speciale de abstracte verbale: infinitivul lung* şi supinul* substantivat şi dife- renţiind două forme de infinitiv (lung şi scurt*) şi două tipuri de supin (supinul nominal şi cel verbal), distincte şi ca grad de nominalizare. ACATALECTIC, -Ä (VERS, RIMĂ ~) Vers* în care structura metrică presupune existenţa accentului* de intensitate pe silaba penulti mă: Atât de fragedă te-asameni/ Cu floarea albă de cireş (Eminescu); împărate, împărate/' Ardăţi casa jumătate/ Şi scaunul de la spate (pop.). Vezi FEMININ,-Ă 2. M.M. ACCENT 1. Pronunţare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe* dintr-un cuvânt ' sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă*, propoziţie*, frază*); unitate suprasegmentală* intensivă*. Clasificare: a) după unitatea în cadrul căreia funcţionează: accent al cuvântului: stradă, mergem; accent sintactic (de grup, al frazei); poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esenţială pentru înţelegerea conţinutului*: Am văzut-o pe Marfa ( = nu pe Ioana), sau afectiv* (emoţional, emfatic), când reliefează o stare emoţională sau o atitudine subiectivă: NÜ m-ai aşteptat (nemulţumire, reproş); b) după natură: accent de intensitate ("dinamic, (rar) expirator) - dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiţionată de energia articulării acestora; apare în limbi ca: româna, franceza, italiana, engleza, germana, rusa, maghiara etc. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice - multe dintre ele derivate sau compuse - pot avea pe lângă accentul principal forte şi accente secundare (slabe): bunătate, supermagazîn, transoceanic, râdiotelevizmne etc.; accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibraţii pe secundă care caracterizează articularea sunetelor. Apare în limbi ca: greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana etc. Poate fi ascuţit, grav sau circumflex, după cum este bazat pe ridicarea, pe coborârea sau, respectiv, pe ridicarea şi apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Aceste două tipuri de accent nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relaţie de dependenţă: locul lor nu coincide în mod necesar. Unii specialişti disting şi un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei; c) după poziţie: accent fix, al cărui loc este condiţionat fonetic sau morfo-sintactic; apare în limbi ca: franceza, maghiara, ceha, polona etc.; accent liber, al cărui loc este variabil; apare în limbi ca: româna, italiana, rusa, engleza etc. în funcţie de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil, dacă îşi menţine locul din forma de bază în întreaga paradigmă*, sau mobil, dacă îşi schimbă locul în raport cu forma de bază. în română, de ex., accentul este relativ stabil în ACCENTUAT 14 flexiunea nominală (există câteva excepţii: unele substantive din fondul latin moştenit: soră - surori, noră - nurori, şi substantivele neologice terminate în -o: radio - radiouri, zero - zerouri etc.) şi mobil în flexiunea verbală (cf. cântă - indicativ prezent, cântă - perfect simplu, cântăm - imperfect etc.) Cele mai frecvente tipuri de accentuare, delimitate în funcţie de poziţia în cuvânt a silabei accentuate sunt: accentuarea oxitonă - pe ultima silabă (cafeă, citit), paroxitonă - pe penultima (maşină, văzuse), proparoxitonă - pe antepenultima (mazăre, contribuie). în cuvintele polisilabice este posibilă şi accentuarea pe alte silabe (a patra sau a cincea de la sfârşitul cuvântului: prepeliţă, nouăsprezece). în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a aceluiaşi cuvânt. Formele diferenţiate pot reprezenta variante libere, literare (profesor - profesor, intim - intim, suntem - suntem, sunteţi - sunteţi) sau neliterare (unic - unic, penurie - penurie, trafic - trafic, caracter - caracter); unele au caracter regional (bolnav - bolnav, duşmăn - duşman, jilav - ji'lav). Accentul îndeplineşte funcţii diverse: culminativă, de punere în evidenţă a unei anumite silabe (accentul cuvântului); expresivă - de reliefare a unei unităţi semnificative (accentul sintactic); demarcativă - de delimitare a cuvintelor dintr-un enunţ (accentul fix); distinctivă - de diferenţiere semantică a cuvintelor formate din aceleaşi sunete (accentul liber, care poate fi relevant fonologie: cântă - cântă, copii - copii, lături - lături). 2. ~ grafic Semn diacritic* folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularităţi de pronunţare a vocalelor (în franceză, accentul ascuţit şi accentul grav marchează pronunţarea închisă, respectiv, deschisă a vocalei /e/, de ex.), inclusiv caracteristici de accentuare (în greacă, accentele marchează aspecte ale tonului), dar şi particularităţi independente de pronunţare (în franceză, accentul circumflex relevă o caracteristică etimologică: dispariţia consoanei /s/ din etimonul latin (ânc < lat. asinus), sau diferenţiază cuvinte omofone*: du - du). în română este folosit foarte rar, pentru a evita posibilele confuzii între omografe*. 3. ~ metric / ritmic / prozodic Pune în evidenţă o anumită silabă în cadrul unei unităţi metrice sau ritmice (vezi METRU; RITM). 4. în limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunţa) relevant pentru provenienţa etnică, regională sau socială a unui individ (accent moldovenesc, accent american, accent periferic) sau specific

acestuia. Particularităţile de pronunţare ale unei limbi sau ale unui grai creează o anumită impresie acustică asupra receptorului (se vorbeşte despre accent nazal, aspru, cântat etc.). L.I.R. ACCENTUAT, -Ă 1. în fonetică, silabă dintr-un cuvânt sau cuvânt dintr-un grup sintactic care primeşte accentul* de intensitate (vezi ACCENT). 2. In gramatica anumitor limbi, serie de forme pronominale (de pronume personal* şi reflexiv') care intră în corelaţie cu formele neaccentuate* (sau clitice*); sunt utilizate fie cu rolul de insistenţă asupra persoanei (vezi fr. Toi, tu ne changeras jamais), fie pe baza regulilor sintactice, prezenţa lor fiind impusă obligatoriu de anumite vecinătăţi* (vezi, de ex., utilizarea în rom. şi fr. în context prepoziţional: rom. Vii cu mine?; fr. Pouvez-vous venir avec moi?). în română, unde flexiunea pronominală (a pronumelui personal, în special) se caracterizează prin bogăţie de inventar şi se complică prin adăugarea unor distincţii speciale (vezi ACCENTUAT VS. NEACCENTUAT, iar, în cadrul formelor neaccentuate, distincţia: forme cu î protetic şi fără î protetic), formele accentuate apar atât în cadrul dativului, cât şi al acuzativului, atât la pronumele personal, cât şi la reflexiv (vezi dativul personal: mie; ţie; lui, ei; nouă; vouă; lorşi dativul reflexiv sie(şi); vezi acuzativul personal: mine; tine; el, ea; noi; voi; ei, ele şi acuzativul reflexiv sine). La nominativ, româna nu cunoaşte forme accentuate, ca urmare a particularităţii sintactice de a avea subiect inclus*, lexicalizarea subiectului de pers. I şi a Il-a echivalând cu emfaza. Utilizarea, în română, a formelor accentuate este dirijată de reguli sintactice: ocurenţa lor este fie determinată contextual, ele fiind obligatorii în context prepoziţional şi adjectival (ex. graţie mie; datoare mie; despre mine), fie asociată fenomenului sintactic de dublare* a complementului direct sau indirect, situaţie în care formele accentuate nu pot apărea singure, cerând, în mod necesar, dublarea prin clitic (ex. se cruţă pe sine; pe mine mă trimite; mie îmi dă). Vezi ATON; CLITIC; DUBLARE; PRONUME. ACCEPT ABILITATE Concept introdus de gramatica generativă* standard, privitor la respectarea regulilor impuse de uzul lingvistic, deci în raport cu performanţa*; se deosebeşte de gramaticalitate*, definită în raport 15 ACHIZIŢIE cu competenţa* lingvistică. Un enunţ poate fi acceptabil, mai puţin acceptabil sau inacceptabil, după respectarea, într-un grad mai mare sau mai mic, a regulilor uzului lingvistic, reguli privind lungimea unui text, numărul de repetări prin coordonare a unei poziţii sintactice, numărul de subordonate încastrate* etc. Regulile uzului lingvistic diferă după tipul stilistic de enunţ: cult / popular, oral / scris, după contextul* situaţional în care a fost produs etc. Există un singur nivel de gramati- calitate, dar mai multe grade de acceptabilitate. Enunţul Omul care mergea pe strada care începea din faţa casei în care stătea prietenul despre care ţi-am povestit în ziua în care ne-am cunoscut era primarul oraşului este gramatical, respectând regulile de construcţie a fiecărei propoziţii în parte şi de introducere a subordonatelor relative, dar este inacceptabil, întrucât uzul lingvistic respinge introducerea, în aceeaşi frază, a cinci propoziţii relative atributive. Şi, invers, există enunţuri acceptabile, dar agramaticale, în măsura în care ele sunt atestate de uz, dar violează regulile formulate pentru gramatica generativă a unei limbi; vezi, de ex., construcţii ca: El doreşte ca să plecăm şi El îmi spune că ce frumoasă sunt. acceptabile din punctul de vedere al uzului neliterar ', însă agramaticale, deoarece încalcă regula de lexica- lizare a complementizatorului (în prima frază) şi de încastrare a propoziţiei exclamative (în a doua). Vezi GRAMATICAL1TATE. Variaţie (variantă") a semnificatului care reprezintă restrângerea sensului în funcţie de context". Accepţiile uzuale într-o limbă sunt delimitate de dicţionare* chiar şi în cazul cuvintelor monosemice, dar, mai ales, în cazul celor polisemice (vezi POLISEMIE). Numai accepţiile care tind să se generalizeze sunt incluse în dicţionare şi delimitate prin diferite semne grafice (romburi, punct, punct şi virgulă ş.a.). Există însă infinite accepţii ocazionale, reprezentate de utilizarea specifică a unui sens într-un context nou; în acest caz, accepţia este echivalentă, pentru unii autori, cu sensul* care se deosebeşte prin anumite trăsături proprii de alte lucruri, iar accepţia înregistrată în cadrul acestui sens sub un romb este definită prin sinonimia cu distinctiv şi ilustrată prin contextul trăsături distincte (vezi DEX). Unele accepţii din dicţionare reprezintă specializări contextuale: viteză de croaz'eră (accepţie a cuvântului croazieră) se defineşte strict ca regim de zbor al unui avion, care evoluează cu o viteză mai mică decât cea maximă. A.B.V. ACCIDENT (~ FONETIC) Schimbare fonetică* întâmplătoare, fără caracter regulat, a unui sunet, în cuvânt sau prin fonetică sintactică. Rezultat al coarticulaţiei sunetelor, accidentul este numit uneori şi schimbare fonetică necondiţionată. Cauzele accidentelor sunt multiple: tendinţa de simplificare a pronunţării, evitarea repetării aceloraşi mişcări articulatorii, economia lingvistică etc. Tipurile cele mai frecvente de accident sunt: afereza* asimilarea*, disimilarea* epenteza*, haplologia*, metateza*, proteza* etc. Vezi şi SCHIMBARE FONETICĂ. c.c. ACHIZIŢIE (~ A LIMBII) Rezultat al învăţării parţiale sau în ansamblu a unei limbi. Achiziţia are două aspecte fundamentale: învăţarea limbii materne de către copii şi învăţarea unei limbi străine de către

copii sau adulţi. între cele două tipuri de procese de achiziţie există asemănări determinate de faptul că ambele privesc atât producerea, cât şi receptarea limbii considerate şi că învăţarea presupune interacţiunea între experienţa lingvistică şi capacităţile lingvistice înnăscute ale individului. Achiziţia limbii materne de către copil se realizează în mai multe etape: gânguritul (etapa prelingvistică), vorbirea holofrastică ( propoziţiile formate dintr-un singur cuvânt), etapa enunţurilor din două cuvinte (care exprimă relaţii semantice şi gramaticale), etapa telegrafică (sunt emise enunţuri mai lungi, din care lipsesc instrumentele gramaticale şi mărcile flexionare). în esenţă, dezvoltarea vorbirii la copil implică trei aspecte: însuşirea deprinderilor motorii, stăpânirea indicilor de recunoaştere şi construirea stocului de cunoştinţe lingvistice. Procesul de achiziţie a limbii materne a fost explicat fie prin teoria imitaţiei, fie prin aceea a aprobării în cazul uzului corect al formelor şi a corectării în cazul uzului incorect, fie prin inducerea unei gramatici implicite din regularităţile receptate (vezi LAD language acquisition ACOMODARE 16 device, propus de N. Chomsky). Erorile* sistematice care apar în vorbirea copiilor oferă informaţii despre strategiile generale de achiziţie a limbii. Similaritatea tipologică a acestora reflectă natura universală a principiilor* care guvernează producerea şi înţelegerea limbii. Studiul afaziei* a adus clarificări importante asupra mecanismelor neuro-fiziologice ale achiziţiei limbii. învăţarea unei limbi străine se realizează în grade diferite, depinzând de o serie întreagă de variabile extralingvistice (socio-culturale, psihologice etc.). Fiecare etapă a procesului învăţării se caracterizează prin constituirea unei interlimbi cu structură proprie. La adulţi se poate produce fosilizarea unei asemenea interlimbi, care devine formă stabilă de comunicare. Achiziţia unei limbi străine poate fi favorizată de similari tăţile cu limba maternă (vezi TRANSFER), deosebirile determinând producerea unor fenomene de interferenţă*, care constituie surse de erori. L.I.R. ACOMODARE Tip particular de asimilare* care constă în modificarea uneia sau eventual a două dintre trăsăturile articulatorii ale unui sunet, sub influenţa altui sunet aflat în proximitate imediată: fn > mn (bufni > bumni), vn > mn (pivniţă>pimniţă) etc. Acomodarea are, în general, un caracter individual şi adesea izolat. în câteva cazuri, ea s-a impus în limba literară, astfel [s] din prefixul des-, devine [z] în vecinătatea unei consoane sonore: dezmembra, dezbina, dezgheţa, iar [n] din prefixul în-, devine, înainte de labială, m: îmbrăca, împuţina etc. Vezi ASIMILARE. CC. ACORD 1. în limbile cu flexiune*, manifestare formală a relaţiilor sintactice de dependenţă*, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului său a obligaţiei de a repeta, integral sau parţial, informaţia gramaticală a regentului. în grupul* nominal a! românei, se repetă, cu direcţia nominal regent -> adjectiv, articol, informaţia de gen, de număr şi de caz (ex. preţul cărţii mele celei noi); în grupul predicatului, se repetă, cu direcţia subiect -> predicat, informaţia de persoană şi de număr (ex. el citeşte). în română, se vorbeşte deci despre acordul adjectivului şi ai articolului cu regentul substantival şi despre acordul predicatului cu subiectul. ~ prin atracţie Abatere* de la regulile de acord ale limbii literare*, constând în acordul cu termenul cel mai apropiat, şi nu cu termenul care, gramatical, ar trebui să impună acordul; vezi, de ex., acordul predicatului cu determinantul subiectului, fiindcă acesta este termenul cel mai apropiat (Rezultatul de la cele mai multe examene sunt slabe), sau numai cu o parte a subiectului, în cazul subiectului multiplu* (Mă indispune minciuna şi prostia). ~după înţeles Abatere de la regulile gramaticale de acord constând în realizarea unui acord semantic, în locul unuia formal, în cazul cuvintelor care prezintă o neconcordanţă între formă şi sens. Substantivele colective* aflate în poziţia de subiect apar frecvent cu un predicat având formă de plural, ca urmare a unui acord realizat după înţeles, şi nu după formă (ex. Majoritatea au plecat). Abaterea intervine, uneori, ca efect simultan al acordului prin atracţie şi al celui după înţeles (ex. Mulţimea de elevi au invadat curtea şcolii). 2. Acordul substitutelor* cu antecedentul* constă în repetarea de către substitut (dacă acesta aparţine unei clase de pronume sau numerale care disting gramatical genul*) a informaţiei de gen purtate de antecedent (este posibilă, dar nu obligatorie, şi reluarea informaţiei de număr); vezi construcţiile: Ion s a mers cu elevii luij la teatru; Studentekj au plecat, numai două ; au mai rămas, unde prin co-indexare* se marchează co-referen- ţialitatea, dublată, în acest caz, şi de o repetare, în forma substitutului, a genului purtat de antecedent. Relaţia antecedent - substitut, care este de tip referenţial, asigurând interpretarea semantică a substitutului prin antecedent (vezi LEGARE), se completează, ca o consecinţă a celei dintâi, şi cu una de tip formal, manifestată, atunci când morfologic este posibil, prin repetarea genului. ACROSTIH Compoziţie poetică manieristă în care versurile sunt astfel alcătuite, încât literele lor iniţiale, citite pe verticală, să formeze unul sau mai multe cuvinte (cel mai adesea, un nume de persoană). în literatura română premodernă, au scris poeme în acrostih Ienăchiţă, Nicolae şi Alecu Văcărescu, ca şi Costache Conachi: Ib ööo o 17 ACTANT La doi ochi ce sunt din fire/plini dă nur şi dă simţire Urmează ca să să-nchine/ vrând şi nevrând fieşcine. Căci într-o căutătură/ viaţă dau şi viaţă fură. Sunt dăprinşi tot a supune/ ş-a robi fără minune. Aceşti ochi plini de putere/ căutând cu

mângâiere N-au zăbovit să găsească/ lesnire să mă robească; Dar şi eu fără sfiială/ le didei făgăduială Rob să le fiu în vecie/ cu mare statornicie; Acest dulce dă rob nume/ să-l port şi în ceea lume. (A. Văcărescu). Este, de asemenea, cunoscută poezia lui B.P. Hasdeu intitulată La noi e putred mărul, care are în acrostih trimiterea La Convorbiri literare. M.M. ACT I. în analiza conversaţională, unitate minimală a structurii interacţionale*. Actele intră în componenţa mişcărilor* interacţionale, actul principal, definitoriu pentru tipul de mişcare performat, putând fi asociat cu actele opţionale, deschise spre interlocutor*. Actele opţionale au rolul de a valida mişcarea precedentă a interlocutorului ca o contribuţie la conversaţia* în curs sau de a semnala crearea unei posibilităţi de intervenţie a partenerului. Dc ex.: A. Trebuie să o luăm şi pe Ioana cu noi la munte; B. Da (act de validare a intervenţiei lui A), dar ar trebui s-o întrebăm dacă poate merge (act principal), nu-i aşa? (act de solicitare a unei noi intervenţii a lui A). Actele de validare a mişcării interacţionale precedente îndeplinesc o funcţie rituală - determinată de respectarea cerinţelor principiului politeţii -, fatica sau strategică (de umplere a golurilor în conversaţie), ü. Act de vorbire /verbal/ de limbaj Act complex, realizat prin utilizarea limbii în situaţii* de comunicare concrete. Produs al unei direcţii noi conturate în filosofia limbajului, teoria actelor de vorbire a fost formulată de J.L. Austin şi difuzată mai ales prin intermediul sintezei critice realizate de J.R. Searle, a cărui contribuţie la dezvoltarea ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată. Punctul de plecare al acestei teorii l-a constituit identificarea de către Austin a clasei verbelor performative şi a distincţiei între enunţuri* caracterizate prin valoare de adevăr (constatative): Ion citeşte o carte, şi enunţuri caracterizate prin reuşită distinge trei tipuri de acte componente: acte locu- ţionare*, ilocuţionare* şi perlocuţionarc*. Rostind un anumit enunţ, vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete, organizate sub forma unor secvenţe de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act locuţionar), dar, în acelaşi timp, exprimă o anumită intenţie comunicativă (act ilocuţionar) şi urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar). De ex., rostind secvenţa lingvistică Deschide fereastra!, un vorbitor solicită interlocutorului să efectueze o anumită acţiune, urmărind să-l determine pe acesta să-i îndeplinească solicitarea. Este aproape curentă înţelegerea teoriei actelor de vorbire drept teorie a actelor ilocuţionare, întrucât componenta locu- ţionară constituie obiectul de studiu al gramaticii, iar cea perlocuţionară este exterioară enunţului propriu-zis. Conceptul de act de vorbire este astfel identificat cu acela de act ilocuţionar. Vezi ILOCUŢIONAR. L.I.R. ACTANT 1. în accepţia lui L. Tesniere, concept sintactico- semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanţii ceruţi de verb şi dependenţi, prin restricţii de formă, faţă de acesta. Verbele nu comportă acelaşi număr de actanţi: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citeşte o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanţi, numite şi trivalente (rom. el dă o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanţi se deosebesc semantic: cel care face acţiunea / cel care suferă \ ' acţiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acţiunea, şi sintactic, după tipul de limbă şi după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanţi se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincţia dintre actanţi priveşte topica faţă de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), sau nereuşită (performative): Promit să-ti>aduţ~ ispire^ţâ /-absenţa prepoziţiei (fr. Alfred donne le cartea (vezi CONSTATATI V; PERFORMATIVDi ipă^lme â Charges), ca şi tipul de prepoziţie (rom. Ion Austin, în structura oricărui act de voi$ire se pe Ghejărghe la părinţi). în acest model ACTIV 18 de descriere, nominativul subiect este actant de acelaşi tip cu acuzativul obiect direct şi cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanţilor verbali. In teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces şi jucând un «rol»* în funcţie de raportul faţă de proces şi de alţi actanţi. Actantul se defineşte şi nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanţial. Alături de actant, circulă şi se impun termenii rol", caz* (profund), argument*. Actanţii cei mai invocaţi sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul şi termenii utilizaţi diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGU - MENT; CAZ ir ; ROL.) 2. în naratologie, conceptul a fost introdus şi redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant şi actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* şi variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeaşi funcţie narativă. în analiza structurală a naraţiei se preia deci o parte din accepţia sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, aşa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuţie a legăturii dintre actant şi funcţiile narative*. Greimas porneşte de la analiza structurală a basmului popular iniţiată de V.I. Propp şi rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin sferele de acţiune la care

participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcţii care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanţi posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adju- vantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcţii actanţiale: agent, pacient şi beneficiar. Aplicând aceste distincţii într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere şi deductibilă în teoria lui Propp) agent - pacient - beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziţii binare, constituind o structură actanţială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a şti); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). Relaţia dintre actant şi actor este dublă: pe de o parte, se stabileşte între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurenţa, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanţi (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcţiile actanţiale de subiect, dar şi de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu naraţia concretă în care figurează ca personaj). (1); M.M. (2). ACTIV,-Ă Termenul nemarcat* al opoziţiilor de diateză*, definit, în raport cu pasivul* şi cu reflexiv*- pronominalul, prin orientarea procesului asupra agentului*, agentul corespunzând cu subiectul gramatical. După cum opoziţiile de diateză sunt privite la nivelul verbului sau al întregii construcţii, se vorbeşte despre verb activ sau despre construcţie activă. Verb ~ Opus celui pasiv şi celui reflexiv-pronominal, verbul activ are o formă nemarcată, deci fără semne speciale, iar ca semnificaţie se distinge prin absenţa semnificaţiei pasive şi a celei reflexive; vezi forma laudă în raport cu este lăudat şi se laudă. Verbul activ selectează, în poziţia subiectului, agentul, iar în poziţia obiectului direct, când acesta este exprimat, pacientul* (ex. Ion laudă conferinţa /pe Gheorghe; Ion citeşte, construcţie în care obiectul direct este neexprimat). Construcţie ~ Construcţie tranzitivă* alcătuită dintr-un verb activ, un subiect reprezentând agentul procesului şi un complement direct, cu condiţia distincţiei referenţiale între subiect şi complement; complementul direct poate fi neexprimat în context, în cazul construcţiilor tranzitive folosite absolut*. Construcţia activă se opune construcţiei pasive, unde obiectul direct ia locul subiectului, iar forma pasivă a verbului ia locul formei active (vezi opoziţia: Ion citeşte cartea - Cartea este citită de Ion); se opune şi construcţiei reflexiv-pronominale, în care subiectul, reprezentând agentul, este co-referenţial cu obiectul (vezi opoziţia: Ion l laudă pe Gheorghe - Ion j se y laudă /pe sine/). Vezi DIATEZĂ; PASIV; REFLEXIV. 19 ACŢIUNE ACTOR în naratologie, element component al unei clase numită actant*; personaj. Raportul dintre actor şi actant este asemănător raportului dintre variante* şi invariantă* din fonologie. Vezi ACTANT. M.M. ACTUALIZARE Concept al lingvisticii moderne care desemnează utilizarea unei unităţi a limbii' în vorbire*. Actualizarea se face de către subiectul vorbitor care dă o reprezentare reală unui sens într-un context* lingvistic şi extralingvistic. Actualizarea unui cuvânt înseamnă a face să coincidă extensia semnificatului* său cu reprezentarea pe care şi-o face vorbitorul despre o anumită realitate; rolul contextului* este esenţial pentru a-i conferi cuvântului un anumit grad de actualizare şi a-i permite să se refere la unul sau mai multe obiecte extralingvistice particulare; de aceea actualizarea este strâns legată de referinţă*. Actualizarea se poate referi la sensul cuvintelor utilizate în context, fie că e vorba de denotaţii*: băiatul era neobişnuit de înalt (unde înalt desemnează extensiunea pe verticală, actualizată ca dimensiune în plus prin context), fie că sunt conotaţii* (fata are o fire rece, unde rece exprimă sensul secundar apreciere psihică numai în combinaţie cu fire). Contextul actualizează diverse relaţii semantice mai puţin obişnuite, cum ar fi prăjinăj bondoacă pentru înalt/scund, în era nici prăjină, nici bondoacă. Uneori este antrenat şi contextul extralingvistic, ca în cazul rom. consens, care după 1990 arc sensul specializat lipsă de conflicte. Actualizarea mai poate fi exprimată prin unele unităţi gramaticale care situează în timp ori în spaţiu o unitate sau o cuantifică: a) Articolul* este unul dintre mijloacele curente de actualizare: nişte oameni reprezintă o actualizare cantitativă, pluralul indică mai mult decât un om, iar articolul desemnează anumiţi oameni, b) Determinanţi ca demonstrativul reprezintă o actualizare în timp sau în spaţiu: aceşti oameni desemnează oamenii dintr-un spaţiu apropiat, oamenii pe care îi am sub ochi. c) Categoria numărului* la verb* reprezintă o actualizare: Vino! Veniţi!, d) Actualizarea se poate face printr-o sintagmă întreagă: Prietenul cel foarte blând. A.B.V. ACŢIUNE 1. Verb de ~ Clasă semantică de verbe exprimând procese în care este implicat fie un autor (agent*), iniţiatorul conştient, în stare să controleze acţiunea (Copilul distruge, cu bună ştiinţă, ceva), fie o forţă, exprimată sau neexprimată, determinând acţiunea fără să o controleze (Grindina distruge recolta); agentul acţionează direct sau prin intermediul unui instrument* şi canalizează acţiunea spre un anumit scop* (sau ţintă*). în serviciul unui beneficiar*. Se opune verbelor de stare*. Fac parte din clasa verbelor de acţiune verbele de mişcare*, care implică un agent voluntar (Ion aleargă / fuge / merge etc.), dar şi verbe a căror