Deficiențele EIA, nevoia de a modifica Directiva, perspective dr. Szilvia Szilágyi Asociația Justice&Environment București, 01.12.2011
Cuprins Context Obiectivele procesului de revizuire Deficiențele identificate de raportul Comisiei Deficiențele EIA conform opiniei J&E
Context Directiva EIA este un instrument pentru protecția mediului și integrare. Procedura EIA asigură faptul că aceste considerente de mediu sunt luate în considerare în cadrul proceselor de luare a deciziei. Ea asigură un proces mai transparent de luare a deciziei într un număr mare de decizii în care interese diferite intră în conflict, de exemplu protecția naturii și dezvoltare economică. SM au stabilit cadre de reglementare cuprinzătoare, totuși provocarea de a se asigura că Directiva este implementată eficient și sistematic în toate SM este una continuă. Totuși, există câteva probleme cu implementarea sa în practică, și acesta este motivul pentru care Comisia a inițiat procesul de revizuire a directivei EIA. În iulie 2009, Comisia a publicat un raport privind aplicarea și eficiența directivei EIA. Raportul subliniază punctele forte ale directivei EIA, evidențiază principalele zone în care sunt necesare îmbunătățiri și furnizează recomandări, acolo unde sunt relevante.
Obiectivele procesului de revizuire Obiectivul global al revizuirii este de a ameliora protecția mediului la nivel național, prin asigurarea unei aplicări mai consistente și mai eficiente a principiilor evaluării de mediu. Acest obiectiv global are două obiective secundare: 1. De a îmbunătăți funcționarea directivei EIA prin: Mărirea gradului de armonizare al legilor naționale. Simplificarea procedurilor EIA existente (adică încadrare). Consolidarea componentelor de calitate ale procesului EIA (adică conținutul raportului, alternativele, revizuirea informațiilor aferente EIA, monitorizarea, EIA de valabilitate). Clarificarea aspectelor legale și tehnice (adică jurisprudența Curții europene de justiție, calitatea raportului EIA). 2. De a îmbunătăți sinergiile între directiva EIA și alte legislații UE de mediu prin: Asigurarea coerenței cu obligațiile internaționale ce derivă din Convenția de la Aarhus și Convenția de la Espoo (inclusiv Protocolul privind evaluarea strategică de mediu). Asigurarea unei mai bune coordonări cu politicile sectoriale și evaluările cerute de alte Directive (SEA, Directivele habitate și păsări, IPPC, Cadrul juridic privind apele ) și simplificarea evaluării existente și a procedurilor de autorizare, în măsura posibilului.
Deficiențele identificate de Raportul Comisiei Preocupări privind procedura de încadrare Preocupări privind calitatea EIA Calitatea informațiilor utilizate în documentația EIA Calitatea procesului EIA Lipsa unor practici armonizate pentru participarea publicului Dificultăți privind procedurile transfrontaliere EIA O mai bună coordonare între EIA şi alte directive şi politici UE EIA şi SEA EIA şi IPPC EIA şi biodiversitatea EIA și schimbările climatice
Preocupări privind procedura de încadrare Directiva EIA le oferă SM o sferă largă de acțiune pentru a determina, prin intermediul unei examinări de la caz la caz și/sau prin intermediul pragurilor sau criteriilor naționale, dacă o EIA este necesară pentru proiectele enumerate în Anexa II. La stabilirea acestor praguri sau criterii, SM trebuie să ia în considerare criteriile de selecție relevante stabilite în Anexa III. Această prevedere, care este bazată pe principiul subsidiarității, a dus la o mare variație a tipurilor și nivelurilor de praguri sau criterii stabilite de către SM. Implementarea și jurisprudența arată că, la stabilirea de praguri, SM adesea își depășesc marja de discreție, fie ținând cont numai de anumite criterii de selecție din Anexa III, fie scutind anumite proiecte în avans. Mai mult, încă mai există câteva cazuri în care efectele cumulative nu sunt luate în considerare, în timp ce rămân probleme în ceea ce priveşte eliminarea practicilor de divizare, în special pentru planurile de investiţii mari. Astfel, mecanismul de încadrare ar trebui să fie simplificat și clarificat, de exemplu, prin descrierea detaliată a criteriilor de selecție enumerate în Anexa III și prin stabilirea de praguri, criterii sau factori declanșatori la nivelul Comunității europene.
Preocupări privind calitatea EIA Directiva EIA prezintă cerințe în mod esențial procedurale; nu stabilește standarde de mediu obligatorii. Autoritățile competente sunt obligate să ia în considerare rezultatele consultărilor și informațiile culese și să furnizeze informații specifice la finele procedurii de aprobare a dezvoltării (articolele 8 și 9), dar nu sunt obligate să tragă concluzii specifice pe baza descoperirilor EIA. Asigurarea controlului calităţii unei EIA rămâne în mare măsură în grija autorităților naționale competente. Totuşi, abilitatea de a lua decizii valide depinde de calitatea informațiilor utilizate în documentația EIA şi de calitatea procesului EIA. Calitatea este prin urmare un element crucial pentru eficiența Directivei.
a) Calitatea informațiilor utilizate în documentația EIA Lipsa unei calități suficiente a informațiilor utilizate în documentația EIA este o problemă. Există diferențe majore între calitatea documentației EIA, nu doar între diferitele SM, ci și în cadrul SM înseși. Există mai multe moduri de a asigura controlul adecvat al calității documentației EIA: acreditarea adecvată a consultanților care preiau sarcini EIA; întocmirea de rapoarte de către consultanţi independenţi; utilizarea de revizuire independentă externă sau asistenţă din partea experţilor independenţi; utilizarea de instrucţiuni privind chestiuni specifice care urmează a fi luate în calcul pentru anumite tipuri de proiecte; menţinerea datelor utilizate în formă actualizată.
b) Calitatea procesului EIA Experienţa în implementare arată că există unele aspecte sesizate adesea în cadrul procedurilor EIA: Cu privire la alternative, Directiva include printre informațiile ce vor fi furnizate în cadrul documentației EIA o prezentare a principalelor alternative studiate de dezvoltator şi o indicaţie a principalelor motive ale alegerii sale". Unele SM au introdus o obligaţie legală de a considera alternative specifice, în timp ce altele nu au făcut acest lucru. Autorităţile competente şi publicul pot de asemenea să contribuie la selectarea alternativelor pentru evaluare. Evaluarea alternativelor în cadrul procedurilor EIA este de obicei dificilă. Poate fi necesar să se specifice ce anume ar trebui să solicite prevederile Directivei, de exemplu prin introducerea evaluării obligatorii a alternativelor sau prin specificarea unei game de alternative (precum alternativa zero) care urmează a fi studiate. Absenţa prevederilor din Directivă legate de un interval de timp rezonabil şi preferabil un interval de timp fix pentru acordarea aprobării dezvoltării, de durata validităţii EIA şi de monitorizarea efectelor de mediu semnificative ale implementării de proiecte este de asemenea un motiv de îngrijorare. Aceste deficiențe ar putea fi abordate prin introducerea de prevederi specifice în Directivă. Aceste deficiențe ar putea fi abordate prin introducerea de prevederi specifice în Directivă.
Lipsa de practici armonizate pentru participarea publicului În pofida creșterii participării publicului la procesul de luare a deciziei, încă nu există o practică standard în UE. Acest lucru este confirmat de următoarele: Publicului trebuie să i se ofere oportunități eficiente și din timp de a participa la procesul luării de decizii de mediu. Nu există niciun punct de referinţă comun pentru începutul consultării. În câteva SM, publicul este deja consultat într o fază incipientă (în faza de încadrare sau în cea de evaluare). Totuși, în majoritatea cazurilor, publicul este consultat pentru prima dată privind respectivele informații colectate conform cu articolul 5, care corespunde cerinței minime prezentate de Directivă. În cadrul directivei EIA, intervalul de timp pentru consultări eficiente cu publicul ar trebui să fie rezonabile, deoarece intervalele de timp scurte reprezintă intervale scurte în această privinţă. Totuşi, intervalele variază considerabil (în faza de încadrare, intervalul se extinde până la 45 de zile, în fazele de încadrare şi de consultare a documentației EIA, intervalul este între 10 şi 60 de zile). Măsurile detaliate de informare și consultare a publicului sunt determinate de către SM. Totuși, participarea publicului nu este eficientă atunci când se realizează restrângerea aranjamentelor naționale (de exemplu, când documentația EIA este disponibilă doar pentru consultări la sediul autorităţii competente). În ceea ce priveşte accesul publicului implicat la o procedură de revizuire, criteriile de participare diferă considerabil de la un SM la altul, iar costul procedurii este considerat a fi un obstacol în calea accesului la justiţie în unele SM. Aceste deficiențe ar putea fi abordate prin asigurarea unei consultări din timp a publicului în faza de încadrare sau de evaluare (inclusiv implicarea acţionarului principal şi prin stabilirea de intervale de timp minime. Instrucţiunile ar putea fi de asemenea dezvoltate în ceea ce priveşte cele mai bune practici pentru punerea la dispoziţie a documentației EIA către publicul implicat.
Dificultăţi privind procedurile EIA transfrontaliere Directiva EIA oferă SM o sferă amplă de acţiune referitoare la decizia când şi cum un alt SM trebuie implicat în procedurile EIA pentru proiecte cu impacturi transfrontaliere. Multe SM au indicat faptul că procedurile EIA transfrontaliere dau naştere unor dificultăţi care se datorează în principal diferenţelor dintre procedurile EIA naţionale, precum diferitele stadii ale procesului de propuneri de proiect, diferitele perioade alocate şi barierele lingvistice. Riscurile de duplicări, inconsecvenţe, poveri (de exemplu administrative) şi potenţialele conflicte sunt mari pentru proiecte care sunt realizate în domenii aflate sub jurisdicţia a mai mult de un singur SM (de exemplu în bazinele marine). În plus, există riscul ca impacturile unui proiect multinaţional să nu fie evaluate în ansamblu. Acorduri formale şi informale îmbunătăţite sunt necesare în vederea consultării asupra impacturilor transfrontaliere cu ţările învecinate. Acest lucru ar putea fi realizat prin elaborarea de instrucţiuni sau prin consolidarea prevederilor Directivei (de exemplu definiţia perioadelor minime pentru consultarea transfrontalieră, procedurile EIA coordonate sau eventual comune pentru proiecte multinaţionale; explorarea posibilităţii de a avea o procedură EIA unică).
Mai buna coordonare între EIA şi alte directive şi politici UE În numeroase cazuri, proiectele acoperite de directiva EIA sunt de asemenea supuse prevederilor altor directive şi politici UE de mediu. Există nevoia de a reflecta asupra modului de îmbunătăţire a sinergiei între directiva EIA şi legislaţia şi politica în sectoare specifice de mediu precum calitatea aerului, expunerea fonică, gestiunea deşeurilor şi a apei, protecția mediului marin, protecția solului, prevenirea riscurilor de dezastre (inclusiv controlul riscurilor de accidente grave), schimbările climatice şi biodiversitatea. SEA, IPPC, biodiversitate, schimbări climatice
Concluzie Raportul confirmă faptul că obiectivele directivei EIA au fost în general atinse. Principiile evaluării de mediu au fost integrate în sistemele EIA naţionale. Totuşi, dezvoltarea EIA este un proces în desfăşurare. Raportul indică zone în care sunt necesare îmbunătăţiri şi prezintă posibile recomandări pentru acţiuni viitoare.
Deficiențele EIA conform J&E În 2010, J&E a depus o declaraţie de poziţie împreună cu Friends of the Earth Europe, Greenpeace şi Biroul European de Mediu la Comisia Europeană, pentru a sublinia ceea ce J&E consideră a fi cele mai presante şi importante domenii de ameliorare în directiva EIA, precum şi în standardele de evaluări de mediu şi în luarea deciziilor în general. Din perspectiva J&E, obiectivele şi aspiraţiile de bază ale Directivei trebuie să fie următoarele: nicio aprobare nu ar trebui emisă pentru niciun proiect care ar putea avea impacturi semnificative de mediu fără evaluarea objectivă anterioară a impacturilor proiectului asupra mediului şi a săntăţii umane; toate posibilele alternative la proiecte cu impacturi semnificative de mediu trebuie luate în considerare şi evaluate, inclusiv alternativa zero (niciun proiect), luând în calcul criteriile economice şi sociale, Cele mai bune tehnologii disponibile şi Cele mai bune practici; proiectele selectate şi aprobate ar trebui să fie cea mai puţin dăunătoare alternativă şi nu trebuie să reprezinte o povară de nesuportat pentru teritoriul afectat; participarea publicului atât în faza de evaluare, cât şi în cea de luare a deciziilor trebuie asigurată, astfel încât publicul să poată influenţa eficient proiectul atunci când toate opţiunile sunt încă deschise. Directiva în forma sa actuală contribuie într o anumită măsură la întrunirea acestor scopuri şi orice modificări aduse textului său ar trebui să le sporească gradul de realizare.
Încadrare şi evaluare Întrebarea este dacă şi în ce condiţii încadrarea asigură faptul că toate proiectele care pot avea efecte semnificative de mediu sunt supuse EIA, aşa cum o cere Directiva. Răspunsul la această întrebare ar fi nu întotdeauna. Acest lucru este cauzat, de exemplu, de faptul că, în relaţie cu încadrarea în categorii, legile ce transpun directiva EIA nu clarifică întotdeauna faptul că toate criteriile din Anexa III trebuie luate în considerare. Unele State Membre UE nu permit participarea publicului la etapa de încadrare/evaluare. Altele o permit, dar, contrar prezumţiei de acces la justiţie din Convenția de la Aarhus, articolul 9, decizia de încadrare/evaluare nu este supusă unei revizuiri judiciare directe. În ambele cazuri, există riscul ca proiecte cu impacturi semnificative asupra mediului să nu fie evaluate sau ca EIA urile să nu trateze toate aspectele importante. Excluderea publicului pare să nu fie conformă cu articolul 10a din directiva EIA şi cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (de exemplu cazul C 435/97,WWF şi altele, ECJ C 213/03; DelenaWells; ECJ C 75/08, Christopher Mellor). Accesul la justiţie împotriva deciziilor de încadrare EIA poate fi de asemenea derivat din articolul 9 alineatul 3 din Convenția de la Aarhus, care prevede accesul la procedurile de revizuire împotriva actelor şi omisiunilor care contravin dreptului de mediu. Mai mult, deciziile de încadrare şi stabilirea pragurilor din Anexa II sunt deciziile, actele şi omisiunile care se încadrează la articolul 6 alineatul 1 b) şi sunt prin urmare supuse prevederilor articolului 9 alineatul 2 din Convenția de la Aarhus. Modificări necesare: Directiva ar trebui să exprime în mod explicit dreptul publicului de a participa la procedurile de încadrare şi evaluare şi să permită publicului să conteste legal decizia de încadrare.
Necesitatea de a evalua proiectul în ansamblu şi toate impacturile sale Investitorii solicită adesea evaluarea şi, prin urmare, aprobări pentru părţi din proiecte (respectiv cu privire la proiectele privind infrastructura de trafic sau proiectele energetice). Prin această abordare, cunoscută ca divizare, părţile de proiect cel mai puţin susceptibile din punct de vedere al mediului sunt autorizate şi construite întâi, făcând din dezvoltarea continuată a proiectului un fapt practic împlinit, chiar dacă, de exemplu în proiectele privind infrastructura de trafic, secţiuni ale acestora traversează teritoriu preţios din punct de vedere al mediului, sau în cazul unor proiecte energetice de anvergură, cantităţi mari de deşeuri sunt produse, gestionarea lor fiind evaluată printr o EIA separată. Acest lucru contravine articolului 2.1 din directiva EIA, care solicită ca proiectele ce ar putea avea un efect semnificativ asupra mediului sunt supuse evaluării. Conform articolelor 3, 5.1 şi 5.3 din directiva EIA, dezvoltatorii vor furniza informațiile necesare pentru a evalua toate impacturile importante, directe şi indirecte, ale unui proiect. Această îndatorire adesea nu este îndeplinită, parţial din cauza faptului că proiectele sunt incorect definite. Efectele indirecte ale proiectelor şi riscurile acumulării lor cu cele ale altor proiecte (planificate or deja existente) nu sunt luate în considerare. De exemplu, când impacturile unor noi proiecte de transport sunt evaluate, nu se ia în considerare faptul că implementarea acestor proiecte (direct sau indirect, prin intermediul traficului mai aglomerat) va spori solicitarea asupra mediului în zonă. Modificări necesare: Directiva ar trebui să interzică în mod explicit divizarea artificială a proiectelor în scopurile EIA şi cea a procedurilor privind aprobarea pentru dezvoltare în părţi mici ( feliere ). Ar trebui de asemenea să sublinieze faptul că atât impacturile directe, cât şi cele indirecte (cumulative) ar trebui evaluate prin raportare la proiect în ansamblul său.
Evaluarea alternativelor proiectului Directiva EIA (articolul 5.3) solicită dezvoltatorului să furnizeze o prezentare a principalelor alternative la proiect şi a motivelor pentru alegerea opţiunii preferate, luând în calcul impacturile de mediu. Totuşi, formularea Directivei face posibil ca investitorii să susţină că alternativele trebuie prezentate şi evaluate numai atunci când dezvoltatorul a decis să le studieze. În multe cazuri, autorităţile responsabile acceptă această abordare, în pofida argumentării publicului şi a oponenţilor proiectului, că ar trebui luate în considerare alternative mai favorabile mediului. Această interpretare nu este conformă cu obiectivele de bază ale Directivei, cu articolul 5 şi Anexa II din Convenția de la Espoo sau cu cerinţele speciale ale altor norme UE de mediu (a se vedea respectiv articolul 6.4 din Directiva privind habitatele). Promotorului proiectului trebuie să i se solicite să investigheze toate alternativele rezonabile, şi după participarea publicului, să includă aceste alternative rezonabile în evaluare (pe baza Convenţiei de la Aarhus, articolul 6(8), care prescrie că participarea publicului trebuie luată în considerare). Întrebarea ce anume constituie o alternativă rezonabilă trebuie să rămână deschisă revizuirii juridice la cererea publicului, pe baza Convenţiei de la Aarhus, articolul 9. Este de aşteptat ca îndatorirea explicită de a (re )evalua alternativele sugerate de public în timpul procedurii de participare să motiveze dezvoltatorii să fie mai incluzivi în alegerea lor privind alternativele dinainte, pentru a nu pierde timp. Modificări necesare: Directiva ar trebui să solicite dezvoltatorilor să prezinte toate alternativele relevante la proiect şi să compare impacturile lor de mediu, economice şi sociale. Directiva ar trebui de asemenea să solicite alegerea alternativei cel mai puţin dăunătoare şi aprobarea sa, inclusiv a alternativei zero (absenţa oricărui proiect) sau, dacă lucrurile stau altfel, ca o justificare clară să fie oferită, şi aceasta să poată fi supusă revizuirii judiciare.
Calitatea de ansamblu a evaluării (rapoartele de mediu) Directiva nu include prevederi pentru a asigura controlul calităţii informațiilor furnizate de către dezvoltator (raportul EIA). Unele ţări au dezvoltat asemenea instrumente, dar independenţa şi obiectivitatea unei asemenea evaluări nu este asigurată întotdeauna. Modificări necesare: Solicitarea de a crea sisteme independente de control al calităţii informațiilor furnizate de către dezvoltator ar trebui inclusă în Directivă. Trebuie evidenţiat faptul că persoanele autorizate să îndeplinească acest control trebuie să nu fie dependente financiar şi/sau funcţional de dezvoltator.
Participarea publicului Procesul EIA se încadrează la articolul 6 din Convenția de la Aarhus ca o formă de participare a publicului în timpul pregătirii unui proiect. Convenția de la Aarhus admite faptul că participarea publicului la luarea deciziilor îmbunătăţeşte calitatea şi implementarea deciziilor, dă publicului ocazia de a şi exprima îngrijorările, şi le permite autorităţilor publice să ţină cont în mod corespunzător de aceste îngrijorări. Directiva EIA ar trebui să asigure faptul că publicul primeşte suficiente informații despre proiect şi impacturile sale de mediu într o formă conprehensibilă şi că acesta are suficient timp pentru a le studia it şi a trimite comentarii. Membrii afectaţi ai publicului ar trebui să aibă oportunitatea unei participări prompte şi eficiente la procesul de luare a deciziilor. Gama de deficienţe aferente acestor solicitări este destul de largă, inclusiv următoarele probleme: documentele furnizate de dezvoltatori sunt adesea foarte detaliate şi accurateţea datelor incluse în ele este dificil de verificat; perioadele de timp destinate verificării de către public a documentelor şi trimiterii de comentarii sunt prea scurte; o parte din publicul implicat este privat de dreptul de a participa la proceduri de aprobare a dezvoltării din diverse motive (precum prezentarea incorectă a zonei de impact sau separarea procedurilor de aprobare a dezvoltării de EIA, combinată cu prevederi restrictive reglementând participarea la aceste proceduri); comentariile publicului nu sunt luate în considerare în mod serios. Modificări necesare: Directiva ar trebui să stabilească perioade de timp minime pentru ca publicul să comenteze cu privire la materialele din sfera EIA şi la de procedurile de aprobare a dezvoltării. Ar trebui să stipuleze că perioadele de timp utilizate trebuie să fie proporţionale cu magnitudinea şi complexitatea proiectului. Ar trebui de asemenea să solicite în mod explicit ca publicul implicat să aibă dreptul de a participa direct la procedura de aprobare a dezvoltării (nu doar să comenteze cu privire la raportul EIA) şi să aibă acces la justiţie atât pentru EIA, cât şi pentru procedurile de aprobare a dezvoltării. Directiva trebuie aliniată cu interpretările Comitetului de Conformitate cu Convenția de la Aarhus.
Accesul la revizuirea judiciară Conform articolului 10a din directiva EIA, şi în conformitate cu cerinţele Convenției de la Aarhus, publicul afectat trebuie să aibă acces la o procedură de revizuire adusă în instanţă, pentru a putea contesta legalitatea pozitivă sau procedurală a deciziilor, actelor sau omisiunilor care privesc prevederile directivei EIA legate de participarea publicului. Orice asemenea procedură va fi corectă, echitabilă, promptă şi nu va fi prohibitiv de costisitoare. Această prevedere adesea nu este implementată corect în practică, după cum o arată următoarele probleme: deciziile de încadrare şi evaluare în unele State Membre nu sunt supuse revizuirii (directe) judiciare; acelaşi lucru se aplică şi rezultatelor finale ale procedurilor EIA în Statele Membre în care EIA este o procedură separată (neintegrată în faza de aprobare a dezvoltării); dacă EIA este separată de procedurile de aprobare a dezvoltării, este de asemenea un fapt des întâlnit ca sfera de acțiune a subiecților care au calitatea legală de a face apel împotriva aprobării definitive pentru dezvoltare ( decizia principală ) să fie restricționată, prin comparație cu definiția publicului implicat din articolul 1.2 al directivei EIA; în unele țări, sfera argumentelor pe care unii subiecți (vecini, ONG uri) le pot prezenta în instanță este restricționată; protecția juridică este adesea ineficientă şi nu este acordată la timp, în special deoarece nu sunt luate măsuri preliminare (măsurile reparatorii nu sunt acordate prin proces); în multe jurisdicții, accesul la justiție este prohibitiv de costisitor pentru publicul afectat sau ONG uri. Modificări necesare: Directiva ar trebui să includă o prevedere care să precizeze că procedurile de revizuire în instanță vor asigura remedii adecvate și eficiente, inclusiv măsuri reparatorii (după cum o cere articolul 9/4 din Convenția de la Aarhus). De asemenea, ar trebui să se garanteze că toate rezultatele importante ale EIA şi procedurilor de luare a deciziilor sunt supuse revizuirii la scurt timp după emitere.
EIA privind proiectele transfrontaliere În țările în care EIA este separată de procedura de aprobare a dezvoltării, Statele Membre implicate şi cetățenii lor pot participa la EIA în sine, dar nu întotdeauna și la procedurile ulterioare de luare a deciziilor. Mai mult, în numeroase proceduri transfrontaliere apar probleme de traducere. Din cauza complexității procedurilor EIA, autorităţilor publice le lipsesc resursele necesare traducerii întregii documentații EIA, lucru ce face participarea publicului să fie lipsită de sens. Pe lângă acest aspect, drepturile publicului din Statele Membre învecinate de a participa la EIA şi la procedurile de aprobare a dezvoltării pentru proiecte cu impacturi transfrontaliere nu ar trebui să depindă integral de acțiunea sau lipsa de acțiune a autorităţilor Statului Membru afectat, conform articolului 7.2 din Directivă. Formularea Directivei derivă din Convenția de la Espoo, totuși ignoră un aspect central al Convenției de la Aarhus, care dă dreptul la participare şi accesul la justiție și publicului implicat din afara unei anumite țări. Este la discreția publicului implicat şi nu a unui stat dacă să participe la o procedură transfrontalieră sau nu. Modificări necesare: Cetățenii din Statul Membru învecinat ar trebui să aibă dreptul de a participa la EIA şi la procedurile de aprobare a dezvoltării pentru proiecte cu impacturi transfrontaliere, chiar dacă Statul Membru în chestiune rămâne inactiv şi nu inițiază consultarea. Un amendament la definiția publicului implicat ar trebui luat în considerare în această privință. Conform cu principiul poluatorul plătește, dezvoltatorul va fi responsabil cu furnizarea traducerii documentației EIA.
Sinergiile EIA cu alte evaluări de mediu şi cu procedurile de aprobare a dezvoltării Lucrul cel mai necesar este ajustarea cerințelor directivelor SEA şi EIA. Ordinea logică a acestor evaluări ar trebui asigurată, la fel ca și respectarea rezultatelor SEA în procedurile EIA ulterioare. Evaluarea repetată (la același nivel de detaliu) va fi evitată, în timp ce totodată disponibilitatea informațiilor din cadrul procedurilor relevante SEA trebuie asigurată în cadrul procedurilor EIA ulterioare. O opinie EIA pentru un proiect specific nu ar trebui realizată anterior unei SEA și/sau unei aprobări a unui plan strategic (obligatoriu) (în principal planuri de utilizare a terenului) care ar trebui să stabilească cadrul proiectului. Rezultatele procedurilor SEA (de exemplu refuzul anumitor alternative specifice pentru proiect sau o solicitare de a evalua alternativele mai în detaliu) nu trebuie omise în EIA ulterioară şi în cadrul procedurilor de aprobare a dezvoltării pentru proiecte specifice. Ordinea logică a SEA şi procedurilor EIA ar trebui să asigure faptul că sunt permise alternative ale proiectului mai puțin dăunătoare. Modificări necesare: Evaluările planurilor/programelor (SEA) şi proiectelor (EIA) aferente ar trebui să fie coordonate. Dacă un plan sau program, care face obiectul SEA, reprezintă o bază obligatorie pentru un proiect, atunci EIA pentru respectivul proiect nu trebuie realizată anterior SEA. Rezultatele acestor proceduri SEA ar trebui luate în considerare şi respectate în cadrul EIA urilor. Evaluările repetate la același nivel de detaliu vor fi evitate, iar disponibilitatea informațiilor din procedurile anterioare relevante SEA ar trebui asigurată în cadrul procedurilor EIA ulterioare.
EIA şi deciziile de aprobare a dezvoltării Se pune problema dacă decizia EIA şi cea de aprobare a dezvoltării ar trebui să ia neapărat forma unei decizii unice (cu alte cuvinte, dacă deciziile separate privind întâi EIA şi apoi aprobarea dezvoltării ar trebui evitate). În ceea ce privește acest lucru, experiența ONG urilor arată că situația în care EIA este o procedură separată finalizată nu printr o decizie obligatorie, ci printr o opinie neobligatorie este cea mai problematică. Aceasta provoacă numeroase probleme, respectiv în ceea ce privește cerințele Directivei privind participarea publicului şi accesul la justiție, şi de asemenea diminuează șansa ca rezultatele evaluării să fie luate în calcul în mod serios în cadrul procesului de luare a deciziei. Este prin urmare crucial ca imediat după o EIA să fie emisă o decizie obligatorie privind (cel puțin) aspectele de mediu ale proiectului. Decizia ar trebui să se bazeze pe rezultatele evaluării. Publicul va avea dreptul de a influența în mod eficient atât EIA, cât şi conținutul acestor decizii. Aceasta poate fi fie decizia unică şi definitivă final de aprobare a dezvoltării, fie poate fi urmată de o altă decizie de aprobare a dezvoltării, de exemplu avizul de utilizare a terenului. Ambele abordări pot avea rezultate atât pozitive, cât și negative. De exemplu, dacă există două decizii separate, apare pericolul ca dreptul publicului de a o influența pe cea de a doua să fie limitat. Pe de altă parte, dacă este emisă o singură decizie, este mai probabil ca și competența de a emite această decizie unică cheie să fie acordată unei autorități a cărei principală responsabilitate și interes este dezvoltarea proiectului, nu protecția mediului. Modificări necesare: EIA ar trebui să formeze o parte integrantă din procedura de aprobare a dezvoltării (sau din una dintre proceduri) pentru proiect. Cu alte cuvinte, Directiva ar trebui să solicite ca EIA să fie finalizată printr o decizie obligatorie privind (cel puțin) aspectele de mediu ale proiectului.
Evaluarea celor mai importante aspecte specifice toate criteriile din Anexa III trebuie luate în calcul în procedurile de încadrare; pragurile naționale pentru proiectele din Anexa II trebuie stabilite în mod clar și transparent; publicul trebuie să aibă dreptul de a participa la procedurile de încadrare şi evaluare; deciziile de încadrare şi evaluare trebuie supuse unei revizuiri juridice directe şi prompte; proiecte întregi trebuie supuse EIA (nu părți de proiecte divizate); toate impacturile potențiale ale proiectelor (inclusiv cele indirecte şi cumulative) trebuie luate în considerare; toate alternativele relevante trebuie studiate şi alegerea finală justificată; calitatea evaluării trebuie verificată şi confirmată de către un organism independent; rezultatele evaluării trebuie utilizate direct şi tratate în cadrul aprobării dezvoltării; procedura trebuie supusă unei revizuiri judiciare directe şi prompte
Întrebări? Î/ R 25
Vă mulțumesc pentru atenție! 26