Microsoft Word - 5Bogdan Popoveniuc.doc

Transcriere

1 65 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE Abstract. The doctrine of contradiction, of antinomy, as inherent of nature of things, is as old as antique philosophy. Thus, is not a surprise that Immanuel Kant characterized his reflection on the antinomies as the point from which he has started to build his critical system. His attempt to solve the problem of human reason, has been evaluated in different ways as time pass by. The present article isn t analyzing the viability of the solution suggested by Kant, but it is proposing a strict logic analysis of antinomies argumentation (more exactly the first and the second). According to this analysis, on their basis it is an error of defining the notion of world, the whole antinomy resulting only from that and it is not necessary for its explaining to introduce the conflict between intellect and reason. This conflict becomes however foundation of the antinomy at the same time as defining correctly the notion of world, without losing a part from the essence of the kantiene conception. Although this logic analysis can lead us to an alternative solution of the antinomies. Doctrina contradiciei, a antinomiei, ca inerent naturii lucrurilor, este la fel de veche ca i filosofia antic. De aceea nu este de mirare c Immanuel. Kant a caracterizat reflecia asupra antinomiilor drept punctul de la care a plecat în construcia sistemului su critic. În

2 66 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) scrisoarea sa ctre Chr. Grave din 21 septembrie 1798 citim: Nu cercetarea existenei lui Dumnezeu, a nemuririi etc. a fost punctul de la care am plecat, ci antinomiile raiunii pure: lumea are un început ea nu are un început etc. pân la a patra: exist libertate în om împotriva a nu exist libertate, ci totul este în el necesitate natural; aceasta a fost ceea ce m-a trezit mai întâi din somnul meu dogmatic i m-a mânat spre critica raiunii, pentru a înltura scandalul contradiciei aparente a raiunii cu ea însi. i O alt mrturisire în aceast privin o reprezint o cunoscut însemnare gsit printre notele lui Kant în care filosoful precizeaz, cu referire la problema pe care o ridic antinomiile raiunii, c anul 1769 i-a adus o mare lumin. ii Antinomiile kantiene au fost evaluate diferit de-a lungul timpului, un mare numr de filosofi susinând chiar faptul c în realitate ele nu exist. Dup unii, nu exist deloc antinomie, pentru c tezele sunt absolut adevrate i riguros demonstrate, pe când antitezele nu sunt niciodat demonstrate, decât incomplet. Tezele iii, spun ei, se demonstreaz prin reducerea la absurd a antitezelor; ele rezult de acolo c antitezele sunt demonstrate ca fiind contradictorii. Din contra, în demonstrarea antitezelor este stabilit simplu c tezele sunt incomprehensibile. Nu exist deci egalitate între cele dou demonstraii. Spiritul uman nu poate accepta contradictoriul, dar el poate accepta incomprehensibilul, dac este contradictoriu cu contradictoriul în sine. Tezele se sprijin pe intelect, antitezele pe imaginaie. Acestea sunt, de exemplu, punctele de vedere ale lui J. Renouvier i F. Evellin. 1 / 2001

3 67 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE Potrivit altor filosofi, cum ar fi Schopenhauer, antitezele singure se întemeiaz pe formele facultii noastre de cunoatere, care cere ca tot ceea ce este condiie s aib un condiionat. Din contra, tezele sunt false, pentru c sunt cldite pe slbiciune i pe sofismele individului ( sophismes de l individu ). Este imaginaia, care obosit s coboare indefinit înapoi, pune un termen în drumul su, cu ajutorul ipotezelor arbitrare. Aici se nate o nou antinomie, dar nici una din pri nu triumf uor, pentru c adepii finitudinii lumii, în refutarea tezei, o arat, de fapt, contradictorie nu în ea însi, ci cu o anume lege a gândirii, care vrea ca realul s fi fost în întregime determinat. Cele dou pri nu denun la adversar o contradicie în sine, ci incompatibilitatea cu o lege consecutiv determinant. Numai c aceti autori încearc s rezolve antinomiile, introducând propriile lor supoziii. J. Renouvier de pild, face apel la legea reprezentrii. Iar Schopenhauer invoc, în esen, principiul raiunii suficiente. De asemenea, interpretarea pe care o propune Henry Wald, este tot dintr-o perspectiv strin sistemului kantian, cea a unei logici dialectice. De fapt, antinomiile nu formeaz bariera gândirii în general, ci numai bariera gândirii elementare. Neputând depi logica general, Kant rmâne metafizician. Numai în lumina logicii dialectice, logica elementar nu se transform în metafizic. iv Iar Hegel bineîneles c soluioneaz problema antinomiilor, prin filosofia speculativ. Pentru Hegel,

4 68 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) antinomiile kantiene nu conin altceva decât afirmarea abstract a ambelor momente ale conceptului speculativ, dar mascat de raionamente complicate, îns false, care ascund caracterul tautologic al enunurilor. v Noi vom încerca s artm c mecanismul care genereaz de fapt antinomiile nu este cel invocat de Kant, i anume c ele ar rezulta din pretenia raiunii de a elibera conceptul intelectului de limitrile inevitabile ale unei experiene posibile, pentru a-l extinde dincolo de limitele empiricului, dar totui în legtur cu el, ci din faptul c exist o contradicia logic ce ar sta la baza producerii lor, a dialecticii transcendentale în general. Vom propune în acelai timp, o reconsiderare a rolului pe care Ideile, aa cum le-a îneles Kant, îl au în cadrul cunoaterii. i ne pornim în acest demers, îmbrbtai chiar de remarca lui Kant, care spune c nu e nimic extraordinar, atât în conversaia comun cât i în cri, s înelegi un autor chiar mai bine decât s-a îneles el pe sine însui, i anume prin comparaia ideilor pe care le exprim asupra obiectului lui, dat fiind c el nu determinase îndeajuns conceptul lui i c, astfel, uneori el vorbea sau chiar gândea împotriva propriei lui intenii. vi S lum prima antinomie. 1 / 2001

5 69 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE TEZ Lumea are un început i este, de asemenea, limitat în spaiu. ANTITEZ Lumea nu are nici început, nu este nici limitat în spaiu, ci este infinit atât în timp cât i in spaiu. i acum demonstraiile lor. Cum poate fi lumea infinit în timp, dac infinitatea unei serii scurs în lume este imposibil. Cum poate lumea s fie infinit în spaiu, fr a considera c sinteza prilor ei nu este terminat, adic un timp infinit ar trebui considerat ca scurs în enumerarea tuturor lucrurilor coexistente, ceea ce este imposibil. Pe de alt parte, cum putem concepe ca lumea s aib un început în timp, adic naterea lumii s fie precedat de un timp vid, când în el nu este posibil naterea vreunui lucru; cci nici o parte a unui astfel de timp nu are în sine fa de o alt parte vreo condiie distinctiv a existenei decât a nonexistenei? i cum poate fi lumea limitat în spaiu, adic s fie limitat de un spaiu vid, când raportul ei cu un asemenea spaiu nu este nimic, pentru c spaiul nu este decât forma intuiiei externe în care ne sunt date toate lucrurile ca fenomene? Ambele demonstraii impun prin elegana prin care este evideniat contradicia la care se ajunge, în cazul în care presupunem c teza (sau antiteza) ar fi fals. O banal demonstraie prin reducere la absurd, care

6 70 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) evideniaz contradicia natural de care trebuie s se izbeasc în mod necesar orice raiune uman în mersul ei înainte. vii Ce s-ar putea reproa oare unei asemenea demonstraii imbatabile? Nimic altceva decât c întreaga argumentare pleac de la o definiie incorect din punct de vedere logic. Dup cum am vzut, în general, comentariile i observaiile fcute pân acum, referitoare la aceste antinomii, au vizat dintre termenii implicai doar pe cei de infinit, finit, indefinit aa cum apar ei în argumentrile tezelor. i de aceea, soluiile date sunt într-un fel strine sistemului kantian, deoarece vin cu propriile supoziii. viii Aceasta fiindc scap din vedere tocmai termenul principal, subiectul tezelor i anume lumea. Argumentarea kantian este într-adevr fr cusur, i pare irefutabil. Dar s nu uitm c ne aflm pe trâmul raiunii unde principiul necontradiciei este suveran, chiar dac nu ne poate ajuta s ne îmbogim cunoaterea, fapt recunoscut chiar autorul Criticii: Trebuie deci s recunoatem c principiul contradiciei e valabil ca principiul universal i cu totul suficient al oricrei cunotine analitice; dar autoritatea i utilitatea lui, ca criterii suficiente ale adevrului, nu se întind mai departe. Faptul c nici o cunotin nu poate fi contrar fr a se anula pe ea însi face din acest principiu desigur o conditio sine qua non ( ) vom veghea fr îndoial totdeauna s nu acionm niciodat contra acestui principiu inviolabil. ix. Dar se pare c, el însui, nu a fost suficient de vigilent. 1 / 2001

7 71 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE De ce afirmm acest lucru. S lum definiia pe care o d Kant lumii. Lume înseamn întregul matematic al tuturor fenomenelor i totalitatea sintezei lor în mare, ca i în mic, adic atât în dezvoltarea progresiv a acestei sinteze prin compunere, cât i prin diviziune. x Aceast definiie este greit din trei motive. În primul rând este o definiie constructiv a unui concept al unei mulimi infinite, având deci, un caracter contradictoriu; în al doilea rând este o definiie prin accident; i în al treilea rând este o definiie idem per idem. S detaliem. Când spun c lumea este infinit sau finit în spaiu sau în timp, eu m desprind de proprietile spaiului - infinit sau ale sintezei finit i încerc s-i atribui lumii o mrime. Dar lumea reprezint sinteza fenomenelor efectuat succesiv, adic în timp, atât cât permite mrimea acestuia, adic nelimitat, pentru c timpul este infinit. Sau, pentru partea a doua a antinomiei, lumea reprezint sinteza fenomenelor efectuat succesiv în timp în cadrul intuiiei infinite a spaiului. De unde caracterul contradictoriu al lumii, ca concept, care rezult chiar din definiie: lumea este o sintez executat succesiv în timp i terminat (în spaiul sau timpul infinit). Adic lumea este o sintez infinit terminat. În aceast form, se poate observa c avem dea face cu o definiie contradictorie, pentru c atribuim noiunii de lume dou atribute contradictorii între ele. Dac m opream în definiie la ansamblul matematic al tuturor fenomenelor, care este o Idee i spun eu

8 72 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) adevrata Idee despre lume - eu a fi putut pune problema mrimii ei. Pe când aa eu nici mcar nu mai am dreptul s pun problema ansamblului care nu exist înc, din moment ce depinde de sfâritul sintezei mele. Deci avem de-a face cu o definiie constructiv a unei colecii de obiecte virtual infinit. Iar aceast definiie vine în contradicie cu însi viziunea lui Kant asupra cerinelor raiunii. Nu-i putem atribui unui concept dou atribute care se exclud reciproc sintez succesiv în timp, de care prin cerina executrii ei este limitat i posibilitatea nelimitat de executare a acestei sinteze în timp sau spaiu. Principiul raiunii nu este propriu-zis decât o regul, care ordon o regresie în seria condiiilor fenomenelor date i creia nu îi este niciodat permis s se opreasc decât la un necondiionat absolut. xi Aceast regul nu poate spune ce este obiectul, ci cum trebuie instituit regresia empiric, spre a ajunge la conceptul complet al obiectului. Dac ar avea loc primul caz, ea ar fi un principiu constitutiv, ceea ce niciodat nu este posibil din raiune pur. xii Observm aici o ambiguitate. Raiunea arat cum trebuie s se instituie regresia empiric, dar raionamentul deductiv nu se refer la intuiii, pentru a le supune regulilor (cum face intelectul cu categoriile lui), ci la concepte i judeci. Dac, deci, raiunea pur se raporteaz i la obiecte, totui ea nu are nici un raport nemijlocit cu acestea i cu intuiia lor, ci numai cu intelectul i cu judecile lui, care se adreseaz în primul rând simurilor i intuiiilor lor, pentru a le determina obiectul lor. xiii 1 / 2001

9 73 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE Cu alte cuvinte intelectul, i nu raiunea, este cel care reclam ca diversul intuiiei s fie mai întâi, într-un anumit mod, parcurs, acceptat i legat, pentru a face din el o cunotin. xiv Deci modul în care trebuie instituit regresia empiric, este o funcie a intelectului, raiunea este cea care doar pretinde unitatea maxim a regulilor intelectului sub principii. Raiunea nu poate cere (presupune) decât totalitatea seriei, sinteza acesteia aparine intelectului. În ali termeni, singura modalitate de cunoatere a acestei posibile totaliti nu poate fi conceput decât în modalitatea de cunoatere a intelectului, adic prin sintez. Deci sinteza este cerut, pentru cunoaterea Ideii (ca fenomen), cu alte cuvinte de ctre de intelect i nu de raiune. Dar din perspectiva raiunii Ideea (necondiionatul), este anterioar sintezei, pentru c face posibil orice condiionat. Fenomenele sunt deci considerate aici ca date i raiunea reclam totalitatea absolut a condiiilor posibilitii lor, întrucât acestea constituie o serie, prin urmare reclam o sintez absolut (adic în orice privin), complet, prin care fenomenul s poat fi expus dup legile intelectului. xv În al doilea rând, lumea este sinteza tuturor fenomenelor în spaiu, sau mai clar o sintez în spaiu, este o definiie prin accident pentru c din conceptul de lume nu pot deduce aceast sintez care se face. Aceast situaie apare deoarece proprietatea sintezei care este atribuit lumii nu are nimic de a face cu ansamblul tuturor fenomenelor, ci doar cu partea a doua a definiiei, care, dup cum spuneam, este ataat arbitrar

10 74 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) de Kant conceptului de lume. Dac ni se spune c, în virtutea cerinelor Critici, eu nu am voie s spun nimic despre lumea în sine, deoarece conceptele intelectului nu se aplic lucrurilor în sine, i de aceea, lumea const tocmai în aceast sintez în compunerea fenomenelor, nu o considerm o întâmpinare viabil, deoarece tot prin definiie lumea este ansamblul tuturor fenomenelor i nicidecum vreun lucru în sine. Faptul c nu este înc cunoscut, nu implic inexistena sa, mcar ca posibilitate, ca Idee a raiunii. Aici întâlnim una din situaiile care l-au determinat pe Alex. Bain s recunoasc în propoziiile care exprim o proprietate accidental, propoziiile sintetice ale lui Kant. Într-adevr, în asemenea propoziii, predicatul, fiind un aditiv pozitiv pentru subiect, nu este coninut, în nici un fel, nici direct, nici indirect, în subiect. Cu alte cuvinte, legtura dintre subiect i predicatul accidental într-o asemenea propoziie nu are o baz logic, ca în propoziia verbal esenial, identic (propoziia analitic a lui Kant), ci exclusiv o baz de fapt, de constatare, sau o baz empiric (în sensul cel mai larg al cuvântului). Aceast observaie este extrem de important, cci dac accidentul are o baz de fapt i nimic altceva, pentru a determina accidentul unui lucru, nu avem alt mijloc decât de a-l indica concret, întrucât el nu decurge din definiia lucrului care-l posed. xvi Cu alte cuvinte, eroarea de definire este cea care m silete s art în experien obiectul corespunztor acestei sinteze. Dac nu se atribuia accidental, noiunii de 1 / 2001

11 75 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE lume aceast proprietate a sintezei fenomenelor i se limita strict la înelesul su cel mai restrâns, de ansamblu al tuturor fenomenelor, nu mai exista obligaia de a arta în realitate aceast sintez realizat. Nici Kant nu credem c la orele de geografie definea câmpia ca: Întindere vast de pmânt fr accidente însemnate de teren i totalitatea sintezei lor în mare, ca i în mic, adic atât în dezvoltarea progresiv a acestei sinteze prin compunere, cât i prin diviziune. Conceptul (raiunii, în cazul nostru, dar observaia rmâne valabil i pentru celelalte concepte) nu are nimic de a face cu modul nostru de cunoatere. Aceast sintez poate fi considerat ca fiind constitutiv pentru obiect, doar din perspectiv gnoseologic, în ceea ce privete modul meu de a o aprehenda. Considerat independent de aceast ordine arbitrar, care o definete prin accident, ea îi pierde singurul element care o definete, i deci, nu mai e practic definit. În schimb problemele care le ridic atribuirea sintezei empirice, ca parte constitutiv a lumii, sunt mult mai mari. Deoarece, în felul acesta Kant nu face altceva decât s determine lumea ca fenomen, adic supus condiiilor sensibilitii i sintezei aprehensiunii în timp. Toate fenomenele cuprind, în ce privete forma, o intuiie în spaiu i în timp ce le st a priori tuturor la baz. Ele nu pot fi deci altfel aprehendate, adic primite în contiina empiric, decât cu ajutorul sintezei diversului prin care sunt produse reprezentrile unui spaiu sau timp determinat, adic prin compoziia omogenului i contiina unitii sintetice a acestui divers

12 76 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) (omogen). Contiina omogenului divers în intuiia în genere, întrucât prin ea devine mai întâi posibil reprezentarea unui obiect, este conceptul unei mrimi (quantum). Prin urmare, însi percepia unui obiect ca fenomen nu este posibil decât prin aceeai unitate sintetic a diversului intuiiei sensibile date prin care este gândit unitatea compoziiei omogenului divers în conceptul unei mrimi; adic fenomenele sunt toate mrimi, i anume mrimi extensive, pentru c ele, ca intuiie în spaiu sau în timp, trebuie s fie reprezentate prin aceeai sintez prin care sunt determinate în genere spaiul i timpul. xvii Ce rezult de aici, c lumea, conform definiiei date nu poate fi decât un fenomen. Cu alte cuvinte, conceptul raiunii, în cazul Ideilor cosmologice, spre deosebire de cele dinamice, nu au pretenia de a transcende lumea sensibil, ci doar de a obine necondiionatul aici, în lumea sensibil, prin totalitatea absolut a condiiilor. Dac se consider c ( ) Ideile sunt toate transcendente i dei nu depesc obiectul, adic fenomenele ca specie, ci au de-a face numai cu lumea sensibil (nu cu nuomene), împing totui sinteza pân la un grad care depete orice experien posibil; ele pot fi numite toate, dup prerea mea, foarte just c o n c e p t e c o s m ol o g i c e. xviii Dar lumea este ansamblul tuturor fenomenelor. i dac aceast Idee de lume trebuie s fie obinut, cel puin aparent sau ca încercare, în aceleai condiii ca i conceptele despre fenomene, atunci înseamn c Idee de lume înseamn de fapt fenomenul tuturor fenomenelor. Or este evident c aceasta este o definiie idem per idem, adic nu este o definiie. Dar din punctul de vedere al cerinelor Esteticii i Logicii transcendentale, pare c 1 / 2001

13 77 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE lumea trebuie definit i prin sinteza fenomenelor, nu numai ca ansamblu al tuturor fenomenelor, dar aceasta e numai o aparen, pentru c noiunea de lume nu are nimic de a face cu cunoaterea ei efectiv de ctre mine. Ceea ce se întâmpl se subordoneaz cazului mai general al clasei tuturor claselor. Clasa tuturor claselor nu este definit pentru c se ia noiunea de clas i definiia sa i se pretinde ca aceast definiie s defineasc o alt clas, clasa tuturor claselor; dar definiia noiunii de clas nu poate fi definiens pentru nici o alt clas, decât pentru noiunea de clas, deci, dac încercm s definim înc o clas cu aceast definiie, realizm o fals definiie idem per idem. Clasa tuturor claselor nu este altceva decât extensiunea noiunii de clas. Acesta este motivul pentru care nu e posibil s definim clasa tuturor claselor prin noiunea de fenomen, decât printr-o definiie idem per idem. xix Este exact ceea ce se întâmpl când încerc s definesc lumea nu ca ansamblul tuturor fenomenelor, ci ca sinteza în compunerea i diviziunea lor, adic întocmai precum un fenomen, mai exact ca fenomenul tuturor fenomenelor. Definiia fenomenului pretinde s defineasc un alt fenomen. Fenomenul este rezultatul sintezei unui divers dat în intuiie i subsumat unui concept. În cazul nostru, termenul lume însemn în sens transcendental totalitatea absolut a ansamblului lucrurilor existente, iar noi ne îndreptm atenia numai spre

14 78 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) totalitatea sintezei (dei propriu-zis numai în regresiunea ctre condiii). xx Cu alte cuvinte conceptul nici mcar nu conteaz, ci doar expunerea fenomenelor, care constituie, potrivit modalitii specifice de funcionare a intelectului, fenomenul lume. Mai întâi trebuie s se observe aici c Idee de totalitate absolut nu privete altceva decât expunerea fenomenelor, prin urmare nu conceptul pur al intelectului despre un întreg al lucrurilor în genere. Fenomenele sunt deci considerate aici ca date i raiunea reclam totalitatea absolut a condiiilor posibilitii lor, întrucât acestea constituie o serie, prin urmare reclam o sintez absolut (adic în orice privin), complet, prin care fenomenul (s.n. B.P.) s poat fi expus dup legile intelectului. xxi Dup cum spuneam i mai sus, specificul raiunii este redus doar la o imitare nereuit i generatoare de erori, a intelectului. Necondiionatul cerut de raiune trebuie cutat dup metodele i mijloacele intelectului, în natur. Acest fapt însemn c raiunea nu va putea avea niciodat un rol pozitiv, nici mcar pe acela de a da unitate intelectului, pentru c eu nu am nevoie de aceast unitate, generatoare de aparene i contradicii, din moment ce, în planul cunoaterii, ea numai m îneal. Totui în cadrul sistemului raiunea are un rol esenial pentru cunoatere, rol pe care intelectul, aa cum l-a îneles Kant, nu îl poate îndeplini. Cea de-a doua problem major ridicat de mecanismul antinomiilor, o constituie modalitate de 1 / 2001

15 79 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE demonstraie, i anume, cea apagogic. Demonstraia apagogic nu poate fi permis decât în acele tiine unde este imposibil s substituim obiectivului, cu alte cuvinte cunoaterii a ceea ce este în obiect, subiectivul reprezentrilor noastre. xxii Adic în matematic. Chiar i în fizic, în care totul se bazeaz pe intuiii empirice ( ) aceast specie de dovad este totui de cele mai mult ori lipsit de importan. În cazul antinomiilor se justific, spune Kant, aceast modalitate de argumentare, prin faptul c ambele pri, atât cea care afirm, cât i cea care neag, pun la baz un concept imposibil despre obiect, i aici este valabil regula non entis nulla sunt predicata, cu alte cuvinte c atât ceea ce s-a afirmat, cât i ceea ce s-a negat despre obiect sunt deopotriv de inexacte i c nu putem ajunge apagogic la cunoaterea adevrului." Dar în cazul nostru este vorba despre lume, de Univers mai bine zis. Adic noi avem de-a face cu obiectivul. Pentru conceptul de lume, atributul sintezei este doar un accident, ce i se ataeaz în ordinea cunoaterii subiective, i nicidecum o proprietate ce ine de structura sa logic. i de aceea ne gsim în situaia pe care o prezint însui Kant. Dar acolo unde domin obiectivul, trebuie s se întâmple adesea, sau ca contrariul unei anumite judeci s contrazic numai condiiile subiective ale gândirii, dar nu obiectul, sau ca cele dou judeci s nu se contrazic decât sub o condiie subiectiv, care este considerat fals ca obiectiv i, cum condiia este fals, amândou pot fi false, fr ca de la falsitatea uneia s se poat conchide adevrul celeilalte. xxiii

16 80 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) Numai c acest concept imposibil este pus chiar de ctre el, prin intermediul unei definiii eronate. Fiind definiie prin accident, pentru c sinteza nu este constitutiv lumii decât ca o condiie subiectiv a cunoaterii ei, noi trebuie s indicm toi membrii ei, unul câte unul, caracterizai de acest accident, altfel clasa nu este constituit. xxiv Chiar dac raiunea îi arog drepturi nepermise din punctul de vedere al legilor intelectului, nu putem presupune c ea face erori logice. Cele dou judeci, din perspectiva lui Kant, sunt opuse numai dialectic, i nu analitic i, prin urmare, ele pot fi ambele false. Deci dou judeci opuse dialectic între ele pot fi ambele false, fiindc nu numai c una contrazice pe cealalt, ci spune ceva mai mult decât e necesar pentru contradicie. xxv Opoziia analitic este cea contradictorie, în cazul creia respingerea unei teze implic acceptarea celeilalte. În schimb, datorit aparenei transcendentale care ne face s considerm c lumea ar fi ceva în sine, vom a doar o opoziie dialectic, în care ambele teze pot fi false. Când spun, prin urmare: lumea, în ce privete spaiul, este ori infinit, ori nu este infinit (non est infinitus), atunci, dac prima judecat este fals, judecata contradictorie opus ei: lumea nu este infinit, trebuie s fie adevrat. În felul acesta n-a face decât s înltur o lume finit, fr a pune în loc alta, anume pe cea finit. Dac îns s-ar spune: lumea este ori infinit, ori finit (nonfinit), ambele ar putea s fie false. Cci în acest caz eu consider lume ca fiind determinat în sine în privina mrimii, fiindc în judecata opus nu suprim 1 / 2001

17 81 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE numai infinitatea, i, o dat cu ea, poate întreaga ei existen proprie, ci adaug o determinare lumii, ca unui lucru real în sine; ceea ce de asemenea poate fi fals, dac lumea n-ar fi dat nicidecum ca lucru în sine, prin urmare nici ca infinit, nici ca finit în privina mrimii. xxvi Sau, spunem noi, dac mai exist o a treia judecat. Lucru posibil, în cazul în care cele dou judeci nu se afl în raport de contradicie, ci doar de contrarietate. Pentru c, dup cum am vzut, definiia lumii, ca fenomen este greit, din punct de vedere logic. Astfel, Kant ajunge la o contradicie pe care el însui o creeaz. Dac totalitatea absolut se bazeaz pe faptul c fenomenele sunt considerate aici ca date, dar lumea nu se gsete decât în regresia empiric a seriei fenomenelor, adic ea nu este totui niciodat în întregime dat, aici avem, în mod evident o fals problem, sau o problem artificial creat. Ori se consider c fenomenele sunt date, i de fapt ele nu sunt date, pentru c urmeaz abia s fie date prin regresia empiric, ori ele sunt întradevr date, dar mai trebuie date o dat în regresia empiric, pentru a face din ansamblul lor un fenomen, i anume fenomenul lume, adic fenomenul tuturor fenomenelor, un concept eronat din punct de vedere logic. Contradicia, cu alte cuvinte, este creat, de la început, printr-o eroare logic. Putem observa acest fapt i în silogismul care st la baza antinomiei raiunii. Întreaga antinomie a raiunii pure se bazeaz pe argumentul dialectic: dac este dat condiionatul, atunci este dat i întreaga serie a tuturor condiiilor lui; dar obiectele simurilor ne sunt

18 82 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) date ca fiind condiionate, prin urmare etc. xxvii Dar pentru c premisa major a silogismului ia necondiionatul în sens transcendental de categorie pur, pe când premisa minor îl ia în sensul empiric de concept al intelectului aplicat (i noi spunem re-aplicat) la simple fenomene, întâlnim acea eroare dialectic numit sophisma figurae dictionis. xxviii i aceasta nu este o iluzie absolut natural a raiunii comune, cum vrea Kant, ci pur i simplu, o eroa-re logic, prin care am creat un concept contradictoriu, înclcând regulile logicii. Singura iluzie este aceea c noi putem defini lumea, aa cum a dorit Kant, ca fenomenul tuturor fenomenelor. Pentru c eu nu las lumea s fie un concept al raiunii, adic propriu-zis o Idee, ci îi opun un concept al intelectului. Deci lumea, aa cum o definete Kant, nu este Ideea de lume, ci conceptul intelectului, corespunztor ei, care este un concept contradictoriu. Revenind la modalitatea de argumentare, putem gsi aici ieirea din dilem. i nu în modalitatea negativ a lui Kant, prin respingerea ca false, a ambelor teze, ci într-o modalitate analoag cu cea pe care el o propune pentru soluionarea antinomiilor dinamice. Demonstraiile trebuie s se supun regulilor logice, indiferent c este vorba de logica general, sau logica transcendental. Drept urmare, pentru a putea realiza o demonstraie apagogic, trebuie s demonstrm c, din punct de vedere logic, tezele se afl în raport de contradicie. Chiar dac vreau s le resping pe amândou ca false, trebuie s ne asigurm c nu mai exist o a treia 1 / 2001

19 83 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE variant, care ar putea fi adevrat. Or în cazul opoziiei dialectice eu nu pot s m asigur de aceste lucru. Eu nu am nici mcar conceptul de lume, dac trebuie s-l obin mai întâi în realitate prin sinteza succesiv a prilor (lucru care am vzut c este incorect), dar s stabilesc dac cele dou judeci pe care le fac despre el, se afl sau nu în raport de contradicie. Cu alte cuvinte, aici este aplicat, principiul ter- iului exclus, într-un caz în care nu tiu dac am de-a face cu judeci opuse contradictoriu (or Kant, demonstreaz chiar contrariul). Acest fapt ne poate da o sugestie, în ceea ce privete soluionarea pozitiv a antinomiilor matematice, astfel încât s dm satisfacie pe de o parte intelectului, pe de alta raiunii, la fel ca în cazul Ideilor dinamice. xxix La ce mod. Pstrând statutul Ideii raiunii, aa cum îl dorete Kant, i anume doar ca principiu regulativ i nicidecum ca unul constitutiv pentru cunoatere. Principiul raiunii nu este propriu-zis decât o regul, care ordon o regresie în seria condiiilor fenomenelor date i creia nu-i este niciodat permis s se opreasc la un necondiionat absolut. El nu este deci un principiu al posibilitii experienei i al cunoaterii empirice a obiectelor simurilor, prin urmare nu este un principiu al intelectului; cci orice experien este închis în limitele ei (potrivit intuiiei date); el nu este un principiu constitutiv al raiunii, care s extind conceptul lumii sensibile dincolo de orice experien posibil, ci este un principiu de continuare i de extindere a experienei cât mai mult posibil, potrivit cruia nici o limit empiric nu trebuie considerat ca limit absolut. xxx

20 84 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) Dar aici trebuie fcut o distincie între posibilitatea experienei, care este limitat la sensibilitate i posibilitatea experienei în genere, limitat doar la modul nostru de a concepe. Conceptele raionale servesc pentru a concepe, aa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înelege (percepiile). xxxi Într-adevr, acest principiu nu are valabilitate decât în ceea ce privete experiena posibil în genere. Pentru c aceste Idei când conin necondiionatul, ele se raporteaz la ceva din care face parte orice experien, dar el însui nu este niciodat obiect al experienei, ceva spre care conduce raiunea în concluziile ei pe care le scoate din experien i dup care ea evalueaz i msoar gradul folosirii ei empirice, dar care nu constituie niciodat un element al sintezei empirice. xxxii i tocmai acesta este sensul experienei posibile în genere, cea care (poate) depete posibilitatea experienei sensibile. Deci Ideea de lume poate avea rolul unui empiric necondiionat (conform genezei sale în raiune), dar totodat i de condiie nesensibil, prin faptul c depete sensibilitatea (în sensul experienei posibile), dar nu posibilitatea experienei în genere. De aceea Lumea rmâne o Idee, pentru c eu nu o voi putea realiza niciodat în sensibilitate, dar conceput ca o condiie necesar a posibilitii fenomenelor, la fel cum câmpul îl presupun, dei nu i-am realizat sinteza în sensibilitate, adic nu l-am cunoscut ca fenomen dat în intuiie, ca o condiie a ogorului pe care îl am în faa mea. 1 / 2001

21 85 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE Ideea nu apare în mod explicit la Kant, dar este inevitabil, la nivelul concepiei, ca unic modalitate de a evita, în mod riguros idealismul. Principii ale intelectului pur, a cror folosire este total imanent, pentru c nu au alt tem decât posibilitatea experienei xxxiii, sunt susceptibile, de o arie mult mai larg de aplicabilitate, i anume, în cadrul experienei în genere, unde, într-adevr, nu li se poate arta realitatea obiectiv în posibilitatea experienei, pentru c o depesc, cu alte cuvinte sunt transcendente fa de ea. Dar acest fapt nu le anuleaz viabilitatea ca ipoteze de lucru, fiind concepte logic corect constituite, care se întemeiaz, indirect, pe condiiile experienei posibile. Privit din perspectiv epistemologic, raiunea pur, prin intermediul Ideilor, nu vizeaz obiecte situate în afara experienei, ci are rolul ca folosirea intelectului în cadrele experienei s fie deplin. xxxiv Aceast ipotez a valorii gnoseologice a raiunii este valabil, în cadrul sistemului, din moment ce Imm. Kant accept lucrul în sine, pentru a evita idealismul. De aceasta am eu dreptul, din punctul de vedere al Ideii raiunii, s presupun, ca existând lumea, înaintea cunoaterii ei. Cu alte cuvinte eu am dreptul s o concep, înainte de o înelege. Din punctul de vedere al rigorii logice a sistemului, presupoziia lucrului în sine îl zdruncin destul de tare. Dar aceasta era singura modalitate prin care, dup cum spuneam, putea fi evitat idealismul. Dup încer-

22 86 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) carea de face întreaga cunoatere s graviteze în jurul subiectului, autorul Criticii raiunii pure ezit i accept un compromis cu lucrul în sine. xxxv Dar ar fi cu neputin ca prin structura fenomenelor s nu se strecoare unele veti, dei îmbrobodite, s nu strbat pân la noi unele solii estompate, de la ceea ce sunt lucrurile în sine. xxxvi i tocmai de aceea, raiunea capt noi valene, în ceea ce privete conceperea imaginii noastre despre lume. Adic, aceast Idee este îndreptit s existe ca ipotez de lucru. Nu putem s nu observ, c aceast interpretare a Ideii de lume este mult mai lesne de acceptat în cadrul sistemului Criticii raiunii pure, decât cea referitoare la o cauzalitate prin libertate, sau o fiin necondiionat necesar. 1 / 2001

23 87 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE BIBLIOGRAFIE BOUTRAUX Emile, La Philosophie de Kant, Paris, Librairie Philosophique, J. Vrien, 1926 DUMITRIU Anton, Soluia paradoxelor logico-matematice, Editura tiinific, Bucureti, 1966 EVELLIN Francoise, La raison pure et les antinomies, Paris, Felix Alcan, 1907 KANT Immanuel, Critica raiunii pure, Bucureti, Editura IRI, 1994 KANT Immanuel., Logica general, Editura TREI, 1996 KANT Immanuel., Prolegomene la orice metafizic viitoare care se va putea înfia drept tiin, Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic, 1987 PETROVICI Ioan, Dousprezece prelegeri universitare, Iai, Editura Agora, 1994 RÂMBU Nicolae, Raiunea speculativ în filosofia lui Hegel, Iai, Editura Universitii Alexandru Ioan Cuza, 1997 WALD Henry, Introducere în Logica dialectic, Bucureti, Editura Academiei R.P.R., 1959

24 88 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) NOTE: i În: Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizic viitoare care se va putea înfia drept tiin, Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic, 1987, p ii Ibidem pp iii Vezi: Emile Boutraux, La Philosophie de Kant, Paris, Librairie Philosophique, J. Vrien, 1926, pp iv Henry Wald, Introducere în Logica dialectic, Bucureti, Editura Academiei R.P.R., 1959, p v Nicolae Râmbu, Raiunea speculativ în filosofia lui Hegel, Iai, Editura Universitii Alexandru Ioan Cuza, 1997, p vi Ibidem, p vii Ibidem, p viii Vezi, de exemplu, F. Evellin, La raison pure et les antinomies, Paris, Felix Alcan, ix I. Kant, Critica raiunii pure, ed. cit., p x Ibidem, p xi Ibidem. p xii Ibidem, p xiii Ibidem, p / 2001

25 89 MECANISMUL ANTINOMIILOR KANTIENE xiv Ibidem, p xv Ibidem, p xvi Anton Dumitriu, Soluia paradoxelor logico-matematice, Editura tiinific, Bucureti, 1966, p162. xvii Ibidem, p xviii Ibidem, p xix A. Dumitriu, Soluia paradoxelor logico-matematice, Ed. cit., p134. xx Ibidem, p xxi Ibidem, p xxii Ibidem, p xxiii Ibidem, p xxiv A. Dumitriu, Soluia paradoxelor logico-matematice, Ed. cit., p xxv I. Kant, Critica raiunii pure, ed. cit., p xxvi Ibidem, p xxvii Ibidem, p. 405 xxviii Ibidem, p xxix Dar o pstrm numai la nivelul de sugestie, aceast distincie care în viziunea noastr poate oferi o soluionare alternativ a antinomiilor, ea nefcând obiectul studiului de fa. Reinem doar

26 90 R O S L I R Revista Român de Semio-Logic (pe Internet) faptul c, pentru cunoatere, Ideile au un rol mult mai însemnat decât a vrut Kant s le acorde. xxx Ibidem, p xxxi Ibidem, p xxxii Ibidem, p. 282, idee pe care Kant o va contrazice mai apoi, când va dori s disting între Ideile matematice i cele dinamice, spunând c în privina Ideilor cosmologice care privesc numai unitatea matematic necondiionat, nu întâlnim alt condiie a seriei fenomenelor decât cea care ea însi este fenomen i ca atare constituie i ea un membru al seriei. Ibidem, p xxxiii Ibidem, p xxxiv N. Râmbu, Op. cit., p xxxv Râmbu N. Op. cit., p xxxvi Ion Petrovici, Dousprezece prelegeri universitare, Iai, Editura Agora, 1994, p / 2001