ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ OLT APA IN VIATA POPORULUI ROMAN
APA IN VIATA POPORULUI ROMAN Astăzi, când se vorbeşte despre legăturile dintre om şi apă ne referim în principal la: apa pentru nevoi casnice şi menajere; apa pentru alte folosinţe (industrie, navigaţie, agricultură, zootehnie şi piscicultură, producerea de energie electrică, turism sau agrement); evacuarea apelor uzate; exces de umiditate şi inundaţii; apa pentru ecosistemele acvatice şi de încadrare estetică în mediul înconjurător. Este evident că aceste legături au evoluat şi s-au diversificat în timp odată cu evoluţia comunităţilor umane şi a societăţii în general şi evident a progresului ştiinţific şi tehnic. Pentru a înţelege mai bine relaţia dintre populaţia de pe teritoriul României şi apă este necesară o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor pământului românesc. Acest pământ se remarcă prin armonie, varietate şi frumuseţe. În mijloc se ridică cetatea carpatică adică podişul Transilvaniei înconjurat de Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali. Numeroase râuri avându-şi izvoarele în Carpaţi, care constituie un adevărat castel de apă, străbat pământul românesc şi împreună cu afluenţii lor formează o reţea hidrografică bogată, favorabilă utilizărilor tehnice. Graţie acestor condiţii, pământul carpato-danubian a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Strămoşii noştri daco-geţii se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor. Erau meşteri în exploatarea sării, a metalelor: aur şi argint, aramă şi fier. Ştiau să lucreze lemnul, iar din lutul ars făureau vase de diferite forme şi mărimi. Aveau relaţii de negoţ cu cetăţile greceşti de pe coasta Mării Negre. Ei constituiau un popor numeros ce locuia în sate şi oraşe situate de regulă în apropierea cursurilor de apă dar şi dave (cetăţi de regulă cu rol de apărare) unde apa era puţină iar captarea şi stocarea acesteia necesita realizarea de construcţii speciale şi de sisteme de aducţiune. Datele istorico arheologice de care se dispune în prezent sunt încă puţine, o serie de programe de cercetare fiind încă în desfăşurare. Totuşi, din cele existente, se ştie că majoritatea marilor cetăţi dace dispuneau de sisteme de alimentare cu apă constând din instalaţii de captare şi de transport a apei prin conducte de lut ars şi de sisteme de drenaj a apelor, sau de cisterne pentru stocarea apei (Sarmisegetusa, Costeşti Cetăţuie).
Odată transformată în provincie romană, Dacia a fost încadrată în sistemul de comunicaţii al imperiului, sistem destinat a asigura unitatea civilizaţiei imperiale. În acest scop, romanii au folosit cea mai mare parte a reţelei hidrografice. În Dacia, s-a asigurat navigaţia pe Dunăre, pe Mureş şi pe Olt, ce făceau legătura dintre Dunăre şi Sava cu trecere spre coasta de la Emona (Liubliana) la Targeste (Triest) şi apoi prin Aquilea cu reţeaua italiă. O piedică în realizarea acestei căi o constituie dificultatea navigaţiei în zona cataractelor Dunării, şi pentru a înlătura acest impediment, împăratul Traian a dispus realizarea unui canal de ocolire. Localizarea canalului o datorăm istoricului bizantin Procopie în anul 562. Se pare că acest canal a fost realizat de împărat înainte de începutul primului război daco-roman. O cartografiere şi o descriere a acestui canal sunt prezentate de Bela Gonda, în monografia sa din anul 1892. Canalul este situat pe malul drept al fluviului şi ocoleşte cataractele. Traseul său în plan era cub şi urmăea linia malului. Lungimea sa era de 3,2 km iar adâncimea de 3,5-4 m sub etiajul din anul 1892. Canalul era prevăzut cu diguri, distanţa dintre diguri, la 3 m, deasupra etiajului era de cca 30 m. Ţinând seama de datele istorice privind numărul soldaţilor dintr-o legiune romană, respectiv circa 5500 de oameni, sau dintr-o cohortă (circa 480 1000 oameni) este de înţeles că nici un castru nu putea fi amplasat decât în apropierea unor surse apropiate de apă şi că a fost necesară realizarea unor sisteme de alimentare cu apă adecvate pentru alimentarea termelor, a bucătăriilor etc. precum şi a unor sisteme de canalizare. Fără îndoială, şi legiunile şi cohortele romane staţionate pe teritoriul Daciei beneficiau de astfel de sisteme. Grecii, ca şi romanii, au avut întotdeauna grijă să aibă în oraşele lor apă bună de băut, adusă adesea de la mari distanţe, pe apeducte, lucru pe care l-au făcut şi în Dacia. Primele apeducte realizate de ei pe pământ românesc sunt cele pentru aprovizionarea cu apă a cetăţilor greceşti de la Marea Neagră: Histria, Tomis şi Calatis.
La Histria au fost identificate trei apeducte cu tipuri de conducte, dimensiuni şi materiale diferite. Primul apeduct este realizat din tuburi de teracotă prevăzute cu cep şi mufă cu diametrul interior de 15 cm şi o lungime de 62 cm. Lungimea apeductului era de cca 7 km şi ar fi putut debita 9 l/s. Al doilea apeduct era alcătuit din blocuri de piatră scobite în interior, la un diametru de 20 cm. Blocurile de piatră aveau dimensiuni de 40x40x60 cm şi se îmbinau printr-un cep de 5 cm lungime. Este datat ca fiind din secolul al II-lea d Hr. Debitul său este apreciat la cca 19 l/s şi se presupune că l-a înlocuit pe primul. Al treilea apeduct, în lungime de 25 km, este în secţiune un canal dreptunghiular alcătuit din zidărie de piatră în care cuneta are 30x35 cm şi este etanşat cu o tencuială alcătuită din trei straturi. Secţiunea de curgere este acoperită cu dale din piatră. Întreg ansamblul constituie un tot unitar cu dimensiuni de 90x80 cm. Se apreciază că debitul său era variabil pe lungimea sa, la partea amonte putând transporta cca. 160 l/s, diferenţa distribuindu-se pe traseu pentru fermele agricole. O inscriptie datând din anul 132-133 d.ch, din timpul împăratului Hadrian, menţionează aducerea apei şi la Sarmisegetuza (acqua inducta coloniae Dacicae Sarmizegetuza) unde s-au şi găsit resturile unui apeduct. El este alcătuit din blocuri de piatră scobite, cu un diametru interior de 30 cm şi se apreciază că ar fi avut capacitatea de transport de cca 100 l/s. Lungimea apeductului se estimează la cca 1,5 km, iar secţiunea prezentă din blocuri de piatră scobită seamănă mult cu cel de-al doilea apeduct de la Histria, fapt ce ar putea fi privit ca fiind realizat cam în aceeaşi perioadă. Cu toate că în anul 275 armata romană a părăsit Dacia, ea a continuat să deţină la nord de Dunăre o serie de puncte întărite, după cum, vremelnic, o parte a câmpiei muntene trece din nou în stăpanire romană în perioada sa bizantină, ultima legătură semnalată fiind din vremea împăratului Iustinian (527-565). Din această perioadă datează fântâna secretă de la Sucidava (Celei) destinată a aproviziona cu apă cetatea pe timpul atacurilor avaro-slave ce forţau trecerea la sud de Dunăre pe la Sucidava-Oesus. Fântâna se afla în afara zidurilor cetăţii, iar accesul la ea se făcea din interiorul cetăţii. Din cetate pornea un culoar cu scară de lemn ce cobora cu 5 m sub nivelul terenului. Când ajungea în dreptul zidului cetăţii, culoarul se continua cu o galerie boltită de 1,00x1,95 m ce cobora în pantă aproximativ 26 m până la o scară boltită, cu trepte de piatră, ce conducea la ochiul de apă al izvorului subteran.
O altă lucrare hidrotehnică realizată pe teritoriul Daciei romane este canalul Danubius - Pontus Euxinus. Unii cercetatori consideră acest canal fiind,dacă nu executat sub împăratul Traian, măcar proiectat în timpul domniei acestuia. Canalul era realizat pe valea râului Axios (Carasu). Existenţa încă din epoca traiană a canalului menţionat este dedusă de unii cercetători din relatările unor istorici şi geografi ai epocii care vorbesc de o expansiune economică a aşezărilor Axiopolis pe Dunăre şi Tomis aflat la Marea Neagră. De menţionat că în limba greacă veche, cuvantul axios înseamna negru, la fel ca şi cuvântul turcesc cara. După, cum arăta Marcu Botzan, prima relatare din epoca modernă asupra canalului de pe Valea Carasu o avem de la Von Vinke care în anul 1837 a studiat posibilitatea realizării unei căi navigabile pe această vale. Pe atunci, Valea Carasu prezenta o suită de lacuri şi bălţi, existând de asemenea şi un canal de acces al apelor mari ale Dunării pe această vale. Von Vinke a descoperit pe acest canal existenţa unui stăvilar pe care el l-a catalogat ca fiind antic. În anul 1850, Ion Ionescu de la Brad arăta că firul de vale ce lega ochiurile de apă ale văii era încă navigabil de la prima sa jumătate pornind de la Dunăre unde, pe distanţa de circa 5 km, canalul de legătură avea la ape mici o lăţime de 20m şi adâncimea de 4m. Nu este exclus ca bizantinii să fi contribuit la buna întreţinere a acestei căi navigabile şi mai ales faptul că acest sistem ar fi putut fi utilizat ca sursă de apă pentru irigaţii, având în vedere clima şi resursele sărace de apă din Dobrogea. Perioada dintre anii 275 şi 1280 a fost numită de istorici mileniul migraţiilor. Întreaga Europă este răscolită de la est la vest şi de la nord la sud de valuri de migratori. În această perioadă nu se poate vorbi de lucrări hidrotehnice, dacă facem abstracţie de instalaţiile tehnice (mori de apă, pive, dârste, fierăstraie) majoritatea fiind acţionate de apele curgătoare, instalaţii care sunt răspândite şi de toate tipurile în ţinuturile româneşti.
CUM A APĂRUT ȘI S-A DEZVOLTAT GOSPODĂRIREA APELOR Evoluţia gospodăririi apelor în România a fost influenţată de regimul hidrologic al resurselor de apă, caracterizate de o variabilitate foarte mare în timp şi în spaţiu. Încă din secolul al XVIII--lea, necesitatea măsurilor de apărare împotriva inundaţiilor a condus la construirea statiilor hidrologice, a digurilor şi acumulărilor nepermanente. In secolul urmator, respectiv in anul 1898, apare o prima lege a apelor care prevedea ca principalele cursuri de ape, precum si apele marii, pana la distanta de "o bataie de tun de la tarm", apartin domeniului public. În anul 1924, a fost adoptata "Legea regimurilor apelor". Pentru prima data, gospodarirea apelor este inclusa explicit in textul unei legi si este tratată, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, cum ar fi necesitatea luării în evidență a râurilor, dar și adoptarea unor măsuri de amenajare a cursurilor de apă. Perioada 1924 1974 este o etapă prielnică dezvoltării domeniului apelor. Primele încercări de concepere a unor lucrări hidrotehnice de ansamblu au fost proiecte întocmite cu mijloace proprii de diferiți ingineri români. În 1925, sectorul de gospodărire a apelor este organizat pe bazine hidrografice. În intervalul 1951 1960, se execută primele centrale hidroelectrice, cum ar fi: hidrocentrala Moroeni pe râul Ialomița (începută înainte de aprobarea Planului de Electrificare), hidrocentrala Sadu V pe râul Sadu, lângă Sibiu și hidrocentrala Bicaz de pe râul Bistrița. Totuși, programul era prea ambițios pentru posibilitățile tehnice și economice ale României din 1950. În 1954 au fost întrerupte lucrările la toate hidrocentralele care fuseseră începute, afară de cele trei menționate anterior. Amenajările respective au fost executate mai târziu, după 1960. Planul de restricţii se elaborează conform Ordinului 9 din 6 ianuarie 2006 al Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor pentru aprobarea Metodologiei privind elaborarea planurilor de restricţii şi folosire a apei în perioadele deficitare.
În 1956 a fost înființat Comitetul de Stat al Apelor (CSA), care a preluat sarcinile Direcției Generale Hidrometeorologice din cadrul Ministerului Transporturilor Navale și Aeriene. Era pentru prima oară când se crea în România un organ central care să se coordoneze toate problemele legate de ape. În anul 1959, Comitetul de Stat al Apelor a fost reorganizat, dându-i-se sarcini mai mari decât înainte, atât în domeniul planificării cât și în domeniul execuției. Dintre lucrările de gospodărire a apelor importante ale acestei perioade se pot cita barajul Strâmtori de pe râul Firiza, barajul Paltinul de pe râul Doftana, barajul Poiana Uzului de pe râul Uz, barajul Vidraru de pe râul Argeș, barajul Stânca-Costești de pe râul Prut și altele. Au început și diferite sisteme de gospodărire a apelor dintre se poate menționa sistemul de lacuri de acumulare din bazinul râului Bahlui pentru apărarea municipiului Iași. În 1967, Comitetul de Stat al Apelor a fost desființat și activitatea de gospodărire a apelor a fost trecută în responsabilitatea Departamentului de Îmbunătățiri Funciare din cadrul Ministerului Agriculturii După inundațiile din 1970, mai exact în 1971, se reînființează Consiliul Național al Apelor (CNA). Consiliul Național al Apelor avea în subordine direcții ale apelor organizate pe bazine hidrografice, oficii de gospodărire a apelor, institute de cercetare, studii și proiectare, un trust de construcții-montaj, întreprinderi de dragaje pentru decolmatarea albiilor cursurilor de apă, licee de specialitate, precum și un oficiu de informare documentară pentru hidrotehnică. Coordonarea activității de gospodărire a apelor Dunării și teritoriului Dobrogei, inclusiv litoralul românesc al Mării Negre, se asigura direct de către Consiliul Național al Apelor.
În perioada 1971 1975, investițiile în lucrări de gospodărire a apelor erau proiectate și realizate în continuare de Departamentul pentru Îmbunătățiri Funciare, iar cele cu specific hidroenergetic de Ministerul Energiei Electrice, studiile de gospodărire a apelor și încadrarea în planurile de amenajare fiind asigurate de ICPGA. Ca urmare a inundațiilor din 1970 s-a pus un accent mai mare pe lucrările de combatere a inundațiilor, prin îndiguiri pe principalele râuri interioare printre care Someș, Crișuri, Mureș, Argeș. Ialomița, Bârlad și Prut. Pe lângă îndiguiri, în multe bazine, printre care cel al Târnavelor și bazinul Timiș-Bega s-au executat poldere de atenuare a viiturilor. De asemenea, au fost promovate o serie de acumulări sau incinte pentru combaterea inundațiilor pe Târnave, în bazinul râului Bârlad și în alte bazine. Au fost amplificate studiile de gospodărire a calității apelor. În acest domeniu s-au căutat metode de definire a debitelor minime din albii bazate de date mai științifice, în loc de a considera aceste debite egale cu debitele de etiaj, așa cum se făcuse în planurile de amenajare. Astfel a fost realizat întâi sistemul informațional al bazinului Mureșului Superior. urmat de cel al Argeșului, al Siretului Superior și, al subbazinelor Putna și Buzău. În perioada 1971-1974, institutul a beneficiat și de sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), care, pentru a ajuta guvernul român să rezolva problemele de combatere a inundațiilor, a finanțat elaborarea unui Plan de Amenajare Multisectorială a bazinului Mureșului Superior. Totuși, cu toate aceste premize favorabile, majoritatea noilor inițiative au avut rezultate modeste sau au fost sistate. Cele mai mari dificultăți în această privință le-a întâmpinat Paul Solacolu care se coordona concepția sistemelor de gospodărire a apelor din bazinul Argeș, care includea și Dâmbovița. Promovarea unor soluții raționale și care să prezinte siguranța necesară devenea din ce în ce mai dificilă în fața dictatelor politice. Între anii 1974 1990, se elaborează programe naţionale de gospodărire a apelor, pe termen mediu şi lung, şi se trasează schemele de amenajare a bazinelor hidrografice. Aceste activităţi s-au făcut în baza Legii apelor nr. 8 din 29 martie 1974, a Legii nr. 1 din 15 aprilie 1976 care adoptă Programul naţional de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice din Republica Socialistă România şi a Legii nr. 5 din 29 iunie 1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor.
După 1989. coordonarea problemele de gospodărire a apelor a revenit Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În domeniul gospodăririi apelor, trecerea la un nou sistem, cu o economie de piață, implica regândirea întregii viziuni de gospodărire a apelor. Astfel Legea Apelor, aprobată la 25 septembrie 1996 mai cuprindea numeroase elemente specifice unei economii cu o planificare centralizată dar incompatibile cu o economie de piață. O serie de acte normative ulterioare au impus un nou regim utilizării şi protecţiei apelor. Astfel în anul 1990 se desfiinţează Consiliul Naţional al Apelor şi se înfiinţează Ministerul Mediului. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 196 din 22 martie 1991, intrată în vigoare la 19 februarie 1993, se desfiinţează Direcţiile Apelor şi se înfiinţează 12 Filiale teritoriale, ca subunități ale Regiei Autonome Apele Române Bucureşti, după cum urmează: Direcția de Ape Cluj, Direcția de Ape Olt, Direcția de Ape Târgu-Mureș, Direcția de Ape Timișoara, Direcția de Ape Craiova, Direcția de Ape Râmnicu- Vâlcea, Direcția de Ape Pitești, Direcția de Ape Buzău, Direcția de Ape Exploatarea Paltinu, Direcția de Ape Bacău, Direcția de Ape Iași, Direcția de Ape Constanța. La acestea, se adaugă institutele de cercetare: Întreprinderea pentru exploatarea lucrarilor hidrotehnice București, Întreprinderea Stânca Costești, Institutul de National de Meteorologie și Hidrologie. Din Regiei Autonome Apele Române Bucureşti, face parte Oficiul de calcul București, Centrul de perfecționare, Revista Hidrotehnica. În prezent, regimul juridic general al apelor este stabilit prin Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 310 din 28 iunie 2004, Legea nr. 112 din 4 mai 2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 3 din 5 februarie 2010). Prevederile acestei legi abrogă Legea apelor nr. 8/1974 şi Legea nr. 5/1989.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 981 din 29 decembrie 1998 se înfiinţează Compania Naţională Apele Române S.A Bucureşti, iar 11 subunități bazinale revin la denumirea de Direcţiile Apelor, după cum urmează: Direcția Apelor Someș - Tisa, organizată la nivelul spațiului hidrografic Someș - Tisa, cu sediul în Cluj-Napoca; Direcția apelor Crișuri, organizată la nivelul spatiului hidrografic Crișuri, cu sediul în Oradea; Direcția Apelor Mureș, organizată la nivelul spațiului hidrografic Mureș, cu sediul în Târgu Mureș; Directia Apelor Banat, organizată la nivelul spațiului hidrografic Banat, cu sediul în Timișoara; Direcția Apelor Jiu, organizată la nivelul spațiului hidrografic Jiu; Direcția Apelor Olt, organizată la nivelul spațiului hidrografic Olt; Direcția Apelor Argeș - Vedea, organizată la nivelul spațiului hidrografic Argeș - Vedea, cu sediul în Pitești; Direcția Apelor Ialomița - Buzău, organizată la nivelul spațiului hidrografic Ialomița - Buzău, cu sediul în Buzău; Direcția Apelor Siret, organizată la nivelul spațiului hidrografic Siret, cu sediul în Bacău; Direcția Apelor Prut, organizată la nivelul spațiului hidrografic Prut și al râului Bârlad, cu sediul în Iași; Direcția Apelor Dobrogea - Litoral, organizată la nivelul spațiului hidrografic Dobrogea - Litoral, cu sediul în Constanța. La acestea, se adaugă alte subunități: Centrul de perfectionare și Revista Hidrotehnică. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 107 din 20 septembrie 2002 (modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 73/2005, aprobată prin Legea nr. 400 din 27 decembrie 2005), aprobată prin Legea nr. 404/2003, prevede înfiinţarea Administraţiei Naţionale Apele Române Bucureşti, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, care funcţionează pe bază de gestiune şi autonomie economică. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1176 din 29 septembrie 2005 se aprobă Statutul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale Apele Române Bucureşti.
ADMINISTRATIA BAZINALA DE APA OLT SITUAŢIA LUCRĂRILOR DE AMENAJARE PENTRU GOSPODĂRIREA RESURSELOR DE APĂ (LACURI DE ACUMULARE ŞI DERIVAŢII) În bazinul hidrografic Olt există un numar de 43 de acumulări principale (27 pe cursul principal şi 16 pe afluenţi), majoritatea având folosinţe complexe (alimentare cu apă a populaţiei şi industriei, alimentare pentru irigaţii, pentru obţinerea de energie electrică şi regularizarea debitelor). Acumulări importante care constituie surse de alimentare cu apă a unor centre populate sunt: Ac. Mesteacăn, Ac. Frumoasa, Ac. Săcele, Ac. Dopca, Ac. Gura Râului şi Ac. Brădişor. Bazinul hidrografic Olt are un grad avansat de amenajare hidrotehnică, la care planificarea folosirii apelor în diferite perioade ale anului, se realizează în principal prin regulamentele de exploatare şi graficele dispecer. Acestea sunt întocmite de beneficiar, sunt reactualizate şi aprobate de forul superior în domeniu. Graficele dispecer au programe trimestriale şi lunare prin care mărimea debitelor şi volumelor ce pot fi livrate din acumulări se stabilesc pe perioade caracteristice ale anului, corelat cu situaţia debitelor afluente. Graficele dispecer se actualizează anual în funcţie de cerinţele utilizatorilor. În general prin regulamentele de exploatare şi graficele dispecer, se vizează în principal corelarea regimurilor de exploatare a acestor lacuri, în concordanţă cu situaţia hidrologică şi restricţiile ce se impun în cazurile de secetă / ape mici. Cascada de lacuri de pe râurile Sadu, Lotru şi Olt funcţionează în regim "la vârf", uzinându-se volumele cuprinse între NNR şi NMinEnergetic, fără a afecta alimentările cu apă ale folosinţelor, care au niveluri minime de exploatare situate sub cele energetice. Principalele lacuri de acumulare din B.H. Olt (Frumoasa, Săcele, Gura-Râului, Vidra şi Brădişor) funcţionează după programe de exploatare lunare şi anuale, întocmite de beneficiar în baza prognozei debitului afluent (dată de I.N.H.G.A.), a graficului dispecer şi a nivelurilor din acumulări, acestea fiind aprobate de AN Apele Române. Evidenţa datelor de exploatare ale acestor acumulări sunt transmise zilnic la dispeceratul central şi funcţie de situaţia existentă la un moment dat se face coordonarea activităţii. În b. h. Olt sunt executate 94 derivaţii din care 85 sunt pentru suplimentarea debitelor pe râul Lotru. Derivaţiile de debite intra şi interbazinale sunt executate fie pentru sporirea debitelor în zonele cu pondere mare în alimentarea cu apă a folosinţelor, fie pentru sporirea debitelor în acumulări în scopul obţinerii energiei electrice.
CERINŢELE DE APĂ ALE FOLOSINŢELOR CONSUMATOARE DE APĂ ŞI ALTE CATEGORII DE CERINŢE Folosinţele consumatoare de apă sunt reprezentate de alimentările cu apă pentru populaţie, industrie şi complexe zootehnice, amenajările pentru irigaţii şi amenajările piscicole. Cerinţa totală de apă din surse de suprafaţă solicitată de beneficiari în anul 2013, din b. h. Olt este de 293.251,0 mii mc/an. Cea mai mare parte din folosinţe o constituie alimentările cu apă pentru populaţie şi industrie, acestea solicitând un volum de 174.210,0 mii mc/an. Repartizarea pe categorii de folosinţe a cerinţelor de apă din bazin, este evidenţiată în tabelul de mai jos: Cerinţa totală Cerinţa de apă pe categorii de folosinţe de apă din surse de suprafaţă Populaţie Industrie Zootehnie Irigaţii Piscicultură - 2013 (mii mc) 293.251,0 80.734,0 93.476,0 66,00 25.604,0 93.371,0 % 27,53 31,88 0,02 8,73 31,84 Cantitatea de apă prevăzută a se evacua din sursele de suprafaţă, în anul 2013, în b. h. Olt este de 231.924,0 mii mc şi reprezintă 79% din cerinţa totală de apă. Alte categorii de cerinţe se referă la debitele minime necesare pentru curgerea salubră (Qs) care pe râul Olt variază între 0,362 mc/s - pe sectorul 5; 2,87 mc/s - pe sectorul 4; 13,0 mc/s - pe sectorul 3; 16,4 mc/s - pe sectorul 2 şi 34,0 mc/s - pe sectorul 1. Pe afluenţii pe care s-au stabilit sectoarele 6, 7, şi 8 (r. Olteţ, Cibin, R. Negru), în aval de secţiunile de control Nistoreşti, Pisc şi Lemnia, debitul salubru este de 0,662 mc/s, 0,512 mc/s şi respectiv 0,150 mc/s. Debitul salubru este considerat ca fiind debitul cu durata de 95% din curba de durată a debitelor medii zilnice.
SECŢIUNI DE CONTROL, SECTOARE ŞI DEBITE DE CALCUL Pentru cunoaşterea folosirii apelor pe cursul principal al râului Olt, s-au stabilit 5 secţiuni de control şi 5 sectoare de curs iar pe 3 afluenţi principali câte o secţiune de control ce delimitează câte un sector de curs pe fiecare afluent. Secţiunile de control împart cursul de apă pe care sunt amplasate folosinţele în SECTOARE DE CURS. Numerotarea secţiunilor de control şi a sectoarelor de curs aferente se face parcurgând bazinul considerat din aval spre amonte, mai întâi pe cursul principal şi apoi pe afluenţi. Secţiunile de control stabilite pe cursul principal al râului Olt sunt: Cornet, Hoghiz, Feldioara, Sf. Gheorghe şi Tomeşti. Între aceste secţiuni au fost stabilite sectoarele : SECTORUL 1 între confluenţa cu Dunărea - s.h. Cornet SECTORUL 2 - s.h. Cornet - s.h. Hoghiz SECTORUL 3 - s.h. Hoghiz - s.h. Feldioara SECTORUL 4 - s.h. Feldioara - s.h. Sf. Gheorghe SECTORUL 5 - s.h. Sf. Gheorghe - izvor Pe afluenţii mai importanţi au fost alese următoarele sectoare şi secţiuni de control : SECTORUL 6 - R. Olteţ- (între confluenţa cu râul Olt şi st. h. Nistoreşti) - Secţiunea de control Nistoreşti. Sectorul este încadrat între st. h. Balş (aval) şi st. h. Nistoreşti (amonte); SECTORUL 7 - R. Cibin - (între confluenţa cu râul Olt şi st. h. Pisc) Secţiunea de control Pisc. Sectorul este încadrat între st. h. Tălmaciu (aval) şi st. h. Pisc (amonte); SECTORUL 8 - R. Negru - (între confluenţa cu râul Olt şi st. h. Lemnia) Secţiunea de control Lemnia. Sectorul este încadrat între st. h. Reci (aval) şi st. h. Lemnia (amonte); Secţiuni şi sectoare mai sunt luate în considerare şi pe afluenţii de mai mică importanţă ce constituie surse de alimentare cu apă a unor folosinţe consumatoare de apă
CALITATEA APEI IN BAZINUL HIDROGRAFIC OLT SINTEZA CALITATII APEI LA NIVELUL ANULUI 2012 SUBSISTEMUL RAURI In cadrul Bazinului Hidrografic Olt au fost evaluate un nr. de 91 corpuri de apa-rauri prin monitorizarea atat a elementelor biologice cat si a elementelor suport. In urma evaluarii celor 91 corpuri de apa pentru care s-a stabilit starea ecologica au rezultat urmatoarele: 62 ( 68.13%) corpuri de apa in stare ecologica buna 29 (31.87 %) corpuri de apa in stare ecologica moderata Din punct de vedere al numarului de kilometri pentru cei 2703 km repartitia pe lungimi in raport cu starea ecologica este urmatoarea: 1900 km (70.29%) in stare ecologica buna 803 km(29.71%) in stare ecologica moderata Din analiza rezultatelor prezentate, rezulta ca obiectivul de calitate, reprezentat de starea ecologica buna, nu a fost atins de 29 corpuri de apa reprezentind 31.87 % din corpurile de apa din Bazinul Hidrografic Olt pentru care s-a evaluat starea ecologica, respectiv 803 km, reprezentind 29.71% km de rau. Elemente biologice Din punct de vedere al elementelor biologice, au fost monitorizate si evaluate 73 corpuri de apa. Rezultatele monitorizarii si incadrarii in stari ecologice sunt urmaroarele: 31 ( 42.46%) corpuri de apa in stare ecologica foarte buna 34 (46.57 %) corpuri de apa in stare ecologica buna 8 (10.97 %) corpuri de apa in stare ecologica moderata
CALITATEA APEI IN BAZINUL HIDROGRAFIC OLT SINTEZA CALITATII APEI LA NIVELUL ANULUI 2012 Elemente fizico-chimice Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale (elemente suport),au fost monitorizate si evaluate 91 corpuri de apa.rezultatele monitorizarii si incadrarii in stari ecologice sunt urmaroarele: 63 corpuri de apa (69.23%) se incadreaza in stare buna 28 corpuri de apa(30.77 %) se incadreaza in stare moderata Repartitia lungimii totale a corpurilor de apa monitorizate din punct de vedere al elementelor suport: 1932 km (71.48 %) in stare buna 771 km(28.52 %) in stare moderata Pentru cele 28 corpuri de apa care nu si-au indeplinit obiectivul de calitate aceasta s-a datorat urmatoarelor elemente de calitate: Nutrienti pentru 28 corpuri de apa Conditii de oxigenare pentru 25 corpuri de apa Poluanti specifici Din punct de vedere al poluantilor specifici au fost monitorizate 55 corpuri de apa, 1fiind evaluat in stare foarte buna( respectiv 10km), iar 55 corpuri in stare buna(respectiv 1661km).
CALITATEA APEI IN BAZINUL HIDROGRAFIC OLT SINTEZA CALITATII APEI LA NIVELUL ANULUI 2012 SUBSISTEMUL LACURI LACURI NATURALE La nivelul bazinului hidrografic OLT, în categoria lacuri naturale au fost evaluate prin monitorizare 2 corpuri de apă in doua sectiuni şi anume Lacul Sfânta Ana şi Lacul Bâlea, ambele avand ca si monitorizare program de supreveghere(s) si referinta(r). Cele doua lacuri au fost monitorizate in sectiunea mijloc lac, lacul Sfanta Ana cu o frecventa de 4 ori/an, iar lacul Bâlea o singura data /an datorita faptului ca este greu accesibil. Elemente biologice Din punct de vedere al elementelor biologice lacul Sfanta Ana se incadreaza in stare moderata, iar lacul Balea in starea buna (datorita elementului fitoplacton). Elemente fizico-chimice Din punct de vedere al elementelor fizico-chimice lacul Sf. Ana se incadreaza in stare moderata data de starea de acidifiere (valoarea medie a ph fiind de 6.295), iar lacul Bâlea se incadreaza in stare buna. În urmă evaluării datelor de monitorizare din anul 2012 a rezultat că cele 2 corpuri de apă se încadrează în stare ecologică astfel: Lacul Sf. Ana se incadreaza in stare moderata si Lacul Balea se incadreaza in stare buna. LACURI DE ACUMULARE Frumoasa, Olt Voila, Vistea, Arpaş, Scorei și aval acumulare Avrig, Acumulare Târlung, Acumulare Gura Râului, Robesti, Gura Lotrului, Turnu, Călimănești, Daești, Rm. Vâlcea, Răureni, Govora și av. Ac. Băbeni, Acumulare Brădişor, Acumulare Vidra, Ionesti, Zavideni, Dragăşani, Strejești, Arcești, Slatina, Ipotești, Drăgăneşti Olt și aval acumulare Frunzaru, Rusăneşti şi Izbiceni În anul 2012 au fost evaluate pe baza datelor de monitorizare 9 corpuri de apă lacuri de acumulare, prin intermediul a 14 lacuri de acumulare. În urma evaluării potenţialului ecologic al lacurilor de acumulare monitorizate din B.H. Olt a rezultat următoarea încadrare: - 6 (66.67%) corpuri de apă în potenţial ecologic bun; - 3(33.33%) corpuri de apă în potenţial ecologică moderat.
CALITATEA APEI IN BAZINUL HIDROGRAFIC OLT SINTEZA CALITATII APEI LA NIVELUL ANULUI 2012 SUBSISTEMUL APE SUBTERANE În spaţiul hidrografic Olt au fost identificate, delimitate şi descrise un număr de 14 corpuri de apa subterana in cadrul carora a fost repartizata reteaua de foraje si anume: ROOT01 (Depresiunea Ciucului); ROOT02 (Depresiunea Braşov); ROOT03 (Munţii Perşani) ; ROOT04 (Munţii Bârsei) ; ROOT05 (Depresiunea Sibiului); ROOT06 (Lunca paraului Hartibaciu); ROOT07 (Depresiunea Fagaras); ROOT08 (Lunca şi terasele Oltului inferior) ; ROOT09 (Lunca Dunării sectorul Bechet-Turnu Măgurele); ROOT10 (Depresiunea Ciucului); ROOT11(Depresiunea Braşov) ; ROOT12(Nocrich-Bunesti); ROOT13 (Vestul Depresiunii Valahe); ROOT14 (Buila- Vanturarita). În anul 2012 au fost monitorizate din punct de vedere calitativ toate cele 14 corpuri de apă subterane printr-un număr de 119 puncte de monitorizare, din care: 94 foraje aparţinând reţelei hidrogeologice naţionale (3 foraje de control a poluării) restul de 25 fiind foraje si izvoare de captare apă potabilă aparţinând terţilor.caracterizarea din punct de vedere calitativ a celor 14 corpuri de apă subterană monitorizate calitativ în spaţiul hidrografic Olt este prezentată în cele ce urmează: Nr. corpuri de apa in stare buna 12 Nr. corpuri de apa in stare slaba 2 ROOT01 stare slaba data de azotati (50% din totalul forajelor monitorizate) si amoniu (25% din totalul forajelor monitorizate) ROOT08 stare slaba data de azotati (25% din totalul forajelor monitorizate) si depasiri la azotiti, fosfati si cloruri;
SUBSISTEMUL APE UZATE In cursul anului 2012 in b.h.olt au fost monitorizate 336 de evacuari ale agentilor economici autorizati sa evacueze ape uzate prin statii de epurare si cuprinsi in Manualul de Operare al Sistemului de Monitoring. Agentii economici care au o influenta determinanta asupra calitatii resurselor de apa din bazinul hidrografic Olt sunt pe aglomerari umane, distribuite astfel: - 3 aglomerari cu> 100000 locuitori echivalenti (l.e) - 27 aglomerari cu 10000-100000 locuitori echivalenti (l.e) - 234 aglomerari cu 2000-10000 locuitori echivalenti (l.e) - 64 aglomerari < 2000 locuitori echivalenti (l.e) Functionarea statiilor de epurare Dintr-un total de 231 statii de epurare analizate s-a constatat ca 67 statii de epurare functioneaza corespunzator si 164 statii de epurare functioneaza necorespunzator. La activitatea zootehnie, din 13 statii de epurare se constata ca 1 statie de epurare a functionat corespunzator, iar 12 statii de epurare au functionat necorespunzator. La industria extractiva din 45 statii de epurare, 17 statii de epurare functioneaza corespunzator, iar 28 de statii de epurare functioneaza necorespunzator. La activitatea prelucrari chimice din 7 statii de epurare,, iar 3 statii de epurare functioneaza corespunzator si 4 statii de epurare functioneaza necorespunzator. La industria alimentara, din 22 statii de epurare, 12 statii de epurare functioneaza corespunzator iar 10 necorespunzator. La activitatea captare si prelucrare apa prin instalatii specializate dintr-un numar de 66 statii de epurare, 17 statii de epurare functioneaza corespunzator iar 49 statii de epurare necorespunzator.