UNIVERSITATEA DE STAT BOGDAN PETRICEICU HASDEU DIN CAHUL CATEDRA de ECONOMIE ȘI MANAGEMENT ÎN AFACERI ȘI SERVICII PLANIFICAREA ȘI GESTIUNIEA ÎNTREPRIN

Transcriere

1 UNIVERSITATEA DE STAT BOGDAN PETRICEICU HASDEU DIN CAHUL CATEDRA de ECONOMIE ȘI MANAGEMENT ÎN AFACERI ȘI SERVICII PLANIFICAREA ȘI GESTIUNIEA ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE - I NOTE DE CURS (CONSPECT) PENTRU SPECIALITATEA BUSINESS ȘI ADMINISTRARE Andrei Popa, doctor habilitat în științe economice, profesor universitar

2 Tema I. Esenţa întreprinderii industriale Ampla şi complexa dezvoltare ce caracterizează evoluţia societăţii omeneşti în ultimul secol se reflectă şi în apariţia unui număr de întreprinderi, care prezintă o extremă varietate de însuşiri economice, tehnice, umane, juridice etc. Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în cadrul in-dustriei, în care personalul, prin utilizarea factorilor de producţie, obţine materii prime, produce bunuri materiale, anumite servicii, în condiţiile realizării unui anu-mit profit. Abordată ca un sistem, întreprinderea prezintă mai multe caracteristici: a) Întreprinderea este un sistem complex, deoarece include resurse umane, materiale şi financiare, fiecare dintre acestea fiind alcătuite dintr-o varietate de elemente. Resursele umane sunt compuse din personalul întreprinderii, care pre-zintă caracteristice din punct de vedere al nivelului pregătirii, specialităţii, postului ocupat, vârstei, vechimii în unitate etc. Disponibilităţile băneşti în numerar şi la bancă, aflate la dispoziţia întreprinderii formează resursele sale financiare. b) Întreprinderea este un sistem socio-economic, în sensul că în cadrul său colectivele de oameni ai muncii desfăşoară procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare. Calitatea resurselor umane de a fi singurele producătoare de noi valori le conferă o poziţie centrală în cadrul întreprinderii industriale. c) Întreprinderea industrială este şi un sistem planificat. Esenţa acestei tră-sături o reprezintă fundamentarea şi desfăşurarea tuturor activităţilor întreprinderii pe baza planului său, al cărui conţinut este diferit în întreprinderea de stat faţă de cea privată. d) Întreprinderea este un sistem deschis. Aceasta se exprimă prin fluxul de întăriri utilaje, materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, informaţii destinate sistemelor din care face parte. e) Întreprinderea este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă perma-nent, sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni, adaptându-se atât la evoluţia macrosistemelor din care face parte, cât şi la cerinţele generate de dinamica susţi-nută a resurselor încorporate. Însă întreprinderea nu este un sistem pasiv şi, la rân-dul său, influenţează ieşirile sale, unele din caracteristicile sistemelor cu care intră în contact. f) Întreprinderea este un sistem tehnico-material, în sensul că între mijloa-cele de muncă, materii prime şi materiale utilizate în cadrul său, există anumite le-gături, care se manifestă prin dependenţa tehnologică dintre subdiviziunile sale. g) Întreprinderea este un sistem organizat. Se manifestă în descompunerea întreprinderii în elemente componente cu scopul recompunerii lor în elemente componente după anumite criterii tehnice, economice şi de personal. Astfel în cadrul unei unităţi economice poate fi evidenţiat un ansamblu de activităţi de bază: aprovizionare, producţie, vânzare, transport etc. Complexitatea întreprinderii industriale este prezentată în figura nr.1 1

3 Fig.1. Întreprinderea industrială ca sistem complex şi organizat Strategii industriale ale unităţilor economice Oferta < Cererea. Se vinde ceea ce se produce. - Preocuparea de bază: utilizarea tuturor mijloacelor de producţie la 100% - Evaluarea individuală a performanţelor fiecărui post - Manevrarea cu costurile Oferta = Cererea. Se produce ceea ce poate fi vândut. - De efectuat previziuni comerciale - Reducerea stocurilor - Diversificarea produselor - Reacţionare la perturbaţii - Constituirea unui sistem informaţional adecvat Oferta > Cererea. Se produce ceea ce se vinde. - Personalizarea produselor - Decalaje mici - Costuri şi preţuri reduse - Durata de viaţă a produselor - Relaţii client-furnizor - Organizarea în flux 2

4 Tema II. Caracteristica întreprinderii veriga de bază a economiei de piaţă 1. Esenţa întreprinderii industriale 2. Tipologia întreprinderilor industriale 3. Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridică 1. Esenţa întreprinderii industriale Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în cadrul industriei, în care personalul, prin utilizarea factorilor de producţie, obţine materii prime, produce bunuri materiale, anumite servicii în condiţiile realizării unui anumit venit. Procesul de producţie Întreprinderea: a. un sistem complex include resurse umane, materiale, financiare, informaţionale. b. un sistem socio-economic oamenii din cadrul întreprinderii desfăşoară procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare. c. un sistem planificat d. un sistem deschis fluxuri de intrări, utilaje, materii prime, materiale informaţii e. un sistem organic adaptiv se schimbă permanent sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni. f. un sistem tehnico-material există anumite legături între mijloacele de muncă (oameni, utilaje)materii prime şi materiale utilizate în cadrul său. g. un sistem organizat activitatea se descompune în elemente componente conform unor anumite criterii tehnologice economice si de personal. 2. Tipologia întreprinderilor industriale Necesitatea clasificării: pe această bază se pot efectua analize complexe şi aprofundate (dezechilibre disfuncţionalităţi) se identifică caracteristicile şi modalităţile de exercitare a conducerii în întreprindere a. în funcţie de forma de proprietate: întreprinderi de stat întreprinderi private întreprinderi cu proprietate mixtă Întreprindere de stat întreg patrimoniul unităţii aparţine statului. Întreprinderi private patrimoniul aparţine unei sau mai multor persoane. 3

5 Caracteristica: a. iniţiativa constituirii şi funcţionării întreprinderii aparţine integral întreprinzătorului b. posedă un capital minim obligatoriu c. independenţa deplina în direcţionarea activităţii d. asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale implicate de operaţiunile firmei Dacă patrimoniul (capitalul) aparţine unei singure persoane întreprindere individuală. Dacă deţinătorii de capital sunt mai multe persoane întreprindere de grup. Dacă deţinătorii patrimoniului se află în proprietatea unei familii întreprindere familială. Dacă întreprinderea este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a mai multor persoane întreprindere asociativă. Caracteristica: a. dreptul de proprietate asupra patrimoniului de către mai multe persoane. întreprinderea cu proprietate mixtă - patrimoniul întreprinderii aparţine parţial statului, parţial persoanelor fizice sau juridice. b. în funcţie de sectorul economiei: sectorul primar întreprinderi agricole nivel mediu a progresului tehnic. sectorul secundar întreprinderi industriale nivel ridicat al progresului tehnic. sectorul terţiar întreprinderi de servicii şi distribuţie se dezvoltă în strînsă legătură cu cel secundar şi atrage din ce în ce mai mulţi lucrători. c. după natura activităţii: întreprinderi agricole întreprinderi industriale întreprinderi de servicii (bănci, companii de asigurări, transport) întreprinderi de distribuţie. pun la dispoziţia consumatorilor diferite bunuri de consum d. în funcţie de caracterul obiectului muncii supus prelucrării: extractive prelucrătoare e. în raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei finite: producătoare de mijloace de producţie producţie (gr A) producătoare de bunuri de consum (gr. B) f. în raport cu continuitatea procesului tehnologic: cu procese tehnologice continue cu procese tehnologice discontinue g. în funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic: întreprinderi ce funcţionează anul împrejur întreprinderi sezoniere h. în raport cu nivelul de specializare: specializate 4

6 universale mixte i. în funcţie de tipul producţiei: producţie individuală cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare) cu pro de masă j. în funcţie de metoda de organizare a producţiei: întreprinderi cu producţia organizată in flux întreprinderi cu producţia organizată pe obiecte întreprinderi cu producţia organizată în unicate k. în funcţie de numărul personalului încadrat în întreprindere (conform legislaţiei R.M.. Legea privind susţinerii întreprinderilor mici şi mijlocii): microîntreprinderi 9 salariaţi întreprinderi mici salariaţi întreprinderi mijlocii cel mult 249 salariaţi l. în funcţie de venitul anual din vânzări (lei): microîntreprinderi < 3 mln întreprinderi mici < 25mln întreprinderi mijlocii - < 50 mln m. în funcţie de forma organizatorico-juridică: întreprindere individuală (ÎI) persoana fizică societate în nume colectiv (SNC) persoană fizică societate cu răspundere limitată (SRL) persoana juridică societate în comandită persoană fizică societate pe acţiuni (S.A.) persoană juridică cooperativă de producţie / de întreprinzător persoană juridică întreprindere de stat întreprindere municipală Lectia 2. Tema II. Caracteristica întreprinderii veriga de bază a economiei de piaţă 1. Scopul şi sarcinile de bază ale întreprinderii, drepturile şi datoriile. Legea R.M. cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi. 2. Esenţa şi însemnătatea noilor tipuri de uniuni (consorţii, asociaţii, concerne). Întreprinderile au în viaţa unei economii un rol dublu: economic şi social. a) Rolul economic I. întreprinderile - atrag şi combină factori de producţie. sarcini managerii optimizarea combinării factorilor de producţie pe care îi deţin. 5

7 II. III. întreprinderile au ca finalitate a activităţii lor, executarea de bunuri şi servicii. sarcini managerii să producă la costuri minime, realizând şi reînnoind permanent factorii şi combinarea lor în funcţie de situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere. întreprinderile distribuie veniturile managerii - acţiuni specializate de remunerare a factorilor de producţie utilizaţi: Beneficiari Instrumente de repartiţie - Personal angajat Salarii - Organisme sociale Cotizaţii sociale - Statul Impozite, taxe - Creditorii şi băncile Dobânzi comisioane - Asociaţii Dividende - Întreprinderea Autofinanţare b) Rolul social: Firma exista prin indivizi prin salariaţii săi; - prin consumatori, bunurile pe care le oferă pe piaţă. Fima manifestă un rol social specific: I. - faţă de salariaţi care îşi consacră o mare parte din viaţa lor muncii în întreprindere Sarcini Managerii - crearea condiţiilor favorabile pentru muncă şi salarizare, favorizarea promovării personalului favorizarea reciclării impuse de modernizarea tehnicii şi tehnologiei. II. faţă de consumatori Firma trebuie să caute cea mai buna adaptare a bunurilor şi serviciilor produse la solicitarea clienţilor. Firma trebuie să furnizeze o informaţie completă şi obiectivă asupra produselor sale prin politici de publicitate, reclamă. 6

8 2 Esenţa şi însemnătatea noilor tipuri de uniuni (consorţiu, asociaţii, concerne) Concerne - întreprinderi mari şi foarte mari, care se creează prin unirea mai multor firme mici şi sunt conduse centralizat persoană fizică descentralizare parţială. Consorţiu reuniune provizorie în scopul realizării unor proiecte sau programe mari. Îşi încheie existenţa la finalizarea proiectului. Grupuri Industrial - Financiare reuniune benevolă de structuri financiar-bancare şi de cercetare-dezvoltare, se caracterizează prin procesul integrat al tuturor etapelor lanţului valoric de la elaborare - pînă la realizare. Reţele antreprenoriale reuniuni benevole de firme în scopul coordonării activităţii sale pe piaţă, cooperării în producerea în comun a elementelor produsului final. Exemple de reţele: Reţele ale furnizorilor, Reţele de desfacere, Reţele de cooperare tehnologică. Corporaţii Transnaţionale reuniuni de firme din diferite ţări cu scopul de a domina unul sau cîteva segmente de piaţă. Lectia 3. Tema II. Caracteristica întreprinderii verigă de bază a economiei de piaţă 1. Importanţa micului business în economia de piaţă 2. Susţinerea şi protecţia micului bussiness 3. Formele de parteneriat între întreprinderile mari şi cele mici 1. Importanţa micului business în economia de piaţă Caracteristica businessului mic: a. managementul este independent, de regulă managerul este proprietarul firmei. b. capitalul este asigurat de o persoană sau cîteva proprietarii întreprinderii. c. aria geografică de activitate este locală. Avantajele întreprinderilor mici: 1. lansează mai ușor un produs sau serviciu. 2. se adaptează rapid şi satisface anumite nevoi specifice. 3. satisface maximal gusturile consumatorilor prin fabricarea bunurilor de serie mică sau unicate. 4. Este capabilă să întreţină relaţii personale cu consumatorii. Promovează relaţii directe între producător şi client. 5. Oferă locuri de muncă 6. Sunt flexibile şi se acomodează repede la conjunctura pieţei şi schimbările în producţie. Dezavantajele întreprinderilor mici: 1. Riscuri şi incertitudine în succesul afacerii. 2. Probleme financiare şi obligaţii la momentul pornirii afacerii. 7

9 3. Responsabilitate completă. 4. Apariţia unor probleme fiziologice. Stresul impus de mersul afacerilor poate provoca dereglări de sănătate. 5. Insuficienţa capitalului disponibil. 6. Dificultăţi resimţite în faţa reglementărilor legislativ-normative şi a procedurilor birocratice. În SUA din cele 20 milioane de firme 13 mil. - individuale şi de familie. 1,8 mil. - de parteneriate (SRL)/LTD. 4 mln. SA (corporation) 40% din PIB sunt produse de 500 corporaţii mari. 40% din PIB revine businessului mic. Anual se înregistrează 400 mii de firme mici noi din care 80 % se închid în primii ani de activitate. În Germania la sfîrşitul anilor 90 din total firme: - 65% - SRL care ofereau locuri de muncă pentru 38% din total angajaţi. - din ele 24% - societăţi în comandită În Republica Moldova la sfîrşitul anilor 90 (1996) din total agenti economici întreprinderi individuale (28,7) SRL (13,3%) GŢ (43%) 2. Susţinerea şi protecţia micului bussiness (vezi) 1. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-XII din Legea Republicii Moldova privind societăţile cu răspundere limitatănr, nr. 135 din Legea Republicii Moldova privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr. 206-XVI din Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie Legea Republicii Moldova privind licențierea unor genuri de activitate, nr. 451-XV din 30 iulie Legea Republicii Moldova cu privire la franchising, nr XIII din 1 octombrie Legea Republicii Moldova cu privire la leasing, nr. 731-XII din 15 februarie Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93-XIV din 15 iulie

10 3. Formele de parteneriat între întreprinderile mici şi mari. Franchisingul - compania mare (franchiser) acordă unor firme independente operatori marca sa comercială, utilaj tehnologii şi know-how, servicii de instruire a personalului şi controlează calitatea producţiei. (,,Mc Donald,,Pizza Hut,,,KFC ). Leasingul procurarea tehnicii şi tehnologiilor şi darea lor în arendă cu acordarea concomitentă a creditelor şi serviciilor tehnice. Reţele antreprenoriale asociaţii ale unor firme independente fondate pe baza contractelor pe termen lung, pentru elaborarea, producerea şi realizarea în comun a unor produse complexe, fără a crea organe speciale de dirijare. În agricultură: Asociaţii de aprovizionare cu materiale circulante( îngrăşămînt, nutreţuri combinate, mijloace de protecţie). Asociaţii de prelucrare, păstrare şi desfacere a producţiei pe principii acţionare şi cooperatiste (frigidere, linii de conservare etc.) Caracteristica Întreprinderii Individuale Întreprinderea individuală Caracteristicile principale 1. Persoană fizică 2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur întreprinderea, răspunzînd cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate. 3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii. 4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului. avantaje dezavantaje capital redus pentru fondare capital disponibil limitat cheltuieli mici, formalităţi reduse. experienţă relativ limitată restricţii legale şi normative limitate. dificultăţi în obţinerea finanţării simplitatea conducerii proprietarul se găseşte în relaţii nemijlocite cu toţi posibilităţi reduse de introducere a progresului tehnologic furnizorii şi clienţii săi dificultăţi în atragerea personalului libertatea decizională a proprietarului înalt calificat este foarte largă, permite reacţii răspunderea pentru datoriile decizionale rapide întreprinderii este nelimitată şi aparţine profitul revine în întregime integral proprietarului proprietarului viaţa întreprinderii este limitată, impozite relativ mici existenţa legală a afacerii, încheinduse simplitate în procedura de lichidare cu decesul proprietarului Caracteristica Societăţii cu Răspundere Limitată Societate cu Răspundere Limitată Caracteristicile principale 1. Este persoană juridică 2. Membrii ei pot fi atît personae juridice, cît şi fizice 3. Întreprinderea este fondată în baza contractului de de constituire (de societate) şi a statului. 4. Capitalul statutar se formează prin asocierea bunurilor fondatorilor 9

11 5. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru cu cota parte în capitalul societăţii. avantaje dezavantaje permite însumarea resurselor existenţa obligatorie a capitalului financiare ale persoanelor partenere, social. sporind astfel şansele de majorare a capitalului disponibil. posibilitatea apariţiei unor dezacorduri între asociaţi. oferă posibilitatea de a împărţi dificultăţi relative în obţinerea unor responsabilităţile manageriale între sume de capital parteneri. lipsa continuităţii afacerii în cazul procedura de constituire, înregistrare e pierderii unui asociat. simplă şi comparativ ieftină şi rapidă. fiecare partener este responsabil necesitatea de a da publicităţii dării de seamă, bilanţuri e mai mica sau lipseşte şi astfel concurenţii nu capată pentru deciziile şi acţiunile celorlaţi parteneri. informaţii despre activitatea întreprinderii structura organizatorico-administrativă e mai simplă ( nu există comisia de cenzori, consiliul de observatori ca în societăţile pe acţiuni). se bazează pe cunoştinţele abilităţile experienţa persoanelor partenere. Caracteristica Societaţii pe Acţiuni Societate pe Acţiuni caracteristicile principale 1. Nu poate avea mai puţin de doi membri fondatori 2. Capitalul statutar este divizat completamente în acţiuni 3. Numărul acţionarilor nu este limitat (în SA de tip deschis) 4. Acţiunile sunt valori mobiliare, si pot fi vîndute şi cumpărate 5. Poate emite două tipuri de hîrtii de valoare: acţiuni şi obligaţii 6. Organul suprem de conducere este Adunarea general a Acţionarilor avantaje dezavantaje permite atingerea unui volum apreciabil al capitalului. permite colectarea economiilor cetăţenilor şi convertirea acestora în capitaluri investite în activitatea economică. permite transferarea proprietăţii. răspunderea fiecărui proprietar pentru datoriile societăţii este limitată la nivelul capitalului propriu investit în afacere. viaţa societăţii nu este afectată de pierderea unui acţionar. cheltuieli şi formalităţi mari pentru înregistrare răspunderea este impersonală şi se lămureşte printr-un număr mare de acţionari. conducerea este complicată. impozitarea dublă în cazul acţionarilor persoane străine. plafon ridicat de capital social. rapoartele şi declaraţiile către administraţia publică sunt complexe şi numeroase. publicarea obligatorie a informaţiei despre activitatea SA de tip deschis. 10

12 Tema III. Structura de producţie a întreprinderii 1. Procesul de producţie-noţiuni, structură 2. Clasificarea procesului de producţie 3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente 4. Tipuri de structuri de producţie 5. Căile de perfecţionare a structurii de producţie 1. Procesul de producţie-noţiuni, structură Întreprinderea industrială are ca funcţiune de bază fabricarea bunurilor materiale care se realizează prin desfăşurarea procesului de producţie. Activitatea de producţie constă în obţinerea de către om a unor bunuri din natură sau prelucrarea acestora şi a materiilor prime din agricultură în vederea obţinerii unor produse utile societăţii, folosind în acest scop un sistem de mijloace de muncă. Activitatea de producţie se realizează prin intermediul procesului de producţie (p/p). Definirea completă a p/p, necesită caracterizarea lui atît sub raport social-economic, cît şi sub raport tehnico-material. Aceasta este determinată de faptul că în procesul de producţie oamenii nu acţionează numai asupra obiectului muncii, ci şi unii asupra altora. Ei produc cooperînd întrun fel anumit şi schimbînd ei activităţile lor. Sub raport tehnico-material, procesul de producţie reprezintă un proces de unire a muncii vii cu mijloace de producţie. O trăsătură esenţială a p/p constituie caracterul conştient al activităţii omului. Pornind de la elementele caracteristice sus-numite se poate determina procesul de producţie prin totalitatea acţiunilor conştiente ale oamenilor munci îndreptate cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii şi a proceselor naturale în vederea transformării lor în bunuri materiale necesare societăţii. Procesul de producţie reprezintă unitatea organică a două procese: procesul tehnologic şi procesul de muncă. Conţinutul principal al p/p îl formează procesele de muncă, adică acţiunea executantului cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea transformării lor în bunuri materiale sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă. Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii în produse finite. În anumite ramuri industriale p/p mai include şi acţiunea unor procese naturale, în cadrul cărora obiectele muncii sunt supuse unor transformări fizice sau chimice sub acţiunea factorilor naturali, procesele de muncă oprindu-se complet sau parţial. În asa fel p/p are nevoie de trei componente: obiecte de muncă (materia primă), mijloace de muncă şi însăşi munca. 2. Clasificarea procesului de producţie Multitudinea proceselor de producţie determină necesitatea unei clasificări. Clasificarea p/p poate fi efectuată după diferite criterii: 1. În raport cu modul cum se participă la obţinerea produsului finit. 11

13 procese de bază procese auxiliare procese de servire Procesele de bază constituie conţinutul principal al proceselor de producţie şi include acele procese ce au ca scop transformarea materii prime în produse finite, care constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii. De exemplu: procesele de filat, ţesut ş.a. Aceste procese la rîndul lor, pot fi grupate în trei categorii: 1) procese de bază pregătitoare sunt acelea care presupun executarea unor operaţii ce au drept scop pregătirea materialelor sau asigurarea pieselor sau semifabricatelor necesare în vederea prelucrării propriu-zise; 2) procese de bază prelucrătoare includ acelea care asigură efectuarea operaţiilor de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi a materiilor în vederea obținerii produselor finite. 3) procese de bază de finisare sau montaj. Aici se includ toate procesele care asigură obţinerea în formă finală a produselor, cum sunt procesele de asamblare a pieselor şi subansamblelor în produse de finisare din industria textilă (vopsit, călcat etc.). Procesele auxiliare sunt acele procese, care nu contribuie în mod nemijlocit la transformarea materiilor prime în produse finite dar cu ajutorul lor se creează condiţiile tehnicomateriale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază (de ex. procese de obţinere a sculelor, de producere a energiei, de executare a reparaţiilor ş.a.). Procesele de servire sunt acele procese, care asigură condiţiile necesare derulării corespunzătoare a proceselor de bază şi auxiliare din cadrul întreprinderii (de ex: procesele de transport intern, de depozitare ş.a.). 2. În raport cu modul în care se execută procesele de producţie se disting: a. Procese manuale, adică acelea la care muncitorul acţionează direct sau cu ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii pentru a le transforma în produse finite. b. Procese manual-mecanice - se caracterizează prin faptul că o parte din procese se execută manual, iar o altă parte mecanizat. c. Procese mecanice - se caracterizează prin faptul că operaţiile prin care se concretizează procesele se efectuează mecanizat. Muncitorul conduce în mod direct diferite maşini şi utilaje (de ex: procesele de aşchiere, de filare, de ţesut, ş.a.) d. Procese automate acea categorie de procese de producţie care se efectuează cu ajutorul unor maşini, utilaje sau instalații automatizate, muncitorii avînd doar rolul de a urmări şi supraveghea funcţionarea acestora. e. Procesele de aparatură acele procese care se efectuează în vase şi alte instalaţii capsulate prevăzute cu anumite mecanisme care formează aparatura de măsură şi control. În cadrul proceselor de aparatură pot avea loc reacţii chimice ( 12

14 oxidare, sulfonare), procese fizice evaporarea, cristalizarea, uscarea, procese termochimice şi electrochimice. 3. În raport cu modul de obținere a produselor finite din materia primă. a. Directe se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a efectuării unor operaţii succesive asupra aceleaşi materii prime (De ex: din sfeclă de zahăr se obţine zahărul ş.a.). b. Sintetice - se caracterizează prin faptul că produsul finit se4 obţine ca urmare a folosirii mai multor felurii de materii prime, care după diferite prelucrări succesive necesită operaţii de asamblare sau montaj (de ex: în industria constructoare de maşini ş.a.) c. Analitice se caracterizează prin faptul că dintr-un singur fel de materie primă se obţine o gamă variată de produse ( de ex: cele din industria chimică, petrochimică ş.a.) 4. În raport cu gradul de periodicitare al desfăşurării în timp a proceselor de producţie: a. Procese ciclice au un carcter repetativ, ciclic după anumite intervale de timp regulate. b. Procese neciclice se efectuează o singură dată, repetarea lor putându-se efectua numai cu caracter întîmplător în producţia pe unicate ş.a. 5. În raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate se disting: a. Procese chimice se efectuează în instalaţii capsulate, procesele de transformare din materii prime în produse finite avînd loc prin efectuarea unor reacţii chimice, termochimice sau electrochimice. b. Procesele de schimbare a formei se folosesc unele maşini sau agregate pentru schimbarea configuraţiei sau formei. De ex: procesele de strunjire, găurire, frezare ş.a. c. Procese de asamblare sunt acele procese care asigură reunirea diferitelor materiale, piese etc. (de ex: procesele de sudură, lipire ş.a.). d. Procesele de transport asigură deplasarea diferitelor materiale sau produse dintr-un loc în altul în interiorul întreprinderii. 6. În raport cu felul materiei prime: a. Produse de producţie extractivă nu au ca materii prime, ci numai obiecte ale muncii(cărbune, lemn etc.) Ele nu au valoare pentru că în starea în care se află ele în natură nu s-a cheltuit muncă omenească pentru producerea lor nici valoare de întrebuinţare, deoarece în forma în care se află în natură ele nu pot fi folosite de om. b. Procese de producţie prelucrătoare se caracterizează prin faptul că au ca obiect prelucrarea materiei prime provenite din industria extractivă şi prelucrarea industrială a produselor agricole. 13

15 3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente Structura de producţie exprimă forma organizatorică de desfăşurare a procesului de producţie şi reprezintă numărul şi componenţa verigilor de producţie, control şi cercetare, modul de construire şi organizare internă şi legăturile de cooperare dintre acestea pe linia realizării p/p. Verigi ale structurii de producţie sunt considerate: locul de muncă; sectoare de producţie; ateliere de producţie; secţii de producţii; laboratoare de analiză, control şi cercetare; uzine, fabrici şi alte unităţi similare fără personalitate juridică. În cadrul organizării unităţilor de producţie veriga structurală de bază o constituie locul de muncă. Locul de muncă este acea parte a suprafeţei de producţie a unui atelier, sector sau a unei secţii dotate cu utilaj şi echipament tehnic corespunzător, destinate executării anumitor operaţii în vederea obținerii producţiei sau a deservirii p/p. Un loc de muncă poate fi universal cînd în cadrul lui se execută un tip de operaţie la o mare varietate de produse sau specializat cînd se execută o operaţie la un fel de produs sau piesă în mod repetat. În cadrul secţiilor de producţie sau atelierelor se pot constitui sectoare de producţie, care reprezintă acea subunitate delimitată sub raport teritorial unde se execută un anumit tip de operaţie tehnologică sau o succesiune de operaţii legate de fabricarea unei piese sau părţi de produs. Atelierul de producţie poate fi constituit ca verigă independentă sau ca parte componentă a unei secţii. Ca verigă independentă, caracteristicile tehnico-productive şi cele organizatoricoadministrative sunt similare secţiei, diferind volumul de muncă. Atelierul ca verigă componentă a secţiei reprezintă acea verigă structurală, în cadrul căreia se execută fie aceeaşi activitate sub raport tehnologic, fie anumite operaţii succesive necesitate de executarea unui produs sau a unei piese. Prin secţia de producţie se înţelege o verigă structurală determinată tehnic-productiv şi organizatoric-administrativ, în cadrul căreia se execută un produs sau o parte a acestuia sau se desfăşoară un anumit stadiu al procesului tehnologic. Se creează pentru conducerea unitară a activităţilor legate tehnologic, cînd volumul de muncă necesită cel puţin trei ateliere de producţie. După rolul pe care îl au în procesul de fabricaţie a produselor finite, într-o întreprindere, verigile de producţie pot fi: de bază; auxiliare; de servire. Verigile de bază sunt acelea, în cadrul cărora se desfășoară p/p din care rezultă produse şi lucrări ce formează obiectul specific de activitate al unei întreprinderi. 14

16 În verigile auxiliare se desfăşoară procese de producţie finalizate în produse şi lucrări care nu constituie obiectul activităţii specializate a întreprinderii, dar sunt indispensabile desfăşurării activităţii în verigile de bază; producţia sculelor, diferitelor forme de energie ş.a.. În unităţile de deservire se desfăşoară procese ce au ca obiect prestarea unor servicii necesare desfăşurării producţiei de bază şi auxiliare, transportul ş.a.. Alături de aceste verigi de producţie în unele întreprinderi sunt organizate secţii sau ateliere anexe, scopul lor este prelucrarea şi valorificarea deşeurilor. În structura de producţie a unor întreprinderi se constituie şi laboratoare de control şi cercetare, dacă volumul de muncă al acestora necesită cel puţin cinci persoane. În cadrul acestor unităţi structurale se execută analiză, probe, măsurători pentru determinarea calităţii materiilor prime produselor sau diferite lucrări cu caracter de studiu sau cercetare. 4. Tipuri de structuri de producţie Funcţionarea în condiţii de eficienţă economică maximă a unei întreprinderi industriale necesită adaptarea tipului optim de structură de producţie în raport cu particularităţile pe care le prezintă. În dependenţă de principiul adoptat de organizare a verigilor de producţie de bază ale unei întreprinderi se cunosc 3 tipuri de structură de producţie: structură de tip tehnologic; structură de tip pe obiecte; structură de tip mixt. Structura tehnologică avînd la baza organizării verigilor structurale principiul tehnologic, se caracterizează prin specializarea secţiilor şi întreprinderilor în executarea unor faze ale procesul tehnologic. Produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării succesive în mai multe secţii de producţie. Se foloseşte la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie mică. Avantaje: a. Asigură fabricarea unei nomenclaturi variate de produse; b. Permite o folosire raţională a utilajelor printr-o încărcare completă; c. Creează condiţii pentru folosirea optimă a muncitorilor care au o astfel de calificare încât să poată executa un tip de operaţie la o diversitate de produse. Dezavantaje: a. Necesită un volum sporit de transporturi interne ca urmare a amplasării utilajelor pe grupe omogene de maşini; b. Cresc întreruperile în funcţionarea utilajelor pe seama timpilor de reglare şi necesitatea trecerii de la fabricarea unui produs la fabricarea altui produs; c. Nu permite organizarea producţiei în flux. Structura pe obiect este caracteristică întreprinderilor la care secţiile şi atelierele de producţie sunt specializate în executarea unor produse, părţi componente sau grupe de produse în 15

17 totalitatea operaţiilor de fabricare a lor, iar organizarea este făcută după principiul pe obiect sau pe produs. Acest tip de structură este caracteristic întreprinderilor cu producţie de serie mare şi de masă. Avantaje: a. Asigură organizarea producţiei în flux în cadrul secţiilor de producţie; b. Permite o adâncire continuă a specializării producţiei; c. creează condiţii necesare pentru introducerea tehnicii noi prin folosirea unor tehnologii perfecţionate, introducerea mecanizării şi automatizării; d. Permite specializarea cadrelor şi creşterea calificărilor lor; e. Asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea ciclului de producţie şi a costurilor de producţie. Dezavantaje: a. Are o flexibilitate redusă, schimbarea structurii sortimentului necesitând reorganizarea secţiilor de producţie, ceea ce determină întreruperi în folosirea utilajelor, a forţei de muncă ş.a.; b. Schimbarea structurii sortimentului poate duce la folosirea unor utilaje în mod incomplet. Structura de producţie de tip mixt se caracterizează prin faptul că organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a unităţilor de producţie organizîndu-se după principiul pe obiecte, iar altă parte după principiul tehnologic. Acest tip de structură este folosit în mod eficient la întreprinderile care fabrică o producţie de serie mică şi mijlocie. Avantaje: a. Permite fabricarea unei nomenclaturi de produse, în condiţiile folosirii organizării producţiei în flux; b. Asigură o flexibilitate sporită a întreprinderilor în trecerea la fabricarea unor noi produse; c. Creează condiţii pentru specializarea unor secţii în fabricarea anumitor produse, asigurând prin aceasta creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor de producţie. Dezavantaje: a. datorită organizării secţiilor de producţie după principiul tehnologic, volumul transportului în aceste secţii se menţine ridicat, avînd loc întreruperi în fabricaţia produselor şi mărind astfel durata ciclului de producţie. 5. Căile de perfecţionare a structurii de producţie I. Creşterea ponderii unităţilor de producţie (secţii ateliere) specializate, organizate după principiul obiectului de fabricare, în totalul unităţilor de producţie ale întreprinderii. Prin 16

18 II. III. IV. aceasta se creează condiţii optime pentru generalizarea introducerii în întreprindere a metodelor superioare de organizare a producţiei în flux. Asigurarea adâncirii specializării producţiei şi extinderea relaţiilor de cooperare. Optimizarea gradului de mărire a unităţilor de producţie şi asigurare a proporţionalităţii între capacităţile de producţie ale acestora. Sistematizarea întreprinderii. Folosirea acestei căi trebuie să ducă la îmbunătăţirea cît e posibil, a planului general de organizare a întreprinderii, pe linia aplicării cerinţelor de proiectare raţională atunci cînd survin abateri de la aplicarea acestora. Prin sistematizare trebuie să se asigure un flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectării fluxurilor de materiale sau de oameni, aproprierea unităţilor auxiliare şi de servire de către unităţile cărora le furnizează produse, lucrări sau servicii. 17

19 Tema IV. Organizarea producţiei în secţiile de bază. Managementul activităţii de fabricare 1. Noţiuni de organizare a producţiei la întreprindere şi principiile ei. 2. Tipurile organizatorice de producţie, caracteristica lor, eficacitatea, domeniul de răspândire. 3. Indicatorii de bază a organizării liniilor în flux. 4. Ciclul de producţie, noţiune, structură. 5. Metodele de îmbinare în timp a operaţiunilor. Influenţa lor asupra duratei ciclului de producţie. 6. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie. 1. Noţiuni de organizare a producţiei la întreprindere şi principiile ei Organizarea producţiei un ansamblu de măsuri cu caracter economic si tehnicoorganizatoric, care stabilesc, asigură şi coordonează mijloacele de producţie şi forţa de muncă în scopul fabricării produselor în cele mai bune condiţii şi la un nivel maxim de eficienţă. La organizarea eficientă a producţiei sunt folosite 5 principii de bază: a. proporţionalitatea; b. ritmicitatea; c. paralelismul; d. principiul liniei drepte; e. continuitatea. Principiul proporţionalităţii urmăreşte asigurarea elaborării unor proporţii de încărcătură a sarcinii pentru fiecare loc de muncă în funcţie de productivitatea muncitorilor sau randamentul utilajului. Principiul paralelismului presupune executarea simultană a diferitor părţi unui produs sau ale produselor şi a diferitor părţi ( faze, operaţii, stadii ) ale procesului de producţie. Principiul liniei drepte - promovează asigurarea celui mai scurt drum de trecere a materiei prime sau auxiliare de la o secţie la alta. Aceasta presupune ca fluxul de materiale să aibă un caracter continuu, să fie cît mai scurt posibil, evitîndu-se întoarcerile, direcţiile contrare sau intersecţiile. Principiul continuităţii - asigurarea desfăşurării procesului de producţie fără întreruperi sau cu întreruperi cît mai mici pe toate fazele de producţie. Principiul ritmicităţii asigurarea condiţiilor necesare pentru repetarea la intervale de timp prestabilite a aceloraşi lucrări, la aceleaşi locuri de muncă. Pentru asigurarea ritmicităţii sunt utilizaţi indicatorii: ritmul mediu al fabricaţiei cadenţa fabricaţiei aceloraşi lucrări ce reprezintă intervale de timp ce separă lansarea în fabricaţie a două piese identice, succesive. sincronizarea posturilor efectuarea simultană a lucrărilor la fiecare loc de muncă care permite trecerea succesivă a produsului, cu minimul de opriri de la un loc de fabricaţie 18

20 ( prelucrare, asamblare etc.) la altul. Presupune echilibrarea încărcării locurilor de muncă. Sincronizarea se face cu ajutorul unui grafic de tip Gantt 2. Tipurile organizatorice de producţie, caracteristica lor, eficacitatea, domeniul de răspândire. Tipul de producţie este caracterizat print totalitatea factorilor tehnici şi organizatorici utilizaţi în cursul procesului de fabricaţie. Sunt cunoscute 4 tipuri de producţie: a. individuală produsul este complex, se fabrică într-un singur exemplar sau un număr foarte mic de exemplare ( construcţia unei nave, unui imobil). b. în serie sistem de organizare foarte flexibil pentru a răspunde cerinţelor exprimate de clienţi ( confecţii). c. în masă se folosesc procese necesare care combină elemente standardizate. Sistemul de organizare este rigid şi orice schimbare necesită intervale mari de timp (fabricarea automobilelor, zahărului, chibriturilor, cimentului). d. de proces un singur produs de mare serie trece printr-un proces unic. Sistemul de organizare nu admite nici o flexibilitate (producţia îngrășămintelor minerale, fabricarea oţelului). Din punct de vedere a gradului de continuitate producţia de proces nu se deosebeşte de producţia în masă. De aceia se vorbeşte despre 3 tipuri: individuală, în serie, în masă. Caracteristici Nomenclatorul de fabricaţie Proiectarea produsului Amplasarea maşinilor şi utilajelor Principalele caracteristici ala tipurilor de producţie Tipuri de producţie individuală în serie în masă foarte larg larg restrîns la comanda clientului pe grupe de acelaşi fel mixtă (pe grupe şi în linie) după catalog în linie tehnologică Gradul de specializare universal redus accentuat a utilajului Organizarea producţiei pe unicate pe loturi în flux Modul de deplasare a materialelor de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi mici în loturi de transport bucată cu bucată Aprovizionarea Controlul calităţii Stocarea Clienţii produselor în cantităţi mici la intervale de timp final, la recepţia produsului stocarea de materii prime cunoscuţi (comanditari) programată pe faze, statistic stocuri de semifabricate necunoscuţi (piaţa) de la furnizori stabili continuu, automat stocuri de produse finite necunoscuţi (piaţa) 19

21 Metoda de apreciere a timpului de producţie conform indicatorului, număr obiectoperaţie (N o ) N o = 1 producţie în masă 2 N o 6 producţie în serie mică 6 N o 10 producţie în serie mijlocie 10 N o 20 serie mare N o > 20 producţie individuală 3. Indicatorii de bază a organizării liniilor în flux Tactul intervalul de timp la care un produs sau o piesă iese sub formă finită de pe linie. Se calculează ca raportul între fondul de timp disponibil (t) al liniei pe perioada considerată (60) (schimb, zi, lună) calculat în ore şi cantitatea de produse prevăzute ( Pp ) a se fabrica. T = t 60 Pp (min) Dacă pentru linia de producţie în flux sunt prevăzute întreruperi planificate, atunci timpul de funcţionare al liniei trebuie micşorat cu mărimea (î) a acestora. T = t 60 î Pp (min) Ritmul de lucru al liniei reprezintă o mărime inversă tactului şi exprimă cantitatea de produse care se execută în cadrul liniei pe unitate de timp. R = 1 Pp => T t 60 buc/min Numărul de locuri de muncă (de maşini) (N lm ) necesar pe executarea uni operaţii ( D o ) şi tactul liniei în flux. N lm = D o T Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux N lmt : n N lmt = i=1 N lm sau N lmt = N lm1 + N lm2, i = numărul de operaţii. Lungimea liniei de producţie în flux este produsul între distanţa dintre centrul a două locuri de muncă alăturate (pasul liniei) (d) şi numărul total de locuri de muncă de pe linie (N lmt ). L = d N lmt Viteza liniei în flux este viteza de deplasare a mijlocului de transport care efectuează deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul. V = d T 20

22 4. Ciclul de producţie, noţiune, structură Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse este perioada de timp din momentul lansării în fabricaţie (materie primă) şi pînă la momentul ieşirii lor din fabricaţie (produse finite). Durata ciclului este exprimată în minute, ore, zile lucrătoare, zile calendaristice, luni. Structura ciclului de producţie totalitatea elementelor componente şi ponderea duratei acestora faţă de durata totală a ciclului de producţie. Durata totală a ciclului de producţie este formată din 2 părţi: perioada de lucru; perioada de întreruperi. A. Perioada de lucru: Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în ciclul de producţie. a. Durata operaţiunilor de pornire încheiere ( aprovizionare cu materii prime, reglarea utilajului, instructarea muncitorilor). b. Durata operaţiunilor tehnologice obiectele muncii sunt supuse direct prelucrării. Durata proceselor naturale perioada de timp de-a lungul căreia sub influenţa condiţiilor naturale procesul de producţie continuă deşi procesul de muncă încetează ( fermentarea) sau datorită factorilor naturali, au loc anumite modificări ale proprietăţilor obiectului muncii. Durata operaţiilor auxiliare: a. durata operaţiilor de control. b. durata operaţiilor de transport intern (de la un loc de muncă la altul). c. Durata operaţiilor de deservire. B. Perioada de întreruperi întreruperi care au loc în procesul de producţie şi doar acelea care normează. Întreruperi interoperaţionale: a. întreruperi datorită lotului de fabricaţie fiecare piesă trebuie să aştepte pînă cînd îi vine rîndul la prelucrare, apoi pînă cînd toate piesele din lot au fost prelucrate. b. întreruperi de aşteptare datorită nesincronizării duratei operaţiilor. c. întreruperi de completare piesele care formează un complet trebuie să aştepte pînă cînd vor fi gata toate piesele din complet. Întreruperi între schimburi: a. întreruperi datorate duminicilor şi sărbătorilor legale. b. datorită schimburilor nelucrătoare. c. întreruperi pentru masă 21

23 Calcularea duratei ciclului de producţie: D cp = t tehn + t pî + t pn + t ct + t tr + t ics + t RS D cp durata ciclului de producţie t tehn suma timpilor operaţiilor tehnologice t pî - suma timpilor de pregătire încheiere t pn - suma timpilor proceselor naturale t ct - suma timpilor de control tehnic al calităţii t tr - suma timpilor de transport intern t ics - suma timpilor în cadrul schimbului t RS - suma timpilor în afara schimbului 5. Metodele de îmbinare în timp a operaţiunilor. Influenţa lor asupra duratei ciclului de producţie. Îmbinarea succesivă lotul este trecut integral la o anumită operaţie, trecerea la următoarea operaţie se face după terminarea întregului lot la operaţia anterioară T s op = t 1 n + t 2 n + t 3 n. +t i n T s op = n(t 1 + t 2 + t 3 + t i ) T s op m = n t i i=1 În cazul cînd la fiecare loc de muncă se foloseşte un număr diferit de utilaje ce lucrează la operaţia,,i m T s op N i i=1 n mărimea lotului de fabricaţie = n t i t i durata operaţiilor tehnologice i - numărul operaţiilor tehnologice Metoda îmbinării successive se uitilizeză la producţia de tip individual şi de serie mică. Îmbinarea paralelă fiecarea unitate de produs (piesă) din lot trece individual la operaţia următoare imediat ce s-a terminat prelucrarea la operaţia precedent. Operaţia tehnologică se efectuiază paralel. Condiţia principală la o operaţie cu cea mai lungă durată să fie asigurată continuitatea. Calculul se face de la operaţia cea mai lungă, scădem durtă operaţiei precedente a primului produs (prima piesă). 22

24 m T p op = t i + t max (n 1) i=1 Lotul de fabricaţie n este cantitatea de piese fabricate simultan din lotul de fabricaţie. La îmbinarea paralelă piesa trece individual prin fiecare operaţie, deci lotul e de transport P=1. Dacă la o operaţie sau cîteva operaţii sau la toate operaţiile simultan sunt procesate cîteva piese atunci P= cu numărul pieselor procesate simultan, de ex. se procesează 5 piese simultan P=5. În caz general formula se modifică: m T p op = t i N i i=1 unde P lotul de transport + (n P) ( t i N i ) max Dezavantaj: apar întreruperi la locuri de muncă. Îmbinarea mixta (paralel-succesivă) - trecerea piesei în mod individual se face dacă de la operaţia precedent se trece la alta cu o durată mai mare (de la t mic t mare = bucată cu bucată) Cînd se trece la operaţia cu bucată mai mica trecerea se face în loturi timpul calculîndu-se de la executarea ultimei piese ( de la t mare t mic = lot sau bucată cu bucată în dependeţă de costurile de transport. T m m m 1 op =n i=1 t i (n 1) i=1 t i mic t i mic - dintre fiecare două operaţii învecinate se ia durata cea mai scurtă. Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu producţia de serie şi în masă. Îmbină avantajele îmbinării succesive şi paralele. Lipsesc întreruperile în funcţionarea utilajului. 6. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie 1) Introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie existente. 2) Înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale. 3) Mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control. Organizarea desfăşurării lor în paralel cu procesul tehnologic de bază. 4) Ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi muncii, ridicarea calificării muncitorilor şi întărirea disciplinei. 23

25 Tema V. Managementul gospodăriei de scule, dispozitive şi verificatoare 1. Noţiuni generale 2. Scule: codificarea şi clasificarea lor 3. Planificarea necesarului de scule 4. Dispozitive şi verificatoare 5. Căi de perfecţionare în folosirea SDV 1. Noţiuni generale Pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie este necesară asigurarea locului de muncă cu scule. Sculă parte activă a unui utilaj sau dispozitiv care interacţionează direct cu obiectul muncii ; cuţite de aşchiat, pînzele la fierăstrău. Dispozitiv anumită construcţie care permite îndeplinirea operaţiei de bază ; forme de turnat, mecanisme de atîrnare, întindere, diverse suporturi etc. care sunt fabricate conform necesităţii producţiei de bază. Verificatoare sunt instrumente sau dispozitive (manuale, mecanizate, semi automate, automate) care permit verificarea a diferitor parametri a procesului de producţie (metru, voltmetru, termometru ş.a.). Pentru a asigura locurile de muncă cu scule în cadrul întreprinderii se creează secţia de scule care are sarcinile: producerea sculelor sau aducerea lor din afară în cantităţi necesare pentru procesul de producţie; îmbunătăţirea calităţii sculelor; repararea, întreţinerea şi recondiţionarea sculelor; micşorarea cheltuielilor pentru producerea, întreţinerea şi păstrarea sculelor. 2. Scule: codificarea şi clasificarea lor În cadrul întreprinderilor industriale în special în industria grea consumul de scule ajunge pînă la la 30% din costul de fabricaţie, de aceia este necesar evidenţa numărului de scule şi urmărirea exploatării lor corecte. Pentru a organiza o evidenţă corectă a producerii şi consumului de scule se organizează un sistem de clasificare cu ajutorul căruia se poate identifica rapid fiecare tip de sculă. Sculele se împart în zece grupe de la 0 pînă la 9.Fiecare grupă se împarte în subgrupe de la 0 pînă la 9, fiecare subgrupă se împarte în clase de la 0 pînă la 9, fiecare clasă se împarte în subclase de la 0 pînă la 9, fiecare subclasă se împarte în fel de la 0 pînă la 9 şi fiecare fel se împarte în variante de la 0 la 9.Pe o bază de 6 cifre se formează codul. cod grupa, 7 subgrupa, 8- clasa, 2- subclasa, 3 felul, 6- varianta. 24

26 În funcţie de gradul de specializare se disting: scule universale se folosesc pentru executarea unei anumite categorii de lucrări dar pentru diferite produse. scule speciale utilizate numai pentru un produs sau o anumită operaţie: scule speciale prelucrătoare; scule speciale de control; tachelaj tehnologic - ansamblul de unelte utilizate pentru susţinerea operaţiei de bază (suporturi, cleşte...). 3. Planificarea necesarului de scule Pentru a calcula necesarul de scule pot fi utilizate 3 metode de calcul: 1) pe baza normelor de consum; 2) metoda statistică; 3) baza normelor de echipare tehnologică. A. Calculul pe baza normelor de consum se efectuează în funcţie de tipul produselor fabricate, de normele de consum de scule pe unitate de produs. Calculul se face pe fiecare tip de sculă. m C s = Q i nc i i=1 C s consumul de scule; - suma numărului total de tipuri de scule,,i Q i - cantitatea de produse care urmează a fi prelucrate cu un anumit tip de scule; n ci norma de consum de scule pentru prelucrarea unei unităţi de produs de tip,i. C s =(Cuțit A +Cuţit B ) n*c i Norma de consum se determină în mod diferit în funcţie de tipul sau grupa sculelor. Pentru scule aşchietoar: nc i = t m T uz t m timpul de prelucrare mecanică a unei unităţi de produs cu scula respectivă T uz timpul mechanic de funcţionare a sculei pînă la uzarea complete T uz = ( L l + 1) t asc(1 k) T uz timpul de uzură; L- lungimea sau grosimea părţii aşchietoare a sculei (mm); l- mărimea stratului din lungimea sau lăţimea care se pierde la aşchiere; 25

27 t asc - timpul dintre două ascuţiri ; +1 coeficientul de integritate a sculei; k coeficientul deriorării accidentale a sculei. B. Metoda statistică - consumul de scule se stabileşte la 1000 lei producţie sau la 1000 ore de funcţionare a utilajului pe baza datelor statistice din perioada de bază. C. Calcularea pe baza normelor de echipare tehnologică a locului de muncă include numărul locurilor de muncă şi sculele cu care acestia trebuie echipate. C s = N ltot + C i t si T uz N ltot - numărul total de locuri de muncă; C i consumul sculelor la locul de muncă i ; t si timpul de folosire a sculei pe perioada considerate exprimată în scule oră. Astfel putem calcula stocul curent de scule: c S stoc s C a consum anual de scule; = C a t 360 t numărul de zile după care se reînoieşte stocul. Întreprinderea calculează şi necesarul total de scule pe perioada unui an: C T scule = C so + C s noua + S stoc s D + S stoc c B + S stoc s C so consumul de scule necesar pentru producţia activă existentă; C s noua consumul de scule necesar pentru a asigurea producţiei noi; S toc variaţia stocurilor de la sfîrsitul anului faţă de începutul anului pentru secţiile A, B C. 4. Dispozitive şi verificatoare Pe lîngă fabricarea sau procurarea sculelor în cadrul întreprinderii se utilizează şi diverse dispozitive, printre acestia sunt dispozitive de tachelaj tehnologic, unelte care se utilizează pentru susţinerea operaţiilor de bază, suporturi, suporturi, cîrlige, cleşte etc. La fel sunt utilizate formele de turnat, de regulă formele de turnat sunt folosite ca dispozitive în care se toarnă materialul lichid din care se fabrică obiectul muncii, în continuare materialul lichid se consolidează şi ca urmare obiectul fabricat se extrage din formă. Formele sunt de două tipuri: 1) de unică folosinţa 2) de folosinţă multiplă 26

28 Formele de unică folosinţă la extragerea obiectului muncii sunt distruse, iar materialul din care sunt executate formele se reciclează şi se foloseşte pentru realizarea altor firme noi. Formele de unică folosinţă sunt executate din argilă, nisip, ipsos. Formele de folosinţă multiplă sunt efectuate din materiale rezistente la fabricarea obiectului muncii, sunt executate din metale pentru producţia ceramică, mase plastice, sau din materiale plastice pentru producţia din materiale usor neferoase. Verificatoarele au sarcina de a asigura executarea precisă a întregului proces de producţie precum şi a diferitor faze de producţie de aceia SDV are ca sarcină să verifice exactitatea verificatoarelor. 5. Căi de perfecţionare în folosirea SDV Pentru gospodăria SDV se stabilesc unele sarcini de perfecţionare şi exploatare utilă: proiectarea unor scule durabile, din materiale rezistente adaptarea celor mai raţionale regimuri de lucru ale sculelor, ţinînd seama de tipul materialelor prelucrate şi rezistenţa lor recondiţionarea sculelor uzate, organizarea ascuţirii şi reparării lor la timp, depistarea şi înlăturarea cauzelor care provoacă uzura prea rapidă respectarea regimurilor de exploatare a dispozitivelor şi verificatoarelor înzestrarea întreprinderii cu cele mai potrivite SDV care asigură minimizarea costurilor de producţie, inclusiv cheltuiala cu SDV. 27

29 Tema VI Managementul activităţii de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe 1. Sisteme de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe. Sarcini funcţionale 2. Organizarea reparaţiilor fondurilor fixe 1. Sisteme de întreţinere şi reparare a fondurilor fixe. Sarcini funcţionale Pentru asigurarea funcţionării normale, o întreprindere necesită creată odată cu unităţile de bază şi a unui ansamblu de unităţi auxiliare şi de servire. Acestea sunt: secţii de întreţinere şi reparare a utilajului secţii de producere şi distribuire a sculelor secţii de producere şi distribuire a energiei secţii de transport secţii depozitare etc. Activitatea eficientă a acestora asigură ritmicitatea şi eficienţa economică maximă a secţiilor de bază. Întreţinerea şi repararea utilajelor în cadrul întreprinderii înseamnă de fapt, menţinerea,stării de sănătate a acestora Executarea reparării fondurilor fixe se poate face: 1) în cadrul întreprinderii în care funcţionează 2) de către unităţi specializate. Obiectivele activităţii de întreţinere şi reparare a utilajelor: evitarea uzurii utilajelor şi prelungirea duratei lor de viaţă; menţinerea randamentului utilajelor; eliminarea opririlor accidentale; reducerea costurilor de întreţinere a utilajelor; creşterea calităţii producţiei fabricate; mărirea siguranţei în funcţionarea utilajelor; micşorarea consumului de energie, combustibil, lubrifianţi. Pentru realizarea acestor obiective în cadrul întreprinderii se pot realiza trei sisteme de reparare a utilajului: a) sistem centralizat toate lucrările se execută de către o subdiviziune (compartiment, secţie) specializată. b) sistem descentralizat organizarea reparaţiilor în cadrul unităţii ( secţiei) de producţie de către mecanici şi echipele de reparare şi întreţinere subordonate administrativ şefilor acestor unităţi c) sistem mixt La întreprinderi mari de regulă se foloseşte sistemul centralizat sau mixt, la întreprinderile mici descentralizat. 28

30 Prin sistem de reparaţie se înţelege un ansamblu de măsuri cu caracter tehnic şi organizatoric aplicat în vederea menţinerii utilajelor în condiţii normale de muncă asigurând randamentul şi gradul de precizie a lucrărilor. Tipologia sistemelor de reparare: Marea Britanie 1 întreţinerea planificată revizia stării tehnice, ajustării minore efectuate la intervale de timp stabilite în prealabil, înlocuirea unor piese în urma reviziei; 2 întreţinerea corectivă - reparaţii mici planificate pe termen scurt, revizii generale planificate anual sau la 2 ani se planifică detaliat. 3 întreţinerea neplanificată în cazul unor defecte neprevăzute. Franţa 1 întreţinere preventivă are ca scop evitarea defecţiunilor în cursul utilizării utilajului; întreţinere sistemică se efectuează conform unui plan prealabil, luând în consideraţie timpul de funcţionare a utilajului şi gradul de uzură întreţinere condiţionată este dependentă de necesitatea reglării utilajului care funcţionează în anumite condiţii (umiditate, temperatură, presiune etc.). 2 întreţinere corectivă efectuată după apariţia defectului. SUA 1 întreţinere preventivă activităţi efectuate înainte ca utilajul să se defecteze. 2 întreţinere de remediere activităţi de restabilire după producerea defectului. Sistemul de reparaţii în R. Moldova: se avarie preventiv planificate În condiţii de avarie reparaţiile se organizează sub titlul de forţă majoră, acest sistem cere costuri suplimentare, deseori mai mari şi e acceptat ca condiţie extraordinar de necesară pentru a menţine graficul producţiei. Sistem de reparaţii preventiv-planificate ansamblu complex de lucrări de întreţinere, control şi reparaţii, executate la anumite intervale de timp conform unui plan prestabilit şi care are ca scop preîntâmpinarea creşterii progresive a uzurii fizice, a accidentelor şi asigurarea parametrilor normali de funcţionare pe întreaga durată de viaţă a utilajelor. Sistemul de reparaţii preventiv-planificate include următoarele lucrări: Revizie tehnică (Rt) totalitatea operaţiilor necesare a se executa pentru a stabili starea tehnică a utilajelor şi a conţinutului lucrărilor de reparaţii care urmează a fi efectuate. Se execută la termeni stabiliţi anterior, în perioadele de nefuncţionare a utilajelor 29

31 (schimburi nelucrătoare, zile nelucrătoare).în timpul Rt se efectuează inspecţia utilajului, reglarea, alimentarea cu ului, curățirea. Reparaţii curente totalitatea operaţiilor care se execută periodic în scopul înlăturării uzurii utilajelor prin repararea, recondiţionarea şi înlocuirea unor piese sau subansamble uzate. De obicei se execută pe locul unde sunt instalate utilajele. Reparații curente de gradul I ( Rc-I ) asigură restabilirea capacităţii de lucru a diferitor părţi componente ale utilajelor şi necesită numai demontări locale. Reparaţii curente de gradul II (Rc-II ) cuprind un volum mare de lucrări ce constau în recondiţionarea pieselor uzate, înlocuirea unor piese, reglarea mecanismelor şi verificarea lor. Rc-II include reparaţii efectuate în Rt şi Rc-I. Reparaţii capitale (Rk) au ca scop restabilirea caracteristicilor tehnico-economice ale utilajelor la nivelul iniţial, precum şi preîntâmpinarea ieşirii acestora din funcţiune înainte de termen. Principalele operaţii: demontarea, recondiţionarea şi înlocuirea unor piese de schimb sau subansamble uzate, remontarea, reglarea, vopsirea părţilor exterioara şi efectuarea probelor 2. Organizarea reparaţiilor fondurilor fixe Planul de reparaţii se elaborează pe un an de zile cu defalcarea pe trimestre şi luni, pentru întocmirea planului de reparaţii sunt necesare informaţii de bază: numărul de utilaje tipul utilajului starea tehnică normele tehnice pentru întreţinere şi reparare. În plan sunt incluse anumite normative cunoscute şi anume: a. durata ciclului de reparaţii intervalul de timp de funcţionare a utilajului între două reparaţii capitale. b. structura ciclului de reparaţie numărul, tipul şi succesiunea intervenţiilor tehnice care au loc în cadrul unui ciclu de reparaţii (perioada de timp între două reparaţii capitale) c. durata de funcţionare a utilajului între două reparaţii de acelaşi fel. Cunoscându-se aceste normative, data (ziua) şi tipul ultimei intervenţii tehnice care a fost efectuată în anul de bază se pot determina data şi tipul intervenţiei tehnice ce se va executa în anul de planificare. T n D R = D R durata unei reparaţii; N m t s n s k n T n timpul normat necesar executării reparaţiei utilajului în ore; 30

32 N m - numărul muncitorilor din echipa de reparaţii ce lucrează simultan la utilajul respectiv; t s durata unui schimb, în ore; n s - numărul de schimburi pe zi; k n coeficientul de îndeplinire a normei de lucru. Cerinţe faţă de planificarea şi structura reparaţiilor: 1. să fie flexibilă, să se adapteze la modificări şi condiţii. 2. să conţină delegare de autoritate de la şef la subordonaţi. 3. să ofere posibilitatea unei organizări logice a tuturor lucrărilor de întreţinere şi reparare. 31

33 Tema VII. Managementul sectorului energetic 1. Structura şi sarcinile sectorului energetic 2. Planificarea necesarului întreprinderii în resurse energetice. Balanţa energetică a întreprinderii 3. Căi de raţionalizare a utilizării energiei 1. Structura şi sarcinile sectorului energetic Sectorul energetic a întreprinderii este acea structură care este responsabilă de asigurarea la timp şi în cantităţi necesare a întreprinderii cu toate tipurile de energie. De regulă distingem următoarele tipuri de energie: 1 Energie electrică 2 Energia apei ( hidrotermică, hidraulică) 3 Energie combustibilă ( petrol. gaze, motorină) 4 Energia eoliană Sectorul energetic este responsabil asigurarea la timp şi în cantităţile necesare cu toate felurile de energie, utilizarea raţională şi economică a resurselor energetice, tot odată este necesar şi creşterea randamentului de consum a resurselor energetice prin reducerea pierderilor şi automatizarea instalaţiilor energetice. Resursele energetice în cadrul întreprinderii sunt utilizate în următoarele scopuri: în procesul tehnologic; ca forţă motrice; la iluminare; la încălzire; în alte scopuri neproductive. 2. Planificarea necesarului întreprinderii în resurse energetice. Balanţa energetică a întreprinderii Energia se consumă în mai multe scopuri: 1) tehnologice m Ne tehn = nci Q i i=1 Ne tehn necesarul de energie folosită în scopuri tehnologice (kw/h); nci norma de consum a energie (kwh/produs); Q i - cantitatea de produse planificată pentru a fi produsă; 2) ca forţă motrice 32

34 Ne fm = N m T f n c k s (1 k p ) R Ne fm - necesarul de energie folosită ca forţe motrice; N m numărul maşinilor de acelaşi tip care urmează a fi pus în acţiune; T f timpul mediu de funcţionare a unei maşini în perioada planificată; n c - norma de consum a energiei pe oră de funcţionare a maşinii (kw/h); k s - coeficientul de simultaneitate a folosirii maşinilor de acelaşi tip; k p - coeficientul de corecţie în dependenţă de pierderile de energie în reţea; R- randamentul maşinii. 3) pentru iluminare Ne il = n u P ui T ef k s 1000 Ne il - necesarul de energie folosită pentru iluminare; n u numărul de becuri; P ui puterea unui bec instalat (W); T ef timpul iluminării în perioada planificată; k s - coeficientul de simultaneitate a iluminării; Necesarul total de energie folosită în perioada planificată N tot = Ne tehn + Ne fm + Ne il Necesar kwh Resurse kwh 1. Pentru scopuri tehnologice Din surse proprii Pentru scopuri forţă motrice Din sistemul energetic 3. Pentru iluminare Din sistemul energetic Total Total Acest exemplu de balanţă energetică reflectă doar necesarul de energie electrică, în cadrul întreprinderilor mari balanţa energetică se complectează pe fiecare tip de resursă energetică. 3. Căi de raţionalizare a utilizării energiei 1. Normarea ştiinţifică a consumurilor de energie; 2. Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie; 3. Înlocuirea instalaţiilor cu randamente scăzute; 4. Reducerea pierderilor energiei în reţea; 5. Dimensionarea raţională a iluminatului şi încălzirii; 6. Dotarea întreprinderilor cu agregate energetice de mare randament şi folosirea raţională a capacităţii acestora. 33

35 Tema VIII. Managementul transportului intern 1. Clasificarea şi sarcinile transportului intern 2. Sisteme de organizare a transportului intern 3. Planificarea transportului intern 4. Căi de perfecţionare a organizării transportului intern 1. Clasificarea şi sarcinile transportului intern Transportul intern reprezintă totalitatea instalaţiilor utilajelor, maşinilor şi altor agregate din cadrul întreprinderii care deplasează obiectul muncii de la un loc de muncă la altul, sau de la o secţie la alta. În dependenţă de particularităţile activităţii transportul poate fi clasificat pe următoarele criterii: 1. După destinaţia şi legătura cu procesul tehnologic: transport în exteriorul întreprinderii transport intern de uzină: a. transport între secţii b. transport în interiorul secţiilor 2. După tipuri : transport pe şine transport pe sol transport pe apă transport mecanic 3. După modul de acţiune: transport cu acţiune periodică transport continuu 4. După direcţia de deplasare a încărcăturii: transport orizontal transport vertical transport inclinat transport orizontal-vertical Sarcinile activităţii de transport în întreprinderile industriale: asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării ritmice şi uniforme a procesului de producţie atât în secţiile de bază, cât şi în cele auxiliare; asigurarea mecanizării şi automatizării operaţiilor de ridicare, descărcare şi deplasare a încărcăturilor; asigurarea unui regim strict de economii şi de materiale de transport; reducerea cheltuielilor de transport; folosirea raţională a mijloacelor de transport. 34

36 2. Sisteme de organizare a transportului intern În cadrul întreprinderii se disting două tipuri principale de sisteme de transport: 1) Sistem pendular: A. sistem pendular unilateral A B B. sistem pendular bilateral A B C. sistem pendular în evantai A B C D 2) Sistem circular (inelar): A. sistem circular cu flux constant B A C D 35

37 B. sistem circular cu flux crescător B A C D C. sistem circular cu flux descrescător B A C D Pentru a planifica necesarul de transport în cadrul întreprinderii se întocmeşte machetul planului de transport, care îmbracă forma unui tabel de tip Gantt. Expeditori Destinatari Total A B C D s. A x s. B 12 x s. C x s. D x 28 Total date iniţiale: 3. Planificarea transportului intern Pentru a planifica necesarul de transport în cadrul întreprinderii sunt necesare o serie de tipul secţiilor, atelierele, depozitelor din structura întreprinderii amplasarea acestora pe teritoriul întreprinderii nomenclatorul produselor fabricate în perioada respectivă şi cantităţile planificate pe fiecare poziţie a nomenclatorului greutatea netă a fiecărui produs 36

38 tipul materiilor prime, materialelor, semifabricatelor necesare şi consumurile specifice pentru fiecare din acestea. necesarul de materii prime, materiale pentru îndeplinirea sarcinilor de plan fluxurile de materiale pe teritoriul întreprinderii între depozite şi secţii, în interiorul secţiei. numărul, tipul şi capacităţile de încărcare a mijloacelor de transport existente la întreprindere. Pe baza acestor date se determină indicatorii de plan: a. cantitatea totală de transport între unităţile întreprinderii b. distanţele între unităţile întreprinderii c. indicatorii ciclului de transportare d. capacitatea medie de transport e. coeficientul mediu de manipulări f. distanţa medie de transport în interiorul secţiei sau a atelierului g. volumul total al transporturilor În baza acestor date putem calcula necesarul de mijloace de transport intern: Q N mt = N mc k q N mt necesarul de mijloace de transport de un anumit tip; Q cantitatea de materiale ce urmează a fi transportate într-o zi calendaristică (în tone); N mc numărul mediu de cicluri de transport pe care le poate face mijlocul de transport respectiv în perioada dată; k - coeficientul de utilizare a capacităţii mijlocului de transport; q capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport la o cursa plină (în tone). Pentru a stabili numărul mediu de cicluri folosim relaţia: N mc = t u T m N mc numărul mediu de cicluri t u - fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în condiţiile regimului de lucru; T m - timpul mediu pentru realizarea unui ciclu de transport. Timpul mediu de realizare a unui ciclu de transport în sistem inelar : T m = t Î + t d D m V m + t p Timpul mediu de realizare a ciclului de transport în sistem pendular : 37

39 T m = t î + t d + 2 D m V m + t P t î timpul de încărcare (min); t d timpul de descărcare (min) D m - distanţa medie de transport a materialelor ; V m - viteza medie de deplasare ; t P - timpul pierderilor. 4. Căi de perfecţionare a organizării transportului intern Folosirea containerelor; Utilizarea paletelor; Utilizarea programării liniare, calcularea variantelor optimale de transportare; Mecanizarea şi automatizarea mijloacelor de transport; Folosirea ambalajului standard de utilizare universală. 38

40 Tema IX. Managementul pregătirii către producere la întreprinderile industriale 1. Pregătirea producere: noţiuni, sarcini, importanţă 2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă) 3. Pregătirea tehnologică a producţiei 4. Executarea, testarea şi omologarea prototipului şi seriei zero 5. Pregătirea materială şi organizatorică pentru lansarea în fabricare 6. Planificarea pregătirii către producere 1. Pregătirea către producere: noţiuni, sarcini, importanţă Necesitatea înoirii produselor este determinată de diferiţi factori, printre care de: o schimbările tehnologice şi ritmul rapid al progresului tehnico-ştiinţific o evoluţia rapidă a necesităţilor de consum o efectele schimbărilor economice internaţionale, etc. Noţiunea de pregătire către producere are un caracter complex şi se referă îndeosebi la masurile ce trebuie adoptate pentru punerea în fabricaţie a unor noi produse şi pentru perfecţionarea fabricaţiei produselor deja existente, precum şi măsuri legate de modernizarea fabricaţiei curente prin introducerea tehnologiilor ce corespund celor mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Deci, pregătirea către producere este un ansamblu de acţiuni interdependente efectuate pe baza unu plan calendaristic prestabilit, care au ca scop crearea şi asimilarea în fabricaţie a unor noi produse, perfecţionarea celor existente, introducerea tehnicii noi şi a celor mai avansate metode de organizare a producţiei în vederea asigurării unei eficienţe economice maxime. Pregătirea către producere cuprinde 2 etape mari, fiecare din ele fiind formată din activităţi specifice: 1. Pregătirea tehnică, care include: proiectarea produsului (pregătirea construcţia) pregătirea tehnologică executarea prototipului, încercarea şi omologarea lui executarea seriei zero, a capului de serie, sau a lotului experimental şi omologarea. 2. Pregătirea material-organizatorică: lărgirea sortimentului produselor şi creşterea calităţii acestora înlocuirea materialelor scumpe şi deficitare cu materiale noi, ieftine folosirea în proiectarea noilor produse a standardelor existente asigurarea folosirii raţională a capacităţii de producţie, a creşterii productivităţii muncii reducerea costului de producţie a produselor existente în fabricaţie. 39

41 2. Proiectarea produselor (pregătirea constructivă) Proiectarea produselor sau pregătirea constructivă are scopul proiectării noilor produse şi determinarea (stabilirea) caracteristicilor tehnico-constructive şi calitative, a aspectului exterior a acestuia (de exemplu la producţia stofei - tipul ţesăturii, densitatea ţesăturii, culoare, desen etc.). Proiectarea noilor produse cuprinde două faze principale: 1 Elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic (studiul de fezabilitate). Tema de proiectare se întocmeşte de beneficiar şi include: date iniţiale analizele cu privire la principalele caracteristici tehnico-productive ale noului produs desenele de execuţie (schiţele). Studiul de fezabilitate trebuie să prezinte: baza de materie primă necesară caracteristicile tehnice şi de exploatare a noilor produse în comparaţie cu produsele existente şi cele similare din alte ţări etc. 2 Elaborarea proiectului tehnic: elemente de calcul ale produsului desenul de ansamblu şi pe secţiuni caietul de sarcini. Proiectul tehnic cuprinde toate calculele necesare dimensionării noului produs, datele privind formele geometrice şi dimensiunile ale ansamblelor şi pieselor. Se precizează materialul din care se fabrică produsul, precum şi calculele tehnico-economice ce vor fundamenta soluţia constructivă adoptată. Uneori pe baza proiectului tehnic se întocmeşte proiectul de execuţie care detaliază datele proiectului tehnic. 3. Pregătirea tehnologică a producţiei Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea de noi procedee tehnologice şi perfecţionarea celor existente în scopul obţinerii noilor produse cu cheltuieli minime. Pentru aceasta urmează a fi respectate anumite cerinţe: nivel înalt al mecanizării complexe şi automatizării proceselor de producţie creşterea productivităţii muncii, raţionalizarea consumului de materie primă; folosirea optimă a capacităţilor de producţie asigurarea calităţii respectarea cerinţelor ecologice reducerea costurilor de producţie realizarea indicatorilor cantitativi şi calitativi. La această etapă este ales procesul tehnologic optim. Alegerea variantei optime se poate realiză în două etape: 1. Compararea indicatorilor în expresie naturală normele de consum volumul de muncă necesar procesului de producţie 40

42 cantitatea, felul, complexitatea noului utilaj suprafeţele de producţie necesare calitatea produselor finite. 2. Compararea indicatorilor valorici de cost ai produselor şi lucrărilor materii prime combustibil şi energie retribuţiile muncitorilor productivi cheltuieli de exploatare a utilajului exploatarea sculelor cheltuieli generale. 4. Executarea, testarea şi omologarea prototipului şi seriei zero Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi seriei zero presupune să se verifice dacă noul produs corespunde documentaţiei. Prototip unul sau mai multe exemplare din noul produs executat pentru a fi supus unor încercări şi probe. Omologarea activitatea de confirmare pe bază de încercări şi probe la care este supus prototipul sau seria zero, a faptului că produsul corespunde cu cel proiectat. Seria zero o anumită cantitate de produse noi fabricate cu scopul de a testa sistemul de organizare a fabricării a noului produs, îmbinările în timp a operațiilor tehnologice, durata ciclului de producție a cantității de produse ce constituie seria zero. Produsele seriei zero (serie de probare) sunt supuse testării pieței testarea Marketing care dă răspunsul final al consumatorilor a se lansa în producerea noului produs sau a renunța la produsul neacceptat de consumatori, suportând doar cheltuielie perioadei de pregătire către producere și evitând costurile unie potențiale producții nerealizate (ne vândute/ ne comercializate). 5. Pregătirea materială şi organizatorică pentru lansarea în fabricare Pregătirea materială şi organizatorică include : proiectarea, confecţionarea şi pregătirea sculelor pregătirea şi amplasarea utilajelor aprovizionarea cu materie primă şi semifabricate adoptarea sistemului cel mai eficient de organizare a muncii şi producţiei pregătirea cadrelor. Sarcini: 1. determinarea necesarului de materie primă, materiale, combustibil, energie, încheierea contractelor cu furnizorii, beneficiarii etc. 2. achiziţionarea utilajului nou, modernizarea şi repararea celui existent, amplasarea lui conform fluxurilor tehnologice stabilite. 3. proiectarea fabricării sau achiziţionarea de la alte întreprinderi specializate a echipamentului tehnologic necesar (scule, dispozitive) 4. pregătirea în timp util a cadrelor ce vor participa la fabricarea noului produs 41

43 5. definitivarea sistemului de planificare operativă şi de evidenţă în secţiile nou create. 6. Planificarea pregătirii către producere Pregătirea producţiei se realizează pe baza unui plan calendaristic care include: etapele de lucru (de executare) subdiviziuni care participă la realizare perioada, timpul executării etapelor. Sarcini la întocmirea planului de pregătire a producţiei: reducerea termenilor pregătirii producţiei reducerea cheltuielilor necesare pentru pregătirea producţiei creşterea calităţii lucrărilor creşterea calităţii lucrărilor. Activităţile de elaborare a planului de pregătire a producţiei includ: stabilirea listei tipurilor de produse ce urmează a fi proiectate sau modernizate stabilirea volumului de lucru şi a duratei fiecărei etape stabilirea termenilor de lansare în fabricaţie a produselor proiectate în baza planului beneficiarului. Durata etapei de pregătire către producere se calculează conform relaţiei: T = t N d n k T- durata etapei de pregătire (zile lucrătoare); t- consumul total de timp necesar pentru executarea etape (ore); d durata zilei de lucru (ore); n- coeficientul de îndeplinire a normelor; k- coeficientul consumului de timp suplimentar (pentru coordonare, aprobare etc.); Pentru a reduce durata de pregătire se utilizează metoda paralelă de executare, etapa următoare începe înainte de a se termina etapa precedentă. Se utilizează informaţia preventivă referitoare la lucrările, parametri etapei precedente. Executarea paralelă nu afectează calitatea proiectului deoarece: (la executarea unui nou produs) se utilizează un număr mare de detalii standarde unificate procurate din exterior este timp suficient pentru executarea unor detalii originale (noi) Două metode de planificare a pregătirii către producere: 1) planificarea liniară (spaţiu liniar, graficul Gantt) se utilizează la elaborarea unor proiecte simple 42

44 Etapele pregătirii 1.Elaborarea temei de proiectare Executantul secţia constructorşef Termeni calendaristici I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV x x x x x 2.Eseul ---- x x x x x 3.Proiectul tehnic ---- x x x x x 4.Proiectul de lucru x x x x x 5.Executarea prototipului secţia experimente x x x x 6.Omologarea prototipului secţ. constr.-şef x x x x 7.Proiectarea sculelor, dispozitivelor tehnogul - şef x x x x 8.Proiectarea, dispozitivelor 9.Fabricarea sculelor, dispozitivelor 10.Lansarea în fabricaţie tehnologul-şef x x x x secţia scule, secţia aprovizionare x x x x secţiile A,B,C x x x x 2) planificarea în reţea (grafice în reţea) în cazul unor proiecte mari, complexe lucru. Prin cerc se notează se notează Evenimentul - adică începutul sau sfârșitul fiecărui tip de Lucru - este orice proces( ex. procesul executării prototipului; Săgeata indică destinaţia lucrului; Durata lucrului se prin cifre deasupra săgeţii (zile); Cheltuieli pentru executarea lucrărilor se notează sub săgeată (lei); Evenimentul iniţial momentul începerii Lucrării nr. 1. Pînă la el se consideră că nu a fost executat nici o lucrare. Evenimentul final momentul realizării scopurilor. Graficul în reţea reflectă succesiunea logică a evenimentelor şi permite realizarea scopului final. Drumul complet succesiunea neîntreruptă a evenimentelor de pînă la final. 43

45 Drumul critic consecutivitatea lucrărilor care necesită drumul cel mai lung. Graficul în reţea permite: cunoaşterea operaţiilor a căror durată trebuie să fie scurtată. Pentru aceasta va fi nevoie de antrenarea unor surse suplimentare (ex. creşterea numărului de constructori); cunoaşterea operaţiilor care pot fi întârziate, fără ca termenul total de executare să fie afectat (ex. testarea pieselor, standarde procurate din exterior). optimizarea termenilor de executare a tuturor lucrărilor. 44

46 Tema X. Managementul activităţii de marketing şi desfacere 1. Marketingul ca sistem: Noţiune, scopul, principiile şi funcţiile lui 2. Serviciul de marketing şi serviciul de desfacere la întreprindere 1. Marketingul ca sistem: Noţiune, scopul, principiile şi funcţiile lui Asociaţia Americana pentru Marketing:, Marketingul reprezintă procesul de planificare şi realizare a ideii comerciale, de formare a preţurilor, de promovare şi realizare a ideilor, mărfurilor şi serviciilor prin intermediul unui schimb care să satisfacă cerinţele anumitor persoane şi organizaţii Marketingul include: previziunea, dirijarea şi satisfacerea cererii de mărfuri, servicii, organizare, oameni şi idei prin intermediul schimbului între producător-cumpărător sau între cumpărător şi furnizor. Principalele întrebări la care marketingul răspunde sunt: ce?, cit?, cum?, cui?. În cadrul întreprinderii activitatea de marketing include următoarele domenii: studierea pieţei de desfacere determinarea cantităţii şi calităţii mărfurilor şi serviciilor cerute formarea şi dezvoltarea pieţei prin intermediul reclamei şi contractelor directe cu consumatorii planificarea preţurilor şi sortimentului de mărfuri şi servicii organizarea şi stimularea desfacerii, şi serviciilor de întreţinere şi deservire după vînzarea mărfii. Pe parcursul activităţii sale serviciul de marketing realizează aşa numitul mix de marketing, care presupune prezenţa celor 4 P: P produs P preţ P promovare P plasament. Marketingul poate fi apreciat ca tip special al managementului şi ca fundament al tuturor tipurilor de management: managementul strategic managementul pieţei marketing managementul administrativ managementul de producţie şi calităţii managementul de reţea managementul resurselor umane managementul investiţional managementul inovaţional managementul internaţional managementul financiar 45

47 2. Serviciul de marketing şi serviciul de desfacere la întreprindere La baza activităţii serviciului de marketing stă problema competitivităţii mărfurilor fabricate sau serviciilor prestate. Competitivitatea se referă la calitatea produsului şi la cheltuielile consumatorului: calitatea include nivelul tehnic al producţiei gradul de utilitate, satisfacţie pentru consumator (calităţi funcţionale, sociale, estetice, ergonomice, ecologice, etc.) cheltuielile constituie suma pe care consumatorul o va plăti producătorului, fiind compus din suma: preţul mărfii + cheltuieli pentru exploatarea mărfii pe perioada cît va servi. Tot odată, competitivitatea produsului este legată şi de ciclul de viaţă al acestuia. Respectiv cu cît perioada ciclului de viaţă a produsului este mai extinsă în perioada de maturitate cu atît se consideră că produsul dat este mai competitiv, la fel competitivitatea ia în calcul şi modernizarea a produsului. Astfel pentru a asigura o producţie continuă serviciul de marketing se ocupă cu studierea pieţei şi stabileşte momentul lansării noilor tipuri de producţie în punctul maximal a ciclului de viaţă a mărfii existente. Studierea pieţei îmbracă forma studiului de marketing care permite: 1. Minimizarea riscurilor economice ale firmei 2. Specializarea întreprinderii 3. Adîncirea diviziunii muncii 4. Perfecţionarea continuă şi dezvoltarea capacităţilor de utilizare a noilor tehnologii 5. Asigurarea calităţii producţiei în baza preferinţelor consumatorilor 6. Creşterea capacităţii de supravieţuire a firmei în condiţii de concurenţă. 46