Ochelarii dintre terapeut şi clientul său Carpiuc Mihai Cristian Abstract Prezenta lucrare a pornit de la o observaţie personală din practica, avută cu câţiva clienţi, şi din experienţa împărtăşită de către unii dintre colegii mei din grupul de formare la prezentarile de caz. Observaţia constă în faptul că între mine, ca terapeut, şi clientul din faţa mea, se interpune ceea ce îmi doresc eu să fiu ca terapeut şi, să mă comport, după nişte tipare - blocând astfel conectarea mea la nevoile clientului. În relaţie aceste tipare par a avea rolul unor lentile de ochelari, ce pot mări sau micşora distanţa dintre mine şi client, într-un mod nenatural. Practic, aşteptarea mea de a fi un bun terapeut mă face să acţionez ca atare, minimalizând sau maximizând trăirea clientului; filtrând cursul relaţiei şi lăsând să treacă doar ce am eu nevoie să ştiu. Feed-backul oferit nu este cel necesar clientului, ci cel ce îmi atestă mie că sunt un bun terapeut. Încerc prin intermediul lucrării, să semnalez şi să descriu această componentă a comportamentului persoanei ce-şi doreşte să ajute altă persoană. Voi folosi pentru aceasta elemente de teorie ale fondatorului psihoterapiei centrate pe persoană, Carl Ransom Rogers, ale altor psihoterapeuţi rogersieni, precum şi propriile explicaţii asupra fenomenului. Voi face apel la termenii de: relaţie, terapeut, client, condiţii, de a fi în contact psihologic, congruenţă. Suntem fiinţe umane şi avem trăiri interioare - unele mai puternice, unele mai slabe. Căutam un echilibru al nostru pe tot parcursul vieţii. Nu există legi scrise absolute şi manuale de instrucţiuni despre noi înşine, ci doar interpretări ale propriilor dorinţe. Sunt doar interpretările şi dorinţele noastre sau şi ale celor din jurul nostru? Suntem confuzi din cauză că nu ştim dacă sunt ale noastre sau ale altora? Suntem confuzi din cauza interpretărilor? Răspunsurile le cautăm şi le găsim în noi, dar nu le căutam şi găsim doar în noi, ci şi în ceilalţi. În acest caz, ceilalţi par a fi un fel de extensie, de depozit al trăirilor noastre, devenind o sursă alternativă a echilibrului nostru. Noi putem fi, la
rândul nostru, şi ceilalţi pentru altcineva. Putem fi, aşadar, în acelaşi timp sau alternativ, şi noi înşine şi ceilalţi. Întrebările asupra unor experienţe personale, au ca scop găsirea răspunsului edificator. Căutarea acestuia poate dura o secundă sau ani de zile. Găsirea răspunsului într-o secundă nu pare fi o problemă. Dezavantajos pare să fie în cazul în care căutarea este foarte lungă. O căutare foarte lungă implică o ascundere foarte bună sau o lipsă a informaţiei asupra locului unde s-ar putea afla ceea ce căutam. Parcă am avea un pic nevoie de ajutor! Care este cauza? Dar, ce, cine şi unde este ajutorul? Începem să ne simţim, dintr-odată, inconfortabil şi usor stanjeniţi. Ne lipseşte ceva şi acesta pare să fie cheia înţelegerii proprii noastre vieţi. În mod normal întrun organism, anticorpii vin şi vindecă locul unde apare o inflamaţie. La fel şi gândurile vin să vindece, pe cale logică sau ilogică, neliniştea celui ce le-a căzut pradă şi suferă. Acum aş vrea să vă reamintesc unele cuvinte menţionate mai înainte: fiinţe umane, trăiri interioare, legi scrise, interpretări, dorinţe, confuzi, răspunsuri, căutam, noi, ceilalţi, altcineva, experienţe personale, problemă, timp, căutare, ascundere, ajutor, ce, cine, unde, cauza, inconfortabil, stanjeniţi, lipseşte, organism, anticorpi, logică, ilogică, nelinişte şi să vă invit să vă gândiţi dacă acestea pot fi atribuite unui client sau unui terapeut sau amândurora? Poate că unii dintre dumneavoastră deja ştiu răspunsul la această întrebare. În cartea Drama psihologiei, Vasile Pavelcu remarca paradoxul psihologiei făcând remarcat aspectul surprins de pe Albert Camus, ce a afirmat: A te studia din punct de vedere al psihologiei, ar fi ca şi cum ai trece prin faţa ferestrei casei tale şi te-ai vedea stând la masă ; paradox ce surprinde următoarele două aspecte: primul ar fi să fi în relaţie cu tine şi să trăieşti experienţa acelui stând la masă, iar al doilea ar
fi să te poţi uita la tine trecând prin faţa casei tale, ca fiind celălalt, Ambele aspecte fac referire la modalităţile de relaţionare cu tine şi cu un celălalt, tot tu. Relaţionarea şi facilitarea acesteia este, după Carl Rogers, misiunea psihoterapeutului. El face referire la trei tipuri de relaţionare: a terapeutului cu el însuşi, a clientului cu el însuşi şi aceea dintre terapeut şi client. Sugestia lui pentru o psihoterapie reusită, ar fi că psihoterapia cu clientul începe de dinaintea întâlnirii propriu-zise dintre client şi psihoterapeut. Acest aspect, poate fi unul neexplorat suficient de către psihoterapeut, fiind o cauză a disconfortului resimţit atât de client, cât şi de psihoterapeut. De ce ar fi nevoie de o pregătire în prealabil a psihoterapeutului? Haideţi să ne imaginăm o cameră unde se află un client, cu problemele lui, şi un psihoterapeut ce are rolul de a-l ajuta pe client. Trăirile şi situaţiile prezentate de client în faţa psihoterapeutului, ocupă virtual spaţiul dintre cei doi. Întreaga încărcătură emoţională degajată de către client, este un tot ce conţine detalii semnificante ce se întrepătrund şi chiar le acoperă pe altele. Rezolvarea face apel la o atenţie sporită, la la înţelepciune şi la fondul experienţelor proprii ale psihoterapeutului. Această atitudine o asemăn cu punerea unor ochelari de vedere de către psihoterapeut. De obicei, persoanele mai în vârstă poartă ochelari de vedere, fiind un semn al maturităţii. În cazul nostru, prin ei, trec trăirile clientului către psihoterapeut. Rolul ochelarilor ar fi de a descifra cu maturitate ceea ce vine de la client. Relaţia client-psihoterapeut este o relaţie dinamică, trasată de ceea ce se întamplă în interiorul ei, ajungându-se la momente cu puternice descărcări emoţionale. Psihoterapeutul preia încărcatura şi o trece prin filtrul experienţei sale. Încărcătura emoţională acţionează şi la nivel de percepţie, limbajul non-verbal al corpului clientului dându-i şi el o parte din informaţie. Toate aceste informaţii preluate sau doar una dintre ele, pot trezi în psihoterapeut şi o reacţie din partea acestuia ce ori îl îndepărtează de client, ori îl
face să se apropie prea mult faţă de acesta. Aş exemplifica prin următoarele: o trăire a clientului ce face referire la pornirile aberante de omucidere pe care le are acesta, pot activa mecanismul de autoapărare al psihoterapeutului; o destăinuire intimă a clientului, îi poate trezi psihoterapeutlui o compasiune care îl face să se apropie de clientul său, mai mult decât clientul ar fi pregătit în acel moment să accepte; un simplu Oh! sau o rotire a ochilor peste cap să-i trezeasca repulsia psihoterapeutului şi să-l determine să-l incadreze pe client, poate, într-un şablon de subestimare ce nu îi va mai permite clientului să fie perceput ca o persoană plenară. Atunci, aş spune că lentilele ochelarilor psihoterapeutului supradimensionează sau minimalizează trăirile clientului său. Imaginea asupra clientului este una distorsionată, neconformă cu realitatea simţirilor clientului iar relaţia de terapie suferă, relaţionarea fiind oprită sau manifestându-se doar pe câteva canale de comunicare. Una dintre condiţiile unei relaţionări reuşite dintre client şi psihoterapeut este congruenţa psihoterapeutului cu el însuşi. Congruenţa psihoterapeutului ar fi ca sentimentele şi trăirile lui să-i fie accesibile şi să fie conştient că acestea vin în el. În lipsa acesteia, poate exista în continuare dorinţa psihoterapeutului de a-l ajuta pe clientul lui şi de a fi perceput de el însuşi sau de ceilalţi, ca un bun psihoterapeut. Acestea, însă, nu sunt îndeajuns pentru ca relaţia psihoterapeuţică să funcţioneze, ci, mai degrabă, ar însemna centrarea psihoterapeutului pe nevoile sale de confirmare a statutului lui de psihoterapeut şi de recunoaştere. Lentilele ochelarilor devin rigide şi opace, filtrând informaţia, psihoterapeutul neputând reacţiona în funcţie de intensitatea trăirilor şi nevoilor clientului. Nu pot fi date reguli clare în privinţa modului în care se poate obţine congruenţa psihoterapeutului şi denumim starea opusă ei, şi anume incongruenţa, ca fiind discrepanţa între Selful real şi cel ideal (între ceea ce sunt şi ceea ce aş vrea să fiu). Nu ştim unde incepe congruenţa, aceasta depinzând de la psihoterapeut la
psihoterapeut, dar putem sesiza atunci când ea încetează să existe. În acest caz aş spune că un psihoterapeut se formează cu ochelari proprii, construiţi în urma experienţierii trăirilor sale. Ca să vă răspund şi la intrebarea pusă mai inainte, şi anume: De ce ar fi nevoie de o pregătire în prealabil a psihoterapeutului? vă voi spune ca această pregătire ar fi ca o ştergere a ochelarilor psihoterapeutului înainte de întâlnirea cu clientul său. Pentru a face obervabilă importanţa acestui procedeu, îl voi cita succint pe Carl Rogers din cartea sa A deveni o persoană, din subcapitolul Cum pot să creez o relaţie de ajutorare?, unde ne sunt propuse zece întrebări pregătitoare pentru întâlnirea cu clientul: 1. Pot să fiu într-un anumit mod pe care celălalt îl va percepe ca fiind demn de încredere sau consecvent într-un anumit sens profund? 2. Pot fi suficient de expresiv ca persoană, încât să comunic fără ambiguitate ceea ce sunt? 3. Îmi pot da voie să trăiesc atitudini pozitive faţă de cealaltă persoană atitudini de căldură, afecţiune, simpatie, respect? 4. Pot să fiu suficient de puternic, ca persoană, pentru a fi delimitat de celălalt? 5. Mă simt, în interior, suficient de în siguranţă ca să-i dau voie celuilalt să fie delimitat? 6. Îmi pot da voie să pătrund pe deplin în lumea sentimentelor şi a semnificaţiilor personale ale celuilalt şi să le vad aşa cum le vede el? 7. Pot sau nu să accept fiecare faţeţă pe care mi-o prezintă cealaltă persoană? 8. Pot acţiona, în relaţie, cu suficientă sensibilitate, încât comportamentul meu să nu fie perceput drept ameninţare? 9. Îl pot elibera pe celălalt de ameninţarea evaluării exterioare?
10. Pot să-l întâmpin pe celălalt ca pe o persoană aflată în procesul devenirii, sau voi fi limitat de trecutul său şi de trecutul meu? Recomand spre lectura şi subcapitolul Experienţa terapeutului, din aceeaşi carte, ce începe în felul următor: Iată cealaltă persoană, clientul meu. Mă tem puţin de el, mă tem de adâncurile din el, aşa cum mă tem puţin de adâncurile din mine..... În concluzie, ochelarii psihoterapeutului trebuiesc şterşi înaintea întâlnirii cu clientul său, iar în timpul terapiei, trebuie urmărită congruenţa psihoterapeutului, pentru a nu ajunge in situaţia de a supradimensiona sau minimaliza trăirile clientului.